Aș dori să mă refer astăzi la unele aspecte legate de cele prezentate ieri și alaltăieri. Veți putea să conchideți că știința spiritului, așa cum este concepută de noi, trebuie să rezulte din cerințele evoluției umanității în timpul nostru și pentru viitorul apropiat. Am spus că nu este vorba de idealuri care să-și aibă originea în subiectivitatea umană, ci de ceea ce poate fi desprins din istoria spirituală a evoluției umanității, de unde reiese faptul că știința inițiatică, adică acea știință care își adună cunoștințele de dincolo de pragul lumii spirituale, este indispensabilă pentru evoluția umanității. În calea unei adevărate cunoașteri a lumii spirituale se ridică forțele care reprezintă vechiul. Împotrivirea oamenilor în care lucrează forțele vechiului trebuie să fie depășită. Trebuie înțeleasă necesitatea reinterpretării și regândirii celor mai importante aspecte ale evoluției umanității. Din această cauză v-aș ruga să apreciați tendința noastră de a depăși ce este pur sectarism și care mai bântuie dispozitia sufletească a antroposofiei noastre și să înțelegeți cu adevărat importanța pentru lume și pentru umanitate a științei spiritului de orientare antroposofică.
În prezent, oamenii sunt încă departe de a se fi trezit din somnul în care au fost învăluiți, prin dezvoltarea pe care v-am descris-o, și care a început cam la mijlocul secolului al XV-lea. Ce a fost încorporat evoluției umanității, științele naturii cu marile lor triumfuri, concepția materialistă despre legitățile lumii și cu aceasta ideile sociale eronate, toate aceste lucruri care au făcut ca omenirea să fie cuprinsă de somn în această privință continuă să acționeze și astăzi. Și nu va fi posibil un progres fără a scoate omenirea din acest somn. Să nu uităm că procesul de cunoaștere a ce este spiritual are inamici puternici în toți aceia care vor ca ceea ce ei sunt obișnuiți să gândească, din pură comoditate a gândirii, să fie continuat. Desigur, nu poate fi ignorată concepția potrivit căreia opoziția față de știința spiritului, care crește o dată cu răspândirea acesteia, trebuie ignorată. În zilele noastre ar fi un gând cu totul greșit, căci nu ignori nici paraziții care se cuibăresc în jurul tău, ci încerci să-i îndepărtezi și uneori pentru aceasta trebuie să folosești metode mai puțin blânde. Este un lucru care trebuie cumpănit de la caz la caz.
Aceste lucruri trebuie înțelese pornind de la necesitățile vremurilor. Din această cauză trebuie să fim satisfăcuți când constatăm că în vremurile noastre, ce devin tot mai grele, se găsesc totuși oameni cuprinși de voința de a interveni în favoarea străduințelor noastre. Din păcate, sunt încă mult prea putini cei care înțeleg, în prezent, ce este necesar pentru evoluția umanității. Pe de o parte, unii oameni, nu din vreun motiv spiritual, ci dintr-o comoditate a gândirii și din alte considerente, nu vor să-și părăsească obiceiurile vechi. Pe de altă parte, sunt cei care luptă cu toată ființa lor împotriva a ce este perimat și trebuie să dispară; toleranța față de ce este perimat nu este bine să ne rețină. În ultimii cinci, șase ani oamenii ar fi putut învăța că lucrurile vechi se comportă ad absurdum. Iar cei care nu au înțeles acest lucru vor avea prilejul să o facă în viitorul apropiat. Dar în noi trebuie să ardă flacăra a ceea ce trebuie implantat în evoluția umanității.
Din această cauză am resimțit o anumită satisfacție când mi s-a pus în față o scrisoare al cărei conținut aș vrea să vi-l comunic azi. Este vorba de faptul că la Reutlingen, în vecinătatea Stuttgartului, același profesor, despre care v-am vorbit nu de mult, a început să tune și să fulgere din nou [ Nota 17 ], aducând aceleași argumente împotriva a ceea ce urmărește știința spiritului orientată antroposofic. În orice caz, acel profesor, una din podoabele universității din Tübingen (și la alte universități din lume se găsesc asemenea podoabe), a vorbit acum așa cum o făcuse în scrierea de care v-am povestit. Dar de această dată i s-a împotrivit – așa cum rezultă dintr-o scrisoare – prietenul nostru, dr. Walter Stein. Despre acea discuție, care a avut loc acum câteva zile, dr. Stein îi scrie soției sale: „Ieri am fost la Reutlingen, unde profesorul Traub a vorbit împotriva lui Steiner. Eu m-am înscris la discuții. A fost o luptă pe viață și pe moarte. L-am prezentat pe Traub ca pe un om lipsit de conștiință, cu totul necunoscător al materiei pe care o abordează. Cuvântul de încheiere nu l-a mai putut rosti decât bâlbâindu-se. Era zdrobit. Preotul parohiei, care a deschis ședința, a fost atât de copleșit de mine cu texte din Biblie încât, cu privire la pasajul în care Hristos vorbește despre reîncarnare, el a spus: Aici greșește Hristos; aceasta o spune preotul orașului Reutlingen! Atunci m-am ridicat și am strigat: Auziti! Aceasta este religia astăzi, un Dumnezeu care greșește! – Publicul clocotea. Întâi au vrut să mă întrerupă, să-mi ia cuvântul: La problemă! Lumea tropăia și se agita. Eu însă am vorbit perfect calm, arătând spre profesorul Traub: Aceasta este autoritatea! Am fost aplaudat și am învins. Omul este terminat. Eu mai sunt și astăzi pe jumătate mort”.
Faptul că împotriva acelei științe a spiritului cu orientare antroposofică care se practică de două decenii aici, în Europa, se va stârni o ură puternică putea fi prevăzut de oricine știe cât de intim este legată antroposofia cu forțele care trebuie solicitate pentru progresul omenirii în prezent și în viitorul apropiat. Dar știința spiritului orientată antroposofic nu trebuie confundată cu somnolența, cu acea mentalitate care, prin idei și concepte spirituale, vrea să-și aducă puțină voluptate în suflet. Iar doctorul Stein simte corect că este vorba de o luptă pe viață și pe moarte. Ne aflăm la început. Împotriva noastră se ridică voința de distrugere. Nu am fost niciodată tentați de a proceda în mod agresiv, în măsura în care am înțeles impulsul corect al științei spiritului. Dar nu ne este îngăduit să evităm luarea de atitudine față de ființele agresive, față de ce va veni din ce în ce mai mult din afară. Nu trebuie să ne piară curajul, nu ne este îngăduit să devenim somnolenti. Nu va fi ușor să inserăm adevărul despre evoluția umanității și nu ne este îngăduit să adoptăm toleranța în abordarea acestor probleme. Căci s-a ajuns foarte departe, dacă cei care trebuie să reprezinte în mod oficial creștinismul nu mai pot susține discuția și sunt gata chiar să spună: Aici se înșală Hristos! – Este de la sine înțeles că nu se înșală preotul parohiei! Aceasta este mentalitatea pe care o întâlnim în prezent, însă pe care nu vrem s-o vedem, pentru că este incomod acest lucru. Dacă s-ar dori, ea ar putea fi percepută în toate domeniile.
Pentru cei care înțeleg interrelațiile existente în viață, este limpede că nenorocirea europeană a ultimilor ani, chiar dacă aparent s-a desfășurat în exterior, este intim legată cu ceea ce s-au obișnuit oamenii să gândească și despre care spun cu plăcere: Ce departe am adus lucrurile – și în acest timp își ling degetele cu voluptate.
Este necesar însă să devenim, în interior, nepărtinitori. Sub influența culturii noi, oamenii și-au pierdut obiectivitatea. Pretutindeni întâlnim amprenta interesului personal. Cândva se va scrie istoria ultimilor cinci, șase ani, pe baza științei spiritului. Atunci vor fi înțelese multe aspecte privind modul în care a intervenit subiectivismul în marile evenimente ale istoriei lumii. Am spus că va fi imposibil să se vorbească despre evenimentele ultimilor cinci, șase ani fără ajutorul științei spiritului. Este suficient să mă refer la fapte pe care le-am amintit aici. Un mare număr dintre cei treizeci sau patruzeci de oameni care au ocupat poziții de conducere cheie și au fost implicați în ceea ce se numește izbucnirea conflagrației mondiale – azi este acceptată vorbirea ambiguă, care este potrivită pentru ascunderea adevărului: nu a avut loc nici un război mondial; a fost cu totul altceva – nu erau pe deplin conștienți, nu-și coordonau toate forțele sufletului și ale spiritului. Când conștiența este tulburată există porți de intrare pentru forțele ahrimanice, care au acces la deciziile umane, la actele de voință umane.
Forțele ahrimanice au coacționat în esență în prima fază a evenimentelor care au dominat anul 1914. Dacă s-ar vrea, din urmărirea pur exterioară a problemei s-ar putea înțelege cât de necesară este instilarea cunoașterii spirituale în evoluția omenirii. Dar cât de departe suntem de obiceiul de a gândi, simti și viețui afectiv, de a contempla astfel problemele. Timpurile sunt coapte pentru apariția unor oameni care pot impune un suflet care a obținut calitatea corespunzătoare impulsurilor spirituale care irump din ultima treime a secolului al XIX-lea în lumea noastră fizică. Pe lângă faptul că suntem plasați într-o perioadă materialistă, mai trebuie evidențiat și că porțile care conduc din lumea spirituală în lumea noastră sunt deschise începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea și că oamenii care întâmpină aceste impulsuri spirituale cu sufletul deschis, cu conștiența perceptivă pot avea relații cu lumea spirituală. Desigur, numărul celor în a căror conștiență se manifestă lumea spirituală este încă mic, dar ea apare în câte un suflet uman. Putem afirma că următorii zece, douăzeci, treizeci de ani, până la mijlocul secolului, vor fi ani în care tot mai mulți oameni vor învăța să ciulească, în tăcere, urechile la interiorul lor pentru a putea întâmpina impulsurile lumii spirituale care vor să pătrundă în ei.
Cei care recepționează în prezent asemenea impulsuri din lumea spirituală și cunosc adevărurile și cunoștințele care trebuie să pătrundă în evoluția umanității știu și că, dacă ceea ce numim cunoașterea naturii și ceea ce numim artă nu vor fi fecundate prin utilizarea științei inițiatice, atunci omenirea va merge, printr-o decădere rapidă, spre o degradare totală. Dacă în universitătile noastre se va mai preda încă trei decenii așa cum se face în prezent, dacă se va mai gândi despre problemele sociale așa cum se gândește acum, atunci peste treizeci de ani vom avea o Europă devastată. Puteți să introduceți oricât de multe idealuri în cutare sau cutare domeniu, puteți să vorbiți până la epuizare despre revendicări izolate ale unor grupuri umane, puteti avea convingerea că prin asemenea revendicări se realizează ceva pentru viitorul omenirii, totul va fi inutil, dacă transformarea nu vine din străfundul sufletelor umane, din relația acestei lumi cu lumea spirituală. Dacă lucrurile nu sunt regândite în această privință, atunci asupra Europei se va abate potopul moral!
Este vorba, tocmai din această cauză, să se înțeleagă ce ar însemna, de fapt, dacă un număr dintre cei care privesc dincolo de prag ar recunoaște că înclinațiile materialiste, rătăcirile sociale și confuzia continuă să existe, iar oamenii nu vor să reînvețe și să regândească lucrurile pe altă bază și dacă acești puțini oameni care se află în posesia științei inițiatice ar trebui să vadă că omenirea se degradează datorită comodității gândirii și a simțirii! Dar nu trebuie să ne iluzionăm asupra numărului de acțiuni stimulatoare care lucrează în prezent în așa-zisa lume civilizată la realizarea unei astfel de situații. Multe impulsuri lucrează în acest sens, căci nu este oare mai comod să așteptăm ca omenirea de azi să respingă, în aroganța sa, tot ce vine din partea științei inițiatice? Omenirea este atât de infinit de deșteaptă prin fiecare dintre indivizii ei! Ea este atât de înclinată să ia în derâdere ce nu se poate obține decât prin faptul că se lucrează la dezvoltarea propriului său suflet! Omenirea crede că, fără a trebui să învețe ceva, știe totul. Nici problemele naturale nici cele sociale ale timpului actual nu pot fi însă rezolvate fără o fecundare a gândirii, simțirii și voinței umane de către lumea spirituală. Pentru mulți oameni, a se vorbi despre știința inițiatică, despre pragul spre lumea spirituală este un produs al fanteziei. Este adevărat că, în prezent, nu oricine poate trece acest prag; dar nimănui nu-i este interzis să recunoască adevărul celor spuse de cei care au trecut pragul spre lumea spirituală. Este lipsit de corectitudine dacă cineva spune că nu poate recunoaște ca fiind știință inițiatică ceva pe care unii îl numesc astfel, dacă el însuși nu poate privi în lumea spirituală. Rațiunea umană sănătoasă, care nu este indusă în eroare de idei eronate naturale sau sociale, poate decide ea însăși dacă ce spune cineva este conform adevărului. Când cineva vorbește despre lumile spirituale, ce spune el trebuie luat în mare; numai astfel se va putea aprecia dacă prin modul cum se vorbește, seriozitatea cu care sunt concepute lucrurile, logica desfășurată, ceea ce se prezintă ca mesaj al lumii spirituale este șarlatanism sau are un fond adevărat. Acest lucru îl poate afla oricine și nu există nici un obstacol care ar putea interveni în calea cui ar vrea să fructifice, în gândirea naturală sau socială, ceea ce este adus din izvorul unei vieți spirituale de către cei care sunt îndreptățiți să vorbească despre principiul inițierii.
Acele forțe ale evoluției umanității care au dirijat în mod inconștient omul vor fi cu totul epuizate până la mijlocul veacului. Noile forțe vor fi scoase din adâncurile sufletelor, iar omul va trebui să recunoască cum este legat sufletul său cu rădăcinile vieții spirituale.
Bineînțeles, trecerea pragului nu poate fi, în prezent, la îndemâna oricui. Căci în cursul ultimelor veacuri omul a fost obișnuit să observe tot ce se desfășoară în timp. Dar dincolo de prag există o lume în care timpul, așa cum îl concepem noi, nu are importanță; se iese din reprezentarea temporală. Din această cauză este atât de util ca oamenii care vor să se pregătească pentru înțelegerea lumii spirituale să înceapă printr-o reprezentare retrospectivă inversată. De exemplu, o dramă în cinci acte să se desfășoare în închipuire începând cu actul al cincilea; o melodie să se deruleze nu în succesiunea firească a sunetelor, ci în succesiunea lor inversă; trecerea unei zile să se reconstituie retrospectiv, de seara până dimineața. Prin aceasta ne obișnuim gândirea să suprime timpul. În ceea ce privește viața cotidiană, suntem obișnuiți să ne reprezentăm lucrurile în desfășurarea lor firescă: primul, al doilea, al treilea, al patrulea și așa mai departe; gândirea este imaginea întâmplărilor exterioare. Dacă vrem să vedem lucrurile desfăsurându-se în ordine inversă va trebui să facem un efort interior care ne forțează să ieșim din lumea sensibilă obișnuită. Timpul curge de la unu la infinit (vezi fig. 31, săgeata spre dreapta). Dacă gândim invers, noi suprimăm timpul (săgeata spre sânga).
Tabla 18Dacă reușim să gândim astfel, încât să ne întoarcem cât mai departe în viața noastră avem un mare câștig. Căci cine nu iese din timp nu poate pătrunde în lumea spirituală.
Noi spunem că omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral și Eu. Pentru lumea sensibilă nu contează decât corpul fizic și cel eteric. Corpul eteric are o manifestare pământeană, în timp, corpul astral poate fi găsit doar când ieșim din timp. Corpul fizic este în spațiu. Eul, adevăratul Eu, poate fi aflat abia când ieșim din spațiu, căci lumea în care se află adevăratul Eu este nespațială.
Așadar, atunci când trecem dincolo de pragul spre lumea spirituală ieșim din timp și din spațiu. Am făcut, în repetate rânduri, referire la modul în care se poate ajunge la reprezentări aspațiale, vorbindu-vă despre dimensiunile spațiului cvadridimensional etc. Dar gândiți-vă la tot ce pierdeți din ceea ce numiți conținut al conștienței dumneavoastră atunci când nu mai sunteți în spațiu și în timp. Viața sufletească a omului este adaptată la spațiu și timp. Ajungeti într-o lume la care nu sunteți adaptați: aceasta înseamnă resimțirea unei dureri, a unei suferințe. Fără depășirea durerii și suferinței nu se poate pătrunde în lumea spirituală. Oamenii nu conștientizează faptul că le e frică să pătrundă în lumea spirituală, în ceea ce este abisal, într-o lume în care nu există nici timp nici spațiu.
Dacă aduc în fața ochiului dumneavoastră spiritual această primă experiență aparținând viețuirii dincolo de prag, veți conștientiza că numai puțini oameni de azi au curajul interior să se transpună în aspațialitate și atemporalitate. Dar, prin destinul lor, unii sunt obligati să pășească dincolo de prag. Și fără înțelepciune nu se poate avansa. Din această afirmație puteti înțelege că în viitor este necesar să crească încrederea oamenilor unii în ceilalți; ar fi o virtute fundamentală. În vremurile noastre de solicitări sociale această virtute este mai puțin prezentă, căci oamenii pretind că trăiesc pentru colectivitate, dar nu au încredere unul în celălalt. În vremurile noastre bântuie tot felul de instincte nesociale. Este necesar ca, în vederea educării generale a umanității pe această cale, oamenii să pătrundă în lumea spirituală, iar celor cărora le este îngăduit să vorbească despre știința inițierii să li se acorde încredere; nu din supunere oarbă, ci din rațiune omenească, cu ajutorul căreia se poate recunoaște oricând un mesaj adus de dincolo de prag, dacă se folosește rațiunea umană sănătoasă. Trebuie întoarsă privirea din nou de la rațiunea umană sănătoasă spre ceea ce o solicită în prezent, din afară. Chiar dacă nu toată lumea spune deschis: „Aici greșește Hristos”, oamenii vorbesc totuși în acest sens, aceasta este logica vieții contemporane. Iar când spun că nu pot face deosebire între ceea ce este comunicat din lumile spirituale dintr-o logică interioară și ceea ce spun profesorii universitari, atunci nu suntem în prezența rațiunii umane sănătoase sau cel puțin nu în prezența voinței pentru o rațiune umană sănătoasă. Se poate afirma că atunci când cineva spune „Aici greșește Hristos” nu se mai poate conta pe el.
Noi am pierdut o adevărată știință a sufletului. Nu o mai avem. Eu am spus și în conferințe publice, mai recent la Basel și în alte locuri, din ce cauză am pierdut această știință. Știința spiritului a devenit incomodă pentru biserica catolică încă din secolul al IX-lea. Din această cauză Spiritul (Duhul) a fost eliminat la Conciliul al optulea de la Constantinopol, 869 d.Hr. Atunci a fost încetățenită dogma că, dacă vrea să fie creștin adevărat, omul nu trebuie să creadă că este alcătuit din trup, suflet și spirit, ci că sufletul are însușiri spirituale. În prezent, psihologia încă mai susține aceasta, crezând că este lipsită de prejudecăți, dar, de fapt, vorbește conform cu dogma din 869. Tot ce ar trebui să trimită la suflet a fost monopolizat prin intermediul bisericilor confesionale sub forma credinței, a crezului, a dogmelor. Iar cunoașterii propriu-zise, cunoașterii libere nu i-a fost lăsată decât natura exterioară. De aceea nu trebuie să ne mire că, în prezent, nu avem nici o știință a sufletului. Erudiția lumească s-a dăruit științei naturii, deoarece știința despre suflet a fost monopolizată și știința despre spirit a fost desființată. Noi nu avem o știință a sufletului. Dacă ne bazăm pe știința care dă tonul în prezent, pe psihologie – care nu este mult mai mult decât vorbe goale –, nu putem ajunge la o înțelegere adevărată a ceea ce acționează în suflet. Dumneavoastră știți, din cele descrise de mine în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, că la trecerea peste pragul lumii spirituale gândirea, simțirea și voința se despart. În conștiența actuală obișnuită gândirea, simțirea și voința se întrepătrund. În clipa în care a fost depășit pragul lumii spirituale, când vrei să obții prin experiență proprie știința inițiatică, în conștiență, gândirea, simțirea, voința devin forțe independente. Acum faci cunoștință cu ele, înveți să deosebești cu adevărat gândirea de simțire și de voință; îndeosebi, se învață a se deosebi gândirea de voință. Dacă avem în vedere gândirea care acționează în noi ca forță, așadar, dacă preluăm în noi forța de gândire, vom avea de-a face cu o iluminare a ceea ce am viețuit înainte de naștere, respectiv de concepție, în lumile spirituale. Voința este ceva embrionar, germinativ, care ajunge la dezvoltare completă abia după moarte. Dacă acesta (vezi fig. 32) este cursul vieții umane între naștere și moarte, în cadrul acesteia gândirea este numai o aparență, căci natura sa adevărată se află înainte de naștere, respectiv de concepție, iar ceea ce este voință este numai un germene, și ce se dezvoltă din acest germene se desăvârșește abia după moarte. În natura umană, gândirea și voința sunt fundamental diferite.
Tabla 19Cineva înarmat cu logica prezentului, care construiește cu plăcere sisteme, va cugeta astfel: Ni s-a spus azi că gândirea este forța care luminează din viața prenatală, iar voința este forța care ne trimite la viața de după moarte. S-a realizat o definiție în care gândirea și voința au fost separate. Dar prin definiții nu se obține nimic. Unele definiții, mai ales cele care trec drept științifice, au cel mai adesea un viciu ascuns care ne amintește de cea dată cândva în Grecia ca răspuns la întrebarea: Ce este omul? – Omul este o ființă cu două picioare, care nu are pene. În ziua următoare, un elev a adus o găină jumulită și a spus că, potrivit definiției, aceasta este un om, căci are două picioare și nu are pene. Lucrurile nu sunt atât de simple încât să poată fi manipulate cu uneltele obișnuite ale intelectului. Despre ceea ce experimentăm ca gândire trebuie să afirmăm că ar avea o existență adevărată înainte de naștere, iar în noi pătrunde numai ceva asemănător unei oglindiri a gândirii. Aici întâmpinăm o anumită dificultate. Dar cu un mic efort de gândire veți depăși-o.
(Tabla 19)Dacă aveți aici o oglindă și dincoace un obiect, de exemplu, o lumânare, obțineți o imagine în oglindă (vezi fig. 33): puteți deosebi imaginea de obiect, nu le veți confunda. Dacă ecranați lumânarea nu veți mai vedea decât imaginea din oglindă. Sunteți obișnuiți să gândiți spațial, din această cauză vă puteți ușor imagina cum se raportează imaginea la realitatea lumânării. Dar ce este în noi forța gândirii reprezintă numai o reflectare, iar adevărul există înainte de naștere. Forța reală, a cărei imagine o folosim în această viață, există înainte de naștere. Din această cauză, fundamentul conștientei umane, care rezultă atunci când privești la conștiența ta proprie, poate fi formulat astfel: Eu gândesc deci nu exist. Cogito ergo non sum! Adevărul fundamental care trebuie înțeles este acela că în gândire acționează o natură de imagine și că forța gândirii se află înainte de naștere. Noua dezvoltare a instituit cu aceasta opusul axiomei fundamentale a filosofiei: Cogito ergo sum, care este un nonsens. Vedeți astfel cum trebuie să-și parcurgă noua umanitate experiența. Dar este necesar să învățăm să regândim fundamentele vieții sufletești.
Cu aceste considerații am raportat gândirea la esența sa, și am putea afirma ceva asemănător despre voință. Voința nu poate fi concepută ca imagine și reflectare, ci ca germene și desăvârșire, cu privire la forța de voință dintre naștere și moarte și ceea ce devine după moarte. Numai înțelegerea acestor lucruri face posibilă libertatea între naștere și moarte. Despre aceasta puteți citi în cărțile mele Despre enigma omului, Despre enigmele sufletului ca și în a doua ediție a Filosofiei libertății, unde lucrurile sunt tratate și filosofic.
Acum însă intervine o particularitate din care trebuie să întelegeți cât de puțin satisfăcătoare este gândirea cotidiană, pentru a pătrunde în realitate. Când cuprindem esența gândirii în noi, trebuie să înțelegem că aceasta nu este numai gândire pură, ci în ea acționează și o forță a voinței. Cu aceeași forță interioară cu care gândim, concomitent și vrem. Dominantă este gândirea; ea are însă și un element al voinței, așa cum și voința noastră contine un element al gândirii. În fapt, avem în noi două feluri de forțe: una care este în mod dominant gândire, care conține însă și un element al voinței; alta, care este în mod dominant voință, dar care are și un element al gândirii. Dacă aveti în vedere realitatea, nu veți ajunge la noțiuni pure, pe care să le puteți ierarhiza în sisteme, ci fiecare este în acelasi timp, într-un anumit sens, cealaltă. Abia după ce aceste lucruri sunt înțelese se ajunge la o concepție despre conexiunile omului cu lumi care se află în afara celei pe care o vedem cu ochii noștri, pe care o auzim cu urechile noastre, dar în care nu ne aflăm mai puțin decât în această lume a simțurilor. Nu putem spune că alte lumi decât cea a simțurilor noastre nu ne privesc; noi ne aflăm în interiorul lor. Așa cum ne mișcăm pe acest sol terestru, prin aerul sensibil, tot astfel ne deplasăm și prin lumile spirituale.
Relațiile cu lumile spirituale ies în evidență atunci când observăm detaliile vieții sufletești umane. Prin ceea ce este mai mult gândire și are numai un element al voinței suntem legați într-un anume fel de existența lumilor spirituale. În alt fel suntem legați de lumile spirituale prin ceea ce este mai mult voință și mai puțin gândire. Căci ce obținem astfel se manifestă în viața umană, iar diferențierile care există în lume provin din aceea că una dintre forțele naturii umane s-a dezvoltat mai mult într-unul din cele două sensuri. Acele forțe care se află în voința care conține și un element al gândirii s-au dezvoltat în vechea cultură ebraică, iar forțele ființei sufletești umane care se bazează mai ales pe gândirea care conține și un element al voinței s-a desăvârșit în ceea ce se numește cultura păgână (în schema redată în fig. 34 se introduc expresiile „ebraic vechi” și „păgân”). Iar în prezent, cele două curente curg alăturat.
(Tabla 19)Astăzi, în lumea civilizată este întrețesută curgerea a ceea ce este o continuare a vechiului păgânism, în concepția despre natură, și o altă conceptie, care este o continuare a ebraismului vechi, care influențează conceptele noastre etice, și pe cele religioase.
Chiar și la unii oameni se manifestă azi acest dualism. Pe de o parte, omul divinizează natura ca un păgân, pe de altă parte, fără a găsi o bază naturală corectă, fără a transpune obiceiul de a gândi în așa-numita știință socială sau sociologie, el meditează asupra vieții sociale și chiar asupra celei etice. Și apoi, când filosofează, pe de o parte el găsește libertatea, pe de altă parte necesitatea din natură, și atunci se simte prins ca într-o plasă între libertate și necesitatea naturală, între care nu trebuie să mai existe nici o punte, iar confuzia este imensă.
Această confuzie reprezintă în multe privințe conținutul vieții decadente de azi. Căci ce lipsește vieții noastre actuale? Avem o concepție despre natură care este o simplă continuare a vechiului păgânism. Avem o concepție morală, socială care este continuarea Vechiului Testament. Creștinismul a fost înțeles mai întâi în mod istoric, dar a fost eliminat în prezent, cernut parcă prin sita culturii umane. Propriu-zis, creștinismul a dispărut. Căci cei care vorbesc frecvent despre Hristos o fac așa cum am amintit când am vorbit despre lucrarea lui Harnack Esența creștinismului. Citind acest text puteți să înlocuiți peste tot cuvântul „Hristos” cu „Dumnezeu-tatăl” sau puteți chiar folosi expresia pur panteistă „Zeul” sau altceva asemănător; totul va fi, în esență, în consonanță. Iar acolo unde nu se potrivește, el spune absurdități, predicate care nu apartin subiectului.
Toate aceste lucruri trebuie spuse în prezent, căci acum se pun bazele a ceea ce trebuie să constituie conținutul conștienței viitoare. Tot așa vorbește și știința actuală a evoluției: Omul s-a dezvoltat din ființe inferioare, iar aceste ființe inferioare au evoluat până la stadiul de om. Este suficient să citiți cartea mea Știința ocultă în linii mari pentru a vedea că într-o anumită privință și noi trebuie să spunem acest lucru. Dacă luăm în considerare capul uman, el se află din nou în involuție. Dacă întregul organism ar avea aceeași organizare ca și capul nostru, ar trebui să murim continuu. Noi trăim numai prin ceea ce este forță vitală în restul organismului nostru și este permanent trimis spre cap. Forțele prin care, în final, murim, acționează în capul nostru, sunt cantonate aici. Capul este o entitate care moare continuu, este o dezvoltare retrogradă. Din această cauză, în cap își poate afla evoluția și spiritual-sufletescul. Dacă vă imaginați capul în mod schematic, trebuie să vă reprezentați că dezvoltarea ascendentă a tranzitat deja într-o dezvoltare descendentă; aici se află un gol (vezi fig. 35 și tabla 18). Și în gol, în ceea ce este încontinuu distrus, pătrund sufletul și spiritul. Acest lucru este adevărat ad litteram. Noi purtăm, prin capul nostnt, sufletul și spiritul, deoarece el se află deja într-o dezvoltare care omoară. Aceasta înseamnă că în capul nostru murim continuu. Elementul voinței care aparține gândirii noastre se află în capul nostru. Dar acest element volițional este un motor, un impuls continuu spre moarte, pentru a învinge materia.
(Tabla 19)Când murim cu adevărat, intervine voința. În timp ce corpul nostru este redat pământului, se continuă prin întregul nostru corp terestru aparținând acum lumii fizice, ceea ce până la moartea noastră, începând de la naștere, se petrece în capul nostru. Dumneavoastră vă purtați capul pe umeri. Înăuntrul lui se desfășoară prin sine însuși procesul – numai că el este continuu împrospătat și împiedicat prin ceea ce urcă din restul organismului –, care se desfășoară apoi când, prin incinerare sau putrezire, sunteți redați pământului. Aici se continuă ceea ce faceți între naștere și moarte înăuntrul organismului dumneavoastră. Acest proces se continuă în pământ: Pământul gândește după același principiu cu care gândiți cu capul dumneavoastră omenesc, prin faptul că vă dizolvați în el, prin faptul că în pământ sunt coborâte cadavre. Trecând prin poarta morții, noi ducem în pământul fizic, prin cadavrul nostru care se dizolvă, un proces pe care în timpul vieții noastre între naștere și moarte îl confiscăm pentru noi. Acesta este un adevăr al științei naturii. Asemenea adevăruri vor trebui să cunoască în viitor oamenii. Știința actuală a naturii nu ajunge să gândească asupra acestor lucruri, să facă cercetări în acest sens.
Și viceversa: Ce există în capul nostru ca evoluție distructivă, este continuarea a ce era prezent înainte de naștere, respectiv înainte de concepție. Descompunerea începe abia o dată cu nașterea; acum primim capul, mai înainte nu a existat distrugere. Aici atingem cu adevărat marginea unei taine extraordinar de importantă a existenței cosmice. Ce trăiește în capul nostru și prin care intrăm în relații cu ceilalți oameni, cu natura exterioară, este continuarea a ceea ce se petrece în lumile spirituale, înainte de a intra în corpul fizic. Dacă putem să înțelegem în mod temeinic acest fapt, ajungem să vedem cum intervin forțele din lumea spirituală în această lume fizică. Cel mai bine intuim aceste lucruri dacă nu le luăm în considerare in abstracto, ci in concreto.
Un exemplu: în 1832 a murit Goethe. În perioada care aparține primei generații după moartea lui, până în 1865, nu au intervenit multe forțe ale spiritului său. Am ales un exemplu; este de la sine înțeles că la fel intervin și forțele altor oameni, el este doar un exemplu reprezentativ. așadar până în anul 1865, cine și-ar fi îndreptat atenția înspre sufletul lui Goethe ar fi observat ca fiind în joc puțin din din abilitățile sale. Apoi, după primii treizeci și trei de ani, începe deja să se manifeste în evoluția noastră pământeană ceea ce vine de la el din lumea spirituală. Și acest lucru s-a amplificat tot mai mult până în anul 1898. Dacă se urmărește fenomenul dincolo de acest interval, se poate spune că prima perioadă a acționării forțelor suprasensibile ale lui Goethe în cultura noastră pământeană se întinde din 1865 până în 1898. Cum am spus, până în 1865 nu a fost semnificativă, apoi începe să fie. După alți treizeci și trei de ani intervine o altă perioadă, care durează până în 1931. Și în 1964 avem apoi încheierea celei de a treia perioade.
(Tabla 19)Putem spune că un astfel de exemplu este foarte instructiv, deoarece ne arată că deja relativ curând după ce a trecut prin poarta morții, forțele pe care un om le-a dezvoltat se implică în ceea ce se întâmplă aici pe Pământ. Trebuie să știi numai cum se implică aceste forțe. Cel care lucrează cu adevărat în mod spiritual, acela știe cum în forțele cu care lucrează el, lucrează împreună cu el forțele lumilor spirituale. Și când alaltăieri am spus că la mijlocul acestui secol există un moment important, acest lucru l-am făcut, ca în exemplul dat, pe baza unor astfel de observații, din care se poate vedea cum intervin în lumea fizică forțele din lumile spirituale.
Mijlocul secolului coincide cu scurgerea acelui timp în care forțele atavice remanente de la mijlocul secolului al XV-lea ajung într-o oarecare măsură la cea mai gravă decadență. Iar omenirea trebuie să-și întoarcă privirea spre lumea spirituală înainte de a ajunge la mijlocul acestui veac. În prezent mai întâlnim oameni care își pun unele întrebări: De ce apare nenorocirea? De ce nu ne ajută zeii? Am ajuns în perioada de evoluție a umanității în care zeii ajută oamenii dacă aceștia le vin în întâmpinare, dar ei sunt constrânși de legile lor să lucreze cu oameni liberi, nu cu păpuși.
Când un om aparținând epocii grecești, care a durat până în secolul al XV-lea, atrăgea atenția asupra nașterii și morții, el putea face referire la lumea zeilor, la modul cum destinul omului, prin naștere și moarte, este țesut integral în lumile divine. În prezent, noi trebuie să spunem că destinul omului este determinat de viețile sale pământene anterioare, și de modul cum este determinat de acestea pentru a da naștere forțelor care permit lumilor divine să ajungă la el. Trebuie să învățăm să gândim în alt mod relația omului cu lumile spiritual-divine, să căutăm în om izvorul din care se dezvoltă forțele prin care unele din entitățile divine pot ajunge la el. Omul a atins acest moment important al evoluției terestre. Ce se întâmplă în exterior este o expresie a celor ce se întâmplă în interior, care nu poate fi înțeles decât de pe pozițiile cunoașterii științei spiritului. Orice om are posibilitatea, în prezent, să observe consecințele extreme ale evenimentelor. În ultimii patru, cinci ani au fost omorâți oameni. Cel puțin zece până la douăsprezece milioane au fost omorâți în lumea civilizată, probabil chiar mai mulți, de trei ori mai mulți au devenit invalizi, civilizația noastră a dus lucrurile cu adevărat departe! Dar, treptat, treptat, acestea toate vor fi recunoscute drept consecințe și va trebui căutată sursa, în ceea ce se întâmplă în sufletele omenești când are loc împotrivirea față de lumea spirituală care vrea să irumpă și să conducă ființa umană spre viitor. Toate lucrurile trebuie privite din acest punct de vedere, și înțelese în mod corect.
S-ar putea spune, în prezent, că unele evenimente care s-au petrecut în trecut ar fi exprimate mai corect dacă am schimba punctul de vedere. Voi afirma un lucru care va încheia această conferință în plină actualitate, așa cum am făcut în ultimele trei zile, când ne-am bucurat de prezența unui număr de prieteni englezi: se poate vorbi azi de învingători și de învinși. Este un punct de vedere evident, dar poate nu cel mai important.
Tot din acest loc v-am vorbit o dată despre o expunere a lui Fercher von Steinwand, acel poet german-austriac care în deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea și-a spus părerea cu privire la viitorul poporului german. Expunerea este remarcabilă prin faptul că a fost făcută în fața reginei de atunci a Saxoniei și a miniștrilor ei. Fercher von Steinwand a vorbit despre predestinarea poporului german de a reprezenta cândva, în viitor, ce reprezentau atunci țiganii. Ce a făcut Fercher von Steinwand corespunde unei priviri adânci în evoluția umanitătii. Aceste lucruri pot fi privite cu toată obiectivitatea, și atunci poate că va fi adoptat un alt punct de vedere decât cel acceptat adeseori în prezent. Se va pune întrebarea: Ce s-a schimbat la așa-numiții învinși, ce s-a schimbat la așa-numiții învingători?
Învingătorul este ființa anglo-americană. Prin aceste forțe pe care le-am descris aici în mai multe rânduri, ființa anglo-americană este predestinată pentru stăpânirea mondială viitoare.
Acum se poate pune întrebarea: Ce se va întâmpla când poporul german va fi eliminat de la stăpânirea mondială? Va dispărea responsabilitatea poporului – desigur nu și cea individuală – pentru evenimentele ce vor avea loc în omenire. La cei care sunt desconsiderați dispare responsabilitatea. Ei nici nu se mai pot ridica. Tot ce se spune în această direcție este o miopie. Este ușor să se ajungă la dominația exterioară; ea se obține prin forțe care nu reprezintă un merit propriu. Această tranziție a dominației exterioare se petrece ca necesitate naturală. Dar responsabilitatea va fi semnificativă pentru suflete. Căci problema este înscrisă deja în cartea destinului umanității. Oare se va găsi un număr suficient de mare de oameni care să simtă responsabilitatea, pentru ca această stăpânire pur materialistă – căci să nu vă faceți iluzii, ea va fi o stăpânire exterioară, materialistă – să introducă impulsurile vieții spirituale? Acest lucru nu trebuie să se întâmple într-un timp prea îndelungat! Mijlocul acestui secol este un moment foarte important. Greutatea responsabilității trebuie simțită de cei care au fost aleși de soartă pentru a prelua stăpânirea materialistă a lumii pământene exterioare. Dominația materialismului poartă în sine germenele distrugerii. Distrugerea care a început nu va înceta. Și preluarea, în prezent, a stăpânirii exterioare înseamnă: a prelua forțele distrugerii, ale bolii omenirii, a trăi în acestea. Ceea ce va transfera omenirea în viitor va rezulta din noul germene al spiritului. Acesta va trebui să fie cultivat. Responsabilitatea revine acelora care vor conduce lumea.
Aceste probleme trebuie gândite temeinic, nu numai aparent spiritual, atunci când în fond ești materialist. În prezent, se vehiculează frcevent două concepții. Unii spun că din gânduri nu iese niciodată pâine. Alții consideră că dacă oamenii ar munci problema socială ar căpăta o altă față. Ambele concepții ascund un materialism mascat, căci au drept consecință contestarea vieții spirituale.
În primul rând, prin ce ne deosebim de lumea animală? Animalele își obțin hrana în măsura în care le este la îndemână, potrivit instinctelor care le stăpânesc. Dacă nu au destulă hrană, flămânzesc. Ce perspectivă are omul? El acționează pentru obținerea hranei. Când începe să muncească, apare gândul și o dată cu acesta începe problema socială. Pentru a putea munci, omul trebuie să aibă un imbold. Imboldurile care au acționat până acum nu vor mai exista în viitor. Vor fi necesare noi impulsionări pentru muncă. Și nu se poate pune problema că dacă oamenii vor munci totul va merge bine. Dacă ei vor emite gânduri dintr-un sentiment de responsabilitate față de lume, pe care-l poartă în suflet, atunci forțele rezultate din aceste gânduri se vor transmite mâinii și voinței și va lua naștere acțiunea. Dar totul depinde de gând. Iar gândul ia naștere dacă ne deschidem inimile impulsurilor venite din lumea spirituală.
În prezent, trebuie insistat asupra responsabilității și importanței gândului. Din această cauză am vrut să valorific, în conferința de față, tocmai această nuanță.
Întrucât a devenit deja un destin intervenția unei piedici atunci când vreau să călătoresc, voi fi și mâine aici. Mâine dimineață, la ora opt, vreau să vorbesc, în mod special, despre baza antroposofică, baza ocultă, cea care ține de știința spiritului, a problemei sociale. Înainte de a pleca în călătorie vreau să mai pot vorbi prietenilor noștri și despre problema socială, dar voi expune bazele antroposofice mai profunde ale acesteia.
