Într-o vreme ca a noastră, în primul rând nu ne este îngăduit să confundăm realitatea lumii spirituale cu gradul de înțelegere al oamenilor față de viaţa spirituală. Indiscutabil, trăim într-un timp în care capacitatea de înțelegere omenească şi de asemenea comportamentul omenesc sunt cuprinse de materialism. Dar nu ne este îngăduit să credem că în acest timp al materialismului nu ar fi prezente influenţele spirituale, că spiritul nu ar fi activ aici; căci aceasta ar fi incorect. Ba chiar, oricât de ciudat ar suna, în vremea noastră pot fi percepute din belşug acţiuni spirituale, acţiuni pur spirituale în viaţa oamenilor. Ele apar peste tot, sunt aici. Şi apar în aşa fel încât nu se poate spune că ele nu s-ar vedea sau nu ar fi active acolo unde apar. Nu aşa stau lucrurile. Mai degrabă este aşa că voinţa brutală a viziunii materialiste asupra lumii trece pur şi simplu peste ceea ce se manifestă, ce este acolo „pe ordinea de zi”. Modul cum se raportează oamenii în ziua de azi la spirit, cum se comportă ei atunci când vrei să le expui valabilitatea acţiunilor spirituale, îmi amintește mereu de un incident demn de reținut care s-a petrecut cu mai multe decenii în urmă într-un mare oraş din Europa Centrală. Atunci, la o şedinţă importantă a unei instituții importante, a fost vorba despre faptul că decăderea morală, concepţiile morale de nivel scăzut au avut o influenţă rea asupra anumitor gestionări ale resurselor financiare. Bineînțeles, în această iluminată, ilustră instituție exista o majoritate care voia să ştie tratate problemele financiare numai din punct de vedere tehnic-financiar. Dar exista şi o minoritate – desigur în majoritatea cazurilor există minorităţi – care a accentuat corupţia morală. Şi un ministru s-a ridicat şi a dat pur şi simplu la o parte toată această amestecare de idei neadecvate, spunând: „Dar, domnii mei, morala nu este pe ordinea de zi!” – Aş spune, cam aşa se comportă o mare parte a oamenilor atunci când vine vorba de manifestări spirituale, de influenţele spirituale: Dar, domnii mei, spiritul nu se află pe ordinea de zi! – Anume, el nu se află pe ordinea de zi acolo unde se dezbat problemele. Dar poate că tocmai dezbaterile nu ating întotdeauna realitatea; poate că exact spiritul este acolo, numai că el nu este pus pe ordinea de zi acolo unde se vorbeşte despre problemele omenirii.
Cine are în ziua de azi ocazia să analizeze – cine gândeşte totul în acest fel – întâlneşte în orice moment câte un fapt de-a dreptul important de genul că trebuie să discute cu cineva despre modul în care a apărut una sau alta, despre modul în care unul sau altul a întemeiat una sau alta, cum a creat una sau alta. Dacă ai ocazia să vorbeşti cu oamenii într-un mod mai intim despre astfel de lucruri, atunci în majoritatea cazurilor afli altceva decât află în ziua de azi aceia în faţa cărora oamenii se ruşinează să vorbească despre spirit. Afli foarte frecvent că una sau alta au fost făcute, că una sau alta au fost întemeiate numai pentru că respectivul a avut o viziune, pentru că i-a fost dat un impuls spiritual. Așa cum am spus, cine are ocazia să perceapă cât de mulți oameni în ziua de azi fac una sau alta datorită unor impulsuri pur spirituale, fie din viziuni sau chiar doar din vise în care se pot vesti impulsuri spirituale, cine are ocazia să observe realitatea în această privinţă, acela ştie că în ziua de azi cu mult mai multe lucruri decât se crede se petrec sub influenţa puterilor spirituale, din impulsurile spirituale ce se revarsă din lumea spirituală în lumea fizică, şi că respingerea teoretică, respingerea spiritualului conform concepţiilor actuale nu înseamnă nimic comparativ cu importanţa actualităților spirituale care pătrund întru totul viu în lumea noastră, însă fără îndoială nu sunt neinfluenţate de materialismul care predomină. O asemenea pătrundere a impulsurilor spirituale a avut loc în orice timp al evoluţiei omenirii, şi oamenii nu ar trebui să creadă că în ziua de azi nu există. Impulsuri spirituale au acţionat întotdeauna în omenire. Dar în epoca noastră materialistă oamenii vin în alt mod în întâmpinarea unor astfel de impulsuri spirituale decât le întâmpinau pe vremea când aveau o conştienţă mai amplă despre existenţa lumii spirituale. Să luăm un caz concret, foarte important.
Din anumite motive este într-adevăr extraordinar de dificil să se împărtăşească lumii anumite realităţi despre raporturile spirituale. Oamenii nu sunt suficient pregătiţi, ei nu au în ei concepte ca să vină în mod corespunzător în întâmpinarea unor astfel de comunicări din lumea spirituală, şi astfel de comunicări sunt uşor răstălmăcite în contrariul lor. Aşa se ajunge că exact în prezent cel iniţiat în lumea spirituală trebuie să tacă în multe privinţe asupra celor mai importante lucruri, căci nici nu se poate prevedea ce s-ar întâmpla dacă s-ar comunica una sau alta în privința celor mai importante lucruri unei omeniri total imature. Dar un caz care se petrece foarte frecvent este următorul: trebuie să fie mereu deliberat asupra lucrurilor spirituale conform cu anumite legi ale Universului. Şi dacă este atât de greu de discutat cu cei vii, așa cum este în prezent, atunci foarte adesea deliberările cu morţii sunt cu atât mai însuflețite, cu atât mai intense. Şi putem spune: probabil că numai în foarte puţine timpuri colaborarea, colaborarea conștientă a planului fizic cu lumea spirituală în care sunt mutați cei morţi, a fost așa de activă, însuflețită cum poate fi ea în prezent. Dar să presupunem că pe undeva au loc discuții asupra unor lucruri, aşa cum pot fi ele doar între un cunoscător de pe planul fizic şi unul decedat. Atunci tocmai în felul acesta se poate întâmpla ceva ieșit din comun. Anume, se poate produce o indiscreţie transcendentală. Pot interveni două cazuri. Nu numai pe planul fizic există fiinţe care ascultă prin gaura cheii, ci şi printre fiinţele lumii spirituale există dintre acelea care „trag cu urechea”, spirite inferioare care urmăresc mereu să afle tot felul de realităţi spirituale ascultând, prinzând din zbor ceea ce se vorbește între fiinţele planului fizic şi lumea spirituală. Atunci poate interveni acest prim caz: Dacă un om este deosebit de pasionat, atunci când el este cuprins în mod deosebit de pasiunile sale, astfel încât se poate spune despre el: este în afara lui – lucru care se întâmplă adesea datorită pasiunii –, sau atunci când este beat, în mod real beat din punct de vedere fizic, sau când se află în stare de leşin sau într-o stare asemănătoare, atunci astfel de spirite pot folosi ocazia şi vin asupra lui; şi ceea ce îi inoculează ele atunci îi poate apărea în același timp sau mai târziu sub forma unei viziuni, şi astfel el poate auzi tot felul de lucruri pe care nu ar trebui să le audă.
Cine are simţ pentru aceasta şi darul observării pentru astfel de lucruri ştie că în ziua de azi se scriu nenumărate lucruri în tot felul de cărţi ale literaturii noastre, că există nenumărate lucruri, în special într-o literatură extrem de dubioasă, lucruri care răsturnate, răstălmăcite în toate felurile descind din contactele spirituale prin indiscreţie. Nu poate fi nimic mai eficient decât ca vreun cobold (Kobold) să pună stăpânire pe scriitorul unui roman poliţist, atunci când acesta este băut, să intre în fiinţa lui şi să-i sugereze o frază pe care acesta o introduce în romanul său. Romanul respectiv ajunge apoi pe tot felul de uşi din dos sau chiar din faţă la oameni, şi acea frază poate acționa în mod deosebit în sufletele oamenilor, poate fi eficientă în special pentru că prin modul în care preiau oamenii astfel de lucruri nu se solicită conştienţa deplină, ci ele sunt în sine ceva care vorbește subconştientului.
Celălalt lucru care se poate întâmpla este ca într-o şedinţă spiritistă să se descrie una sau alta printr-un medium sau altul, şi atunci, în ceea ce iese la iveală prin medium, se amestecă comunicarea unui astfel de spirit, care vrea să-şi plaseze acolo indiscreţia. Deci la rândul ei, o cale care este eficientă în special chiar acolo unde îşi începe cursul dorit. Cu aceasta nu vrem să spunem ceva împotriva mediumității în sine, ci numai împotriva degenerării ei. În decursul karmei omenirii apar diverse lucruri care, prin comunicările mediumnice aduc la lumina zilei una sau alta; nu vom discuta aceasta astăzi, dar voi sublinia posibilitatea că realmente într-un timp cum este cel actual, canale spirituale din cealaltă lume ajung în lumea fizică. Aceste canale sunt de-a dreptul nenumărate, şi ele sunt cu mult mai reale decât se crede. Având în vedere aceasta, veţi înţelege când vă spun acum ceva care cu siguranță în ziua de azi poate fi privit adesea mai mult ca un paradox al prezentului, dar care este totuşi profund adevărat.
În viitor desigur că se va scrie despre evenimentele anilor 1914, 1915, 1916, 1917. Se vor scrie multe în sensul în care scriu istoricii. Se va scrie despre cauzele acestui cumplit război mondial, se vor scotoci din toate părțile documentele care se găsesc în toate arhivele posibile, şi se va încerca să se scrie din toate aceste documente o istorie plauzibilă, probabil a anului 1914, în privinţa evenimentelor europene. Cel mai important lucru de care trebuie să ne dăm seama într-o astfel de situaţie este că nicio cercetarea documentară, că niciun raport realizat după modelul cercetării istorice de până în prezent, nu va fi suficient ca să clarifice cauzele acestui monstruos eveniment din lume. Căci printre cele mai importante cauze vor fi acelea care prin natura lor nu sunt consemnate în documentele exterioare fabricate cu cerneală de scris sau tipografică, ci care dimpotrivă sunt chiar negate pentru că astăzi „nu se află pe ordinea de zi”. Zilele acestea aţi citit cu siguranță relatări de la acea dezbatere judiciară rusă, la care ministrul rus de război Suchomlinoff [Nota 1], fostul şef de Stat Major, şi alte personalităţi, au făcut declaraţii importante. În privinţa acestor afirmaţii mulţi oameni sunt indignaţi; în cazul acestor afirmaţii mulţi își dau seama că poți fi puternic indignat moral din această cauză, de exemplu din cauză că Suchomlinoff l-a minţit pe ţar, sau că şeful de Stat Major rus, atunci când încă avea în buzunar ordinul de mobilizare l-a asigurat ferm pe ataşatul german că acest ordin nu a fost încă emis, şi a spus aceasta pentru că el intenţiona să-l predea organelor respective abia peste câteva minute. Desigur oamenii pot fi indignați de aceste lucruri, în privința cărora se pot declama tot felul de principii morale. Dar de minţit se minte atât de mult în ziua de azi încât pe acela care cunoaşte lumea nu ar trebui să-l mire că într-o poziție importantă se minte chiar zdravăn. Şi totuşi, nici aceasta şi nici ceea ce vorbesc oamenii în această privinţă nu constituie lucrul principal. Altceva este principal. Anume, dacă citeşti acest întreg proces, găseşti cuvinte demne de remarcat care indică în mod evident despre ce este vorba. Suchomlinoff povesteşte că atunci când s-au desfăşurat aceste lucruri el şi-a pierdut pentru un timp raţiunea. El a spus de-a dreptul: „Mi-am pierdut raţiunea în această privinţă”. – Întreaga tevatură i-a luat raţiunea. Şi în acea perioadă nu au fost puțini oamenii care s-au aflat într-o asemenea situaţie.
Imaginaţi-vă un asemenea Suchomlinoff, care şi-a pierdut raţiunea: aici există într-adevăr posibilitatea ca fiinţele spirituale ahrimanice să-i ia sufletul în posesie şi să-i insufle tot felul de lucruri; acesta este modul în care acţionează Ahriman în lume, în special atunci când – cu excepţia cazului când dormim – nu punem mare preț pe faptul de a fi pe deplin în conştienţa noastră. Dacă suntem pe deplin în conştienţa noastră, asemenea fiinţe spirituale nu pot avea acces adecvat la sufletul nostru. Dar dacă spiritualitatea, conştienţa, este întunecată, fiinţele ahrimanice au imediat acces la noi. Acestea sunt porţile, ferestrele, pe unde fiinţele ahrimanice şi luciferice intră în lume şi-şi realizează planurile invadând și posedând oamenii aflaţi într-o stare de conştienţă atenuată. Căci nu printr-o modalitate inexplicabilă, groaznică, acţionează Ahriman şi Lucifer, ci prin faptul că oamenii le vin în întâmpinare cu starea lor de conştienţă. Cine va voi în viitor să scrie istoria acestui război va trebui să cerceteze unde anume au existat asemenea stări de conştienţă subjugată, unde anume au fost uşi şi ferestre deschise pentru pătrunderea forţelor ahrimanice şi luciferice. Acest lucru nu s-a întâmplat în aceeaşi măsură la evenimente similare anterioare. În cazul evenimentelor similare anterioare este suficient ceea ce găsesc profesorii şi istoricii când examinează arhivele şi pun cap la cap din cele găsite cauzele evenimentelor. De data aceasta va rămâne un rest, chiar dacă oamenii vor cerceta cu exactitate documentele exterioare. Iar acest rest care se rămâne este intruziunea în lumea oamenilor a unor puteri spirituale cu totul deosebite, prin stările de conştienţă stinsă ale oamenilor.
În alt loc am vorbit despre faptul că într-un anumit ţinut al Pământului au fost pregătite de decenii condițiile pentru ca la momentul potrivit forţele ahrimanice potrivite să acţioneze înăuntrul omenirii. Un șuvoi imens de impulsuri spirituale a străbătut Europa în lunile iulie şi august 1914, un vârtej de influenţe spirituale. Acest lucru este ceea ce trebuie luat în mod deosebit în considerare, ceea ce trebuie înţeles, trebuie înţeles corect. Şi oamenii nu înţeleg realitatea dacă nu sunt în măsură să abordeze această realitate cu acele concepte care sunt luate din viaţa spirituală concretă. Ştiinţa spirituală este chiar necesară pentru înţelegerea realităţii prezentului. Și nici o acţiune eficientă în prezent, fie în domeniul politic, fie în alte domenii, nu este posibilă fără ca omul să dezvolte o viaţă trează în privinţa evenimentelor, prin reprezentările, prin conceptele pe care le poate dobândi prin ştiinţa spirituală. Nu în sensul că s-ar putea judeca totul într-un mod stereotip după ştiinţa spirituală, dar ea este ceva care ne instruiește să trăim în mod treaz viaţa prezentului, pe când exact starea sufletească materialistă ne face să dormim în privinţa a ceea ce este mai important, şi nu ne zguduie așa încât să ajungem la o judecată în privinţa contemporaneităţii.
Aceasta este ceea ce aş dori să fie ca nuanţă mereu prezentă în conferinţele şi consideraţiile spiritual-ştiinţifice, pentru ca această ştiinţă spirituală să devină cu adevărat un element viu, activ, astfel încât sufletele să se comporte în lumea exterioară aşa cum corespunde acestei lumi exterioare, şi să fie cuprinse şi de concretul lumii, nu numai de ştiinţa spirituală ca atare. Trebuie să fim capabili să judecăm lucrurile corect pornind din simptome.
V-am povestit recent cu câtă fenomenală superficialitate s-a apucat să scrie în privinţa antroposofiei un profesor universitar din Berlin. V-am povestit ce distorsionare sau chiar calomniere inconștientă și-a permis să facă Max Dessoir [Nota 2]. Însă este în legătură cu întregul complex de fenomene faptul că un individ ca Max Dessoir se află într-un corp academic și ca a fost posibil şi încă altceva. Acest individ Max Dessoir a scris cândva o istorie a psihologiei, şi după cum face chiar el remarca în prefața acestei cărți, el a conceput aşa-numita istorie a psihologiei la iniţiativa Academiei de Ştiinţe din Berlin, care a oferit un premiu pentru expunerea istoriei psihologiei. Această Istorie a psihologiei este o lucrare atât de la întâmplare scrisă, atât de deficitară în conținutul ei, încât mai târziu însuși respectivul individ Max Dessoir a retras-o din circulație și a fost dată la topit. Aşadar nu pot exista prea multe exemplare din această operă. Dar eu am în posesie un exemplar pentru recenzie al acestei cărţi, şi probabil că vă voi mai povesti câte ceva despre ea. Deocamdată a trebuit să mă ocup de această carte în capitolul despre atacurile împotriva antroposofiei din broşura mea care va apărea în curând. Aşadar Max Dessoir scrie despre istoria psihologiei şi apoi dă această operă la topit. Dar rămâne prezent faptul că Academia de Ştiinţe din Berlin a premiat această istorie a psihologiei, care a fost restrasă și dată la topit! Nu ne este îngăduit să trecem adormiţi pe lângă astfel de lucruri, deoarece ele sunt simptomatice şi vorbesc despre ceea ce se petrece în lumea noastră actuală.
Ce sunt astfel de indivizi academici pentru oameni? Ei sunt cei care educă noile generaţii; care îi cultivă pe cei care vor deveni personalităţile conducătoare ale omenirii; sunt cei care cultivă acel soi de oameni care a adus lumea până în starea actuală! Este deja necesar să vedem lucrurile în conexiunile lor, este necesar să vedem deja cum simptomele relevă singurul lucru care poate duce la înţelegerea celor în care trăim. Aceasta este aşadar ceea ce aş dori să avem ca subtext, ca nuanţă în ştiinţa noastră spirituală, încât ea să cuprindă sufletele şi să le facă observatori treji ai mediului lor înconjurător, căci posibilitatea de a dormi este în ziua de azi foarte mare. Este de la sine-înţeles că forţele ahrimanice şi luciferice vor folosi orice ocazie pentru a distrage conştienţa trează pe care oamenii o primesc – pentru observarea realităţii aflate în jurul lor – din conceptele spiritual-ştiinţifice. Dar pentru atenuarea conştienţei există posibilități în multe privinţe.
Studiind – și studiind într-o anumită direcţie – omul poate deveni din ce în ce mai deştept, tot mai savant; desigur că poate deveni aşa. Dar el poate, în acest proces, să piardă din limpezimea conştienţei sale. – Aici ajungem pe gheaţă subţire, pe o gheaţă de-a dreptul subţire atunci când discutăm realitatea.
Acum, este adevărat că anumite lucruri din viaţa prezentului nu pot fi arătate, aş spune, din punctul de vedere al iniţiatului, căci atunci ar putea rezulta ceva îngrozitor; dar sunt unele lucruri care pot fi şi chiar trebuie indicate. Este, de exemplu, un profesor universitar german. Nu vreau să spun nimic rău despre acest om, ci tot felul de lucruri bune, dar vreau să-l caracterizez în mod obiectiv. Acest om este un mare erudit, un învăţat important în domeniul teologiei. El a studiat mult. Cu toate acestea, studiul teologiei l-a făcut erudit, dar nu l-a şi trezit, nu l-a făcut să vadă ceea ce este realitate în lume. Acum, ca profesor în teologie, el are sarcina să vorbească despre religie şi ştiinţa religiei, despre ceea ce este venerat în religie, despre forţele suprapământene. Aceasta este un lucru destul de incomod pentru profesorii de teologie de astăzi. Prin urmare le place mai mult să vorbească despre stări religioase, despre modul în care simte sufletul când este în faţa lumii spirituale. În cazul acestui profesor se întâmplă ceva deosebit. El, ca toţi oamenii în prezent, care sunt de felul său, are o anumită teamă de lumea spirituală, de dezvăluirea ei şi turnarea, transpunerea ei în definiţii în cuvinte, în reprezentări reale. V-am caracterizat adesea această frică: ea este de origine pur ahrimanică. Respectivul simte că odată ce, după străpungerea lumii materiale, ajunge în lumea spirituală, îl întâlneşte pe Ahriman. El trebuie să-l înfrângă pe Ahriman, trebuie să-l dea la o parte. Vedem acum că un astfel de teolog stă în faţa marii naturi care dezvăluie spiritualul. Dar, cumva, el nu vrea să o abordeze, căci ceea ce se revelează aici prin natură ca entităţi ale ierarhiilor superioare nu este ştiinţific în ziua de azi. Totuşi, el vrea să cerceteze starea sufletească a trăirii religioase. Dar vrând să cerceteze starea sufletească și să nu intre efectiv în lumea spirituală reală, el cade foarte uşor pradă acelei stări sufleteşti pe care o putem avea tocmai faţă de puterile ahrimanice: frica. Aşadar o parte a sentimentului religios este pentru acest teolog teama, rezerva faţă de necunoscut. El nu vrea în nici un caz să facă din necunoscut un cunoscut. Dar sfiala, teama de necunoscut, care provine direct de la fiinţele ahrimanice, el o înregistrează ca parte componentă a simţirii religioase.
Prin faptul că el nu vrea să abordeze ierarhiile care trăiesc în spatele lumii sensibile, ci vrea doar să caracterizeze starea sufletească, Ahriman îi întunecă deja înţelegerea lumii spirituale. Astfel, lumea spirituală ar fi marea necunoscută, iraţionalul, iar religiosul propriu-zis se află, după cum spune el, în Mysterium tremendum, în misterul fricii, în misterul sfielii. Dar nu numai atât. Așa cum în afară este atent Ahriman, atunci când omul vrea să găsească lumea spirituală, înăuntru pândeşte Lucifer. Dar teologul modern de care vorbesc nu caută nici în interior ierarhiile. Atunci lumea ierarhiilor trebuie din nou să rămână marea necunoscută, pe care el pur și simplu nu vrea să o facă să fie ceva cunoscut. Dar starea interioară urmează să fie cercetată; aceasta trebuie să fie atunci opusul a ceea ce este misterul fricii; acesta este misterul fascinaţiei. Aici suntem atraşi, fascinaţi. Acum el are pe de o parte misterul temerii, pe de altă parte misterul fascinaţiei; din acestea constituie el viaţa religioasă. Desigur că în ziua de azi se găsesc critici care prezintă drept un progres deosebit al omenirii în acest domeniu, faptul că observarea teologică s-a dezobişnuit în sfârșit să vorbească despre entităţile spirituale, că nu mai vorbeşte despre raţional, ci despre iraţional, adică despre misterul fascinaţiei şi misterul temerii, despre cele două moduri de a te adresa necunoscutului. Desigur, cartea profesorului universitar din Breslau, Otto, «Despre sfinţenie» [Nota 3], va deveni o carte faimoasă în prezent, pentru că ea vrea să dez-raţionalizeze întreaga viaţă religioasă, dar nu numai atât, ci să o şi dez-concretizeze şi să elimine orice simţire precisă, să devină o simțire indefinită, pe de o parte de teamă faţă de necunoscut şi pe de altă parte de a fi plin de fascinaţie faţă de necunoscut. Această întreagă considerare a vieţii religioase va face senzație. Oamenii vor spune: în fine, am depăşit vechiul mod de a vrea să spunem ceva despre lumea spirituală.
Cine știe ceva despre antroposofie trebuie să înţeleagă ce se întâmplă într-un asemenea caz, anume că există o stare crepusculară a conştienţei la respectivul învăţat. Cunoaştem asemenea stări crepusculare. Filologii, ca şi cercetătorii naturii, ajung adesea în astfel de stări atunci când fac cercetări numai într-un domeniu limitat, şi atunci Ahriman şi Lucifer au acces la ei. De ce nu l-ar reţine Ahriman pe un astfel de cercetător de la a privi în lumea spirituală, şi nu i-ar adormi conştienţa în sentimentul misterului tremendum, în misterului fricii? De ce să nu i-ar adormi Lucifer conştienţa în sentimentului misterului „fascinosum”? Numai faptul de a fi lămurit în privinţa rolurilor pe care le joacă Ahriman şi Lucifer este ceea ce îl poate conduce pe om spre reușită; altfel, el se bălăceşte în indeterminarea sentimentelor. Sentimentul este fără îndoială un element puternic al vieţii, şi nu este îngăduit ca intelectualismul să reprime viaţa de sentiment, dar este altceva atunci când o bălăcire nedeterminată în viaţa de sentiment vrea să obscureze orice vedere concretă a lumii spirituale. De aceea trebuie mereu sa ne amintim o remarcă a lui Hegel [Nota 4], chiar dacă a fost o exprimare teoretică cinică din partea lui, ca şi celebra definiţie a lui Schleiermacher [Nota 5]: anume, că religiosul s-ar afla în sentimentul de dependenţă absolută, în sentimentul de dependenţă prin excelență. – O astfel de definiţie nu este incorectă, dar nu despre aceasta este vorba. Hegel, care voia să îndrepte sufletul omenesc înspre ceea ce este concret în lume şi nu înspre sentimentul de dependenţă, era de părerea: Dacă sentimentul de dependenţă este cel mai bun sentiment religios, atunci câinele este cel mai bun creştin. – Aşa considera Hegel. Şi dacă misterul fricii ar fi într-adevăr o condiţie pentru o anumită experiență interioară, atunci nu ai nevoie decât să turbezi, să devii hidrofob, şi ai dezvolta cel mai intens sentiment drept misteriul temerii.
Dacă ținem seama de ceea ce doresc eu să vă expun prin aceste considerații, nu atât în privința conţinutului teoretic cât ca esență a atitudinii interioare, atunci şi numai atunci pot rezulta elementele necesare pentru a observa în mod corespunzător contextul lumii în epoca noastră. Şi despre o astfel de observare obiectivă este vorba. În orice loc în care ne aflăm putem observa lucrurile în mod corespunzător sau, în orice loc în care ne aflăm putem dormi în mod necorespunzător; căci ceea ce pulsează şi vălureşte în lume la nivel global se exprimă şi în cele mai mici cercuri. Lucrurile se pot observa pretutindeni; problema este doar să le observăm cu adevărat.
Astfel, începe un timp în care este într-adevăr deosebit de important să avem în vedere în mod serios cele pe care le-am indicat mai ales în aceste ultime consideraţii. La o conştienţă a unei Divinități universale sau a spiritualităţii lumii ajung în ziua de azi mulți oameni; la o adevărată conştienţă a lui Christos nu ajung nici măcar oamenii de tipul lui Hermann Bahr [Nota 6], după cum v-am arătat atunci când am vorbit despre articolul său «Raţiune şi ştiinţă». El caută unirea cu cel mai afirmativ creştinism al prezentului: cel de la Roma. Dar oricât vorbeşte el, vreo conştienţă de căutare a Impulsului lui Christos nu e de găsit la Hermann Bahr nicăieri în această scriere «Raţiune şi ştiinţă». Însă tocmai aceasta este necesitatea timpului nostru: să devenim tot mai lămuriți exact în privinţa impulsului lui Christos. În decursul secolelor scurse noi am trăit marele avânt al modului de reprezentare naturalist-ştiinţific împreună cu toate consecinţele sale. Acest prim mare avânt al modului de gândire naturalist-ştiinţific a dus şi la un materialism teoretic, însoţit de un ateism. Ateismul, într-un anumit sens, s-a sărbătorit în adevărate orgii la materialiştii secolului XIX. Dar astfel de lucruri se schimbă brusc, şi acelaşi mod de gândire care, din anumite impulsuri luciferico-ahrimanice, i-a făcut pe oameni să devină materialişti la primul avânt al ştiinţelor naturii, îi va determina să devină credincioşi după ce prima frenezie va fi trecut. În cele propovăduite de Darwin este la fel de posibil ca omul să devină credincios sau ateu, aşa cum o monedă poate fi pusă pe o faţă sau pe cealaltă. Dar creştin nu poate deveni omul din darwinism, şi nici din ascensiunea ştiinţelor moderne ale naturii, dacă se se oprește numai la această creștere. Pentru aceasta este nevoie de cu totul altceva: este nevoie de înţelegerea unei anumite constituții a sufletului în fundamentele ei. Ce fundamente am în vedere?
Kant a spus: Pentru noi lumea este imaginea noastră mentală despre ea, şi când noi ne facem reprezentări despre lume, ele sunt construite conform organizării noastre. Acest kantianism l-am refutat – aşa cum aș sublinia nu din absurditate personală, ci din motive obiective – în modul cel mai intens şi radical în cărțile mele Adevăr şi ştiinţă şi Filosofia libertăţii [Nota 7]. Aceste două lucrări pornesc de la ideea că atunci când ne formăm concepte despre lume şi le elaborăm în sufletul nostru nu ne îndepărtăm de realitate, ci dimpotrivă că ne naştem într-un trup fizic astfel încât prin ochi să privim lumea, cu urechile să auzim lucrurile ş.a.m.d. Dar ceea ce ne arată simţurile nu este întreaga realitate, ci numai jumătate din ea. Eu am mai subliniat aceasta încă odată în cartea mea Enigmele filosofiei. Tocmai prin faptul că suntem organizaţi într-un anumit mod, lumea percepută prin simțuri este într-o anumită privinţă, cum spun orientalii, aparenţă, maya. Şi prin faptul că ne formăm reprezentări despre lume, adăugăm în cuget ceea ce am reprimat prin faptul că suntem în trup. Așa este adevărata relaţie între adevăr şi ştiinţă. Adevărata ştiinţă este completare a aparenţei până la deplina realitate. Această idee că lumea în prima ei înfăţişare, aşa cum stă ea în faţa simţurilor noastre, ne apare – prin felul cum suntem noi construiți, nu ea – ca fiind ireală, și că pe această înfăţişare a lumii, ireală din cauza noastră, noi lucrând subiectiv o facem realitate, această idee, acest gând l-aș numi gândul sfântului apostol Pavel în domeniul teoriei cunoaşterii.
Căci nu este altceva decât transferarea, în domeniul filosofic al cunoaşterii, a ideeii epistemologiei pauline că omul, aşa cum a păşit el în lume prin primul Adam, are în fața sa această lume într-un mod subordonat unei alte lumi, şi abia prin ceea ce devine el prin Christos o trăieşte în adevărata ei înfăţişare [Nota 8]. Creştinismul poate sta în așteptare în filozofie, în teoria cunoaşterii. Dar nu aceasta contează, că teoria cunoaşterii începe prin a pune în prim-plan niște formule uzuale ale teologiei, ci contează felul gândirii. Şi-mi este îngăduit să spun: în lucrările Adevăr şi ştiinţă şi Filosofia libertăţii, în ciuda faptului că ele sunt întru totul elaborate din filosofie, trăieşte spiritul paulin. Pornind de la această filosofie este posibil să se găsească şi puntea înspre spiritul lui Christos, aşa cum pornind de la ştiinţele naturii se poate găsi puntea înspre spiritul Tatălui. Dar pornind de la modul de gândire al ştiinţelor naturii nu se poate ajunge la spiritul lui Christos. De aceea, atâta timp cât domneşte în vreun fel kantianismul, care ca filosofie este întru totul un punct de vedere precreştin, filosofia va învălui în ceaţă tot mai mult creştinismul. Atâta timp cât domneşte kantianismul ca bază a epistemiologiei, în filosofie nu poate pătrunde decât un creştinism incorect, mincinos.
Vedeţi aşadar că lucrurile trebuie tratate mai profund, şi ar fi necesar să cuprindem cu privirea ceea ce în ziua de azi iese la iveală din punct de vedere spiritual nu numai din simplul conţinut textual, ci din modul, din întreaga direcție a gândurilor expuse. Atunci oamenii ar înţelege unde se află ceea ce este rodnic pentru viitor, şi în ce constă ceea ce trebuie depăşit. Şi atunci am găsi firele înspre celelalte domenii, înspre domeniile de care avem atâta nevoie în ziua de azi dacă vrem să ne trezim, să ne trezim cu adevărat. Îngrozitoarele evenimente ale timpului ar trebui văzute numai ca simptome. Marea schimbare trebuie să vină din interior.
Îngăduiţi-mi să vă mai spun în încheiere că înainte de 1914 atunci când am caracterizat obiectiv modul de gândire confuz al lui Woodrow Wilson [Nota 9], am fost singur în acel mod de a vedea. Am atras atenţia asupra a ceea ce puteţi găsi în privinţa lui Wilson, în ciclul meu de conferinţe de la Helsingfors. Aceasta a fost pe timpul când restul lumii literare – pentru că pe atunci din Wilson se traducea „doar literatură” – stătea la picioarele lui Woodrow Wilson, şi era adesea subliniat pe atunci „marele, nobilul, împarțialul” mod de gândire al lui Wilson, de către aceia care în mod cert vorbesc altfel acum. Dar ce anume a fost necesar pentru aceasta? Ce înţelegere a fost necesară, sau cu totul altceva decât înţelegerea, pentru a ajunge la această inversare de opinie? Deci, este necesar să privim mai îndeaproape la ceea ce trebuie să aducă ştiinţa spirituală ca legătură cu întreaga realitate, ca judecată asupra realităţii, şi în privinţa celor ce domnesc în ziua de azi ca nerealitate şi abstracţiuni fără substanță în toate domeniile. Dacă vreţi să savuraţi ideile timpului ca cineva care, pentru a savura o portocală, o stoarce pentru a-i scoate tot sucul şi mănâncă doar ceea ce rămâne, atunci vă recomand să citiţi ideile presate, stoarse ale timpului, pe care le-a scris Georg Simmel [Nota 10] despre conţinutul spiritual al acestui război. Acolo aveţi un exemplu-model al expunerilor „spirituale” ale prezentului, care nu conţin nimic, chiar nimic, care sunt doar concepte stoarse, golite de conţinut. Dacă vreţi să faceţi rost de o astfel de lucrare abstractă şi lipsită de conţinut din prezent, atunci o găsiţi în scrierea «Conţinutul spiritual al acestui război» de Georg Simmel. Căci ea este scrisă de celebrul filosof, înovatorul gândirii moderne, care a avut cea mai mare popularitate la Universitatea din Berlin, care nu a avut niciodată vreun gând real, dar care a devenit celebru pe vremea noastră.
