Atunci când am încercat alaltăieri să expun influenţarea omului prin partea Pământului pe care se dezvoltă el ca om fizic, aveam cu precădere în vedere să subliniez în mod clar cum întregul Pământ este un organism, un organism însufleţit, spiritualizat. Căci aşa cum îşi are un organism elementele sale componente individuale, diferite, diferenţiate, fiecare dintre ele având sarcina sa anumită – braţele nu au sarcina picioarelor, inima nu are sarcina creierului ş.a.m.d. –, tot aşa, dacă considerăm Pământul ca întreg, ca organism însufleţit, spiritualizat, fiecare parte a Pământului îşi are sarcina sa deosebită. Această sarcină particulară a elementelor componente organice omeneşti este evidentă prin configurația acestor elemente componente individuale. Braţele sunt altfel formate decât picioarele, inima altfel decât creierul. La Pământ, acest aspect nu este atât de limpede în privinţa fizicului. Cel care consideră doar ca geograf materialist continentele individuale sau altfel de părţi ale Pământului, clasificate dintr-un punct de vedere sau altul, acela nu realizează din capul locului că aceste diverse elemente componente ale Pământului au diverse moduri de acţiune. Acest aspect este observabil doar pentru acela care, ca să spunem așa, poate cuprinde cu privirea sufletescul şi spiritualul Pământului. A-ți da seama de aceasta înseamnă însă, realmente, să te înalți în mod concret la concepţia că Pământul este un organism însufleţit, pătruns de spirit, şi că omul, aşa cum trăieşte el pe Pământ, este un element component în cadrul acestui organism.
Dacă se ia aceasta în considerare, apar unele întrebări, şi cine consideră viaţa omului ca şi cum ea s-ar desfăşura numai o singură dată între naştere şi moarte, aceluia îi va fi foarte dificil să o scoată la capăt rezonabil cu aceste întrebări. Căci omul, aşa cum este el ca om fizic o dată, poate fi integrat numai într-o anumită parte a Pământului. El ar fi aşadar condamnat să fie întru totul specializat, diferenţiat de acea parte anumită a Pământului, să nu poată fi cumva un întreg, ci numai un element component în organismului Pământului. Dar, pe de altă parte, tocmai din această înţelegere a însufleţirii, pătrunderii cu spirit a Pământului, rezultă o cunoaştere importantă, cunoaşterea că fiinţa propriu-zisă, mai profundă a omului, căreia omul îi spune în adevăratul înțeles „Eu”, nu poate fi corelată direct, ci numai indirect cu această diferenţiere a omului de pe Pământ, că miezul fiinţial spiritual-sufletesc al omului într-un fel doar locuieşte în ceea ce devine specific datorită particularităţilor Pământului. Aşadar din aşa ceva omul îşi poate însuşi treptat tocmai cunoaşterea că ceea ce ne întâmpină mai întâi la om nu poate fi același lucru cu miezul său spiritual-sufletesc, că oarecum aceea în care ne întâmpină omul nu poate fi decât locuinţa omului, locuinţa determinată prin condiţiile specifice ale Pământului. – Eu nu menţionez acest lucru pentru că el poate apărea drept un adevăr ieșit din comun pentru cel familiarizat cu ştiinţa spirituală. Ci pentru că cele menţionate arată că reflectarea adevărată, pătrunzătoare asupra condiţiilor Pământului îi poate duce pe oameni ca prin această reflectare pur raţională, să se formeze în sensul ştiinţei spirituale. Căci trebuie înlăturată una dintre cele mai fatale prejudecăţi, care se exprimă în aceea că oamenii spun că ştiinţa spirituală ar putea fi înţeleasă doar de acela care vede în lumea spirituală! – Aceasta este prejudecata care vrea mereu să se afirme, aş spune, spre liniştirea tuturor celor comozi, şi care, pentru că nu se declară competenţi de a putea ajunge la cunoaşterea clarvăzătoare, ar dori să prezinte ştiinţa spirituală ca pe un fel de improvizare sau oricum ceva care nu ar privi câtuşi de puţin omenirea. În realitate, gândirea cuprinzătoare, pătrunzătoare poate realmente înţelege spiritual-ştiinţificul. Numai că gândirea trebuie să fie chiar pătrunzătoare, cuprinzătoare. Această gândire trebuie să fie pregătită să vină cu fenomenele vieţii la ceea ce constată ştiinţa spirituală. Cel care ia ceea ce îi este accesibil drept cunoaştere asupra însuşirilor caracterului diferitelor popoare de pe Pământ, ale diverşilor locuitori ai Pământului, și le studiază în corelație cu ceea ce îi spune ştiinţa spirituală, acela va recunoaşte deja: pe însuşirile de caracter ale popoarelor se adevereşte ceea ce am expus aici ultima oară. Trebuie să luăm cu adevărat ceea ce ne oferă viaţa și să apelăm la această cunoaştere spirituală pentru studiul lor. Trebuie să fim dispuşi să verificăm fără prejudecăţi cunoştinţele spiritual-ştiinţifice pe experienţele vieţii; atunci pătrunderea raţională a lucrurilor duce la recunoaşterea ştiinţei spirituale.
Acest aspect este foarte important de accentuat în timpul actual. Căci putem spune: Tradiţiile, care conţin una sau alta în sens spiritual-ştiinţific, sunt mult mai răspândite decât se crede de obicei. Dar există o anumită opinie, care îşi avea buna ei justificare până la apropierea timpului istoric contemporan, dar care este cultivată în continuare şi în timpul nostru de unii cunoscători spiritual-ştiinţifici, opinia că anumite cunoştinţe mai profunde asupra vieţii nu ar trebui împărtăşite public. Eu am expus adesea motivele [Nota 1] pentru care oamenii care ştiu ceva despre aceste lucruri, nu doresc să fie comunicate, şi am indicat și de ce aceste motive nu mai sunt valabile în ziua de azi. Dar într-o anumită privinţă tocmai această situație prezintă o dificultate. Căci nu avem numai împotrivirea celei mai mari părţi a omenirii faţă de ştiinţa spirituală, ci avem împotrivă şi părerea celor care ştiu ceva: că este greșit să faci cunoscut publicului lucruri din sursele ştiinţei spirituale aşa cum faci cunoscut publicului alte adevăruri. Cei care cred că vălul tainei asupra anumitor lucruri nu trebuie încă ridicat, vor fi vindecaţi de acest lucru, dacă vor recunoaşte importanţa celor spuse, de exemplu – ce-i drept, într-o formă oarecum ştiinţifică, dar suficient de limpede, după mine –, în Cuvântul înainte şi introducerea de la cartea mea Despre enigma omului [Nota 2].
Anume, este necesar ca acest concept despre adevăr şi corectitudine, pe care majoritatea oamenilor îl mai au încă în ziua de azi, să fie depăşit. Majoritatea oamenilor au în ziua de azi conceptul: Ceva este corect – ceva este incorect. Dar eu trebuie să accentuez mereu şi am accentuat în mod deosebit şi în Cuvântul înainte de la Despre enigma omului: Ceea ce constituie părerea individuală a omului despre un lucru dintr-o anumită perspectivă, arată ca fotografia unui obiect dintr-o anumită parte. Dacă fotografiem un copac mai întâi dintr-o parte, apoi dintr-altă parte, atunci cea de-a doua imagine este, totuşi, o imagine a aceluiaşi copac, doar arată diferit. Numai în ziua de azi, când oamenii au devenit atât de abstracţi, când s-au obişnuit atât de mult cu aspectele teoretice, în ciuda faptului că ei cred că sunt oameni ai realităţii, în ziua de azi o părere asupra unui lucru este considerată ca fiind atotcuprinzătoare, ca şi cum ar cuprinde realitatea. Oamenii cred că realitatea se poate exprima într-un gând. Ei sunt deosebit de aroganţi în această credinţă că se poate exprima realitatea printr-un gând. Adică aroganți în felul următor. Oamenii spun: Avem în ziua de azi concepţia copernicană despre lume. Şi omenirea de dinainte de Copernic [Nota 3] – ei nu exprimă lucrurile atât de direct, dar le gândesc aşa – erau cu toţii copii, ca să nu spună chiar proști, pentru că încă nu aveau concepţia copernicană despre lume! Aceasta este corectă, aşa gândesc oamenii, celelalte concepţii despre lume sunt incorecte. – Această concepție este ceva ce trebuie depăşit. Viziunea copernicană asupra lumii este și ea o viziune, un anumit mod al omului de a-şi forma gânduri, reprezentări, imagini. Există, desigur, în ziua de azi, oameni care de îndată ce observă că ştiinţa spirituală poate oferi o viziune, o viziune regulară asupra unui lucru, o combat opunându-i o altă viziune asupra acelui lucru. Dar ei nu ar contesta-o dacă ar ști că asupra unui lucru există păreri diferite. Numai că astăzi unii oameni mai vor ceva cu totul aparte, care se poate compara cu situația când când aflându-ne, de exemplu, într-o cameră, am spune: Atunci când am iluminat camera dintr-un punct şi o privim din acel loc datorită iluminării, aceasta ne oferă totuşi întotdeauna numai o vedere din acea perspectivă; aceasta nu este realitatea; mai degrabă stingem lumina, facem întuneric în cameră şi pipăim fiecare lucru în parte. Atunci toţi cei care vor pipăi lucrurile în felul acesta, au aceeaşi perspectivă. Dacă privim camera în lumină, atunci cel care stă acolo are acea vedere, un altul, care stă în altă parte, are altă vedere, ş.a.m.d. – Astfel, în ziua de azi, un anumit ideal al ştiinţelor naturii ar dori să stingă lumina şi doar să pipăie lucrurile. În contrast cu aceasta, ştiinţa spirituală trebuie în orice caz să aprindă lumina. Atunci însă vederile vor fi, desigur, ceva considerat din diverse perspective.
Noi chiar punem la bază strădania de a merge împrejurul lucrurilor pentru a ajunge în diferite puncte, pentru a privi din diferite puncte – ne străduim să facem aceasta deja de ani de zile – să avem vederi din diferite perspective. La aceasta, unii ar putea spune: Una o contrazice pe cealaltă. – Însă exact acesta este esenţialul, că în sensul pe care tocmai l-am spus, una o contrazice pe cealaltă, deci în felul acesta dobândim vederea din toate laturile asupra unui lucru. Şi chiar despre aceasta este vorba. Numai că acest lucru nu este deloc comod. Căci oamenii ar prefera să aibă o cărţulie, pe cât posibil de subţire, în care să fie notificată o întreagă viziune asupra lumii. Sau dacă vor să audă vorbindu-se de mai multe ori despre concepţii despre lume, ar dori să li se spună mereu acelaşi lucru. Desigur că acesta nu se poate. Ciclurile noastre de conferinţe se înmulţesc [Nota 4], devin tot mai multe, pentru a arunca lumină asupra lucrurilor din diferite părţi, pentru a dobândi viziuni, vederi, din diferite puncte de vedere, care abia atunci pot oferi o imagine de ansamblu a realităţii. Cu toate aceste – cele tocmai spuse vă vor permite să înţelegeţi – trebuie să-i ofensezi pe oameni într-o anumită privinţă, atunci când cu adevărurile spiritual-ştiinţific trebuie tot mai mult să încalci prejudecăţile declarate și arătate. Mai cu seamă însă acolo unde „păcătuim” împotriva cerinţei anumitor ocultiști de a nu împărtăşi publicului lucruri importante, trebuie să vorbeşti despre lucruri care şochează lumea, poate îi şi supără şi irită pe oameni, pentru că aceste lucruri, printre multe altele, stârnesc, de exemplu, indignare la toţi cei care spun: Ceva poate fi numai corect sau incorect. – Dimpotrivă, trebuie să prindă rădăcini viziunea că în succesiunea stadiilor de evoluţie a omenirii nu poate exista niciodată un stadiu în care să se poată spune: Acum avem, în privința vreunui material rezultat din gândire, adevărul absolut –, sau: Acum ştim ce este absolut incorect. – Aşa ceva nu poate exista. Nu de aceea apar anumite concepţii, pentru a li se da, în fine, oamenilor „ceea ce este corect” astfel încât ei să poată privi arogant la strămoşi ca la nişte copii, ci dintr-un cu totul alt motiv.
Să ne amintim ceva pe care îl ştim cu toţii. Începând din secolul XV al cronologiei noastre, omenirea a păşit în cea de-a cincia epocă de cultură a evoluţiei postatlanteene, pe care noi o numim epoca dezvoltării sufletului conştienţei. Ceea ce odată cu cea de-a cincia epocă de cultură a ieşit îndeosebi la suprafaţă, a început așadar cu secolul XV d.Ch. Până atunci a fost sufletul raţiunii sau al simţirii, care a apărut în mod deosebit în decursul evoluţiei omenirii. Dar pentru ca sufletul conştienţei să poată apărea, anumite gânduri, anumite moduri de reprezentare au luat un caracter cu totul specific. Viziunea copernicană asupra lumii nu a apărut pentru că este absolut corectă – faptul că ea trebuia să apară eu l-am accentuat destul de des, şi că într-o anumită privinţă ea este adecvată timpului nostru, voi sublinia iar și iar –, dar ea nu a apărut pentru că ar fi absolut corectă, ci pentru că serveşte dezvoltării sufletului conştienţei, pentru că omul ajunge cel mai bine la dezvoltarea sufletului conştienţei atunci când treptat integrează în el, îi intră-n sânge viziunea copernicană asupra lumii, atunci când ajunge ca prin viziunea copernicană asupra lumii să poată calcula anumite constelaţii aşa cum le calculează perioada contemporană.
Care este așadar lucrul bun în viziunea copernicană asupra lumii? Nu faptul că ar fi spus, în fine, ceea ce este „corect” față de cele „incorecte” din mileniile precedente, ci faptul că a înălţat un zid spiritual între Pământ şi Cer, între lumea fizică şi cea spirituală. Desigur că acum rezultă imediat ceva teribil de paradoxal, ceva care e de la sine-înţeles că stârneşte indignare în acei oameni care au prejudecăţile caracterizate anterior. Dar este adevărat: De aceea au început oamenii să gândească copernican mediul înconjurător, mediul înconjurător cosmic al Pământului, deoarece prin aceea că au plasat reprezentările copernicane în împrejurimile Pământului, au ridicat un zid spiritual. Prin acesta nu poți trece. În felul acesta omul este izolat de spiritual şi poate rămâne cu reprezentările sale în împrejurimile Pământului, şi din împrejurimile Pământului să dezvolte tocmai sufletul conştienţei. Aşadar, pentru ca omul să se limiteze pe cât posibil de egoist la ceea ce este pământesc, a avut parte de viziunea copernicană asupra lumii, care a ridicat un zid spiritual în jurul Pământului. Cu cât viziunea copernicană asupra lumii se configurează mai desăvârşit, cu atât mai sigur este că omul e separat de lumea spirituală prin viziunea exterioară, cu atât mai necesar devine şi ca el să regăsească legătura cu spiritualul prin viziunea interioară, prin însuflețirea interiorului său. Se desfăşoară lucruri remarcabile în paralel, lucruri cu totul remarcabile. Trebuie să devin aici puțin mai dificil de înţeles când sunt discutate asemenea lucruri, dar, aş spune, deoarece în întreaga lume largă pentru a înţelege aceste lucruri nu este nimic altceva decât antroposofia, antroposofii trebuie să-şi dea osteneala să înţeleagă aceste lucruri.
În ziua de azi există ceva ca o teorie a cunoaşterii; anume acea ştiinţă filosofică ce se bazează pe Kant [Nota 5], este numită teorie a cunoaşterii. Însă această teorie a cunoaşterii este într-adevăr, s-ar putea spune, un cui în sicriul cunoaşterii omeneşti. Luaţi numai unul din gândurile de bază, aşa cum le trece în mod obişnuit prin cap oamenilor asupra teoriei curente a cunoaşterii. Acolo se spune: Afară este „lucrul”. Dar ceea ce este acolo afară, nu este de fapt decât vibraţie a eterului, ceva care nu are nimic de a face cu sunetul sau culoarea ci este mişcare a celor mai mici particule din spaţiu. Afară vibrează aerul, fără sunet. Aceste oscilaţii ale aerului ajung la urechea noastră – Schopenhauer [Nota 6] a spus ceva lipsit de respect faţă de teoria cunoaşterii: trâmbiţând la urechea noastră – şi devin după aceea ceea ce noi numim sunet. Afară este totul mut, acolo sunt doar oscilaţii ale aerului. Apoi mai sunt afară unde eterice. Acestea ajung la ochi. Dar treaba nu s-a încheiat aici: Undele ajung la ochi; pe retină se produce imaginea; despre această imagine însă omul nu ştie nimic decât dacă este cercetată de ştiinţă. Apoi procesele se propagă prin nervul văzului. Însă acestea nu pot fi decât de natură materială; ele merg până la scoarţa cerebrală şi acolo se desfăşoară un proces cu totul misterios. Acolo ajunge sufletul ca ce este afară, ce este întunecat şi mut, să-şi reprezinte luminos şi colorat, cald şi rece, ş.a.m.d., creând „lucrul” abia acolo, în sine însuşi, „visând” întreaga lume.
Acest aspect este foarte ciudat: Aceasta este calea pe care teoria cunoaşterii vrea să răzbată de la lumea materială exterioară la spiritul omenesc. Dar ce este, de fapt, în această teorie a cunoaşterii? Este curios că dacă rămânem afară la lucruri, care au sunete şi culori – teoria cunoaşterii numeşte aceasta realism naiv, propriu oamenilor neînvățaţi –, atunci avem măcar o lume sonoră şi colorată. Dar acum, această lume este adusă conform teoriei cunoaşterii, de exemplu, la ochi. Acum avem imaginea pe retină, înăuntru nu avem decât propagarea imaginii prin procesele ce se desfăşoară în nervul optic; în creierul mare nu se află nimic din lumea exterioară, dar interiorul face ca prin farmec să apară din nou, din oscilații, întreaga lume din afară. Faţă de acestea, ai sentimentul: Este baronul Münchausen, care se trage în sus de propriul său păr! Mai întâi se îndepărtează totul şi nu mai avem nimic, decât unde cerebrale, și după aceea sufletul creează iarăşi lumea exterioară, pe care în prealabil a îndepărtat-o, ca Münchausen, care se prinde de propriul său păr şi se ridică trăgându-se în sus. Dar aceasta este ştiinţă filosofică temeinică, şi cine nu o are, nu se află la înălţimea cunoaşterii actuale!
Este ciudat: Se încearcă urmărirea întregii lumi în diversitatea ei, până înăuntru, în om. Şi ce avem la urmă? Anume, procesele din scoarţa creierului mare nu sunt deloc așa complicate ca procesele din nervul optic, ci ele sunt cele mai simple. Dacă cercetăm cum este lumea în om, ajungem la ceva extrem de simplu. Oamenii caută spiritul, dar ajung numai la un spirit care visează lumea. Aici trebuie făcut un salt, căci până acum nu i-a reuşit nimănui să distileze din acestea spiritul. În căutarea spiritului se ajunge mai întâi la undele cerebrale, apoi ceea ce nu mai este aici, trebuie creat din nou. Aceasta este calea pe care a luat-o ştiinţa, pentru a ajunge de la lumea exterioară a simțurilor înăuntru, la spirit.
Pe Pământ avem o multitudine de condiții de viață, de influenţe caracteristice vieții, o mare varietate, în faţa căreia ne minunăm cu veneraţie. Dacă vom considera diversitatea oamenilor de pe întinderea Pământului – indiferent de faptul că anumite caractere umane individuale ne par simpatice sau antipatice, căci nu despre asta este vorba –, şi reflectăm ce iese la iveală ca deosebiri între oameni, este practic tot atât de diversă pe cât este lumea senzorială de afară în raport cu omul. În acele timpuri preistorice în care au trăit oamenii considerați acum „copii” sau chiar „animale”, oamenii au încercat să înţeleagă această diversitate a Pământului înălţându-se la cer, înălţându-se de la senzorial-sensibil la spiritual. Acest lucru nu-l mai fac acum oamenii. Urcând de la Pământul divers, din ce în ce mai departe, este așa ca şi cum de la lumea sensibilă exterioară, prin ochi şi creier ajungi la spiritul omenesc. Dar aici ajungi de fapt doar la ceea ce îşi reprezintă copernicanismul din marele Cosmos spiritual. Exact aşa cum epistemologia fiziologică a recurs la metoda de a înălţa un panou în undele creierului pentru a nu ajunge de la lumea exterioară la sufletul omenesc, tot aşa închide mental lumea copernicanismul, exact față de lumea spirituală.
Atunci când vrei să cunoşti valoarea unei viziuni asupra lumii, trebuie să ştii considerentul din care este prezentă acea viziune asupra lumii. Considerentul copernicanismului nu este acela de a pune ceea ce este corect în locul a ceva incorect, ci acela de a închide lumea cu scânduri, pentru ca omul să-şi poată dezvolta sufletul conştienţei înăuntrul acestei barăci terestre. Despre aceasta este vorba. Aceste lucruri trebuie privite cu sânge rece şi cu energie. Trebuie ca omul să poată zdruncina mai întâi în sine însuşi cele pe care cei ce acceptă cu comoditate viziunea actuală asupra lumii le cred ca fiind așa trainice. Atât timp cât omul nu le poate zdruncina, atât timp nu va putea înţelege că, de fapt, prin copernicanism lumea este închisă cu scânduri, atât timp nu va ajunge să dobândească o relaţie cu ştiinţa spirituală. Căci această ştiinţă spirituală necesită unele lucruri.
Imaginaţi-vă numai, făcând abstracţie de Pământ, ce este Cosmosul pentru simpla viziune copernicană asupra lumii: o problemă de calcul matematic! Pentru ştiinţa spirituală el nu poate fi o problemă de calcul matematic, ci trebuie să fie ceva care îți oferă exact cunoaşterea spirituală. De ce avem o geologie care crede că Pământul s-a dezvoltat numai prin lumea pur minerală? Deoarece viziunea copernicană asupra lumii trebuia să aducă, bineînțeles, actuala geologie materialistă! Căci aceasta nu are nimic în sine care ar putea arăta cum ar trebui înţeles dinspre Cosmos sau dinspre spiritual, Pământul ca fiinţă însufleţită, impregnată cu spirit. Un Univers gândit copernican nu ar putea fi decât un Pământ mort! Un Pământ viu, însufleţit şi împregnat cu spirit, trebuie înfățișat pornind dintr-un alt Cosmos, realmente dintr-un alt Cosmos decât cel copernican. Aici, firește, putem indica întotdeauna numai unele trăsături ale fiinţei Pământ, cum se prezintă Pământul când este privit din Cosmos.
Oare este aceasta o reprezentare întru totul ireală: să-ţi reprezinţi Pământul din Cosmos? Nu este o reprezentare ireală, este o reprezentare foarte reală, o reprezentare pe care, de exemplu, Herman Grimm a avut-o cândva în minte; dar el s-a scuzat imediat după ce a notat această reprezentare. Într-un eseu din anul 1858 [Nota 7] el spune că ne-am putea reprezenta – dar remarcă imediat: „Eu nu pun aici ceva în care cred cu convingere, este doar o fantezie” –, că sufletul omului, dacă este eliberat de trup, s-ar mişca liber în Cosmos în jurul Pământului şi ar contempla atunci Pământul din afară, în această mişcare liberă; în acest caz, ceea ce se petrece pe Pământ i-ar apărea omului într-o cu totul altă lumină – este de părere Herman Grimm. Omul ar învăţa să cunoască toate evenimentele dintr-un alt punct de vedere. El ar putea, de exemplu, privi în inimile omeneşti ca într-un „stup de sticlă”. Gândurile născute în inimile omeneşti ar ieși ca albinele dintr-un stup de sticlă! – Aceasta este o imagine frumoasă. – Şi apoi urmează să ne reprezentăm următoarele: După ce omul a plutit un timp în jurul Pământului, l-a privit din afară, ar ajunge să se reîntrupeze pe Pământ. El ar avea un tată şi o mamă, ar avea o patrie şi tot ceea ce există pe Pământ, şi acum trebuie să le uite pe toate pe care le-a vieţuit din altă persepectivă. Şi dacă ar fi un istoric în sens actual – Hermann Grimm descrie aici lucrurile subiectiv –, el nu ar putea altfel decât să le uite pe celelalte, deoarece cu celelalte reprezentări nu se poate scrie istoria.
Aceasta este o idee care se apropie foarte mult de adevăr. Pentru că este pe deplin corect că între moarte şi o nouă naştere sufletul omenesc pluteşte în jurul Pământului, dar – după cum am descris adesea – condiţionat de legăturile karmice, priveşte în jos, spre Pământ. Apoi, sufletul are întru totul sentimentul: Acest Pământ este un organism însufleţit şi impregnat cu spirit, şi încetează prejudecata că el ar fi ceva neînsufleţit, doar ceva geologic. Şi atunci Pământul apare bine diferenţiat, atunci el devine atât de diferenţiat pentru contemplarea dintre moarte şi o nouă naştere, încât realmente Orientul, de exemplu, arată altfel decât Occidentul american. Cu morţii nu poţi vorbi despre Pământ aşa cum vorbeşti cu geologii despre el; pentru că ideile geologice morţii nu le înţeleg. Dar ei ştiu: Dacă priveşti din spaţiul cosmic în jos Orientul, începând din Asia până departe, în Rusia, Pământul apare ca învăluit într-o strălucire albăstruie, albăstrui-violetă; aşa este văzut Pământul dinspre spaţiul cosmic pe această parte. Dacă ne îndreptăm înspre emisfera occidentală, dacă o privim acolo unde este ea americană, ne apare mai mult sau mai puţin într-un roşu aprins. Aveţi aici o polaritate a Pământului, privită din Cosmos. Pe aceasta, desigur, nu o poate da din sine viziunea copernicană asupra lumii; dar este un mod diferit de a privi lucrurile, dintr-un punct de vedere diferit. Iar cel care are această perspectivă, înţelege acum: Acest Pământ, acest organism însufleţit al Pământului se prezintă în afară altfel în jumătatea sa estică decât în cea vestică. În cea estică îşi are învăluirea sa albastră, în cea vestică are ca o izbucnire în flăcari a interiorului său înspre afară, de unde acest roşu arzător înspre afară. – Aici aveți unul dintre exemplele de cum omul se poate orienta între moarte şi o nouă naştere pe baza a ceea ce învaţă el atunci să recunoască. El învață să recunoască configuraţia Pământului, aspectul diferit al Pământului conform Cosmosului şi conform spiritualului. El învață să recunoască: Pământul este pe de o parte violet-albăstrui, pe de altă parte roşu-arzător. Şi în funcţie de necesităţile sale spirituale, pe care le va elabora din karma sa, acest aspect este determinant pentru el cu privire la unde vrea să se reîncorporeze. Desigur că trebuie să ne reprezentăm lucrurile cu mult mai complicat decât am spus eu acum. Dar din astfel de raporturi dezvoltă omul între moarte şi noua naştere forţele care îl aduc apoi la a se încorpora într-o anumită corporalitate moștenită a unui copil.
Acestea sunt numai două determinări prin culoare, pe care le-am indicat. Mai sunt, desigur, în afară de culori şi alte determinări, multe altele. Vreau deocamdată să menţionez că între est şi vest, la mijloc, Pământul este mai verzui, văzut dinspre afară – pentru ţinuturile noastre, de exemplu, este verzui. Astfel încât într-adevăr este dată prin aceasta deja o tripartiţie, care poate oferi informații importante asupra modului în care omul poate face ca ceea ce vede între moarte şi o nouă naştere, să fie determinant pentru sine pentru a apărea aici sau acolo pe Pământ.
Dacă ținem cont de acest lucru, vom dobândi treptat ideea că în relaţia dintre omul întrupat aici în trupul fizic şi omul destrupat anumite lucruri joacă un rol care mai întotdeauna nu sunt deloc luate în considerare. Dacă mergem într-o ţară străină şi vrem să-i înţelegem pe oameni, trebuie să ne însuşim limba lor. De asemenea, dacă vrem să ajungem ne înţelegem cu morţii, trebuie să ne însuşim treptat limbajul morţilor. Acesta este însă totodată şi limbajul ştiinţei spirituale, căci toţi aşa-numiţii vii şi toți aşa-numiţii morţi vorbesc această limbă. Este ceea ce ajunge de dincolo încoace, şi de aici, dincolo. Dar deosebit de important este să ne însuşim nu reprezentări pur abstracte, ci imagini din Univers. Dobândim o imagine a Pământului dacă ne reprezentăm: O sferă plutind în spaţiul cosmic, care într-o parte licăreşte albăstrui-violet, pe cealaltă parte arde roşiatic-gălbui, scânteind; iar între ele este o centură verde. Reprezentările imaginative îl duc treptat pe om dincolo în lumea spirituală. Despre aceasta este vorba. Desigur că suntem nevoiţi să prezentăm astfel de reprezentări imaginative atunci când vorbim cu seriozitate despre lumile spirituale, şi în plus este necesar nu numai să nu se creadă că la astfel de reprezentări imaginative este vorba de oarece născociri, ci trebuie să te bazezi pe faptul că se face ceva din aceasta. – Să cuprindem încă o dată cu privirea: Pământul estic, licărind în violet-albăstrui, Pământul vestic, radiind gălbui-roşiatic. Dar aici mai intervin diverse diferențieri. Atunci când un mort contemplă în prezentul nostru ciclu evolutiv anumite puncte, din acel loc însemnat aici pe Pământ prin aceea că este Palestina, că este Ierusalim, în mijlocul albastrului-violet el vede ceva din formaţiunea aurie, din formațiunea cristalină aurie, care apoi se însuflețește: acesta este Ierusalimul, văzut din spirit! Este ceea ce apare şi în Apocalipsă – atunci când vorbesc despre imaginaţiuni drept „Ierusalim ceresc”. Acestea nu sunt lucruri născocite, sunt lucruri care pot fi văzute. Din punct de vedere spiritual, cu Misteriul de pe Golgota a fost aşa cum putem avea experiența în observaţia fizică atunci când în ziua de azi astronomul îşi îndreaptă telescopul înspre spaţiul cosmic şi vede ceea ce îl transpune în uimire, minunare, ca de exemplu aprinderea deodată a unei stele. Spiritual, contemplat din Univers, evenimentul de pe Golgota a fost aprinderea unei stele de aur în aura albastră a Pământului, din jumătatea estică a Pământului. Aici aveţi imaginaţiunea pentru ceea ce am dezvoltat alaltăieri în încheiere. Este cu adevărat vorba ca prin astfel de imaginaţiuni să ne creăm din nou reprezentări despre Univers, care încadrează sufletul omenesc în spiritul acestui Univers.
Dacă încercaţi să vă alăturați cu gândul cuiva care a murit, imaginându-vă formaţiunea cristalină a Ierusalimului ceresc clădindu-se în strălucire aurie înăuntrul aurei violet-albăstrui a Pământului, acest lucru vă va apropia; căci aceasta este ceva care face parte din imaginaţiunile în care moare cineva: Ex Deo nascimur – In Christo morimur!
Există un mijloc prin care omul se poate închide faţă de realitatea spirituală, şi există unul prin care el se poate apropia de ea. Te poți închide faţă de realitatea spirituală încercând să calculezi realitatea. Este drept că matematica este încă spirit, chiar spirit pur, dar atunci când este aplicată asupra realităţii fizice ea este mijlocul de închidere faţă de spiritual. În măsura în care calculaţi, în acea măsură vă închideţi faţă de spirit. Kant a spus odată [Nota 8]: Este atâta ştiinţă în lume, câtă matematică se află în ea. – Dar, din celălalt punct de vedere, care este la fel de justificat, s-ar putea spune şi: Este atâta întuneric în lume, cât au reuşit oamenii să calculeze din lume. Şi ne apropiem de viaţa spirituală atunci când de la viziunea exterioară, în special de la ideile abstracte, reușim să avansăm tot mai mult la imaginaţiuni, la reprezentările în imagini. Copernic i-a adus pe oameni la a calcula Universul. Viziunea opusă trebuie să-i aducă pe oameni la a-şi reprezenta în imagini din nou Universul, la a gândi un Univers cu care sufletul omenesc să se poată identifica, astfel încât Pământul să ne apară ca organismul care străluceşte în Univers: albastru-violet, cu Ierusalimul ceresc radiind auriu, pe de o parte, şi scânteind galben-roşiatic pe de altă parte.
De unde provine albastrul-violet din aura Pământului? Dacă privim această parte a sferei Pământului, dispare fizicul Pământului atunci când este văzut din afară; aura de lumină devine tot mai transparentă, şi întunericul Pământului dispare. Aceasta creează albastrul prin care privești acolo. Puteţi să vă explicaţi fenomenul din Teoria culorilor a lui Goethe. Deoarece însă interiorul Pământului scânteiază în afară din jumătatea vestică, scânteiază în aşa fel încât acolo este adevărat ceea ce am descris ieri: în America omul este determinat de subpământesc, de ceea ce se află sub Pământ, de aceea radiază şi scânteiază și interiorul Pământului ca o sclipire roşiatic-gălbuie, ca un foc galben-roşiatic care aruncă scâtei în afară, în Univers. – Aceasta ar fi doar o imagine schițată foarte slab. Cu toate acestea, ar trebui să vă arate cum este totuşi posibil în ziua de azi să nu vorbim numai în gânduri generale, abstracte despre lumea în care trăim între moarte şi o nouă naştere, ci în reprezentări foarte, foarte concrete. Până la urmă, toate acestea sunt adecvate să ne pregătească sufletul pentru a ajunge să dobândească o legătură cu lumea spirituală, o legătură cu Ierarhiile superioare, o legătură cu acea lume în care trăieşte omul între moarte şi o nouă naştere. Dar despre asta aş dori să vorbesc mâine în mod special. Astăzi vreau doar să menționez încă un lucru.
Această epocă actuală a evoluţiei omenirii, a cincea postatlanteană, care există pentru formarea sufletului conştienţei, conţine multe taine. Una dintre acestea este păzită deosebit de bine de cei care cred că omenirii actuale nu ar trebui să-i fie împărtășite încă asemenea adevăruri. Aceste lucruri sunt iarăşi întru câtva dificile. Dar întrucât în întreaga lume largă nu mai există nimeni care să aibă bunăvoința să accepte astfel de lucruri, trebuie dumneavoastră să binevoiți să acceptați astfel de lucruri. – În decursul acestei epoci de cultură a noastră, care a început cu secolul XV al cronologiei noastre, a început să se afirme un dor remarcabil al oamenilor, care mai întâi trăieşte în subconştient, dar trebuie să fie adus din ce în ce mai mult sus în conştienţă. Acest dor provine de la ceva cu totul precis.
Eu am spus adesea [Nota 9]: Omul este o fiinţă duală. El este o fiinţă multi-divizată, dar în special una duală, şi constă ca atare din cap şi restul organismului. Capul, spuneam eu, este în special cel asupra căruia ar trebui aplicată teoria darwinistă [Nota 10], deoarece capul este cel de la care se poate merge înapoi la formele animale. În timpul vechii Luni omul avea forme animale, dar nu din cele ale animalelor actuale, ci o formă animală încă spirituală, eterică. Aceasta s-a învârtoșat în forma capului omenesc. Şi acum, când animalele se dezvoltă pe Pământ aşa cum sunt, omul nu se mai dezvoltă în cadrul aceloraşi condiţii care au existat cândva pentru capul său, căci pe acesta el l-a moştenit, ci în conformitate cu condiţiile restului organismului. Dar acesta nu provine de la animale. Capul provine din animale, dar numai din animalele eterice. Purtăm, prin urmare, în capul nostru o animalitate, dar o animalitate eterică. Aceasta a venit în inconştientul oamenilor din cea de-a cincia epocă de cultură. Din ce în ce mai mult ei simţeau: Este ceva de la animal în om – dar ei nu-și mai puteau reprezenta spiritual acest lucru. Şi-au băgat în cap că omul ar trebui să se simtă „animalic”, ceea ce a culminat apoi în teoria lui Darwin despre descendența omului din animal. Dar acest lucru nu și-a găsit exprimarea numai în Teoria evoluţionistă a lui Darwin [Nota 11]. Animalul percepe altfel lucrurile decât omul; el se află într-o legătură mai intimă cu lucrurile decât omul. Omul este chiar de aceea această fiinţă eminentă pe Pământ, pentru că se separă de lucruri, pentru ca abea apoi să fie nevoit să creeze din nou, din proprie inițiativă punţile faţă de lucruri. Animalul trăieşte lumea exterioară mai în sine decât omul. Dacă ar avea aptitudini filosofice, el nu ar vorbi de graniţele cunoaşterii, deoarece pentru animal nu există graniţe ale cunoaşterii în sensul în care vorbeşte omul despre ele; acestea apar abia şi exact prin organizarea superioară a omului. Animalul simte într-un fel prin sufletul său de grup întregul Univers în sine, el nu are graniţe ale cunoaşterii, nu știe nimic despre aceasta. – Aceasta au început oamenii tot mai mult să simtă: Omul poartă un animal în sine. Dar nu voiau să şi-o reprezinte spiritual, suprasensibil, eteric; ei gândeau că din punct de vedere fizic este înrudit omul cu animalul. Acum, voiau şi ca omul să aibă subconștient o cunoaştere precum animalul. Dar au putut doar dovedi că pe aceasta nu putea să o aibă. Animalul trăieşte cu „lucrul în sine”. Omului, „lucrul în sine” îi este necunoscut, atunci când spune: Aş dori de fapt să fiu un animal, aş dori să am lumea așa bine precum animalul, dar nu pot să o am aşa bine. – Faptul de a constata un „lucru în sine” care ne opune graniţe de cunoaştere, provine din dorul omului de a se simţi animal şi totuși de a realiza că nu poate avea o astfel de cunoaştere precum animalul. Aceasta este taina kantianismului! Viziunea epocii actuale este intim legată de mișcarea omenirii moderne înspre conştientizării animalităţii, ceea ce de asemenea poate fi spus şi despre graniţele cunoaşterii. Cei din vechime au ştiut că animalul nu are graniţe ale cunoaşterii; de aceea ei resimţeau drept o fericire să înţeleagă, de exemplu, limba animalelor. Cunoaşteţi cu toţii legenda corespunzătoare [Nota 12].
Acesta este unul dintre lucrurile pe care l-au ştiut cei din vechime: că animalul nu are graniţe ale cunoaşterii în sensul în care le cunoaşte omul timpurilor moderne. Dar ei mai ştiau şi altceva: că acele fiinţe care fac parte din ierarhia Îngerilor, sunt fiinţe libere, fiinţe având libertatea voinţei. Şi ei ştiau că omul se află pe calea înspre Înger. Atunci când starea de Pământ va fi înlocuită cu aceea de Jupiter, omul se va afla pe treapta de Înger. Acum el se află pe calea spre libertate. Libertatea se dezvoltă în el. – Dar ce îi mai rămâne timpului care vine treptat odată cu dezvoltarea sufletului conştienţei, dacă omenirea respinge dezvoltarea înspre treapta de Înger? Îi mai rămâne gândul: Libertatea este o iluzie! Omul este supus, în privinţa activităţii sale, necesităţii naturale. Pe cât de multe graniţe de cunoaştere sunt înălţate, pe atât de mult este respinsă evoluţia spre libertate. Acest lucru este strâns legat de ceea ce a rezultat apoi, numai că într-un sens mai grosier, în statutarea descendenţei omului din animal, în timp ce în realitate el are o descendenţă atât de complicată, aşa cum v-am explcat.
V-am pretins astăzi înţelegerea câtorva idei dificile, dar ele erau necesare, şi mâine vom putea vorbi dintr-un anume punct de vedere, îndeosebi despre relaţia dintre actuala viaţă terestră în trup fizic şi viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Atunci, ideile nu vor fi atât de dificile. Ceea ce aţi fost astăzi atât de buni să ascultaţi relativ la reprezentări mai dificile vă va ajuta mâine în privinţa altor reprezentări.
