Am spus deja că aş dori să expun în această seară de vară târzie completări la diversele consideraţii organizate aici în decursul iernii trecute. Anume, să dezvolt astăzi dintr-o anumită perspectivă şi apoi, probabil pentru o ultimă oară marţea viitoare, ceva care va completa în mod special cele deja expuse.
Dacă considerăm din punct de vedere spiritual-ştiinţific evoluţia omenirii, dobândim, după cum ştiţi, o viziune asupra acestei evoluţii care în multe privinţe diferă chiar foarte mult de ceea ce pot constata ştiinţele naturii. În special asupra evoluţiei însuşi sufletului omenesc, sau, mai bine zis, a sufletului omenesc în decursul secolelor şi mileniilor, prin ştiinţa spirituală se dobândeşte o altfel de viziune decât prin simpla considerare natural-ştiinţifică. Nu este numai faptul că dacă privim înapoi în vremurile vechi, exista o clarvedere atavică, după cum ne este cunoscut, care producea o conştienţă în om într-un cu totul alt mod decât conştienţa actuală, așa cum v-am expus ultima oară, ci mai este şi faptul că până în timpurile mai noi, până în secolele trecute, rămășițe din vechea clarvedere erau prezente cu mult mai din belşug decât îşi imaginează oamenii. Anume, nu trebuie să uităm că până în secolele XIV, XV, XVI şi chiar şi XVII a existat la oameni – deși într-o formă slăbită, atenuată – pe cea mai mare parte a Pământului o clarvedere atavică, chiar dacă nu evidentă, totuşi vizibilă în efectele ei. Iar eu am expus în consideraţiile anterioare că până în ziua de azi mulţi oameni au o clarvedere atavică, numai că nu se ştie aceasta, deoarece în ziua de azi oamenii se jenează să mărturisească în faţa majorităţii semenilor lor cum au pătruns în conştienţa lor revelaţii din lumea spirituală în modul pe care l-am întâlnit în ultima conferință. Căci este o mare deosebire între ceea ce au trăit sufletele omeneşti între secolele XVI şi XVII şi ceea ce pot trăi nemijlocit din lumea spirituală sufletele în timpurile ulterioare, până în zilele noastre. Chiar în secolul XVII erau mulţi oameni care nu puteau descrie nemijlocit obiectele clarvederii lor, în aşa fel încât să spună: Am văzut cutare sau cutare entitate spirituală – deoarece forţa conştienţei lor nu era suficient de puternică, pentru ca atunci când astfel de entităţi spirituale veneau în faţa lor, să și priceapă cu rațiunea astfel încât să le aducă înăuntrul puterii lor de reprezentare. Forţele conştienţei erau atenuate, dar cu toate acestea pe vremea aceea mai era încă aşa că entităţile lumii spirituale intrau cu mult mai mult decât ne imaginăm în ziua de azi, în voirea, simţirea şi imaginația oamenilor. În vremea noastră este într-adevăr foarte dificil pentru cel care este iniţiat în contemplarea lumii spirituale şi în particularităţile celor văzute acolo, să vorbească fără reținere cu semenii săi. Căci, după cum am expus adesea, contemporanii ar avea un şoc mult prea mare dacă li s-ar expune în privința cunoașterii omului anumite relaţii, chiar şi elementare, cu lumea spirituală. Căci cu multe din cele pe care le cred oamenii în ziua de azi pornind de la materialismul lor, lucrurile stau aşa că iniţiatul, din cunoaşterea sa despre lumea spirituală, trebuie să spună contrariul lor. De aici rezultă, desigur, toate coliziunile posibile cu ceea ce contemporanii noştri, pornind de la simţirea lor materialistă, acceptă drept adevăr.
În secolele XIV, XV, XVI, şi nici măcar în secolul XVII încă nu era aşa. De aici provine faptul că multe din cele ce există în ziua de azi ca literatură a secolelor XIV-XVII este complet incorect înţeles, realmente greșit înțeles. Nu numai că acum oamenii cred că ei cunosc lucrurile altfel şi mai bine decât cei de atunci, dar întregul mod de a se raporta la viaţă al oamenilor de atunci nu mai este înţeles acum. Şi este remarcabil modul în care apare acest lucru la lumină.
Este un spectacol ciudat atunci când filosofii moderni abordează în scrierile şi conferinţele lor scolastica Evului Mediu, şi mereu subliniază cât de mult sunt ei deasupra tuturor conceptelor pline de prejudecăţi, pedante și înguste ale scolasticilor. Adevărul este însă că filosofii moderni sunt infinit de naivi față de scolastici și nu îi înţeleg deloc. Căci, gândiţi-vă: pe vremea scolasticilor, pe vremea tomismului ş.a.m.d., chiar şi acela care activa doar ca filosof, dacă îşi contura conceptele în arta conceptuală fină, se afla în legătură cu lumea spirituală. De exemplu, la Toma d’Aquino [Nota 1] în secolul XIII, nu se poate spune că ceea ce se află în cărţile sale ar fi fost dobândit în modul în care se dobândesc în ziua de azi conceptele şi reprezentările. Ar fi o imagine falsă. Ci, ceea ce se află în cărţile sale trebuie să vă reprezentaţi în sensul că pe el îl inspira necontenit un spirit din ierarhia Îngerilor şi că el redacta ceea ce venea din conştienţa unui spirit superior. În ziua de azi, pentru un filosof apare ca fiind de-a dreptul oribil să i se pretindă că el ar trebui să se aşeze şi să aştepte până când îl inspiră îngerul său, şi apoi să scrie ce poate spune în acest fel omenirii, că îngerul său stă întru câtva lângă el, iar el este vestitorul şi mesagerul a ceea ce vesteşte îngerul, că există o lume superioară care se lasă revelată în lumea fizică prin gura unui om fizic. Dar numai în acest mod se poate înţelege tot ceea ce ia naştere, tot ceea ce devine. Şi acum vă spun ceva extraordinar de important, şi aş fi foarte fericit dacă dumneavoastră aţi gândi serios la acest lucru atât de important: Numai ascultând spiritual cum cineva te inspiră sau îți dăruie imaginaţiuni poți vorbi despre devenire, despre naştere. Prin conştienţa noastră actuală începând din secolele XVI şi XVII, dar în special din secolul XVIII, noi nu mai suntem deloc în legătură cu devenirea. Noi abordăm direct lucrurile, dar ce anume preluăm din lucruri în conştienţa noastră în ziua de azi? Vedem de exemplu un trandafir înflorit. Dar niciodată, în nicio clipă, noi nu putem vedea în mod real devenirea; ci chiar de la început, de la formarea germenului, noi percepem întotdeauna ceea ce este pe cale de a muri, ceea ce piere. Faptul că eu percep trandafirul cel roşu este legat de aceea că eu cuprind partea pieritoare. Pot percepe devenirea numai dacă pot asculta sau primi impresii de la fiinţe superioare. Numai fiinţele superioare care în timpul actual nu se încarnează într-un trup fizic pot percepe ceea ce este devenire în acest trandafir. În domeniul cel mai de jos al percepţiei, în lumina subiectivă, care este aproape la fel de nedesluşită ca vechea clarvedere, atunci când survine – încă mai este în ziua de azi –, percepem ceva din devenirea trandafirului; însă nu atunci când îl privim cu ochii fizici şi cele văzute le trăim în conştienţa noastră cu fiinţa noastră conceptuală.
De aici se poate vedea că o caracteristică importantă a epocii noastre materialiste este aceasta: că numai ceea ce moare, ceea ce piere, poate fi preluat în conştienţă. Această situaţie nu exista, de exemplu, pe vremea scolasticilor, şi nici măcar în secolul XVII.
În secolul XVII a trăit în Anglia un filosof puţin cunoscut, Henry More [Nota 2]. Acest om, care s-a născut la începutul secolului XVII, în anul 1614, trebuie să ne apară, dacă vom considera viaţa sa exterioară, pur şi simplu o dovadă vie a faptului că oamenii nu-şi formează individualitatea prin ereditate, ci prin aceea că își aduc cu sine însuşirile vieţilor lor pământeşti anterioare, însuşiri care nu se află în părinţii şi strămoşii lor. Părinţii şi strămoşii acestui Henry More au fost calvinişti ortodocşi, şi deja pe când era doar un băieţel More combătea teoria rigidă a predestinării, teoria lui Zwingli, respingând-o cu stricteţe, fără ca cineva din mediul său să fi afirmat contrariul acestei doctrine rigide a predestinării a lui Calvin şi Zwingli. Dar Henry More mai avea şi o altă particularitate: dacă studiezi lucrările sale, care sunt foarte interesante, găseşti faptul remarcabil că el vorbeşte cu totul altfel de prezenţa interioară a lumii spirituale în conştienţa omenească decât găsim acest lucru la oamenii de mai târziu. El incă mai știe, chiar și ca filosof al secolului XVII că omul numai prin aceea că are o conştienţă mai rodnică decât conştienţa obişnuită în privinţa morţii lumii, se unește cu ceea ce este cu adevărat esenţial care vorbește, în conştienţa inspirată, despre devenire şi naştere, ajungând în felul acesta în situaţia de a şti ceva despre devenire şi naştere, în timp ce altfel oamenii ştiu ceva numai despre ceea ce, în cadrul existenţei, este întotdeauna legat de pieire. Nuanţa pieirii este peste tot percepută prin conştienţa actuală. Dar nici la Henry More nu este vizibil în mod evident faptul că el s-ar fi aflat în legătură cu entităţi spirituale. El nu putea integra pe deplin relaţia cu entităţile spirituale în contextul reprezentărilor sale. Urzeala reprezentărilor sale se deşiră. Aşa cum se deşiră la trezire un vis pe care îl visăm noaptea, astfel încât nu îl putem păstra şi îl uităm, tot aşa nu a putut el aduce în conştienţă reprezentarea că ar fi întâlnit entităţi spirituale. El avea doar o conştienţă atenuată a faptului că entităţile spirituale reînviau în sufletescul său, însă efectele acestei participări a sufletului la lumea spirituală existau în el. Foarte interesantă este la Henry More o afirmaţie, care ne este foarte familiară, pe care am auzit-o adeseori, afirmaţia: Dacă vrei să ajungi la o anumită cunoaştere superioară trebuie să înveţi să te priveşti pe tine însuţi în întregul ființei tale umane ca fiind un element component al unui organism superior. Aşa cum degetul mare de la mână este element component al mâinii noastre, şi la fel cum îşi pierde el existenţa dacă este tăiat de la mână, tot aşa nu este nici omul nimic dacă este smuls dintr-o anumită dependenţă organică de Cosmos; numai că în cazul degetului mare situaţia este mai evidentă decât cea a omului. Dar dacă degetul mare s-ar putea plimba pe corpul nostru, desigur că şi el s-ar deda iluziei că este un organism independent. Este drept că Pământul ca atare este acolo pentru om, dar în lumea superioară chiar imediat învecinată omul este element component al marelui organism al Pământului, şi nu se poate smulge din el aşa cum degetul mare nu se poate smulge din mână. Şi această afirmaţie, pe care am menţionat-o adesea pentru a combate în om egoismul necugetat care joacă un rol atât de mare, o găsim ca apărând brusc în suflet la Henry More. De ce? Pentru că el s-a aflat într-o asemenea relaţie cu lumea spirituală încât, chiar dacă nu o putea aduce ca reprezentare în conştienţă, mai avea, ca într-un vis de care-ţi mai poţi aminti, cunoaşterea despre viaţa vie a omului cu întregul Cosmosului.
Dacă încercăm să realizăm ce a făcut Henry More pentru a configura ceea ce exista deja ca predispoziţie în sufletul său, atunci găsim că el a fost profund impresionat de o anumită cărţulie, care a făcut o impresie puternică şi asupra altui om, care de aceea a dăruit-o poporului german într-un cerc mai larg: am în vedere «Theologia Teutsch» [Nota 3], scrisă de un locuitor al Frankfurt-ului. Eu am vorbit şi despre aceasta în lucrarea mea despre mistică. Luther [Nota 4] este cel care a reeditat-o. Henry More a studiat Theologia Teutsch. Citiţi ceea ce am spus despre aceasta în cartea mea despre mistică [Nota 5].
S-ar putea ca în faţa sufletelor dumneavoastră să apară acum întrebarea: Ce anume se află în faptul că în secolele XIII, XIV, XV, XVI şi chiar şi XVII apar oameni care ştiu ceva despre o relaţie nemijlocită cu lumea spirituală?
Se află următoarele: cei care ştiau cel mai mult în acele secole despre legătura omului cu lumea spirituală erau oameni care s-au aflat – chiar dacă nu în ultima, dar măcar în penultima lor încarnare – pe Pământ în acele secole în care s-a pregătit creştinismul în şcolile tainice, în misterii. De aceea putem spune: spirite de felul celui al lui Henry More s-au aflat într-o viaţă pe Pământ în secolele de dinaintea Misteriului de pe Golgota, au avut apoi o viaţă intermediară în secolele VII, VIII sau IX; dar acea încarnare intermediară le-a dat mai puţine impresii decât le-au putut veni în încarnarea anterioară din acele misterii care au fost înaintea Misteriului de pe Golgota, dar care au pregătit acest misteriu prin învăţăturile lor. Acestea s-au aşezat cu mult mai adânc şi mai intens în sufletele lor. De aici provin unele din cuvintele acelea profunde care s-au spus despre creştinism tocmai în acel timp. Din relaţia cu lumea spirituală, aceşti oameni extrag o cunoaştere despre formarea Universului care nu a mai putut fi extrasă începând din secolul XVII. De atunci încoace poate fi abordată numai istoria exterioară; dar aceasta conţine numai ceea ce piere. Aici este nevoie din nou de ştiinţa spirituală pentru a readuce cunoaşterea a ceea ce ia naștere. Modul în care a fost pregătit creştinismul în secolele tragice, modul în care a fost el pregătit pe atunci mai bine de o jumătate de mileniu a făcut asupra acestor spirite o impresie imensă, adâncă, iar din această impresie ele au păstrat de fapt doar un impuls sufletesc, pe care au fost capabile să-l aducă în reprezentări. Pe acesta l-au exprimat ele.
Este foarte important să lăsăm să treacă prin faţa sufletului nostru tocmai din acest punct de vedere răstimpul din secolul XIV până în secolul XVII din dezvoltarea spirituală europeană, pentru a vedea cum puteau fi găsite în acele timpuri reprezentări chiar şi despre creştinism şi despre Biblie, reprezentări care ne sunt cu totul străine astăzi, pentru că erau foarte spiritualizate, fiind provenite din experienţa spirituală. Este extrem de interesant pentru omul actual să-şi arunce privirea asupra a ceea ce este cu adevărat semnificativ în acel timp. Căci acel timp despre care vorbesc acum, începând din secolul XIV şi până în secolul XVII este timpul unei priviri retrospective covârşitoare. În suflete mai există încă forţe prin care în ele poate ieşi la iveală ceea ce urzeşte şi pulsează în lumea spirituală. Şi ne cufundăm de-a dreptul în spiritele acelui timp dacă nu uităm acest caracter retrospectiv al conştienţei atunci când cuprindem cu privirea aceste spirite.
Să avem în vedere ceea ce am spus este necesar mai presus de toate dacă vrem, de exemplu, să-l înţelegem pe Luther. A apărut în ultima vreme o carte foarte interesantă de Ricarda Huch [Nota 6], «Credinţa lui Luther», o carte foarte interesantă pentru că, la urma urmei, ea este scrisă dintr-o anumită aprofundare a conştienţei actuale, deși pe de altă parte, în multe privințe este ea extrem de neplăcută, pentru că este o carte insuficientă din punct de vedere lăuntric. În legătură cu aceasta a apărut apoi în fascicula din luna iulie a revistei «Nord şi Sud» un articol [Nota 7], care se numea «Ricarda Huch şi diavolul», în care se atrage atenţia asupra modului în care este necesar astăzi să privim la ceea ce trăiește spiritual în conştienţa oamenilor într-un mod pe care conştienţa prezentului nu mai este deloc în stare să-l înţeleagă. De aceea este interesant să cuprindem cu privirea la Ricarda Huch, în special credinţa în demoni, credinţa în existenţa diavolului a lui Martin Luther. Ea doreşte să trateze just această credinţă în demoni a lui Luther; ea nu vrea să se ralieze acelor oameni care vorbesc în ziua de azi în mod curent, căci în ziua de azi oamenii sunt foarte laşi, şi dacă ei trebuie să comenteze o carte ce vrea să trateze credinţa în demoni a lui Luther, spun: Luther a fost, desigur, un mare om, dar faptul că el a vorbit despre demoni şi a crezut în ei provine bineînţeles din slăbiciunile timpului său; aici el a împărtăşit superstiţiile timpului său. O astfel de înţelepciune nu are însă mai multă valoare decât înţelepciunea acelui cumsecade profesor de gimnaziu care a citit cândva cu elevii săi ce a scris Lessing în «Dramaturgia hamburgheză» despre dramă, şi le-a expus apoi elevilor săi că de fapt Lessing nu ar fi fost în stare să ducă până la capăt gândul abordat în «Dramaturgia hamburgheză». „Ei bine, dacă aş avea eu mai mult timp!” a spus profesorul. Şi din astfel de reflecţii provine şi cunoaşterea „îndelung reflectată” că Luther ar fi împărtăşit superstiţiile timpului său. Dar, cu toate acestea: nimeni nu-l poate înţelege corect pe Luther dacă nu ştie că percepția a ceea ce din spiritul timpului său era numit „demon” – noi numim în ziua de azi Ahriman şi Lucifer – erau pentru el trăiri spirituale reale, nu numai în acel loc de la Wartburg, ci pretutindeni unde Luther vorbeşte despre aceste lucruri. Dacă încercaţi să înțelegeţi aceste lucruri în contextul lor, nu puteţi proceda altfel decât să ajungeţi la convingerea: Aşa vorbeşte despre demon numai un om care l-a văzut şi care ştie că: „poporul nu îl simte pe demon niciodată, nici dacă acesta l-ar lua de guler” [Nota 8]. Ricarda Huch polemizează cu o bunăvoinţă teoretică extremă împotriva acestui dessoirism, adică am în vedere acest tip de profesor care este atât de deştept încât ştie: demonul nu există, aşadar Luther este un om superstiţios, întru totul în stilul timpului său; iar asta trebuie să i se scuze şi să i se ierte acestui mare om.
Ricarda Huch nu merge pe aceeași linie cu aceia care formulează astfel de judecăţi, de sus în jos, asupra marilor spirite ale timpurilor trecute. Dar este evident că Ricarda Huch nu ştie nimic din proprie contemplare despre cum arată diavolul. Ea crede în diavol, deşi nu l-a văzut niciodată. Cum crede ea în diavol? Ea crede în el în sensul că ştie că, în mod evident, anumite lucruri nu vin nici din realităţile natural-ştiinţifice, nici din psihologia omenească, ci de la diavol. Dar ea crede că trebuie totuşi să-l scuze întru câtva pe Luther. Ea spune: Oamenii nu trebuie să-şi imagineze că Luther ar fi crezut că diavolul ar merge aşa pe străzi, cu coarne şi coadă. Şi, pentru ea, reunirea caracteristicilor unor impulsuri rele este ceea ce numeşte ea „diavol”, caracteristici care se pot manifesta drept diavol prost, diavol mândru şi diavol mincinos. Ea vorbeşte despre abstractizări, vorbeşte despre concepte şi crede că şi Luther ar fi făcut la fel, pentru că, din punct de vedere exterior, ceea ce Ricarda Huch consideră a fi o simplă imagine a fost folosită de asemenea şi de Luther. Dar Luther trebuia să folosească această imagine pentru că numai în felul acesta te poți exprima cu privire la ceea ce trăiești în lumea spirituală. Dar Luther a avut din plin de-a face cu diavolul. El a trebuit să-l cunoască prin luptele sufleteşti care trebuie trăite atunci când te confrunți ochi în ochi cu diavolul. Şi ceea ce a trăit el în felul acesta a fost cuprins de el în imagini la fel cum omul cuprinde în cuvinte ceea ce trăieşte. Dacă oamenii sunt la fel de mărginiți ca profesorul Dessoir, şi la fel de deformaţi, atunci ei pot reproşa oricui se exprimă prin cuvinte faptul că respectivul ar crede că lucrurile pe care vrea să le exprime se află în cuvinte. Exact de același lucru mă acuză profesorul Dessoir atunci când spune că eu deduc stări de evoluţie ale omenirii din imagini, şi nu din realităţi. O astfel de situaţie apare nu numai din neînţelegere, ci şi din ignoranţă. În special acolo unde, cel de-a doilea capitol al lucrării mele ce urmează să apară în curând [Nota 9], se ocupă de învăţaţii imposibili, corupţi moral, pe care îi aduce cu sine timpul în ziua de azi, şi care contribuie la îngrozitoarele nenorociri ale timpului, acolo veţi vedea ce fel de oameni se perindă în ziua de azi prin ştiinţa oficială, ceea ce nu împiedică însă Academia Regală de Ştiinţe, după cum v-am povestit deja, să acorde un premiu acelui autor al unei istorii de doi bani a psihologiei, pe care domnul Dessoir a trimis-o spre obţinerea premiului atribuit, dar pe care ulterior a retras-o el însuşi. Dacă cercetaţi ceea ce au expus bravii colegi ai lui Dessoir despre neglijenţa şi superficialitatea acestei istorii ştiinţifice de doi bani a psihologiei, atunci vă veţi face o idee în privinţa a ceea ce se poate perinda în ştiinţa oficială chiar şi atunci când este vorba de premiile ştiinţifice academice.
Luther a trăit într-o vreme în care el avea în sufletul său legătura cu lumea spirituală. Tot ceea ce poate fi trăit în lume ca demonism ahrimanic era pentru el o realitate. Ceea ce a trăit el nu poate fi exprimat în cuvinte obişnuite, pentru că acestea desemnează lucruri fizice. Ele trebuie exprimate în imagini, în imaginaţiuni. Dar imaginile exprimă într-adevăr ceea ce priveşte şi vede un om. Aceasta nu o înţelege Ricarda Huch. Ea crede că atunci când Luther vorbeşte despre diavol, nu trebuie să considerăm imediat că atunci când un om văzător întâlneşte nenumăraţi alţi oameni, Ahriman cel cocoşat ar sta cu fixat cu coarnele sale între umerii lor, ițindu-și capul. Dar Luther cunoscuse aceste lucruri şi imaginile pe care le-a folosit el sunt numai forme de expresie pentru asemenea trăiri. El însuşi nu este acel tip de om blajin ca Ricarda Huch, care crede că el doar ar fi folosit simboluri pentru ceea ce există în om ca forţe înălţătoare, coborâtoare, pasiuni sucite ş.a.m.d.
De unde vine forţa care a pornit din învăţătura lui Luther? Învăţătura lui Luther nu este o simplă învăţătură. O apreciezi în mod corect numai dacă o priveşti ca fiind altceva decât o învăţătură, dacă-ți evoci în minte următoarele: aici se află Luther, şi acest suflet priveşte înapoi în acele timpuri în care oamenii au cultivat raportul cu lumea spirituală, şi el însuşi cultivă raportul cu lumea spirituală exact în acel domeniu care este ahrimanic. Dacă omul îl vede pe Ahriman – citiţi ceea ce este conţinut în acest sens în dramele mele mister [Nota 10] –, atunci aceasta este tocmai o eliberare de el; rău este dacă nu îl vede. Faptul de a-l vedea, aşa cum l-a văzut Luther, aceasta este eliberarea. Forţa care iradiază din Luther creşte extrem de mult dacă iei lucrurile întru totul în sensul precis de experienţe ale lumii spirituale, lucruri care altfel ar fi de fapt cu totul de neînţeles. Şi chiar şi acolo unde el spune vreun cuvânt care nu ne poate fi pe plac, acest lucru ne va apărea ca fiind întru totul firesc, deoarece Luther putea percepe lucrurile dintr-un orizont cu mult mai larg decât o face în mod normal orice om actual.
Este interesant și semnificativ că Luther apare ca cel care comprimă la un loc în modul cel mai intens ceea ce constituie rezultatul acelor misterii anterioare. Luther a fost unul dintre cei mai importanţi membri ai misteriilor din perioada precreştină, ai acelor misterii pregătitoare, calitate care nu i-a fost afectată de incarnările ulterioare, şi din ceea ce a asimilat el din acele misterii de dinaintea naşterii creştinismului îşi extrăgea el puterea care iradia din el.
Şi ce avea el de spus lumii, în primul rând în privinţa revelaţiei, a clarvederii lui Ahriman?
Să avem clar în minte: epoca ahrimanică începe abia după aceea. Ştiinţele naturii îl au astăzi pe Ahriman, şi în cunoştinţele lor trăieşte, neconştientizat, Ahriman. Aceasta este caracteristica ordinii materialiste actuale a lumii, anume faptul că în toate conceptele sale trăieşte ahrimanicul. Şi Luther a fost predestinat să pună acest adevăr în faţa lumii într-un punct de cotitură major. Cine priveşte în lumea spirituală vede altfel decât aceia care nu sunt capabili să o facă, şi altfel acţionează această lume decât dacă ea rămâne inconştientă pentru om.
Dacă vedem în felul acesta în Luther marea putere ce iradiază din cele dezvoltate anterior şi care nu poate acţiona în epoca următoare, atunci înţelegem poziţia, atitudinea lui Luther. El este cel care trebuia să salveze pentru omenire o astfel de concepere a creştinismului, care să nu fi fost alterată de ahrimanicul neconştientizat. De aceea se manifestă atât de puternic la el conştientizarea ahrimanicului, şi cu aceasta şi lărgimea orizontului.
Cândva, cineva a scris o carte în care sunt reunite laolaltă toate contradicţiile care se găsesc în diferitele scrieri ale lui Luther. Există o astfel de carte, în care se găsesc contradicţiile din scrierile lui Luther. Luther însuşi a citit acea carte, şi a scris un răspuns la aceasta, care este conținut într-o scrisoare adresată lui Melanchthon. El spune acolo: Un astfel de măgar vorbeşte despre contradicţii numai pentru că el nu înţelege nici o parte nici cealaltă a contradicţiei, şi nu înţelege nici că poţi venera pe cineva ca Prinț şi că în acelaşi timp poţi vorbi despre el ca diavol, ridicându-te împotriva lui. – Pasajul în care vorbeşte Luther despre asta în scrisoarea sa către Melanchthon este foarte interesant; îşi exprimă acolo poziția sa faţă de timpul său. El mai foloseşte acolo şi alte expresii, care uneori nu pot fi repetate în ziua de azi, dar care sunt întru totul de înţeles, şi nu sunt, aşa cum spun istoricii literari, de înțeles doar ca produs al timpul în care a trăit el, ci sunt întru totul de înțeles din raportul cu lumea spirituală, așa cum l-a avut Luther. Cine numeşte atitudinea lui Luther cinică sau frivolă, o face numai din propria sa frivolitate sau propriul său cinism.
Se pune problema ca din astfel de lucruri să se recunoască faptul că deşi individualul se repetă, ceea ce este mare nu se repetă. Şi de asemenea şi la scolastică oamenii se vor putea raporta din nou abia atunci când vor studia la scolastică faptul că este posibilă o altă gândire, mai subtilă, deosebit de subtil configurată, altfel decât se cultivă în ziua de azi. Şi, în mod deosebit, un spirit ca acela care a apărut în Luther nu se poate repeta. El trebuie luat ca fenomen istoric exact aşa cum este. Este incorect să credem că cineva poate trăi după modelul lui Luther. Dar se pune problema să ne adâncim în el, să încercăm să-i studiem personalitatea istorică, aşa cum s-a desfăşurat ea atunci, anume nu numai faptul că există această individualitate Luther, care poate fi găsită în acele misterii pregătitoare de dinaintea creştinismului, care a trăit apoi într-o altă încarnare şi a apărut ulterior pe Pământ ca Luther, ci că realmente în acest fenomen se exprimă întregul mers evolutiv și legic al omenirii.
Dar toate acestea sunt legate de faptul că Luther încă mai avea pe vremea sa o cunoaştere deplină din experienţa acelor regiuni ale lumii unde îl plasează el pe diavol – noi am spune pe Ahriman. Însă această cunoaştere a coborât în regiuni inconştiente. A devenit oarecum preponderent, ba chiar excesiv, obiceiul ca Luther să fie văzut aşa cum îl văd profesorii. Căci de multe ori teologii sunt şi profesori. Şi acest mod de considerare a devenit preponderentă, considerare care nu porneşte de la acceptarea experienţei nemijlocite a lui Luther în lumea spirituală, ci care porneşte de la ideea că atunci când el vorbeşte despre diavol ar fi fost numai slăbiciunea acestui mare om. Dar este doar slăbiciunea acelora care vorbesc în ziua de azi despre Luther, atunci când vorbesc aşa despre el.
Apoi a venit timpul – şi acesta este sensul evoluţiei – care i-a urmat lui Luther, în care, în concepţiile şi viaţa materialistă a lumii, şi asta cel mai puternic în secolul XIX, trăia Ahriman în mod inconştient, fără ca oamenii să o ştie. Şi abia din Răsărit va veni din nou posibilitatea să se ştie domeniul în care trăiește omul atunci când transcede planul fizic. Sunt de-a dreptul remarcabile, dacă privim înspre Estul actual, aceste fenomene extrem de ciudate ale vieţii ruse, ale infamiei ruse, ale măreţiei ruse, toate cele ce răsar în Est. Noi am descris de-a rândul multor ani ceea ce va fi, ceea ce se pregăteşte în Rusia. Este remarcabil; dacă priveşti într-acolo şi îţi spui: Da, aceşti oameni sunt încă copii în ziua de azi. Asta şi sunt. Iar cei care nu sunt copii, sunt posedaţi. – Ce credeţi: Kerenskij [Nota 11] este posedat, deşi bineînțeles, el se consideră deasupra unor astfel de prejudecăți, că cel cocoşat stă în el?! Numai că cel cocoşat a învăţat să producă din cunoaşterea occidentală bazată pe procese de moarte o gândire care nu este gândirea estică. Şi nu numai că gândirea occidentală nu înţelege specificul rus, ci nici aceia care vor să judece specificul rus prin gândirea occidentală, oamenii conducători din Rusia, nu înţeleg specificul rus! Căci în acest specific rus se află ceva care încă este copilăresc, ceva care face trimitere la viitor. Şi trebuie în viitor oamenii să ajungă să privească din nou în lumea spirituală, să dobândească din nou legătura cu această lume spirituală: este opusul față de marele Luther care a pregătit epoca noastră. Epoca noastră priveşte înapoi şi indică ce forţă acţionează în ceea ce este de domeniul trecutului.
Aici vedeţi spiritual ceva foarte ciudat: aici vedeţi pur şi simplu contrastul dintre Luther și, de plildă, cât de copilărească devine maturitatea revoluţionară rusă la Soloviov [Nota 12]. Aici vedeţi doi poli opuşi, ceva care se raportează ca nordul la sud, sau dacă vrem să comparăm cele observate cu ceva abstract, ca electricitatea pozitivă la cea negativă; două direcţii de idei şi reprezentări care nu se pot înţelege una pe alta. Căci aşa cum vorbeşte Soloviov, el este departe de a-l înţelege pe Luther, şi dacă vrem să rămânem cu Luther, este întru totul imposibil să-l înţelegem pe Soloviov. Dar noi trebuie să ne pricepem să ne lărgim orizontul, să putem adăuga negativul la pozitiv.
Aş dori să depun aceste consideraţii importante în sufletele dumneavoastră, şi sper că putem fi împreună şi data viitoare. Atunci voi încerca să expun individualitatea lui Luther ca individualitate unitară, aşa cum rezultă nu numai din epoca sa, ci din întreg mersul evolutiv al omenirii, dar dintr-un punct de vedere care nu poate fi găsit decât prin antroposofie.
