Sarcinile care se pun omenirii în prezent și în viitorul apropiat sunt radicale, importante, deosebite. Și trebuie făcută dovada unui mare curaj sufletesc în vederea stăpânirii acestora. Cel care examinează aceste sarcini și caută înțelegerea a ceea ce este necesar umanității trebuie să reflecteze la superficialitatea cu care se tratează azi așa-numitele probleme oficiale. S-ar putea spune că oamenii fac azi o politică de inimă albastră, își bazează concepția despre viață pe câteva considerente foarte egoiste sau național-egoiste; ar fi necesar, potrivit situației actuale, să se acționeze pentru a se găsi argumentele profunde care ar permite să se ajungă la o judecată cu adevărat sănătoasă. În cursul ultimelor luni, ba chiar de ani, am vorbit despre cele mai diferite teme, inclusiv despre istoria contemporană și despre imperativele prezentului, întotdeauna cu scopul de a oferi oamenilor fapte care să-i poată pune în situația de a-și face o părere și nu pentru a le da o opinie de-a gata. Astăzi, problema care se pune este necesitatea de a se aprofunda tot mai mult problemele vieții, pentru a avea într-adevăr o bază de a emite judecăți. Sunt obligat să accentuez acest lucru, deoarece afirmațiile, expunerile pe care le-am făcut cu privire la așa-numita problemă socială și cu privire la tripartiția organismului social sunt luate, după cum se vede, mult prea ușor, se pun puține întrebări legate de ce stă la baza acestor lucruri. Oamenii contemporani ajung cu dificultate la asemenea adevăruri pentru că, în ciuda faptului că nu doresc acest lucru, ei sunt, în toate domeniile vieții, teoreticieni. Cei care cred că sunt practicieni sunt cei mai îndârjiți teoreticieni, pentru că, în general, se mulțumesc să-și formeze câteva reprezentări asupra vieții și vor să judece viața cu ajutorul acestora. În realitate, numai o cuprindere adevărată, universală și profundă a vieții dă posibilitatea obținerii unei judecăți corespunzătoare asupra ei. Se poate spune că, în prezent, într-un anumit sens, este cel puțin o frivolitate intelectuală dacă se discută din punct de vedere politic, fără fundamentele corespunzătoare, sau dacă se dă frâu liber fanteziei în abordarea unor probleme legate de viață.
În ultimul timp, când se prezintă strădaniile antroposofiei, atât sub aspectul cunoașterii, cât și sub aspect practic, tripartiția organismului social, a întregului mod de gândire și reprezentare care acționează în elaborarea acestui organism social, tripartit, apar prejudecăți și mai ales presentimente. De unde răsar acestea? Omul își formează reprezentări despre ce este adevărul – mă refer tot la viața socială –, despre ce este binele, lucrul drept, lucrul util etc. și crede că ele sunt valabile oriunde și pentru totdeauna. Să luăm, de exemplu, un om cu orientare socialistă din Europa Occidentală, Centrală sau de răsărit. El are idealuri socialiste precis formulate. Dar ce fel de reprezentări are, în străfundurile sufletului său în legătură cu idealurile socialiste formulate? El consideră că ceea ce îi conferă lui satisfacție ar trebui să mulțumească toți oamenii de pe Pământ și ar trebui să fie valabil la infinit pentru toată existența pământeană viitoare. În prezent există puțină receptivitate pentru faptul că un gând privind viața socială trebuie să ia naștere din caracteristica de bază a epocii și a locului. Din această cauză, nu se înțelege ușor cât este de necesar să se încorporeze culturii noastre europene actuale și anexei sale americane tripartiția organismului social. Dacă s-ar realiza aceasta, ar veni de la sine și nuanțarea în spațiu, legată de diferitele regiuni ale popoarelor Pământului. După un timp determinat de evoluția umanității, care ar face ca ideile și gândurile menționate de mine, în prezent, în cartea Esența problemei sociale să nu mai fie valabile, ar trebui, desigur, găsite altele care să le înlocuiască.
Nu este vorba de gânduri absolute, ci de gânduri pentru prezentul și viitorul apropiat al omenirii. Dar pentru a recunoaște în toată amploarea sa cât de necesară este această tripartiție a organismului social pentru o viață spirituală independentă, pentru o viață juridică sau de stat independentă, pentru o viață economică independentă trebuie să aruncăm o privire lipsită de prejudecăți asupra modului cum a luat naștere în civilizația noastră europeano-americană interacționarea spiritului, statului și economiei. Această întrețesere a firelor spiritului, justiției sau statului și a economicului nu este nicidecum ușoară. Cultura, civilizația noastră este un ghem în care sunt împletite trei fire având origini cu totul diferite. Viața noastră spirituală are o origine esențial diferită de cea a vieții noastre judiciare sau de stat și, de asemenea, cu totul diferită de cea a vieții noastre economice. Acestea au origini distincte și se întrețes în mod haotic. Nu pot prezenta, desigur, decât în mod schematic problema, pentru că voi urmări, pe scurt, până la izvoarele lor, aceste trei fire ale ghemului.
Viața noastră spirituală, așa cum se prezintă ea celui ce o analizează, apare ca o continuare a vieții culturale grecești și latine, a vieții culturale greco-romane, așa cum s-a manifestat ea inițial și prin ce a devenit mai târziu, în gimnaziile și universitățile noastre. Restul formării noastre umaniste, coborând până la școala primară, este dependent mai ales de elementul grecesc (vezi fig. 36, ce este notat cu portocaliu). Viața spirituală europeană are o origine greacă, filtrată prin latinitate. Latinitatea este o stație de tranzit. În vremurile mai noi, cu această viață spirituală de origine greacă s-au amestecat elemente care provin din tehnica diferitelor domenii, care încă nu era accesibilă grecilor: tehnica de esență mecanică, tehnica de esență comercială și așa mai departe. Aș putea spune că universităților noastre li s-au adăugat instituțiile de studii superioare tehnice, comerciale etc., care aduc un element nou la ceea ce pătrunde în sufletele noastre prin școlile umaniste, care pot fi raportate la cultura greacă; și nu pătrunde numai în sufletele clasei cultivate, căci teoriile socialiste care bântuie prin capetele proletarilor sunt tot un derivat al vieții spirituale grecești, care însă a suferit diferite metamorfoze. Această viață spirituală are o origine mai îndepărtată în Orient. Ce găsim la Platon, la Heraclit, la Pitagora, la Empedocle și mai ales la Anaxagora provine din Orient. Ceea ce găsim la Eschil, Sofocle, Euripide, Fidias își are originea tot în Orient. Cultura greacă își are în întregime originea în Orient. Ea a suferit o transformare importantă pe calea dinspre Orient spre Grecia. În Orient această cultură era mai spirituală decât în vechea Grecie și era o emanație a ceea ce se poate numi Misteriile spiritului sau Misteriile luminii. Viața spirituală greacă era filtrată, diluată, față de cea orientală, în care își avea obârșia. Aceasta din urmă se baza pe experiențe spirituale cu totul speciale. Dacă ar trebui să vi le descriu, ar fi necesar să ne întoarcem în timpuri preistorice, căci Misteriile luminii, Misteriile spiritului sunt fenomene integral preistorice. Dacă ne întoarcem foarte mult în timp în evoluția umanității, constatăm că oamenii timpurilor vechi aveau o clarviziune atavică, asemănătoare imaginilor de vis, prin intermediul cărora li se dezvăluiau tainele Universului. Și este cu totul conform adevărului dacă spunem că în tot timpul mileniilor al treilea, al patrulea, al cincilea, al șaselea, al șaptelea, înaintea Misteriului de pe Golgota, pământul Asiei a fost locuit de oameni civilizați, cărora li se dezvăluiau adevăruri spirituale prin intermediul clarvederii legate în mod natural de sângele lor, de organizarea lor corporală. Această populație era răspândită pe suprafețe mari. Dar această clarvedere se afla în evoluție descendentă, decădea din ce în ce mai mult. Această involuție a clarvederii atavice nu este numai un fenomen istoric cultural, ci totodată un fenomen al vieții sociale a umanității.
De ce? Pentru că din această masă mare a populației din diferite centre, dar în special dintr-un centru al Asiei, s-a ridicat o categorie specială de oameni, cu capacități deosebite. Aceștia aveau, în afara clarvederii atavice, care le rămăsese într-o anumită măsură – încă se mai manifesta în viața interioară a propriului lor suflet o cuprindere în imagini de vis a tainelor lumii –, și ceea ce numim forța de gândire; ei erau primii în cadrul evoluției umanității care o posedau; au fost primii la care s-a putut observa apariția inteligenței. Faptul că acei oameni de demult care nu posedau decât viziunile de vis asupra tainelor lumii puteau să vadă invadându-le teritoriile imigranți pe care încă îi mai puteau înțelege, pentru că și aceștia aveau viziuni, este un important fenomen social, dar ei mai posedau în plus forța gândirii. Era o categorie specială de oameni. Indienii îi considerau pe brahmani urmașii acestor oameni care asociau clarvederea atavică cu forța gândirii. Când au coborât din regiunile mai nordice ale Asiei în regiunile mai sudice s-a folosit pentru ei denumirea de arieni, care se caracterizau prin această dublă asociere a clarvederii atavice cu forța gândirii.
Misteriile spiritului sau Misteriile luminii au fost fondate de astfel de oameni care aveau atât clarvedere atavică, cât și primele înflăcărări ale luminii interioare a gândirii. O urmare a ce a apărut atunci ca o scânteie luminătoare în omenire este formația noastră spirituală, dar este totuși numai o urmare.
În omenire s-a păstrat câte ceva din ce s-a revelat atunci. Grecii, chiar personalitățile cultivate ale Greciei, văzuseră stingându-se darul vederii atavice și le rămăsese puterea gândirii. La romani nu mai întâlnim decât puterea gândirii. Grecii mai aveau conștiența faptului că forța gândirii provine din același izvor din care provenea clarvederea atavică. Din această cauză, atunci când vorbea despre demonul care îi transmitea adevărurile sale dialectice, inteligente, Socrate se baza pe experiența personală.
Grecii au demonstrat și în domeniul artistic proveniența omului inteligenței, mai bine-zis creșterea omului inteligenței, din cealaltă umanitate. În operele lor plastice – ele trebuie studiate cu atenție – întâlnim trei tipuri diferite: tipul arian, pe care-l reprezintă capul lui Apollo, capul zeiței Pallas-Atena, capul lui Zeus, capul Herei. Comparați urechile lui Apollo cu acelea ale lui Mercur, nasul lui Apollo cu nasul unei statui care-l reprezintă pe Mercur și veți constata ce tipuri diferite sunt. Artistul grec dorea să arate că în tipul Mercur confluase în lumea greacă inteligența cu vechea clarviziune dispărută, care continua să existe ca superstiție, care aparținea unei culturi inferioare, că ea se afla la baza culturii, și cum pe acest fundal cultural se ridica tipul arian ai cărui reprezentanți în arta plastică erau capul lui Zeus, al zeiței Pallas-Atena etc.
Iar rasele care se aflau pe treapta cea mai de jos, prezentând resturi ale vechii clarvederi și care erau percepute ca aflându-se la periferia Greciei au fost conservate într-un al treilea tip plastic: Satirul, care la rândul său se deosebește foarte mult de tipul Mercur. Comparați nasul Satirului cu nasul lui Mercur, urechile Satirului cu urechile lui Mercur etc. Grecul a lăsat să conflueze în arta sa ceea ce avea în conștiență privitor la devenirea sa.
Ce a trecut însă în tipurile mai noi din Misteriile spiritului sau din Misteriile luminii, printr-o filtrare treptată în Grecia, avea o anumită particularitate din punctul de vedere al culturii spirituale. Ea era prevăzută cu o asemenea forță interioară, încât putea să fundeze în același timp și viața juridică a oamenilor. De unde, pe de o parte, revelarea zeilor în Misterii, care aduce oamenilor spiritul iar, pe de altă parte, implantarea acestui spirit primit de la zei în organismul social exterior, în teocrații. Totul își are obârșia în teocrații. Acestea nu erau numai apte să pătrundă cu justiție (drept) esența Misteriilor, cu esență politică, ci și cu puterea de a organiza viața economică plecând de la spirit. Preoții Misteriilor, ai Misteriilor luminii erau totodată administratorii economici ai domeniului lor. Ei gospodăreau după regulile Misteriilor, construiau casele, canalele, podurile, aveau grijă de cultivarea solului etc.
În perioada de început avem de-a face cu o cultură derivată integral din viața spirituală. Dar această cultură generaliza. Din viață spirituală ea a devenit din ce în ce mai mult o sumă de idei. În evul mediu ea este deja teologie, adică o sumă de noțiuni, pentru că oamenii nu mai erau legați de viața spirituală și o considerau o abstracțiune sau ceva convențional. Dacă privim înapoi spre vechile teocrații, vedem că cel care domnește aici și-a primit mandatul acesta în Misterii, de la zei. Ultimul reprezentant al acestui tip de conducător este conducătorul occidental. Tot ce a mai rămas de la ei este coroana și mantia de la încoronare. Acestea sunt ultimele însemne, care mai târziu au devenit simplu decor. Doar din titluri se mai poate vedea, atunci când înțelegi aceste lucruri, că ei își au obârșia în vremea Misteriilor. Totul este însă exteriorizat.
Ceva mai atenuată este exteriorizarea a ceea ce acționează cu titlu de cultură spirituală prin gimnaziile și universitățile noastre, ca ultim ecou al mesajelor divine ale Misteriilor. Viața spirituală s-a revărsat în viața noastră, dar a devenit cu totul abstractă, pură viață de reprezentare, ceea ce este numit, în mediile orientate spre socialism, o ideologie, o sumă de gânduri. Aceasta a devenit viața noastră spirituală.
Sub influența acestei vieți spirituale s-a dezvoltat ce este, în prezent, haosul social, pentru că, astfel filtrată, abstractizată, ea și-a pierdut orice forță de șoc. Suntem obligați să reașezăm viața spirituală pe bazele sale proprii, deoarece numai astfel ea poate prospera. Trebuie să regăsim drumul de la spiritul gândit la spiritul creator, și acest lucru îl putem face numai dacă încercăm să dezvoltăm din viața spirituală tutelată de stat viața spirituală liberă, care va avea forța de a se retrezi la viață. Căci o viață spirituală tutelată de biserică, o viață spirituală conservată și protejată de stat și care se află sub apăsarea activităților de gospodărire nu poate fi fecundă pentru omenire; numai viața spirituală bazată pe ea însăși este capabilă să evolueze.
A sosit timpul să dezvoltăm în sufletele noastre curajul de a susține cu putere în fața lumii că viața spirituală trebuie așezată pe terenul său propriu. Mulți întreabă ce trebuie să facem pentru a realiza acest lucru. În primul rând să lămurim oamenii, să câștigăm cât se poate de mulți adepți în favoarea recunoașterii necesității de a așeza viața spirituală pe baze proprii, care să înțeleagă faptul că pedagogia secolului al XIX-lea nu servește binele omenirii, că ea ar trebui să fie reconstruită din viața spirituală liberă. Curajul de a ridica această problemă lipsește celor mai mulți oameni și pentru aceasta trebuie lucrat cu ei. Orice altă muncă socială este, în prezent, insuficientă. Cel mai important lucru este ca tot mai mulți oameni să ajungă la înțelegerea necesităților sociale, dintre care cea despre care am vorbit puțin mai înainte este foarte importantă. În prezent, trebuie acționat pentru clarificarea acestor lucruri prin toate mijloacele disponibile.
Noi încă n-am devenit productivi în ceea ce privește viața spirituală, deși sunt deja prezente unele semne de început, despre care voi vorbi îndată. Vom deveni productivi dacă viața spirituală va fi independentă.
Tot ce ia naștere pe Pământ lasă urme. Misteriile luminii sunt mult mai puțin filtrate în cultura orientală actuală, în viața spirituală orientală decât în Occident, totuși nu mai prezintă forma pe care am descris-o și care exista în timpurile vechi. Totuși, când se analizează cultura indienilor, a budiștilor orientali se percepe mai ușor ecoul a ceea ce a dat naștere vieții noastre spirituale, numai că în Asia ea s-a oprit la altă vârstă. Noi suntem în mare măsură neproductivi. Oare de unde au luat învățații greci și romani noțiunile necesare pentru a înțelege Misteriul de pe Golgota? Le-au luat din înțelepciunea orientală. Occidentul nu a dat naștere creștinismului, ci l-a preluat din Orient.
Și încă ceva: când cultura spirituală a țărilor anglofone a fost resimțită ca fiind sterilă și se dorea o fertilizare a vieții spirituale, teosofii au mers în ținutul indienilor supuși englezilor și au căutat acolo sursa pentru teosofia timpurilor noi [ Nota 18 ]. Pentru ameliorarea vieții spirituale nu exista o sursă fertilă în propria lor viață: s-a mers în Orient. Puteți găsi multe alte indicii ale sterilității vieții spirituale din Occident. Fiecare dovadă privind această sterilitate este în același timp un argument pentru necesitatea independenței vieții spirituale în organismul social tripartit.
În afară de curentul vieții spirituale, în cultura noastră mai poate fi decelat un al doilea curent, acela al statului sau dreptului, pe care omul îl poate percepe, sub aspect exterior, atunci când onorabilii noștri judecători, împreună cu jurații, judecă infracțiunile și delictele sau când funcționarii administrației acționează prin intermediul birocrației asupra lumii noastre civilizate, spre exasperarea celor ce sunt astfel conduși. Tot ce numim drept, stat, și tot ce se manifestă ca politică în legătură cu acestea alcătuiește curentul vieții spirituale (vezi fig. 36 – portocaliu). Celălalt este curentul dreptului, al statului (alb).
Tabla 20El își are obârșia în cultura Misteriilor, și anume în cea a Egiptului. Ea a trecut prin ținuturile europene sudice și a pătruns apoi prin ființa lucidă, lipsită de fantezie a romanilor, s-a legat cu ramura sa laterală, a ființei orientale, și s-a transformat în creștinismul catolic, respectiv Biserica catolică (vezi desenul). Acest specific catolic este, în fond, și el o jurisprudență, chiar dacă ne exprimăm cam radical. Căci de la dogmele luate izolat până la acel tribunal puternic, reprezentat ca „Judecata de Apoi”, în cursul întregului ev mediu, viața spirituală de cu totul altă natură a Orientului a fost transformată, după ce primise aportul egiptean din Misteriile spațiului, într-o societate de judecători cosmici, cu judecăți cosmice și pedepse cosmice, cu păcătoși, cu bine și rău; o jurisprudență. Acesta este cel de al doilea element care există în viața noastră spirituală, în confuzia pe care o numim civilizație și în cadrul căreia el nu s-a legat în mod organic cu celălalt curent. Faptul acesta îl poate constata oricine merge la universitate, unde audiază succesiv o expunere din domeniul dreptului constituțional, iar apoi o expunere teologică, să spunem, privind dreptul canonic. Cele două expuneri sunt juxtapuse, fără legătură între ele. Dar ele au avut un rol important în modelarea omului. Chiar și mai târziu, după ce obârșiile lor au fost uitate, ele încă mai modelează dispozițiile sufletești ale oamenilor. Viața juridică a acționat în sensul abstractizării vieții spirituale de mai târziu, dar în viața exterioară ea a avut un rol creator în domeniul obiceiurilor, comportamentului, vieții de zi cu zi a oamenilor. Ultimul lăstar social al curentului spiritual decadent al Orientului, a cărui obârșie nu mai este recunoscută, este aristocrația feudală (vezi desenul). Aristocratul nu mai poate fi considerat că își are obârșia în viața spirituală teocratică orientală, căci el a lepădat totul; nu a mai rămas decât configurația socială. Inteligența jurnalistică ia uneori aspecte de coșmar! Ea a căpătat asemenea aparențe de coșmar în timpurile mai noi și a inventat o expresie curioasă, de care a devenit extrem de mândră: „Aristocrație a spiritului”. Independența extremă, trecând prin concepția Bisericii romane, prin jurisprudența teocratizatoare, prin teocrația cu tendințe jurisprudențiare s-a laicizat în ființa urbană medievală, s-a laicizat cu totul în timpurile mai noi; așa a apărut burghezia (vezi desenul). În felul acesta, forțele spirituale sunt amestecate la întâmplare printre oameni, în derivatele lor extreme.
Cu acestea se mai leagă și un al treilea curent. Dacă-l privim, în prezent, din afară (vezi desenul), se poate oare vedea că acest al treilea curent este exterior? A existat, pentru Europa Centrală, chiar și o metodă de a demonstra cum se desfășurau aceste derivate extreme ale unui lucru care la origine era altceva. Aceasta se întâmpla atunci, când omul central-european își trimitea fiul la Londra sau la New York pentru a deprinde acolo uzanțele economiei. În uzanțele vieții economice, a căror obârșie se află în obiceiurile populare ale lumii anglo-americane, trebuie văzută ultima consecință a ceea ce s-a dezvoltat din ce aș vrea să numesc Misteriile Pământului, dintre care Misteriile druidice nu reprezintă decât o parte. Misteriile Pământului reprezentau, în vremurile străvechi ale vieții europene, un mod particular al vieții trăite cu înțelepciune. Populațiile europene care nu aveau cunoștință, care erau cu totul barbare față de revelațiile înțelepciunii orientale, față de Misteriile spațiului, față de tot ce a devenit mai târziu catolicismul, populațiile care au întâmpinat creștinismul în curs de răspândire trăiau o viață de înțelepciune care era integral o înțelepciune fizică. Din punct de vedere istoric, acest lucru poate fi cunoscut doar prin studierea obiceiurilor exterioare aparținând acestui curent, a sărbătorilor practicate de oameni și care au devenit apoi obiceiurile din Anglia și din America. Sărbătorile (festivitățile) lor se desfășurau cu totul altfel decât în Egipt, unde recolta era legată de stele. Aici, sărbătorile erau recolta ca atare, și erau dependente de aspecte care țineau strict de viața economică. Obiceiurile își aveau obârșia exclusiv în viața economică. Dacă vrem să înțelegem întreaga semnificație a acestui fenomen trebuie să menționăm și faptul că oamenii transplantează din Asia și din Sud o viață spirituală și juridică pe care au primit-o de sus și pe care o coboară jos, pe Pământ. În cel de-al treilea curent lăstărește o viață economică care trebuie să se dezvolte, care trebuie să se înalțe, care la origini, în nuanțele sale juridice, în organizările sale spirituale, este în întregime viață economică, într-atât încât, de exemplu, împerecherea turmelor era considerată o sărbătoare specială în cinstea zeilor. Mai existau și alte sărbători asemănătoare; totul gândit și elaborat din punct de vedere economic. Iar dacă mergem în regiuni din nordul Rusiei, în Rusia de mijloc, Suedia, Norvegia sau în acele regiuni care până nu de mult erau ale Germaniei, în Franța, mai ales în nordul Franței și în Marea Britanie actuală, găsim peste tot o populație care, înainte de răspândirea creștinismului, avea o cultură economică clar exprimată. Și ce mai poate fi întâlnit ca sărbătoare a tradiției juridice, ca tradiție a sărbătorii zeilor este un ecou al acestei vechi culturi economice (desenul este acum complet).
La început această cultură economică a reușit să dezvolte o viață juridică și spirituală independentă. Nuanțele juridice originare au fost eliminate, pentru că s-a infiltrat dreptul roman, nuanțele spirituale originare au fost eliminate, pentru că s-a infiltrat voința spirituală a Greciei. Mai întâi viața economică a devenit sterilă, apoi ea s-a refăcut treptat, dar numai după ce a învins haosul produs de viața spirituală și viața juridică străine adoptate. În viața spirituală anglo-americană actuală veți găsi, mai mult decât oriunde pe Pământ, așa-numitele societăți secrete, care au o influență mare asupra oamenilor, mult mai mare decât cred ei. Ele sunt prin excelență păstrătoarele vieții spirituale vechi și sunt mândre de aceasta, sunt păstrătoare ale vieții spirituale egiptene sau orientale, filtrate, subtilizate până la simbol, care nu mai este înțeles, dar care conferă o anumită forță superiorilor. Este vorba de o viață spirituală veche, nu de o viață spirituală crescută pe solul economiei proprii. Pe lângă aceasta există o viață spirituală care se dezvoltă pe baza economiei, dar care produce inflorescențe modeste, care proliferează pe solul economiei (vezi fig. 37).
(Tabla 20)Cine înțelege aceste lucruri știe că Locke, Hume, Mill, Spencer, Darwin și alții sunt aceste inflorescențe crescute pe solul vieții economice. Gândurile unui Mill, ale unui Spencer pot fi extrase din viața economică. Social-democrația le-a ridicat la rang de teorie și privește viața spirituală în dependență de viața economică. Suntem la început, totul este derivat din așa-numitul domeniu al practicului, de fapt, din rutina vieții, nu din adevărata practică a vieții. Astfel încât aici coexistă darwinismul, spencerismul, millismul, humeismul și învățăturile filtrate ale Misteriilor, care-și găsesc apoi continuările în diferite evoluții sectante, în societatea teosofică, la quakeri și la alții. Viața economică a produs proliferarea micilor inflorescențe, dar nu este nici pe departe suficient de dezvoltată. Ceea ce este viață spirituală, ceea ce este viață juridică reprezintă plante străine! Și cele mai multe plante străine – vă rog să țineți seama de aceasta – sunt cu atât mai străine cu cât înaintăm mai mult în civilizația europeană, spre vest.
În Europa Centrală s-a manifestat o autoapărare, o combatere a ceea ce era viața spirituală greacă, pe de o parte, iar pe de altă parte, viața juridică romano-catolică. Aici a existat întotdeauna un fel de opoziție. Un exemplu în această privință îl constituie filosofia central-europeană. În Anglia nu se știe nimic despre această filosofie central-europeană. În adevăr, Hegel nu poate fi tradus în limba engleză; este imposibil. În Anglia nu se știe nimic despre el. Acolo filosofia germană este numită germanism și prin aceasta se înțelege că este ceva cu care un om rațional nu se poate ocupa. Dar tocmai în această filosofie germană, cu excepția unei perioade – când Kant a fost fundamental alterat prin intermediul lui Hume și când acest element humenic-kantian monstruos a fost introdus în filosofia germană, ceea ce a produs efecte dezastruoase în capul omenirii central-europene –, are loc a doua înflorire, reprezentată de Fichte, Schelling, Hegel. În cazul lui Goethe, care nu mai vrea să știe nimic despre jurisprudența romano-catolică, în ceea ce se numește lege naturală, avem de-a face cu o tendință de descoperire a vieții spirituale libere. Căutați să simțiți ce ține de juridic în roba (talarul) moralmente uzată și în ciudatele potcapuri pe care le poartă judecătorii din timpurile mai vechi – în prezent ei înaintează petiții pentru a putea renunța la ele – și, de asemenea, în științele naturii, în legea naturală, în „lege”! Expresia „lege naturală” sau „lege a naturii” nu are, în comparație cu științele naturale ale lui Goethe, care nu lucrează decât cu fenomenul originar, nici un sens. În știința naturii goetheană s-a manifestat în mod radical – bineînțeles într-un stadiu incipient – primul asalt pentru o viață spirituală liberă. În Europa Centrală există chiar și primul impuls pentru o viață juridică sau viață de stat independentă. Citiți lucrarea lui Wilhelm von Humboldt, ministrul prusian al învățământului, Idei pentru o încercare de a determina eficiența statului și veți face cunoștință cu prima încercare de a construi viața de drept sau de stat independentă, independența domeniului politic propriu-zis. În orice caz, nu s-a mers niciodată mai departe de începuturi. Aceste începuturi le găsim în prima jumătate a secolului al XIX-lea și chiar până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. În Europa Centrală, există, tocmai în acest sens, impulsuri importante cu care se pot face legături, care ar trebui luate în seamă ce se pot integra în impulsul organismului social tripartit.
În primele pagini ale cărții mele despre Nietzsche, am spus că filosoful a presimțit tragedia vieții spirituale germane care va veni. În David Strauss, adeptul și scriitorul, Nietzsche încearcă să caracterizeze evenimentele din 1870/1871, fundarea Reichului german. El a vorbit despre „extirparea spiritului german în beneficiul Reichului german”. De atunci, această secționare a laringelui spiritului german a fost continuată și dusă până la capăt. Iar în ultimii cinci-șase ani, când trei sferturi din lume s-a năpustit asupra acestei Germanii de altădată – eu nu vreau să vorbesc despre cauzele acestei situații și despre cei vinovați, ci doar să indic contextul și situația internațională în care s-au petrecut lucrurile –, în fapt, nu mai exista decât cadavrul vieții spirituale germane. Din cele spuse de mine ieri, când am încercat să caracterizez lucrurile fără prejudecăți, nu ar trebui să se înțeleagă că în viața spirituală germană nu mai există nimic care poate să iasă la suprafață, să fie luat în seamă. De ce s-au ruinat, în fond, germanii? Trebuie răspuns o dată fără prejudecăți și la această întrebare. Germanii s-au ruinat pentru că au vrut să se înscrie pe drumul materialismului, dar ei nu au talent pentru materialism ca alții. Așa cum i-a caracterizat o dată în mod excelent Hermann Grimm, germanii se retrag, de regulă, când ar trebui să înainteze cu îndrăzneală și se năpustesc cu furie când ar fi necesar să se abțină. Germanii au avut forță de șoc timp de secole, dar nu au fost capabili să-și păstreze această forță. Goethe a pus problema fenomenului originar, dar nu a putut-o aduce până la începuturile științei spiritului. În Faust sau în Wilhelm Meister, el a dezvoltat o spiritualitate care ar fi putut revoluționa lumea, dacă ar fi fost găsite căile potrivite. Personalitatea exterioară a acestui om genial a sfârșit la Weimar, unde a devenit un consilier intim supraponderal, cu gușă dublă, care a fost neobișnuit de activ și ca ministru, dar care tocmai în viața politică a fost nevoit să renunțe, cum se spune, la cinci grade.
Lumea ar trebui să recunoască faptul că apariții precum Goethe și Humboldt reprezintă pretutindeni începutul și că ar putea să nu observe (spre paguba, nu spre folosul ei) unele elemenete ale evoluției germane care nu au fost încă desăvârșite, care trebuie să iasă la lumină. Căci germanii nu au predispoziția pe care o au alții, mai dinspre vest, de a se ridica în toate privințele până la ultimele abstracțiuni. „Abstracțiunile” din viața lor spirituală sunt numite astfel numai pentru că nu pot fi viețuite de ceilalți, iar cei care elimină însăși viața din gândurile lor cred că nici ceilalți nu o au. Germanii nu au darul de a pătrunde până la abstracțiunile extreme. Acest lucru s-a văzut mai ales în viața lor de stat, în cea mai nefericită dintre toate viețile de stat. Dacă germanii ar fi avut marele talent pentru monarhism, pe care l-au conservat francezii cu atâta strălucire până în prezent, nu ar fi căzut niciodată pradă „wilhelmismului”, nu ar fi lăsat să se statornicească această figură ciudată, caricaturală a unui monarh. Francezii își spun republicani, dar au, de fapt, printre ei un monarh ascuns care menține coerentă structura statului, care ține cu strășnicie dispozițiile sufletești în țarc, căci spiritul lui Ludovic al XIV-lea este încă pretutindeni. Se află, desigur, în decadență, dar este prezent. Aceasta rezultă din orice manifestare artistică. Iar ce a ieșit la iveală la Woodrow Wilson este, pe tărâm exterior, politic, talentul extrem pentru abstracțiune. Cele paisprezece puncte ale dascălului lumilor, care poartă în fiecare cuvânt pecetea nepracticului și a ceea ce nu poate fi executat, nu puteau să țâșnească decât din spiritul predispus pentru abstract, care nu are nici un simț pentru adevărurile reale.
Istoria culturii va explica cu mare greutate două lucruri importante. Unul dintre ele l-am caracterizat în repetate rânduri cu ajutorul cuvintelor lui Herman Grimm; este vorba de teoria Kant-Laplace, în care unii mai cred și azi. În cartea sa despre Goethe, Herman Grimm spune atât de frumos: Cândva va fi greu de înțeles acea boală pe care lumea o numește, în prezent, știință și care iese la suprafață în teoria Kant-Laplace, conform căreia tot ce există în jurul nostru a luat naștere dintr-o nebuloasă generală, prin masări, prin concentrări locale. Și acest lucru ar trebui să continue, până când totul va recădea în Soare! Osul unei mortăciuni căruia îi dă târcoale un câine înfometat este mai apetisant decât această reprezentare fantezistă, despre evoluția Cosmosului. Aceasta este părerea lui Herman Grimm. Bineînțeles că vor exista dificultăți mari pentru a explica teoria Kant-Laplace, izvorâte din nebunia științifică a secolelor XIX și XX.
Al doilea lucru greu de înțeles va fi explicarea faptului că o dată a existat un mare număr de oameni care a putut lua în serios nonsensul celor paisprezece puncte ale lui Woodrow Wilson, într-o epocă atât de marcată din punct de vedere social.
Dacă am studia lucrurile care coexistă în lume fără legătură între ele, am vedea cum se împletesc, combinându-se la întâmplare, viața economică, viața politică de drept, viața spirituală. Dacă nu dorim să pierim datorită vieții spirituale și a vieții de drept intrate într-o degenerare extremă, trebuie să ne întoarcem spre organismul social tripartit care construiește din elemente independente viața economică, care nu se poate ridica dacă nu-i vin în întâmpinare din libertate o viață de drept și o viață spirituală. Aceste lucruri își au rădăcinile adânci în întreaga evoluție a umanității și în trăirea laolaltă a oamenilor. Aceste rădăcini trebuie căutate. Oamenii trebuie să înțeleagă cum aici, jos, aș spune chiar la suprafața solului, se târăște viața economică, în care pătrund ca firele de urzeală obiceiurile de gândire anglo-saxone; ea nu se va putea ridica decât dacă va lucra cu aptitudinile și talentele altora. Altminteri obținerea dominației mondiale va deveni fatalitate.
Dacă mersul lumii va continua ca până acum, cu viața spirituală venită din Orient și aflată în degenerare, la un capăt vom avea cel mai înalt adevăr, iar la celălalt cea mai înfiorătoare minciună; Nietzsche a descris felul în care grecii trebuiau să se ferească de minciuna vieții prin arta lor. În fond, arta este copilul zeilor, care îi ferește pe oameni să se scufunde în minciună. Dacă această primă ramură a culturii este urmată în mod unilateral, acest curent se cufundă în minciună. Dacă vom analiza istoria omenirii vom constata că cel mai mult s-a mințit în ultimii cinci, șase ani. Practic, aproape nici un cuvânt care a străbătut lumea nu a fost adevărat. În timp ce acest curent se scufundă în minciună, curentul median se afundă în egoism, iar o viață economică așa cum este cea anglo-americană, care ar trebui să culmineze în conducerea mondială, dacă nu se lăsa pătrunsă de viața spirituală independentă și de viața de stat independentă, se scufundă în cea de a treia prăpastie. Prima prăpastie este minciuna, degradarea omului prin Ahriman. A doua este egoismul, degradarea omului prin Lucifer. A treia este, pe plan fizic, boala și moartea, iar în domeniul cultural: boala culturii, moartea culturii.
Lumea anglo-saxonă va putea obține, prin lupte sau eforturi, dominația lumii: fără tripartiție, această dominație va revărsa asupra lumii moartea culturală și boala culturală, căci acestea sunt darul Asurasilor [ Nota 19 ], așa cum minciuna este un dar al lui Ahriman, iar egoismul un dar al lui Lucifer. Al treilea dar care se așază cu demnitate lângă celelalte este tot un dar al forțelor asurice.
În legătură cu aceste lucruri trebuie dezvoltat entuziasmul necesar căutării căilor ce pot duce la luminarea cât mai multor oameni; să opunem acelei nebunii care se dă drept înțelepciune și care crede că a dus lucrurile atât de departe ceea ce putem câștiga din aspectul practic al științei spiritului orientată antroposofic.
Dacă am putut să trezesc în dumneavoastră, cu aceste cuvinte, sentimentul seriozității cu care trebuie abordate aceste lucruri, înseamă că mi-am atins scopul propus. Când ne vom reîntâlni, peste câteva săptămâni, vom vorbi despre probleme asemănătoare. Azi, am vrut numai să vă trezesc interesul pentru faptul că lucrarea socială cea mai importantă la ora actuală este să ajungem la inima și înțelegerea unei categorii cât mai largi de oameni.
