Se întâmplă mereu – şi pe bună dreptate – că se întreabă: Cum ne apropiem de Impulsul lui Christos, de fiinţa lui Christos în general? – sau că această întrebare se pune sub o oarecare altă formă. Te poţi apropia în diverse moduri de această mare problemă, care constă în faptul că omul simte exact o asemenea nevoie, și în decursul consideraţiilor noastre antroposofice am cuprins într-adevăr cu privirea această problemă din cele mai diferite părți. Nouă ne este cunoscut faptul că un şir sau altul de noțiuni, o sumă sau alta de reprezentări, epuizează la fel de puţin realitatea spirituală, pe cât imaginea unui copac, fotografiat dintr-o parte, poate epuiza întreaga formă a acestui copac, şi astfel putem doar spera ca prin consideraţii din cele mai diferite laturi, să ne apropiem de ceea ce putem numi realitatea în domeniul vieţii spirituale.
Înainte de toate trebuie să-i fie oricui limpede faptul că găsirea lui Christos este ceva intim, şi noi ştim cum este corelată aceasta cu natura Eului omenesc. Noi ştim că această natură a Eului omenesc se exprimă și în limbaj prin aceea că orice alt cuvânt poate fi folosit astfel încât prin el să putem desemna ceva exterior, dar că nu putem rosti niciodată cuvântul Eu așa încât să se refere la ceva care se află în afara noastră. Legătura intimă a ființei lui Christos cu acest Eu, dă pentru noi oamenii, acestei ființe-Christos, un caracter la fel de intim ca acela pe care îl are Eul însuşi pentru noi. De aceea toate consideraţiile, toate impulsurile de simţire, tot restul forţelor interioare pe care le facem active în noi atunci când tratăm chestiunea Christos, sunt tocmai căi înspre Christos. Şi putem spera, şi trebuie să sperăm că îl vom găsi pe Christos prin astfel de consideraţii, astfel de sentimente, de impulsuri de voinţă ş.a.m.d. În special însă pentru prezent este de o importanţă deosebită să cuprindem cu privirea mersul istoric al evoluţiei omenirii şi referitor la ideea de Christos. Ne aflăm într-un moment istoric plin de însemnătate, într-un moment istoric atât de plin de însemnătate încât probabil că prea puţini oameni realizează această însemnătate în toată amploare și consecințele ei. Cu atât mai mult și din această cauză se cuvine în timpul nostru să nu ignorăm devenirea istorică a omenirii atunci când este vorba de cel mai important lucru.
Acum, noi ştim că devenirea sufletului omenesc, întregul conţinut al sufletului omenesc era altul înaintea Misteriului de pe Golgota, că el este altul după acesta, şi noi am și descris în diverse moduri cum se comportă acest altul. Pe vremea când în omenire încă exista mai multă simţire pentru însemnătatea cunoaşterii spirituale, putem spune în urmă cu 50-60 de ani, mai mulți oamenii încă atingeau cea mai înaltă problemă, şi găsim tot mai mult că în ultimii 50-60 de ani aplecarea oamenilor înspre a pătrunde înțelesul marilor probleme în profunzimea lor efectivă, dispare. Dacă, de exemplu, luăm în mâini lucrările unui psiholog ca Fortlage [Nota 1], care a activat până în anii 60 ai secolului XIX, încă mai găsim o caracteristică remarcabilă a conştienţei omeneşti la Fortlage, psihologul, care a activat la Jena şi în alte locuri. La el aflăm o definiţie a conştienţei pe care, aş spune, filosofii actual deja o găsesc foarte reprobabilă.
Anume, el a spus odată, era în 1869, că această conştienţă omenească ar fi înrudită cu moartea, cu murirea, şi pe măsură ce în decursul vieţii dezvoltăm conştienţa, dezvoltăm propriu-zis în noi – treptat, pas cu pas – forţele care în clipa morţii se apropie de noi dintr-o dată. Astfel, pentru Fortlage, momentul morţii este un act de conştienţă infinit multiplicat. S-ar putea spune că pentru el conştienţa este o înceată viață de murire. Nu că viața este o viață de murire, dar conștiența în om este o viață de murire, și moartea este conştienţă concentrată într-un moment.
Aceasta este o remarcă extrem de importantă a unui psiholog. Este o remarcă, după cum am spus, pe care filosoful actual deja o blamează ca fiind neştiinţifică. Aceasta într-adevăr s-a şi întâmplat.
Acum putem spune: oricât de importantă este această remarcă pentru condițiile vieţii sufleteşti omeneşti actuale, pentru viața conştienţei actuale, ea nu este cu totul corectă pentru orice prioadă a evoluţiei sufletului omenesc. Acest aspect este iarăși extrem de important. Cu mii de ani înaintea Misteriului de pe Golgota, cineva cu o cunoaştere mai profundă nu ar fi putut spune așa. Conştienţa noastră actuală, care în viaţa obişnuită este lipsită de orice clarvedere atavică anterioară, trăieşte într-adevăr datorită morții lente. Dar nu aşa stăteau lucrurile la conştienţa clarvăzătoare atavică din timpurile vechi, ce dispărea treptat pe măsură ce se apropia Misteriul de pe Golgota. Cu toate că, firește, într-un astfel de caz întotdeauna cuvintele exprima foarte puțin lucrul corect, aş dori totuşi să spun: Această veche conştienţă era un excedent de viaţă spirituală asupra vieţii organice omeneşti, în timp ce acum ne aflăm într-un excedent de viaţă organică omenească, ce se îndreaptă către moarte, asupra vieţii spirituale. Acum avem conştienţa prin aceea că suntem copleşiţi de trupul muritor atunci când, dimineaţa la trezire ne întoarcem în el; și prin aceea că suntem copleşiţi de trupul muritor, ajungem să dezvoltăm conştienţă în sensul în care este conştienţa obiectivă actuală. Alta a fost situaţia, după cum am spus, la oamenii de dinaintea Misteriului de pe Golgota. Ei aveau un surplus de viaţă spirituală. Acesta nu era total epuizat atunci când ei se reîntorceau dimineaţa în trupul lor fizic, iar acest excedent se exprima în clarvederea lor atavică. Dar înspre Misteriul de pe Golgota acest excedent se împuțina tot mai mult, şi pe vremea Misteriului de pe Golgota pentru majoritatea oamenilor a existat un echilibru între viaţa sufletească interioară şi viaţa organică a trupului. Și după aceea viaţa organică a trupului a devenit preponderentă. Aş spune: oamenii de dinaintea Misteriului de pe Golgota ştiau prin naştere, oamenii de după Misteriul de pe Golgota ştiu prin moarte. Prin acesta vedem din nou ce moment crucial în evoluţia omenirii este, de fapt, Misteriul de pe Golgota.
Apoi a avut loc descreșterea vechii conştienţe clarvăzătoare, a vieții conştiente datorită faptului de a se fi născut. Încet şi treptat omului i-a dispărut conţinutul sufletesc al unei lumi spirituale. Şi a venit o vreme, care a durat aproape un mileniu înainte de Misteriul de pe Golgota, în care practic mai puteau afla ceva despre lumea spirituală – despre care mai înainte aflau cu toţii – doar cei care erau iniţiaţi în misterii. De aici se poate înţelege ceea ce este expus în lucrarea mea Creştinismul ca fapt mistic [Nota 2], anume că Platon, care știa această taină, face observaţia: Numai acei oameni care sunt iniţiaţi în misterii, sunt oameni în sens propriu-zis; ceilalţi trăiesc cu sufletul în mocirlă. – O remarcă într-adevăr extrem de crudă, dar care provine de la ceea ce am expus eu acum, iar aceasta nu este ceva arbitrar, ci corespunde întru totul unei necesităţi a dezvoltării omeneşti.
Acum, să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi venit Misteriul de pe Golgota. Dacă nu ar fi venit, inițial evoluţia ar fi mers mai departe în acelaşi mod; ceea ce înseamnă că în lumea exterioară ar fi fost tot mai mulţi oameni cărora le-ar fi dispărut toată legătură directă cu lumea spirituală şi în cele din urmă s-ar fi ajuns ca oamenii să nu mai fie deloc plini de spirit, ci să fie doar larve, doar structurări organice, eterice, şi altele asemănătoare. Am fi de mult în timpul în care sufletele oamenilor nu ar fi capabile să trăiască în trupuri, am fi de mult în timpul în care sufletele doar ar pluti în lumea spirituală, peste trupurile lor; am fi de mult în timpul în care ar mai fi posibil numai ca sufletele mult-evoluate din vremurile trecute să acţioneze inspirând de sus în jos, în omenire. Singurul mod în care ar mai putea apărea o conştienţă a lumii spirituale în om, ar fi ca omul să fie inspirat, în mod individual, în misterii. Spiritul omenesc însuşi nu ar locui nicidecum pe Pământ. Lăcaşurile misteriale ar fi acele lăcaşuri în care ar apărea inspiraţiile; numai că Ahriman ar lupta mereu împotriva lor; ar lupta împotriva inspiraţiilor, el ar opri mereu larvele omeneşti să acţioneze în sensul inspiraţiilor, respectiv ar întoarce în contrariul lor intenţiile care le-ar fi inspirate.
Prin urmare, a trebuit să se facă posibil ca sufletul omenesc să poată locui din nou în trupul omenesc, care se formează prin naştere şi piere prin moarte, pentru că acest trup omenesc în viaţa sa ce se îndreaptă către moarte, înfrânge viaţa sufletului devenită mai atenuată. Acest lucru a fost posibil numai prin faptul că o fiinţă din lumea spirituală, chiar fiinţa lui Christos, s-a unit cu forţele pământeşti care au devenit acum dominante pentru conştienţa omului. Aşadar cu ce forţe? Tocmai cu forţele de la care avem acum conştienţa, cu forţele morţii! Gândiţi-vă cât de cuprinzătoare devine în felul acesta maxima rosicruciană: In Christo morimur, în Christos murim! El exprimă oarecum întreaga noastră fiinţă, el exprimă ceea ce a intervenit prin Misteriul de pe Golgota în evoluţia omenirii, ceea ce s-a unit cu forţele aducătoare de moarte, pentru ca aceste forţe aducătoare de moarte să poată forma noua conştienţă.
De întrebarea: atunci cum se face ca în aceste circumstanţe așa mulți oameni de pe Pământ încă nu-L recunosc pe Christos?, sunt legate taine așa de multe și de adânci, încât asupra lor exact în prezent în general încă nu se poate vorbi. Dar în privința evoluţiei omenirii este exact așa cum tocmai am exprimat.
Gândiţi-vă acum, în acest context, cum s-a petrecut Misteriul de pe Golgota. Gândiţi-vă în acest context că entitatea Christos s-a incorporat în trupul lui Iisus din Nazaret, aşadar într-un trup care desigur că era expus pe atunci aceloraşi condiţii cărora le erau expuse trupurile oamenilor în general. În conformitate cu caracteristicile ereditare pure, trupul lui Iisus era expus acelor condiţii care se dezvoltau treptat până acolo încât acum conştienţa să vină de la moartea trupului. Ce trebuia să se întâmple așadar, ca printr-un imbold, o smucitură uriaşă să vină în evoluţie un impuls corespunzător, ca o forţă prin care evoluţia omenirii a fost îmbibată de o conştienţă care trăiește datorită morţii? A trebuit să intervină faptul că entitatea Christos, care a trăit timp de trei ani în trupul lui Iisus din Nazaret, a spus acelui trup ceva care nu poate fi spus decât în clipa morţii, pentru că numai în clipa morţii poate fi strâns laolaltă, concentrat tot ceea ce constituie taina conştienţei omeneşti. Nu a trebuit, așadar, să-l aducă Christos pe Iisus la moarte, pentru ca să poată veni acest întreg impuls de conştienţă care trebuia să vină şi putea fi comprimat, presat înăuntrul omenirii? Categoric, trebuia! Şi când ne aflăm noi înşine în acea clipă în care putem spera într-o înţelegere concentrată a lui Christos? În clipa morţii! Pentru că atunci, în acel moment sunt prezente toate acele forţe de care este susţinută conştienţa noastră de-a lungul întregii noaste vieţi. În momentul morţii suntem capabili să absorbim ceea ce în esență este taina conştienţei noastre, şi cu aceasta să primim impulsul lui Christos. Aşadar, ne pregătim de fapt să primim impulsul lui Christos prin aceea că noi căutăm înţelegere, simţire şi sentiment pentru impulsul lui Christos. Dar înţelegere faţă de ceea ce ne întâmpină în moarte putem avea numai atunci când organul înţelegerii noastre este eliberat, ceea ce înseamnă că deşi momentul morţii ne oferă condiţiile de a ne uni cu Christos, abia atunci când suntem eliberaţi de trupul eteric sunt în stare Eul nostru şi trupul nostru astral, care constituie organele de înţelegere, să vadă ce anume s-a unit acolo cu noi.
Pentru a fie create şi condiţiile ca să poată fi aşa, mai trebuia să intervină şi altceva în Misteriul de pe Golgota. După ce într-un fel Christos i-a încredinţat lui Iisus, în moartea de pe Golgota, taina viitoarei conştienţe omeneşti, trebuia să intervină faptul covârşitor că Iisus, cel care îl conţinea pe Christos, s-a ridicat la o nouă viaţă din acea forţă care este moartea, ceea ce înseamnă că a trebuit să intervină Învierea, pentru ca noi să putem înţelege apoi Învierea, atunci când, la câteva zile după moartea noastră, trupul eteric se desprinde de noi în sensul ştiinţei noastre antroposofice. În acest proces interior al morţii, al desprinderii trupului eteric la câteva zile după moarte, noi retrăim într-un anumit mod Misteriul de pe Golgota. Căci a trebuit să fie aşa, ca din moarte să vină viaţă, și anume conştienţă. Dar această conştienţă trebuia să trăiască ea însăşi, aşadar din moarte trebuia să se nască viaţa. Aceasta nu era înainte de Misteriul de pe Golgota. Înainte numai din viață lua naștere viață. Înainte oamenii nu aveau nevoie să înţeleagă cum ia naștere viaţă din moarte, ci era necesar să înţeleagă doar cum ia naștere viaţă din viaţă. De aceea – şi acesta este și el unul dintre multele puncte de vedere prin care ne apropiem de aceste taine –, creştinismul își are originea în Înviere, şi de aceea nici un autodenumit creştinism nu este un creştinism adevărat, dacă nu pătrunde deplin gândul Învierii în toată vitalitatea sa; anume că Christos, care intră în forţele morţii, este viu! Acest lucru trebuie înţeles. Orice altceva nu oferă o adevărată înţelegere a creştinismului, şi un nou creştinism care vrea să se susţină fără ideea Învierii nu este creştinism. De asemenea, fenomenele însoţitoare Misteriului de pe Golgota sunt tot astfel încât se leagă în mod armonios de ceea ce tocmai s-a spus în privinţa Misteriului de pe Golgota. Omenirea avea nevoie de moarte şi de Înviere.
Numai că printre acele gânduri pe care le putem lega de Misteriul de pe Golgota, gândul morţii lui Christos Iisus rămâne unul foarte problematic, din simplul motiv – pe care l-am indicat adesea aici – că pe de o parte omul este constrâns, de fapt, să condamne faptul că s-au găsit oameni care să aducă un nevinovat la moarte, şi pe de altă parte este faptul că dacă nu ar fi intervenit această moarte, întreaga binefacere a creştinismului nu ar exista. Aşadar, binefacerea creştinismului a venit printr-o crimă. Această idee discutabilă se impune tot mai mult oamenilor. Oamenii trebuie să-şi spună: dacă nu ar fi existat pe atunci cei care au fost atât de criminali încât să-L ucidă pe Christos, creştinismul nu ar exista. Dar cu toate acestea vrem să avem creştinismul.
Aici se află unul din acele puncte în care trebuie să apelăm la ceea ce am numit într-una din ultimele consideraţii necesitate, necesitate de fier. Omul gândeşte în viaţa sa pământească în conformitate cu gândurile sale. El orientează după gândurile sale structura socială a vieţii. Ce avem ca organizare în ceea ce privește națiunea, statul și așa mai departe, este gândire umană. Pentru noi este de la sine înțeles să trăim aşa cum au făcut oamenii societatea şi fără să luăm în seamă că gândurile omeneşti după care este determinată structura socială, pot veni fie de la Dumnezeu, fie de la diavol. Dar dacă privim înapoi la timpuri foarte îndepărtate, de dinaintea Misteriului de pe Golgota, ne va fi fără îndoială limpede că în acele timpuri vechi oamenii primeau prin clarvederea lor atavică şi ideile pentru stabilirea structurii sociale, dar că tocmai din punctele de vedere expuse astăzi, în evoluția mai departe înspre Misteriul de pe Golgota oamenii au devenit tot mai mult măşti, devenind, datorită acestui fapt, tot mai accesibili influenţelor ahrimanice. De aceea, inevitabil în rânduielile vieţii a putut fi prezent tot mai mult ahrimanic. A trebuit, de exemplu, să vină o asemenea concepere a vieţii legislative așa cum o avem acum. Și a trebuit tocmai o asemenea concepere a vieţii legislative, care era întru totul ahrimanică, să se – aş spune – concentreze într-un punct al Pământului pe timpul Misteriului de pe Golgota. Nu peste tot, dar într-un punct al Pământului s-a concentrat întreaga pătrundere ahrimanică a structurii sociale. Consecinţa acestui fapt a fost că pentru această structură socială contraponderea, contrastul divin al sosirii unei divinităţi nu era lucrul cel mai adorabil, ci cel mai odios, şi care trebuia eliminat. Acesta este un fenomen însoţitor, legat cu necesitate de această venire.
În două moduri vedem venind această structură socială. Pe de o parte vedem cum din legea iudaică s-au constituit forme care nu puteau înţelege că Dumnezeirea s-ar apropia atât de mult de oameni, cum s-a apropiat în Christos Iisus, astfel încât această lege trebuia cu necesitate să excludă Dumnezeirea venită atât de aproape, într-atât de împânzită de ahrimanic devenise ea. Pe de altă parte romanii, care şi-au adus şi ei contribuţia la moartea lui Christos Iisus, erau puternici în crearea structurii sociale în privinţa a tot ceea ce este exterior. Nu ne putem imagina ceva mai puternic în privinţa organizării structurii sociale decât ceea ce înfăptuise deja Imperium Romanum la vremea Misteriului de pe Golgota. Dar cât de slab este în privinţa puterii spirituale Pilat, reprezentantul celei mai mari puteri lumeşti, în clipa în care intervine Misteriul de pe Golgota! Căci Pilat nu apare altfel decât ca un om slab, care nu-si poate dobândi absolut nici o poziție cu privire la ceea ce ar fi să se petreacă.
Vedem astfel cum şi în fenomenele însoţitoare ale acestui eveniment se arată ceea ce am expus aici într-una din ultimele consideraţiuni: Pe când s-a apropiat Misteriul de pe Golgota, omenirea era cel mai puţin capabilă să-l înţeleagă. L-ar fi înţeles în vremurile vechi. Atunci când a venit, ea era cel mai puţin capabilă să-l înţeleagă, şi abia pe alte căi trebuie să vină înţelegerea acestui eveniment. Este important să avem aceasta pe deplin în vedere.
Acum gândiţi-vă, dacă încercăm să cuprindem cu privirea taina morţii omeneşti şi a trezirii omului din trupul său astral şi din Eu, şi încercăm să o aducem într-o legătură strânsă cu Misteriul de pe Golgota, cum trebuie să ne apropiem de acest Misteriu de pe Golgota, noi înşine cu întreaga noastră viaţă de sentiment. Prin gânduri, prin simțire ne apropiem de acest misteriu, şi nu prin cuvintele goale generale: „vreau să-L am pe Christos în mine” –, ci prin înțelegerea esenței, cuprinderea concretă a ceea ce este apariţia lui Christos în evoluţia Pământului pentru propria noastră viaţă. Nu degeaba trece între moartea şi învierea lui Christos Iisus atâta timp cât trece la noi între părăsirea trupului fizic şi părăsirea trupului eteric. La omul actual, de după Misteriul de pe Golgota, există o legătură intimă între el şi viaţa lui Christos pe Pământ. Christos a venit pe Pământ – acum o putem spune cu o şi mai mare certitudine – din motivul ca Pământului să nu i se piardă omul. Oamenii ar fi devenit măşti ale căror suflete le-ar fi dirijat oameni de sus în jos, dacă nu ar fi venit Misteriul de pe Golgota. Moartea i-ar fi îndepărtat treptat pe oameni de Pământ. Legătura omului cu Pământul a fost creată din nou prin Misteriul de pe Golgota. Posibilitatea conştienţei care trebuie să vină din moarte a fost creată prin Misteriul de pe Golgota.
Aceste lucruri pot fi înţelese în ziua de azi, ele reies deja în ziua de azi din contemplarea lumii spirituale, şi aceste lucruri pot deveni astăzi ceva pe care oamenii îl iau în sufletele lor, pentru a adânci viața lor interioară. Şi suntem într-adevăr îndreptățiți să întrebăm: Oare nu se adâncesc aceste vieți sufletești atunci când în privinţa celui mai important eveniment al vieţii, care poate urma să se producă pentru noi în orice moment, ele se simt intim legate nu numai la modul general cu ceva numit Christos, ci cu ceva care a trăit concret pe Pământ şi a trecut prin Misteriul de pe Golgota? Oare nu se produce un flux de la viaţa noastră sufletească propriu-zisă înspre evenimentele de pe Golgota, atunci când considerăm astfel lucrurile?
De aceea este necesar să considerăm criza în care ne aflăm în prezent. Cu opt zile în urmă am vrut să clarific această criză pe un exemplu specific. Am vrut să arăt cum un om care se străduieşte să ajungă din nou la viaţa creştinismului, caută tot posibilul, numai pe Christos nu. În ziua de azi este posibil să faci parte dintr-o comunitate creştină întru totul recunoscută, poate chiar influentă, şi care va deveni chiar mult mai influentă în perioada următoare, fără să-L cauți pe Christos. Acesta este aspectul care trebuie mereu accentuat pe terenul ştiinţei spirituale. Şi trebuie să accentuăm în continuare că sarcina omului actual este să-și folosească puterile interioare sufleteşti pentru a găsi asemenea gânduri spiritual-ştiinţifice concrete. Trebuie folosită o anumită putere a sufletului pentru a vivifia lăuntric aceste gânduri. Dar fără să folosim această putere a sufletului nu avansăm, pentru că pur şi simplu stă în natura omului actual ca el să folosească o asemenea putere. Dar o putere care de fapt ar trebui folosită şi nu este folosită, produce ceva maladiv. Dar omul se poate îmbolnăvi nu numai dintr-o carență, ci şi dintr-un excedent. Nenumăraţi oameni care sunt în ziua de azi slabi, sunt în realitate puternici. Îngăduiţi-mi să exprim acest paradox: Mulți din aceși oameni sunt în realitate puternici lăuntric în ziua de azi. Numeroși oameni care sunt slabi, nesatisfăcuţi în sufletele lor şi nu ştiu, să spunem, cum să ajungă „în armonie cu infinitul”, sunt de fapt puternici în mod subconştient; dar pentru că ei nu pot aduce în conştienţă ceea ce este puternic subconştient în ei, pentru că nu ştiu ce anume există acolo jos ca forță şi își cere drepturile, acest subconştient al lor ia căi anapoda şi îi duce la instabilitate psihică. Ştiinţa spirituală nu vrea altceva decât să aducă în conştienţă ceea ce vrea să se manifeste ca năzuință şi forță în omul actual, ceea ce vrea să urce în conştienţă. Iar în conştienţă vrea să urce în primul rând o autentică înţelegere, o înţelegere suficientă a Misteriului de pe Golgota. Acest lucru te întâmpină în ziua de azi uneori într-un mod remarcabil.
Eu am arătat deja ca există pe de o parte necesitatea de a găsi o asemenea înţelegere ca aceea pe care am indicat-o astăzi, şi pe de altă parte o retragere plină de spaimă din faţa unei asemenea înţelegeri. Faptul că există un asemenea dor de a găsi din nou spiritualul – care nu poate fi găsit în ziua de azi fără înţelegerea Misteriului de pe Golgota – se arată din foarte multe fenomene, şi de asemenea, este din plin accentuat de tot felul de oameni, mai ales scriitori, care însă sunt cât se poate de departe de o adevărată înţelegere. Şi pentru ca noi să învăţăm să înţelegem viaţa din prezent, trebuie să ne familiarizăm şi cu ceea ce, în acest domeniu, poate fi văzut zilnic, poate fi auzit zilnic. Pe de altă parte, trebuie să fie sarcina acelora care dezvoltă interes pentru ştiinţa spirituală, de a recunoaşte ei înşişi conţinutul celor ce trebuie să fie împărtăşite din spirit în prezent şi, pe de altă parte, trebuie să fie sarcina lor de a cunoaşte şi viaţa care în ziua de azi se teme și evită să se apropie de ea ştiinţa spirituală, de a o cunoaşte tocmai acolo unde ea apare într-o pseudo-înfăţişare, ca şi cum ar exista o strădanie înspre spirit – aceasta chiar există, dar numai în subconştient –, dar cu toate acestea oamenii nu vor să lase să se ridice la suprafață adevărata înfăţişare a ştiinţei spirituale. De aceea eu nu am reţineri în a atrage atenția asupra acestor fenomene nemijlocite ale vieţii actuale.
Din nou mi-a ajuns sub ochi un articol din timpul nostru în care cineva povesteşte cum i-a fost indicată o asemenea strădanie. Unui scriitor – desigur, în majoritate cei care scriu în ziua de azi sunt scriitori – i-a fost indicat de un domn, pe care el îl cunoaşte bine, că trebuie să-l asculte neapărat o dată pe Johannes Müller [Nota 3]. Johannes Müller – a spus domnul respectiv – este o experiență pe care astăzi ar trebui neapărat să o trăiești. Și atunci când acel domn a rostit numele de Johannes Müller, el a adăugat imediat că Johannes Müller ar fi conducător al unui sanatoriu psihiatric şi că el ar fi întemeiat ceva ca o nouă religie, o nouă etică. Dar la cuvântul „religie” instantaneu el era deja imersat în altceva, şi dintr-o frază s-a aflat în domeniul celei mai amănunţite christologii. Cu o repeziciune uluitoare, domnul respectiv şi-a dezvoltat concepţia despre viaţa lui Iisus, de acolo a trecut la teologia liberală, la Şcoala de la Marburg, Şcoala de la Heidelberg ş.a.m.d., apoi la alexandrini, la hegelienii de stânga, ş.a.m.d. Trăieşti în aceste domenii în ziua de azi nechibzuințele multor oameni, care au interes pentru ceea ce iese la suprafață în acest timp, şi care cu o astfel de ocazie toacă totul mărunt într-un sfert de oră. Şi cu rezultatul acestei convorbiri, care s-a desfăşurat atât de repede – așa spune respectivul scriitor, că numai Kainz [Nota 4] ar mai fi putut vorbi atât de repede, şi asta numai dacă după un spectacol dat în deplasare ar fi vrut să prindă ultimul accelerat spre Berlin –, deci cu rezultatul acestei convorbiri s-a dus el la o conferinţă a lui Johannes Müller. Era o conferinţă despre sensul vieţii.
Acolo el găseşte că Johannes Müller a vorbit despre sensul vieţii, aşa cum o auzi de la adevăraţii sfinţi: că omul trebuie să jertfească, că el nu trebuie să trăiască pentru sine, că ar trebui să trăiască pentru comunitate, ş.a.m.d. Dar – aşa povesteşte scriitorul mai departe – ceva a fost un malheur. Anume, în urma relatării omului care vorbea atât de repede el și-a făcut în minte o anumită imagine. Dacă imaginea s-ar fi potrivit, este el de părere, atunci ar fi crezut ceea ce spunea Johannes Müller. Dar imaginea pe care și-o făcuse el nu s-a potrivit deloc; el descrie imaginea pe care a găsit-o în Johannes Müller în modul următor, de care nu vreau să vă privez pentru că este într-adevăr ceva care ne atrage foarte mult atenţia asupra modului în care se procedează în ziua de azi. El spune:
„Dar pe podium a păşit un bărbat de statură medie, îndesat, cu gâtul scurt, mustaţă stufoasă, un ten înfloritor, prototipul unui provincial german sănătos tun. Eu n-am putut scăpa de-a lungul întregii conferinţe de ideea: acest om ar fi un şef excelent pentru o mare fabrică de jucării, cu tradiție veche, din Nürnberg. Şi modul lui Johannes Müller de a interacționa cu audiența nu a distrus cu nimic această imagine. Modul său de a vorbi este limpede, hotărât, prietenos, liniştit, şi totuşi susţinut de o intensă participare lăuntrică; el spune totul în forma cea mai inteligibilă şi, în plus, de două-trei ori, şi nu are odihnă până când nu a exprimat tot ceea ce vrea, până la capăt şi în mod neechivoc; el nu rătăceşte, vorbeşte mereu la obiect, este plin de cea mai onestă şi mai serioasă dorinţă de a sluji Binelui; pe scurt, din asemenea persoane ar trebui să fie constituit un consiliu orăşenesc german ideal. Şi tot așa este şi în privința ideilor principale conducătoare: ceea ce a expus Johannes Müller au fost, în fond, gândurile de sărbătoare ale cetăţeanului german.”
Dar cum îşi imaginase respectivul că ar trebui să fie cel care păşeşte pe podium şi vorbeşte despre autojertfire, despre a te consacra celorlalți oameni? El spune de asemenea:
„Dacă acest Johannes Müller – iar această imagine mi s-a fixat atât de strâns în cap încât sunt convins că trebuie totuși să existe cu adevărat pe undeva – şi-ar fi sprijinit capul său palid şi obosit în mâna albă, subțire, şi ar fi privit cu ochii săi căprui, trişti, în cu totul altă parte şi ar fi spus cu o voce blândă, clară: Da, onoraţii mei auditori, credeţi-mă: sensul vieţii este jertfa, atunci nu numai eu, ci oricine din cei prezenţi acolo ar fi trebuit, cel puțin în acel moment, să spună acelaşi lucru.”
Asta înseamnă: Atunci respectivul l-ar fi crezut. Foarte interesant. De ce l-ar fi crezut respectivul? Dintr-un motiv foarte simplu: Scriitorul nu este ca ceilalţi ascultători, el este, în sens actual, un om critic, care vede unele lucruri cu o anumită şiretenie, sau, aşa cum se exprimă acelaşi lucru în ziua de azi, cu o anumită abilitate. Şi astfel, el îşi spune: dacă ar fi venit un om cu chipul palid şi privirea pierdută în zare, provenită din vederea interiorizată, atunci el ar fi putut vorbi despre sacrificiu; şi lumea l-ar fi crezut, pentru că ar fi văzut pe el că de fapt jertfirea de sine nu este deloc o jertfă pentru acest om; că este bucuria vieţii sale şi el se bucură să facă sacrificii. Dar la Johannes Müller aceasta nu rezulta ca de la sine-înţeles din aspectul exterior. Căci, de fapt, scriitorului i-a apărut în fața ochilor: Da, așa cum se exprimă vorbitorul, cum se manifestă, el nu este deloc un jertfit, ba chiar mai mult de atât, el face tot ceea ce îi face plăcere. – Acest lucru este desigur cam paradoxal. Scriitorul însă îl numește altfel. El spune: Acest om vrea, de fapt, să facă mereu ceea ce corespunde Eului său, ceea ce provoacă bucurie Eului său, dar el nu spune aceasta; căci atunci ar trebui să le spună oamenilor: Sensul vieţii este să faci mereu cele înspre care ai un impuls, înspre care ai tragere; pe scurt, el ar trebui să vorbească asemănător lui Nietzsche. Dar el nu face asta, ci spune mereu contrariul celor care îi sunt scrise pe frunte.
În ziua de azi însă oamenii au de multe ori dorul de a auzi, de fapt, contrariul celor pe care le fac. Să considerăm încă o dată această frază în întreaga ei profunzime: Oamenii au de multe ori dorinţa să audă contrariul celor pe care le fac, de fapt. În mod cert, cei care sunt cel mai puţin dispuşi să se dăruiască cumva comunităţii, altfel decât corespunde Eului lor, au în mod deosebit tendinţa să audă: Sensul vieţii omeneşti este să te jertfeşti, să te dăruieşti comunităţii. Oamenii vor să audă altceva decât ceea ce este realitate.
Căci ce se află, de fapt, aici?
Lucrurile stau aşa: cel care studiază viaţa în ziua de azi, cel care are un simţ faţă de ceea ce se petrece în jurul nostru, dacă acordă atenţie la ceea ce le place cel mai mult oamenilor să privească şi să asculte, va găsi că de fapt ei vor să audă ceea ce nu este la fel ca impulsurile cele mai lăuntrice ale vieţii lor. Desigur că oamenii se înşeală pe ei înșiși în privinţa acestui fapt. Dar acest fapt este extrem de evident pentru acela care are ochi pentru viaţa prezentului. Oamenii vor senzaţia contrariului a ceea ce este de fapt. Dar în ziua de azi nu există prea multă înţelegere pentru a observa astfel de lucruri. Acest aspect trebuie avut în vedere neapărat. Desigur în ziua de azi există multe mijloace care ajuta omul să evite să privească în față serios și pătrunzător un lucru. S-ar putea, de exemplu, ca cineva să-l asculte pe Johannes Müller, care spune: Sensul vieţii constă în aceea de a te jertfi comunităţii; şi el ar putea merge într-o societate, care ar putea fi foarte mare, şi să spună acolo: Tocmai am ascultat un vorbitor excelent care a spus un principiu pe care îl mărturisesc comunității: „Sensul vieţii constă în aceea de a te jertfi comunităţii”, principiu care mie-mi este extrem de limpede, şi în conformitate cu care vreau să mă comport eu, aşa cum concep eu acest principiu. – Printr-un astfel de adaos este uşor în ziua de azi să te ajuţi să sari de multe ori peste abordarea, interpretarea precisă, pătrunzătoare care ar implica în mod necesar realitatea, iar omenirea are foarte mult tendinţa astăzi să accepte lucrurile de acest fel. Dar pe lângă aceasta, dăinuie întru totul adevărul că în ziua de azi pentru mulţi oameni, pentru majoritatea oamenilor, este senzaţional să audă altceva decât realitatea. De unde vine aceasta?
Vine din dorul multor oameni, existent cu adevărat în ziua de azi, care se manifestă prin a nu fi satisfăcuţi în realitatea exterioară și a voi să aibă ceva care nu încolțește în această realitate exterioară. Oamenii vor deja ceva care nu se limitează la și epuizează în realitatea exterioară, şi este un impuls perfect adevărat să vrea să treacă dincolo de realitatea exterioară. Dar acest impuls se manifestă nu numai în modul sănătos de a vrea ridicarea până în lumea spirituală. De multe ori oamenii vor doar o cale de ieşire oriunde. De exemplu, omului a cărui scriere v-am expus-o adineauri i se potriveşte, desigur, mai mult Johannes Müller decât ştiinţa spirituală, din simplul motiv că Johannes Müller spune mereu: Sensul vieţii este să te jertfeşti pentru comunitate – şi apoi el poate scrie un articol în această privinţă, pentru a conchide apoi cu afirmaţia: „Dar care este marele scop general al vieţii în ansamblu, nu vom afla niciodată, şi la urma-urmelor nici nu este necesar să-l aflăm”. Există aşadar mereu posibilitatea ca cineva să fie un om „de spirit”, „monden”, şi totodată să fie filistin, un filistin autentic, absolut obişnuit. Această posibilitate există totuși în ziua de azi în acest mod.
Dar posibilitatea nu mai există dacă vom căuta o relație cu acea viziune asupra lumii faţă de care o afirmaţie ca aceea cu jertfirea în comunitate devine o frază goală, dacă în ziua de azi nu nesocotim modul în care ne vorbeşte lumea spirituală cu cerinţele ei pentru prezent. Sufletul individual va afla în ce privință ar trebui să înainteze el în evoluţia sa, dar şi în ce privință ar trebui să se jertfească pentru comunitate, în locul în care se află, dacă ascultă ceea ce vrea lumea spirituală de la el chiar în acel moment. Atunci nu este nevoie să vânturăm fraze generale, ci este necesar să dezvoltăm în suflet acea forţă care aduce încoace fenomenele spirituale concrete. O afirmaţie ca aceasta: Sensul vieţii constă în aceea de a te jertfi pentru comunitate – împotriva corectitudinii căreia desigur că nu se poate obiecta nimic, dar care, din motivele expuse, nu poate fi niciodată deosebit de rodnică, o astfel de afirmaţie rămâne o frază goală dacă nu intervine faptul ca știm cum să aducem în ziua de azi realitatea spirituală în realitatea fizică. Căci de aceea s-a săvârşit Misteriul de pe Golgota, pentru ca din moarte să izvorască o nouă viaţă, pentru ca, exprimat cu alte cuvinte, din conştienţa noastră actuală, care este înrudită cu moartea, să se nască spiritul viu. Şi în această naştere vie a spiritului din conştienţa înrudită cu moartea, suntem în relație intimă cu Misteriul de pe Golgota. Însă pe ici şi pe colo apar tot felul de semne că oamenii încep să vadă necesitatea de a asculta cele spuse de ştiinţa spirituală. Trăim într-un timp greu, într-un timp al problemelor, un timp al conflictelor, şi fiecare simte că trebuie să căutăm să ieşim din aceste conflicte. Dar în profunzimile epocii este întemeiat faptul că din aceste conflicte nu se poate ieşi cu adevărat decât prin includerea spiritului; orice altă ieşire nu poate fi decât o ieşire aparentă, pentru nu este realitate deplină atunci când nu cuprinde spiritul.
Misteriul de pe Golgota a fost înţeles mai întâi din experienţa fizică directă. Eu am expus adesea faptul că primele timpuri ale creştinismului au vorbit despre Christos pentru că încă mai existau oameni care îl văzuseră pe Christos; că apoi s-a vorbit despre Christos pentru că erau oameni care cunoscuseră oameni care-l văzuseră pe Christos. Am indicat fenomene concrete, ca de exemplu acela că în vorbirea primilor apostoli mai trăia ceva din vorbirea lui Christos. Putem găsi astfel că prima experienţă pe care a făcut-o omenirea în privinţa lui Christos a fost pe planul fizic. Dar aceasta s-a stins până în zilele noastre, iar răspântia dintre secolele XIX şi XX a fost un timp în care a dispărut de fapt înţelegerea lui Christos, astfel încât este inevitabil că în ziua de azi pot apărea fenomene ca acela pe care l-am indicat ultima oară la sfârşitul consideraţiilor noastre, oameni care caută creştinismul dar nu au deloc în sine impulsul de a-l căuta pe Christos însuşi. Şi ceea ce se întâmplă în ziua de azi se întâmplă totodată ca expresie a unei crize în înţelegerea lui Christos. Este important să realizăm că trăim în timpul unei crize de înţelegere a lui Christos şi că o nouă înţelegere a lui Christos, care este necesară, nu poate veni pe altă cale decât pe calea aprofundării spiritual-ştiinţifice. Probabil că de aceea năvălesc puterile ahrimanice cu o asemenea forţă împotriva acestei aprofundări spiritual-ştiinţifice, tocmai pentru că ea este atât de necesară pentru prezent. Acest lucru însă nu îi poate împiedica pe cei care recunosc care este sarcina ştiinţei spirituale să gândească tocmai această sarcină în legătură cu marile sarcini istorice ale prezentului. Soluţia marilor probleme ale prezentului – şi realmente nu este o idee de propagandă părtinitoare pentru ştiinţa spirituală faptul că exprim aceste lucruri – trebuie să fie astfel încât din cunoaşterea vieţii prezentului să rezulte: soluţionarea celor mai importante acţiuni ale prezentului este posibilă numai atunci când această soluţionare decurge din cunoaşterea ştiinţei spirituale.
