Prin reprezentările pe care le-am dezvoltat ieri aici am vrut să indic mai cu seamă că în cadrul evoluţiei omenirii este necesar să ne întipărim anumite idei noi, încă inexistente – cel puţin în actualul ciclu temporal – ale culturii spirituale. Este ceva foarte important ca anumite idei, încă neexistente în prezent, sau cel puţin neutilizate în prezent, să intre din nou în viaţa spirituală omenească. Dacă urmărim viaţa spirituală a perioadei contemporane în cele mai diverse ramificări ale ei, caracteristica ei este că în ciuda întregii aroganţe, a întregii înfumurări care iese uneori la iveală în această viaţă spirituală, ea nu a apărut cu idei noi. Chiar dacă au apărut tot felul de viziuni asupra lumii în domeniul etic, artistic, chiar şi filosofic sau în diverse domenii ştiinţifice: ele toate folosesc idei vechi, valabile de mult timp, care apoi sunt aruncate claie peste grămadă ca într-un caleidoscop. Dar noi avem nevoie de idei noi. Tocmai astfel de idei noi, așa cum trebuie să se formeze ele, lipsesc. De aceea, de exemplu, nu pot fi înţelese în ziua de azi anumite adevăruri, adevăruri care au apărut la cei de demult şi au fost transmise istoric, idei cum apar de exemplu la Platon [Nota 1] sau Aristotel [Nota 2], cei mai recenți în această privinţă. În vremurile mai vechi ele erau şi mai semnificative, dar în ziua de azi ele fie nu sunt deloc înţelese, fie sunt respinse, dar respinse și doar din motivul că nu sunt înţelese. Vreau să vă expun ca exemplu o astfel de idee.
Atunci când omul vede ceva în ziua de azi, el gândeşte: Afară este obiectul, care îi trimite lumina; lumina ajunge în ochi, şi acolo în acel mod, nu poate spune tainic, dar pasiv se creează ceea ce trăieşte sufletul, de exemplu, ca senzaţie a culorii. La Platon încă se mai găseşte o altă reprezentare [Nota 3]. Acolo apare ceva care nu se poate înţelege decât dacă se ia pur literal, ca și cum ochiul trimite ceva la obiect, care cuprinde obiectul într-un mod tainic; ca şi cum obiectul ar întinde o antenă care cuprinde obiectul – aceasta se întâmplă la Platon. Cu aceasta, desigur, viziunea natural-ştiinţifică mai recentă nu poate face nimic, nu poate înţelege nimic de din ea. Aceasta este o idee pe care o veţi găsi consemnată, dacă luaţi manualele uzuale, sau chiar cărţile savante ale istoriei filosofiei. Dar nici dumneavoastră nu puteţi face mare lucru cu astfel de cărţi, pentru că astfel de reprezentări se bazează pe ceva care exista în vechile timpuri: o anumită clarvedere sau clarsimţire atavică, care s-a stins, dar care în timpul nostru trebuie găsită din nou într-un alt mod. Din antichitate s-au pierdut exact idei care trebuie din nou cucerite.
Aceste reprezentări s-au pierdut mai cu seamă prin aceea că peste Europa, şi în primul rând peste Europa occidentală, a trebuit să se reverse ceea ce se poate numi cultură latină, cultura romană. Studiul acestei culturi latine, romane, în răspândirea ei în Europa, ar aduce multă lumină dacă ar fi examinată corect. Trebuie să ne fie limpede faptul că din punctul de vedere al sângelui, din ceea ce se numeşte azi vechii romani, nu mai există nimic în Italia în ziua de azi. Aşadar actualii italieni se prea poate să fie răspunzători de unele lucruri din prezentul nostru, dar pentru ceea ce am de spus acum, ei nu sunt în nici un caz răspunzători. Ceea ce a radiat din romanitate nu doar a radiat într-un mod cultural în Europa, ci a fost, pentru anumite concepte fundamentale, de-a dreptul pârjolitor, incinerant pentru concepte care într-un fel trebuie iarăși eliberate din mormântul lor. Este suficient să ne amintim un astfel de fapt, că prin distrugerea acelui oraş, care a fost nimicit în ultima perioadă înainte de naşterea lui Christos, Alesia [Nota 4], din actualua regiune Cote d’Or din Franţa, o parte din vechea cultură celto-galică a fost exterminată complet de către romani. Pe acest loc al vechii Alesia, distruse, Napoleon al III-lea [Nota 5] a pus să se înalţe un monument pentru Vercingetorix [Nota 6]! Cezar [Nota 7] a fost un distrugător a ceea ce a existat ca punct central al vechii culturi celtic-druidice. Era o instituție uriaşă de învăţământ, cum s-ar numi probabil în ziua de azi. Zeci de mii de europeni studiau acolo în modul în care se studia ştiinţa pe atunci. Toate acestea au fost eradicate, şi în locul lor s-a pus ceea ce se răspândea ca romanitate. – Aceasta nu este decât o remarcă istorică, ce arată că şi în Europa existau idei mai vechi în lăcaşuri de cultură din vechime, care au fost exterminate.
Aş vrea să vă fac atenţi astăzi cu predilecţie asupra a două concepte, care trebuie incorporate ştiinţei şi vieţii în general, pentru ca să fie posibilă o mai bună înţelegere a lumii. Unul dintre ele este ceea ce oferă o idee despre modul în care se relizează propriu-zis perceperea lumii prin simţuri. Anume, aceasta se petrece în felul următor.
Atunci când ne aflăm în faţa unui obiect colorat, acesta acţionează în mod sigur asupra noastră. Dar ceea ce se desfăşoară aici între obiectul colorat şi organismul omenesc este un proces de distrugere în organismul omenesc – eu am accentuat aceasta adesea [Nota 8] –, este, într-un anumit fel, o moarte în mic, şi sistemul nervos este organul pentru procesele de distrugere care se derulează. Aceste distrugeri continue cauzate prin influenţa lumii de afară asupra organismului nostru, sunt însă pe de altă parte compensate prin acțiunea sângelui. În organismul omenesc are mereu loc o interacţiune între sânge şi nerv. Această interacţiune constă în aceea că sângele furnizează un fel de proces vivifiant, nervul un fel de proces de moarte, ceva distructiv. Atunci când ne aflăm în faţa unui obiect, de exemplu a unuia colorat, care acţionează din lumea exterioară asupra noastră, atunci în aparatul nostru nervos are loc un proces de distrugere. Se distruge ceva atât în trupul fizic cât şi în cel eteric. Prin faptul că este cauzat un proces de distrugere care se desfăşoară pe o traiectorie foarte precisă, se sfredelește un fel de canal în organismul nostru. Aşadar atunci când vedem ceva, de la ochi la scoarţa cerebrală se sfredelește un canal. Acolo nu are loc ceva care urmează să se dizolve de la scoarţa cerebrală la ochi, ci dimpotrivă: se perforează un orificiu, şi prin acest orificiu se strecoară trupul astral, pentru a putea vedea obiectul. Acest lucru îl vedea încă Platon. Acest lucru mai putea fi încă perceput prin clarvederea atavică, şi acest lucru trebuie să-l dobândească oamenii din nou, prin faptul că în noua clarvedere ajung să cunoască cu adevărat organismul omenesc, ajung să cunoască acest canal care se produce, acest orificiu, că își sfredelește un tunel de la ochi la scoarţa cerebrală prin care Eul se uneşte cu ceea ce acţionează din afară. Omenirea trebuie să înveţe să nu-şi formeze idei așa cum sunt cele uzitate în actuala teorie a cunoaşterii sau în fiziologie, ci omenirea trebuie să înveţe să-şi spună: De la ochi la scoarţa cerebrală se perforează un canal, un tunel, și prin acesta se deschide o poartă prin care trupul astral şi Eul intră în legătură cu lumea exterioară. Acesta este un concept pe care prezentul nu îl are deloc. De aceea el nu cunoaşte nici factorii fiziologici care rezultă de aici. În ziua de azi studenţii învaţă la universităţi fiziologia, şi în cadrul ei învaţă exact ceea ce v-am expus eu drept idei uzuale; ei nu învaţă cum se comportă lucrurile în realitate, ci le învaţă pe celelalte, care nu au nici un sens. Aceasta este una dintre reprezentări.
O altă reprezentare o găsiţi foarte frecvent când vă izbiţi în cadrul acelei sfere care este desemnată – desigur, pe bună dreptate – drept erudiţie actuală, de următorul concept. Acolo se descrie – şi în ziua de azi nu poate fi altfel –: Omul se naşte ca fiinţă neevoluată; apoi, treptat, se dezvoltă sufletul şi spiritul său, prin faptul că treptat prin organizarea care devine tot mai complicată și rafinată a trupului, sufletul şi spiritul ies la iveală. Puteţi găsi aceasta la psihologi, în general la savanţii prezentului, şi în cărţile de popularizare; apare pretutindeni în cărţile de popularizare. De asemenea oamenilor lucrurile le apar aşa. Dar ceea ce apare astfel, este maya. În multe privinţe, cele la care se ajunge inițial sunt opusul adevărului. Astfel, acest concept este contrariul a ceea ce este adevărat. Anume, în loc de aceasta, ar trebui să se spună – este suficient să amintesc ceea ce este expus în Educaţia copilului [Nota 9], unde ceea ce vreau să expun acum este doar exprimat cumva altfel –: Atunci când copilul este foarte tânăr, sufletul şi spiritul sunt încă sufleteşti şi spirituale, iar pe măsură ce creşte, sufletul şi spiritul se transformă treptat în material, în corporal. Sufletul şi spiritul devin treptat corporale; omul devine, treptat, pe deplin o imagine a sufletului şi spiritului. Este foarte important să aveţi acest concept. Căci dacă îl aveţi, atunci nu veţi mai spune despre ceea ce se preumblă pe Pământ în două picioare că ar fi omul; ci atunci veţi deveni conştienţi că aceasta este imaginea omului, că omul atunci când se naşte, privit în mod suprasensibil, concreşte treptat cu trupul şi îşi creează în trupul său imaginea, reflectarea sa completă. Spiritul şi sufletul dispar în interiorul trupului şi apar tot mai puţin în specificul lor. Aşadar oamenii trebuie să-şi însuşească exact reprezentarea inversă celei uzuale. Ei trebuie să ştie, de exemplu, de ce devenim de fapt în vârstă de 20 de ani: deoarece spiritul s-a cufundat în trup, pentru că spiritul s-a transformat în trup, pentru că ceea ce este trup este imagine exterioară a spiritului. Atunci veţi înţelege şi că, treptat, pe măsură ce îmbătrânim, se petrece transformarea inversă. Corpul se calcifiază, este impregnat de săruri; dar spiritul devine din nou mai spiritual-sufletesc. Numai că atunci omul nu mai are posibilitatea să îl reţină, să-l oprească, pentru că aici el se raportează la lumea fizică şi vrea să se exprime prin trup. Ceea ce aici devine tot mai autonom, se manifestă pe deplin abia după moarte. Aşadar spiritul-sufletescul nu se tocește, nu se atenuează spre bătrâneţe, ci dimpotrivă: devine din ce în ce mai liber. Desigur că gânditorul materialist, pus în faţa acestui gând, va obiecta foarte adesea că, de exemplu, însuşi Kant, care a fost un om foarte inteligent, la bătrâneţe a devenit slab de minte; că acolo, totuşi, nu se poate ca spiritual-sufletescul să se fi eliberat. – Asta obiectează însă gânditorul materialist numai pentru că el nu poate da atenţie spiritual-sufletescului, aşa cum el deja a crescut treptat în lumea spirituală. Va fi deja pentru mulţi oameni o problemă dificilă de rezolvat, să trebuiască să afirme: Pe măsură ce oamenii îmbătrânesc, ei nu devin mai slabi sau chiar slabi de minte, ci devin mai spiritual-sufleteşti. Numai că trupul este atunci uzat, şi spiritual-sufletescul format nu se poate revela prin trup. Aceasta este, la urma-urmelor, ca situaţia unui pianist, care ar putea deveni tot mai bun pianist, dar dacă pianul este uzat, nu se poate observa nimic în sensul performanței lui. Dacă vreţi să-i cunoaşteţi calităţile de pianist numai din cântatul său la pian, dar pianul este dezacordat şi are corzi rupte, nu veţi putea percepe mult din cântatul său. Tot aşa, Kant, pe când era un om bătrân și cu minte slabă, pentru lumea spirituală nu a devenit slab de minte, ci glorios.
Astfel, anumite idei trebuie de-a dreptul inversate atunci când ajungem la realitate. Trebuie ca oamenii să ia deja chiar în serios opinia că în lumea de aici avem de a face cu maya, cu marea iluzie, pentru că unele concepte trebuie de-a dreptul inversate. Dacă oamenii iau în serios faptul că în realitatea fizică exterioară ei se raportează la marea iluzie, atunci vor putea lua în serios şi faptul că omul fizic exterior, care are 70 de ani şi pare slab, îşi are spiritul altundeva decât pe planul fizic. Piedicile pentru înţelegerea ştiinţei spirituale se află adesea în aceea că oamenii nu pot să-şi formeze concepte corecte în privinţa a ceea ce se desfăşoară pe planul fizic. Oamenii își fac idei pe dos, cu susul în jos şi consecinţa este că aceste idei sucite îl separă pe om de lumea autentică, că nu îl lasă pe om să ajungă la lumea autentică. Dacă oamenii îşi formează reprezentări cum este cea de-a doua pe care am expus-o, atunci ei nu se vor mai afla foarte departe de cunoaşterea care trebuie să se afirme din ştiinţa spiritului, din cercetările ei, pentru omul aflat imediat după moarte.
Prin faptul că omul intră prin naştere în viaţa fizică, el ajunge treptat şi tot mai mult într-o relaţie cu trupul său fizic. Noi știm acum o reprezentare corectă pentru această relaţie. Nu se menţionează întotdeauna, pentru că este prea multe de explicat, că ceva similar se petrece și între moarte şi o nouă naştere. Dar şi pentru răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere lucrurile pot fi expuse similar. Putem spune: Omul intră treptat într-o relaţie cu ceva similar, precum aici cu trupului său fizic. Corporalitatea noastră fizică nu este doar o corporalitate fizică, ci ea cuprinde, după cum ştim, trupul fizic, trupul eteric sau trupul forţelor plăsmuitoare şi trupul astral sau sufletescul exterior, trupul sufletesc. Aşa cum trebuie să ne punem aceste trei coji sau teci pentru viaţa fizică, trebuie şi în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere să ne îmbrăcăm cu astfel de învelişuri, și într-adevăr tot trei teci, pe care, pentru ca să nu fie confundate cu celelalte, vreau să le denumesc: omul sufletesc, viaţa sufletească sau sufletul vieţii şi sinea sufletească. Aşa cum ne însuşim aici trupul fizic pentru lumea fizică, tot aşa ne însuşim omul sufletesc între moarte şi o nouă naştere; aşa cum ne însuşim aici trupul eteric sau trupul forţelor plăsmuitoare, ne însuşim atunci viaţa sufletească sau sufletul vieţii; aşa cum ne însuşim pentru lumea de aici trupul astral, trupul sufletesc, tot aşa ne însuşim după moarte sufletul individual sau sinea sufletească. Aleg acești termeni din motivul de a nu se confunda cu cele pe care și le va însuşi într-un alt mod omul pentru stadiile Jupiter, Venus şi Vulcan, care sunt asemănătoare; dar pentru că se află pe o altă treaptă de existenţă trebuie totuşi diferenţiate. Dar nu termenii contează. Este doar necesar să studiem puţin cum se apropriază aceste învelişuri menţionate.
Atunci când omul a intrat în acea viaţă care se desfăşoară între moarte şi o nouă naştere, prima caracteristică este faptul că el se află înconjurat de o sumă de imagini. Aceste imagini provin toate din trăirile dintre ultima naştere şi ultima moarte sau din timpuri anterioare. Dar noi vrem deocamdată să rămânem la ceea ce a existat în ultima viaţă pământească. Aşadar apar inițial imaginile care provin din ultima viaţă; acestea pot fi găsite în împrejurimile omului. Este esenţial că acestea se găsesc în împrejurimile celui mort. Remarcabil este că, la început, cel mort are o anumită dificultate în a dezvolta conştienţa că aceste imagini sunt ale sale. Din această întreagă lume de imagini, care îl înconjoară acolo, ceea ce este descris în cartea Teosofie ca trăiri în lumea sufletească [Nota 10], acel mers înapoi în imagini, nu este decât o parte. În afara acelor imagini mai există şi altele, şi viaţa celui mort constă în a recunoaşte treptat aceste imagini ca aparţinându-i. În aceasta constă acțiunea conştienţei: de a recunoaşte pe deplin în mod corect aceste imagini ca aparţinându-i.
Înţelegem întru totul cele despre care este vorba aici numai dacă conştientizăm că viaţa pe care o ducem aici între naştere şi moarte este cu mult mai bogată decât viaţa conştientă. Imaginaţi-vă numai: Trăiţi în anumite condiţii, într-o anumită comunitate, cu unii sau alți oameni. Din tot ceea ce se petrece între dumneavoastră, ceea ce se desfăşoară în mod conştient este de fapt doar o parte. Încontinuu se petrec lucruri. Trebuie să reflectaţi la faptul că viaţa actuală decurge în aşa fel încât oamenii nu observă decât o mică parte a celor pe care le trăiesc. Luaţi un eveniment obişnuit: V-aţi reunit aici în seara acesta, fiecare dintre dumneavoastră a intrat într-o relaţie cu fiecare dintre cei care se află laolaltă. Dar dacă reflectaţi cum trebuie la cât anume din acestea v-aţi adus în conştienţă, sunt foarte puţine. Pentru că, dacă la început vă aflaţi și numai la trei metri distanţă de un alt om şi apoi vă îndreptaţi spre el, această apropiere pe o distanţă de trei metri înseamnă o întreagă sumă de impresii faciale; dumneavoastră îi vedeţi fața mereu altfel, pe măsură ce vă apropiaţi, ş.a.m.d. Cu raţiunea fizică obişnuită nici nu ne putem imagina tot ceea ce trăim de fapt în timpul vieţii fizice. Din acestea, ceea ce trăim conştient este doar o secţiune foarte mică. Ceea ce este cu mult mai însemnat rămâne subconştient.
Atunci când, de exemplu, citiţi o scrisoare, veţi fi, de regulă, conştienți de conţinutul acesteia. Dar în subsufeltul dumneavoastră se petrec cu mult mai multe; acolo se petrece nu numai faptul că – fără să vă aduceţi aceasta în conştienţă – totuși întotdeauna un pic, în surdină, vă iritați sau vă bucurați de scrisul urât sau frumos, ci în mod real odată cu scrisul, cu fiecare trăsătură a scrisului de mână, de la cel care a scris, trece ceva în dumneavoastră, ceva pe care nu îl observaţi în conştienţa clară, dar care trăieşte ca un vis ce vă străbate constant întreaga viaţă. De aceea este atât de dificil pentru noi să înţelegem cu adevărat visele, pentru că în ele apar multe din cele care nu sunt deloc luate în considerare în conştienţa de zi. Presupuneţi că aici ar sta o doamnă şi acolo, alta. Dacă atenția uneia dintre ele nu este atrasă de faptul că acolo stă o doamnă şi nu o priveşte pe aceasta mai amănunţit, se poate întâmpla ca acea doamnă să nu o observe deloc pe cealaltă, să nu-şi dea seama deloc ce gesturi face cealaltă, sau ce altceva face ea. Dar acestea se fixează în subsuflet, şi în vise pot intra tocmai cele de care ne-am preocupat cu mult mai puţin în conştienţa de zi. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când în conştienţa de zi ne direcționăm individualitatea înspre un lucru anume, atunci când, de exemplu, mergeți pe stradă prins în gânduri şi un prieten trece pe lângă dumneavoastră. Poate că nu îl observați deloc, dar îl visaţi, cu toate că nu ştiţi deloc că a trecut pe lângă dumneavoastră. În viaţă se desfăşoară foarte, foarte multe, şi teribil de puţine intră în conştienţa de zi. Dar toate cele atât de teribil de multe care se desfăşoară în viaţa omului, şi mai cu seamă ceea ce se referă la sufletesc, care rămân în subconştient, toate acestea devin imagine în jurul omului. Prin aceea că dumneavoastră aţi venit astăzi aici şi veţi pleca din nou, imaginea întregii încăperi rămâne unită cu dumneavoastră, ce-i drept mai mult în măsura în care v-a făcut o impresie mai mult sufletească, dar în ceea ce privește impresiile sufletești nu sunt limite fixe.
Astfel, nenumărate aspecte în imagini se unesc cu viaţa omenească. Toate acestea s-au înfășurat, s-au rulat – nu pot găsi o altă expresie pentru aceasta – în viaţa oamenilor. Purtaţi milioane de imagini rulate, făcute sul în viaţa dumneavoastră. Şi ceea ce are loc după moarte mai întâi, este derularea imaginilor, aşa s-ar putea numi, derularea imaginilor, a imaginaţiunilor post-mortem. În jurul omului se formează treptat o lume imaginativă; şi conştienţa sa constă în faptul că el se recunoaşte în această lume imaginativă.
Acestea sunt descrise dintr-un punct de vedere puțin diferit în conferinţele de la Viena despre viaţa dintre moarte şi o nouă naştere [Nota 11]; dar lucrurile trebuie considerate din cele mai diferite puncte de vedere. – Derularea imaginilor: aici se poate lua drept comparaţie cum suntem când suntem copii mici, tocmai am fost născuţi şi avem un trup încă oarecum neconfigurat. Unii oameni – care nu sunt chiar mamele respectivilor copii –, spun: Orice copil mic arată ca o broască; încă nu este întru totul omenesc, dar se configurează treptat. – Exact aşa cum se configurează copilul pe măsură ce crește, cum creşte cel despre care putem spune: îl avem în noi, atunci când trăim material – , tot aşa are loc o creştere a vieţii care se poate numi derulare a imaginilor vieţii. Căci în această derulare a imaginilor se configurează omul sufletesc, unul dintre elementele componente ale omului. Trebuie să vă reprezentați că ceea ce este după moarte, este răspândit, şi că în imaginaţiuni creşte la început omul sufletesc, omul de imagini, corporalitatea spirituală imaginativă care se clădeşte acolo.
Şi aici este locul unde putem iarăși ajuta celui mort, extrem de mult de pe Pământul fizic, atunci când abordăm împreună cu el astfel de reprezentări – care sunt în același timp reprezentări ale ştiinţei spirituale –, sau cele pe care le-am dezvoltat ieri despre Pământul albastru-roşiatic cu Ierusalimul auriu. Acestea sunt reprezentări după care însetează cel mort, pentru că el însetează după imaginaţiuni care orientează şi ordonează. În felul acesta îl ajutăm. Îl ajutăm în special atunci când reluăm împreună cu el ce am trăit impreună, experiențele pe care le-am avut împreună cu el; căci la acestea se pot racorda imaginile atunci când vor să se deruleze. Atunci când ne reprezentăm lucruri cărora nu le-am dat atenţie în viaţă şi le parcurgem împreună cu cel mort, atunci el beneficiază deosebit de mult din acestea. Vreau să spun, de exemplu, dacă păstraţi în memorie cum a intrat el pe uşă pe când mai trăia încă, când a venit de la serviciul său şi a ajuns acasă, cum v-aţi salutat, aşadar amintiri în care sufletescul se exprimă în mod plastic, în imagini. Poate fi infinit de multă afecțiune în aceste lucruri; poate fi, desigur, şi altfel. Atunci vă veţi întâlni în gândire cu persoana decedată. Eu am arătat în cele mai diferite moduri [Nota 12] cum această lume de imagini, în care trebuie să se dezvolte cel mort, în care conştienţa sa trebuie să se extindă, o putem amesteca cu propriile noastre reprezentări. Ideile înspre care s-a străduit cel mort, pe care nu le-a putut atinge pe deplin şi care îi explică ceva, devin lumea sa de imagini. Acolo lucrăm împreună cu el la formarea omului său sufletesc.
Desigur că în răstimpul care urmează morţii, la cel mort sunt deja configurate şi celelalte elemente componente: viaţa sufletească sau sufletul vieţii şi, de asemenea, sinea sufletească. Dar tocmai aceste membre se formează din ce în ce mai definite, astfel încât la început, imediat după moarte, cel mort le resimte ca pe ceva viitor, pe care trebuie puțin câte puțin să le dezvolte. Morţii au în această privinţă senzaţia că trebuie să lucreze la omul sufletesc, că trebuie să-l elaboreze; dar că pe sufletul vieţii trebuie să-l lase să se dezvolte, el trebuie să se dezvolte treptat. Acesta există desigur deja, aşa cum există la copil raţiunea, dar ca și rațiunea la copil, trebuie să se dezvolte. Datorită acestui fapt, la cel mort apare imediat după moarte o forţă inspiratoare. Aceasta se dezvoltă, devine din ce în ce mai intensă. Şi atunci când ajutăm pe cel mort, îl ajutăm, de asemenea, în dezvoltarea acestei forţe inspiratoare. Întrucât din imagini ceva trebuie treptat să-i vorbească direct celui mort. Ele trebuie să devină mai mult decât simplă amintire a vieţii, ele trebuie să-i spună ceva nou, pe care viaţa încă nu i l-a putut spune. Căci ceea ce îi spun ele acum trebuie să devină germen pentru ceea ce se configurează drept următoarea viaţă pământească.
Aşa încep dezvoltarea vieţii sufletești, sufletului vieţii, iar imaginile devin din ce în ce mai grăitoare. Lucrurile stau aşa, că pentru început – dacă îmi este îngăduit să mă exprim aşa – cel mort îşi îndreaptă de preferinţă privirea spre Pământ. Aşa cum noi ne îndreptăm gândurile în sus, înspre lumea spirituală, tot aşa îşi îndreaptă cel mort sufletul mereu în jos, spre Pământ. El vede, de exemplu – ceea ce am descris ieri – Pământul albastru în emisfera estică, roşiatic în cea vestică; aici vin aceste imagini care se întreţes. La început el îşi vede întotdeuna viaţa în tabloul general al Pământului; el îşi vede viaţa cu noi. De aceea îl şi putem ajuta să se descurce cu aceste imagini. Ce-i drept, el părăseşte Pământul, dar nu îl părăseşte cu privirea sa sufletească. Şi, treptat, Pământul începe să răsune, prin aceea că se dezvoltă din ce în ce mai mult inspiraţia. Treptat, din ce în ce mai mult îi spune ce sunt imaginile.
Sunt adesea întrebat dacă acest ajutor se poate da celui mort numai scurt timp după moarte, sau chiar şi încă după ani sau decenii. Dar aceasta nu se termină. Nimeni nu poate trăi atât de mult pe Pământ, încât să fie inutil să ajutăm pe cineva care a murit înaintea noastră. Chiar dacă cineva a murit de 30, 40, de ani, mereu rămâne legătura, dacă ea a fost karmică. Firește, trebuie să ne fie clar că sufletul, dacă este neevoluat – sufletul aceluia care se află aici – poate avea la început o conştienţă clară a acestei legături. La început, această conştienţă a relaţiei cu cel mort poate fi simţită foarte puternic, pentru că imaginile sunt încă pasive şi conţin esenţialmente ceea ce conţineau şi pe Pământ. Dar apoi ele încep să răsune, şi atunci răsună din ele muzica sferelor. Acest lucru este deja străin. Şi oamenii pot primi explicaţii în această privinţă numai din ştiinţa spirituală, prin aceea că ştiu ceea ce se înfăptuieşte în epocile viitoare ale Pământului. Dar nu este ceva prea obișnuit, ca după decenii să existe o nevoie la fel de vie de apropiere de cel mort, ca imediat după plecarea sa. Odată cu trecerea timpului la cei vii descrește treptat – experienţa o arată – aplecarea către cei morţi, moare sentimentul viu pentru ei. Acesta este unul dintre motivele pentru care legătura cu cei morţi se simte mai puţin viu după un timp mai îndelungat.
Aceasta ne atrage atenţia asupra faptului că prima perioadă a vieţii dintre naştere şi o nouă moarte este dedicată de preferinţă formării omului sufletesc, a aceluia care pluteşte ca lume imaginativă în jurul omului. Perioada următoare – dar desigur, aceasta este acolo de la început – este dedicată forţei inspiratoare a sufletului, a sufletului vieţii. Şi dinaintea sa, oarecum ca ideal, cel mort are ceea ce se poate numi sinea sufletească. Şi aceasta există de la început, căci sinea sufletească conferă omului conştienţa individuală. La fel cum raţiunea trebuie mai întâi dezvoltată, cultivată la copil, deşi există de la început acolo, tot aşa îşi formează omul sinea sufletească între moarte şi o nouă naştere. Şi acestei formări a sinei sufleteşti îi este dedicat în cea mai mare măsură acel timp în care el se îndreaptă din nou, încet, spre viaţa pământească. Atunci când în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere, omul devine înfloritor, înflorește de tinerețe spiritual – trebuie să spunem –, atunci sinea sa sufletească se află la cea mai înaltă dezvoltare. Aici, pe Pământ, spunem: Omul îmbătrâneşte; în lumea spirituală dintre moarte şi o nouă naştere trebuie să spunem: Omul întinereşte. – Aici spunem: Omul încărunţeşte de bătrâneţe –; acolo trebuie să spunem: Omul devine înfloritor de tinereţe. – Aceste lucruri erau cunoscute nu cu mult timp în urmă. Amintesc doar «Faust»-ul lui Goethe, unde se spune: „întinerit în epoca ceţii” [Nota 13]; ceea ce înseamnă: născut în lumea nordică. Înainte nu se spunea: S-a născut cineva, ci: a întinerit, prin care se indica viaţa sa dinainte de naştere. Iar Goethe a mai folosit această expresie: „întinerit în epoca ceţii”.
Ultimul răstimp dintre moarte şi noua naştere este aşadar cel în care sufletul cultivă cu precădere partea intuitivă. În prima perioadă de după moarte este vie în el partea imaginativă a sufletului, adică omul sufletesc. Apoi se dezvoltă treptat până la înălţimea deplină partea inspirativă a sufletului, sufletul vieţii. Şi după aceea se dezvoltă ceea ce conferă sufletului individualitate deplină, sinea sufletească, intuitivul, capacitatea de a se contopi, îngloba în altceva, de a se regăsi în alții. În ce își găsește sufletul drumul aici? Despre ce va intui el mai ales?
Sufletul deja începe între moarte şi o nouă naştere, într-un anumit punct al vieţii, să se simtă înrudit cu succesiunea generaţiilor, care apoi duc la tată şi mamă. Sufletul se simte treptat tot mai înrudit cu strămoşii săi, cum sunt ei reuniți în căsătorie, cum au copii, ş.a.m.d. În timpul imediat după moarte simte imaginile, și derularea imaginilor, și privind în jos spre Pământ, aceste imagini sunt combinate în contexte imaginative mai mari. Şi în timp ce se îndreaptă din nou spre viaţa pământească, devine din ce în ce mai intuitiv. Şi mai pe larg și cuprinzătoare apare în faţa sufletului imaginea pe care am dezvoltat-o ieri: sfera Pământului – licărind albăstrui deasupra Asiei, Indiei, Africii de Răsărit; pe de altă parte – sufletul într-adevăr înconjoară Pământul –, acolo unde este America, scânteind roşiatic; între acestea, nuanţele de verde şi celelalte nuanţe. Şi Pământul răsună în cele mai variate tonuri: melodii, armonii, coruri ale muzicii sferelor. Şi în acestea se mută, se încadrează treptat ceea ce a avut omul drept imagine: imaginile pe care le-a avut mai înainte despre succesiunea generaţiilor. El învaţă treptat să cunoască cea de-a 36-a pereche de strămoşi, apoi pe cea de-a 35-a, a 34-a, 33-a, 32-a, până la tatăl şi mama sa. Pe aceştia îi cunoaşte întreţesuţi în imaginaţiuni. Şi aici se întipăreşte intuiţia, până se ajunge la tatăl şi mama sa. Această întipărire este într-adevăr o contopire, înglobare în ceea ce trăieşte de-a lungul generaţiilor. Cea de-a doua jumătate a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere este în aşa fel, încât omul se obişnuieşte în acest răstimp să trăiască intens în altul, în ceea ce se află acolo jos, să trăiască deja anticipativ în acest altul decât el însuși, care devine apoi mediu înconjurător apropiat şi mai îndepărtat; nu să trăiască în sine, ci în celălalt. Omul îşi începe viaţa dintre moarte şi o nouă naştere prin aceea că trăieşte în celălalt, în ceea ce este altul decât el însuși; o încheie în aşa fel, încât poate trăi mai ales în celălalt. Apoi, el se naşte, şi la început mai rămâne cu ceva din această altă viaţă. Din acest motiv trebuie să spunem: În primii şapte ani de viaţă omul este un imitator; el imită tot ceea ce percepe. Citiţi ceea ce este expus în această privinţă în lucrarea Educaţia copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Este o ultimă copie a acestei trăiri în celălalt, care se continuă încă în viaţa fizică. Aceasta este cea mai eminentă însuşire, transpusă în spiritual, dintre moarte şi o nouă naştere şi este prima însuşire care apare la copil: imitarea a tot ceea ce există în preajma sa. Nu vom înţelege această imitare a copilului dacă nu ştim că ea provine din grandioasa viaţă intuitivă a sufletesc-spiritualului din ultima parte a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere.
Aceasta este din nou o reprezentare pe care trebuie să o cuprindă dezvoltarea spirituală în viitor. În vremurile vechi – în special prin faptul că oamenii cunoşteau spiritul prin clarvederea atavică – era însuflețită prin contemplare directă credinţa în ceea ce a devenit îndoielnic în ziua de azi pentru oameni, atunci când gândesc materialist: nemurirea. Mai înainte oamenii ştiau că aceasta există. Dar în viitor, ideea nemuririi va fi stimulată din partea opusă. Oamenii vor înţelege că această viaţă de aici este continuarea unei vieţi spirituale. Aşa cum înainte oamenii priveau în mod firesc spre continuarea după moarte a vieţii, în viitor oamenii vor învăţa tot mai mult să privească cu precădere întreaga viaţă de aici drept o continuare a vieţii dintre moarte şi o nouă naştere. Împotriva acestei concepţii, însă, Biserica a ridicat bariere. Pentru că nimic nu a fost văzut atât de puternic drept erezie de către Biserică, ca gândul preexistenţei sufletului, şi este bine știut faptul că bătrânul părinte ale Bisericii, Origene [Nota 14], în special de aceea a fost un părinte al Bisericii atât de rău văzut, pentru că el mai recunoştea încă preexistenţa sufletului. Nu este numai vorba că, după cum am spus deja [Nota 15], în secolul IX la conciliul de la Constantinopole spiritul a fost abolit, prin stabilirea dogmei că omul nu ar consta din trup, suflet şi spirit, ci numai din trup şi suflet, admițându-se că sufletul ar avea ceva spiritual în sine. Este interzis ca oamenii să gândească – a spuns Conciliul – că omul constă din trup, suflet şi spirit; el are un suflet de natură sufletească şi spirituală, dar el constă numai din trup şi suflet. – Interdicţia, bineînțeles, este încă și în ziua de azi. Dar mai este şi altceva legat de aceasta, este totodată „ştiinţa lipsită de prejudecăţi”! Şi acesta este lucrul cel mai interesant. Găsiţi la filosofi pretutindeni omul împărţit în trup şi suflet; tripartiţia în trup, suflet şi spirit este încă prea puţin aplicată. Citiţi-l pe celebrul Wundt [Nota 16]; atunci veţi vedea că aceasta este „ştiinţa lipsită de prejudecăţi”: de a împărţi omul în trup şi suflet. Aceasta nu este ştiinţă lipsită de prejudecăţi! – este ultima rămășiță a acelei dogme de la cel de-a optulea conciliu ecumenic. Numai că filosofii au uitat acest lucru şi o consideră ştiinţă lipsită de prejudecăţi. – Aceasta este una dintre bariere: abolirea spiritului. Cealaltă barieră, pe care a înălţat-o Biserica, este interzicerea credinţei în preexistenţă. Chiar oameni lipsiţi de prejudecată nu-și mai pot regăsi credinţa în preexistenţă. Îl amintesc numai pre renumitul teolog filosof sau filosof teologic – cum doriţi – Frohschammer [Nota 17] din München. Cărţile sale sunt puse la index. Dar aceasta nu l-a ferit să se întoarcă totuşi împotriva ideii preexistenţei sufletului, pentru că el spune: Dacă sufletul ar exista cu adevărat înainte, dacă el nu ar fi zămislit odată cu trupul, atunci părinţii nu ar concepe decât un animăluţ, care ar primi apoi un suflet. Aceasta este o idee neliniştitoare pentru el. Eu am expus aceasta ca remarcă în Enigmele sufletului [Nota 18]. Dar nu așa stau lucrurile. Atunci când ştii că realitatea este aceasta, că omul este legat de mai mult de 30 de generaţii cu sângele care a curs de-a lungul generaţiilor, atunci nu se poate spune că părinţii ar concepe doar un animăluţ; ci de aceasta ține întregul proces spiritual care se desfăşoară de-a lungul a mai mult de 30 de generaţii. Numai că trebuie să devenim conştienţi de el.
Așa este, că în viitor oamenii nu se vor concentra doar pe întrebărarea: Durează această viaţă până dincolo de moarte? Ci trebuie să putem spune, tocmai atunci când studiem corect viaţa pământească: Această viaţă pământească fizică este continuarea unei vieţi spirituale! – Asupra acestui aspect va fi puternic îndreptată atenţia în viitor. Oamenii vor recunoaşte că viaţa spirituală se continuă în muritor, muritorul în nemuritor, şi prin faptul că vor recunoaşte muritorul în nemuritor, vor avea o bază mai sigură pentru cunoaşterea celor nemuritoare. Dacă oamenii vor înţelege această viaţă pământească aşa cum trebuie, atunci nu vor mai voi să o înţeleagă doar prin ea însăşi. De aceasta ţine desigur şi dobândirea unor alte reprezentări, precum cum am expus eu acum.
Oh, este necesar ca unele concepte să fie corectate. Oamenii dobândesc foarte greu unele concepte valabile în viaţă, iar limbajul popular este în această privinţă o piedică majoră. Trebuie la început să ținem cont de limbajul popular, căci altfel nu vom fi deloc înţeleşi. Dar deja este o mare piedică atunci când oamenii cred că-şi moştenesc asemănările direct de la părinţi. Acesta este un nonsens. Eu am spus şi în conferinţa publică [Nota 19] că activitatea noastră ştiinţifică suferă foarte mult din cauza faptul că ceea ce este obișnuit în ceea ce privește ştiinţa anorganicului nu este aplicat şi în cazul organicului. Nimeni nu va voi să explice forţa magnetică a unul magnet considerând că ea provine din bucata de fier în formă de potcoavă, ci va explica magnetismul din magnet sau din acul magnetic pornind de la cosmic. Dar dacă ia naştere oul în găină sau embrionul în om, se consideră că acestea nu trebuiesc explicate pornind din Cosmos. Dar pretutindeni acţionează Cosmosul. Şi oricât de ciudat ar fi: Exact la fel cum la impresia senzorială se perforează un canal în ochi, pentru a deschide Eului poarta prin care poate ieşi, tot aşa şi reproducerea se bazează pe aceea că efectiv se creează loc. Ceea ce se petrece cu acest prilej este că organismul fiinţei materne este pregătit în aşa fel încât se creează loc. Şi ceea ce ia naştere atunci, ia naştere din Cosmos, din întregul macrocosmos. Este un proces complicat, dar în fiinţa maternă nu se creează decât locul, organizaţia fiinţei materne este întreruptă într-atât încât se creează un gol, o cavitate în care poate intra macrocosmicul. Acesta este esenţialul şi aceasta va înţelege în scurt timp chiar embriologia. Ea va înţelege că ce este cel mai important la embrion este acolo unde nu se află nimic, că materia mamei s-a retras deoarece macrocosmicul vrea să intre înăuntru. Dar în acest macrocosmic care se pregăteşte un timp așa lung încât omul este intuitiv alături de strămoşii săi – în cazul cel mai îndelungat de-a lungul a 32 până la 35 de generaţii –, el este deja conectat la aceste forţe care din Cosmos acționează înăuntru; el le vede deja. Din regiunea stelară căreia îi este atribuit omul, el priveşte raza căzând pe Pământ, privește unde se va încarna. Apoi se apropie treptat de Pământ.
Acestea sunt lucruri care, cred eu, pot umple şi sufletele noastre cu o impresie sufletească însemnată. Ştiinţa spirituală nu poate fi asimilată în același fel ca matematica, ci ea va fi asimilată ca ceva care se uneşte profund și cu sufletele noastre, care ne face realmente alţi oameni, care îmbogăţeşte profund viaţa omenească şi creează baza unei reale conştienţe cosmice. Acest efect însuflețitor, înviorător în cel mai bun sens al cuvântului, al cunoaşterii spiritual-ştiinţifice este ceva esenţial şi important. În orice caz, nu ne este îngăduit să nu recunoaştem că în epoca actuală, în privinţa lucrurilor care sunt avute aici în vedere, ne aflăm oarecum într-o perioadă de tranziţie. Acest fapt timpul nostru trebuie să și-l asume drept karmă a sa. În ziua de azi se mai spune încă, cu uşurinţă: Dumnezeule mare, trebuie să-mi însuşesc eu nişte reprezentări atât de complicate, pentru a înţelege ceea ce-mi oferă învăţătura ta despre determinarea omului? Alţii tratează mai simplu lucrurile! – Desigur, dr. Johannes Müller, de exemplu, face să le fie oamenilor mai ușor [Nota 20]. Dar este vorba de faptul că trăim într-o perioadă de tranziţie şi că în ziua de azi aceste reprezentări sunt încă neobişnuite oamenilor. Dar ele trebuie să le devină obişnuite. Va trebui să vină timpul în care aceste lucruri să fie introduse deja, în modul potrivit, copiilor. Se va putea face acest lucru, şi se va face o descoperire: copiii le vor înţelege surprinzător de bine. Ei vor înţelege cu mult mai bine decât alţii ceea ce provine din imaginile ştiinţei spirituale. Pentru că ei aduc cu sine din capacitatea de imitare din lumea spirituală ceva pe care noi îl alungăm din ei, pe care nu îl luăm în considerare, şi uneori îl respingem în mod foarte brutal ca nefiind valid sau adevărat. Căci altfel ar trebui să ne mărturisim că unii copii spun ceva neobişnuit de inteligent, adeseori cu mult mai inteligent decât spun adulţii. Uneori este cu mult mai interesant ceea ce spune un copil, pentru că se află mai mult în relaţie cu natura Universului, decât ceea ce spune un profesor. Aceste lucruri oamenii ar trebui să fie capabili să le accepte într-adevăr cu un anumit etos, şi atunci nu va mai fi dificil, dacă vom prezenta copiilor lucrurile în modul corespunzător. Desigur că trecerea la aceasta este incomodă, motiv pentru care oamenii o resping cu atâta plăcere. Dar exact din unele întrebări provenite din firea copilului, dacă putem da atenţie direcţiei, timbrului acestor întrebări, vom recunoaşte că la copil sunt reminiscenţe dintr-o viaţă anterioară.
Numai că oamenii trebuie să ia temeinic în serios ceea ce este avut în vedere de ştiinţa spirituală şi este necesar să fie de părerea că acestea trebuie să se regăsească în viaţa socială, din care fac parte şi educaţia şi învăţământul. În această privinţă s-ar putea face cu mult mai mult în ziua de azi decât se consideră în mod obişnuit ca fiind posibil. Căci este întru totul corect ceea ce am remarcat recent [Nota 21]: Atunci când cei care vor să devină profesori sau educatori sunt examinați în ziua de azi, atunci în primul rând se are în vedere ce cunoştinţe și-au însuşit, când de fapt este complet inutil ca ei să trebuiască să şi le însuşească. Pentru că ei pot citi întotdeauna cele de care au nevoie pentru predare, atunci când se pregătesc, într-un compendiu corespunzător. Căci ceea ce a învăţat omul pentru examen va fi uitat curând după aceea. Acest lucru se vede cel mai bine dacă ne amintim cum se desfăşoară viaţa noastră din universităţi. – Eu trebuia să dau cândva un examen. La data examenului profesorul respectiv era bolnav. M-am dus la asistent, care mi-a spus: Da, dl. profesor e bolnav şi desigur că va mai dura încă opt zile; pot înţelege situaţia dumneavoastră că trebuie să mai stați în această stare de gestație avansată și că în opt zile veţi fi uitat totul; dar nu există altă cale! – Aşadar se știe că ceea ce, să spunem așa, urmează să se slobozească la examen va fi curând uitat. Este doar o farsă în viaţă. Dar ceea ce contează în învățământ este că trebuie să se vadă ce fel de om este acela pe care-l lași să se ocupe de cei tineri. Este vorba să se privescă omul în fiecare, nu doar ce a înghesuit el în mecanismul vieţii sale de reprezentare. De omul adevărat este vorba, ca acesta să fie capabil să stabilească acea relaţie tainică cu tânăra generație, care este necesară. Atunci nu va fi deloc atât de dificil să se înfățișeze într-adevăr tineretului ceea ce poate dezvolta ştiinţa spirituală pentru tineret.
Am vrut să vă atrag atenţia astăzi în special asupra acestui fel de realități ale vieţi omeneşti de ansamblu, care vă poate aduce la conştienţa că nu trebuie să menţinem doar vechile concepte, ci că avem nevoie de noi concepte, capacitatea noastră conceptuală trebuie îmbogăţită prin multe. Veţi observa cum se vine de fapt în întâmpinare atunci când se răspândeşte ceva cum este ştiinţa spirituală. Oamenii au tânjit vreme îndelungată după ea. Dar majoritatea vor să se cruţe de a prelua prea multe concepte. De aceea le place așa mult să meargă la conferinţe în care se fac proiecţii sau la alte conferinţe ilustrative, unde pot privi, unde nu e nevoie să preia multe concepte. De regulă, atunci când oamenilor li se oferă ceva, ei întreabă: Ce vrea, de fapt, omul acesta? – Dar ce vor oamenii, atunci când întreabă: Dar ce vrea, de fapt, omul acesta? Ei vor ca lucrurile să le fie „traduse” în ceea ce ei ştiu deja. Dar nu așa se pune problema pe terenul spiritual-ştiinţific; aici trebuie preluate noi concepte, care încă nu există, dintre care o parte au existat cândva, în timpurile vechi, într-o altă formă, dar astăzi nu mai există. Acum, oamenii trebuie să se decidă să pătrundă noi concepte. Asta este adesea atât de dificil pentru oameni. Căci dacă ei ar accepta cu adevărat noi concepte, atunci nu ar întreba: Ce vrea, de fapt, omul acesta? – ci le-ar prelua. În viitor, o întrebare mai utilă va fi: Ce ar trebui, de fapt, să gândesc? – şi nu: Ce vrea el, de fapt? – Atunci ar vedea deja că ceea ce dezvoltă ca părere declanşează în ei şi forţe de viaţă, astfel încât să intre în realitate. Atunci ar realiza că văzutul, contemplatul este într-adevăr ceva subtil, dar deloc depărtat. Însă în această privinţă trebuie depăşite prejudecăţile.
Există, de exemplu, o cărţulie populară [Nota 22], «Introducere în filozofie». În ea se află concepte cum sunt cele pe care le-am blamat eu ieri şi astăzi. Dar deosebit de ciudat devine autorul atunci când vorbeşte despre supranaturalism. El consideră supranaturalul, suprasensibilul, ca fiind deosebit de dăunător, deoarece este de părere că naturalul este ceva unde fiecare om poate ajunge la o judecată și şi-o poate verifica el însuși; în cazul suprasensibilului, a supranaturalului însă, este pericolul că nu fiecare ar putea judeca el însuşi, ci ar accepta un lucru în baza autorităţii altuia. – De aceasta se leagă, desigur, şi cealaltă afirmaţie: că preoţimea tuturor timpurilor a exploatat acest lucru, acolo prin supranatural oamenii au fost corupţi, întrucât prin aceasta ei au deveni dependenţi de credinţa în autoritate. Dacă vom considera însă condiţiile reale, putem spune: Atunci când, în ziua de azi, filosofii oficiali ajung să vorbească despre suprasensibil, ei devin de-a dreptul infantili. Căci este o concepţie infantilă şi se pare că omul respectiv nu are deloc habar cât de grozav de răspândită este credinţa în autoritate tocmai în prezentul nostru, chiar dacă oamenii vor să se țină independenți de ea. Câţi oameni ştiu, de exemplu, pe ce se bazează concepţia copernicană despre lume? Ei învaţă să o cunoască la modul ca și cum i se pune cuiva un scaun în Univers şi i se arată: Aici se mişcă Soarele, şi planetele se mişcă în jurul lui. – Însă toate acestea sunt nonsens. Dacă li s-ar arăta oamenilor tot ceea ce le poate deveni accesibil, atunci ar dobândi o cu totul altă reprezentare şi ar vedea cât de incerte sunt toate ipotezele. Dar gândiţi-vă cât de infinit de multe sunt cele pe care le cred oamenii în ziua de azi pe baza autorităţii. Cât de bucuroşi sunt ei în ziua de azi într-un alt domeniu – pentru a vă aminti un fenomen însoţitor –, atunci când printr-un guvern bolşevic sunt dezvăluite documente secrete, de care depinde soarta a nenumăraţi oameni! Aici există o asemenea examinare a chestiunii privind cele naturale, aici poate oricine examina; dar în privinţa suprasensibilului există părerea că oamenii şi-ar pierde independenţa. Dar aceasta înseamnă totuşi întoarcerea lucrurilor cu capul în jos. Şi una dintre sarcinile ştiinţei spirituale va consta în multe privinţe în aceea ca lucrurile să fie din nou puse pe picioarele lor. Faptul că lucrurile au fost puse cu capul în jos, este absolut firesc: Trebuia să se dezvolte sufletul conştienţei. Numai că acum ele trebuie din nou puse pe picioare, aşa cum trebuie.
De acestea vrem să ne legăm data viitoare şi vom vedea că această punere-pe-picioare nu este deloc ireală, ci are chiar o semnificaţie mai profundă.
