Aș dori ca astăzi să completez considerațiile pe care le-am început aici zilele acestea prin câte ceva care poate fi potrivit ca să turnăm realitate în unele concepte, din care trebuie acționat în prezent, care, aș putea spune, poate fi potrivit ca să găsim concepte care sunt mai puțin abstracte decât aproape toate conceptele de care se lasă dominată omenirea în ziua de azi. Astfel de concepte ne sunt chiar foarte necesare, căci numai astfel de concepte pătrund în lumea de simțire a omului, și prin aceasta în adevărata viață; numai astfel de concepte pot înflăcăra voința și acțiunea omenească.
Noi cuprindem cu privirea lumea în ansamblu în ziua de azi și ar trebui de fapt să putem considera drept caracteristică particulară a vieții sociale din lumea civilizată faptul că în locul contextelor umane anterioare mai mici s-au constituit contexte mai mari. Și nu este nevoie să ne întoarcem prea departe în evoluția omenirii, pentru a găsi că relațiile sociale erau răspândite doar pe un teritoriu restrâns. Găsim că comunitățile citadine formau o unitate relativă și că, în fond, abia în ultima vreme s-au născut marile comunități imperialiste, din care a rezultat ceea ce eu v-am caracterizat deja adesea: imperiul populației vorbitoare de limbă engleză. În privința consecințelor acestor evenimente nu trebuie de fapt tocmai în Europa Centrală să se lasă pradă vreunei iluzii nici un om în ziua de azi. Dar concepte sistematice, saturate de realitate, asupra acestor lucruri pot fi totuși avute numai dacă omul vrea să preia puncte de vedere spiritual-științifice. Aceste puncte de vedere spiritual-științifice ne duc înapoi, în stări mai vechi ale evoluției omenirii, și ne arată cum și acolo se revelau anumite interdependențe între oameni, dar care, după cum am menționat adesea, nu ar trebui numite „state”, pentru că prin acesta se generează confuzii imense, ci care trebuie denumite cu orice alt cuvânt, mai neutru: să spunem, s-au născut împărății, regate, domnii, etc. Și astfel de „domnii” au fost conduse de oameni individuali, de comunități umane individuale. Din ele a rezultat apoi ceva care în desfășurarea ulterioară a dus la formarea statelor, care în ziua de astăzi sunt privite drept ceva de la sine înțeles, încât oamenii nu vor să zdruncine aceste concepte – sau cel puțin în anumite domenii nu vor să le zdruncine – și, ceea ce este și mai rău, asupra cărora oamenii nu vor nici măcar să reflecteze, tocmai pentru că le privesc ca pe ceva de la sine-înțeles.
Dar la baza tuturor acestora se află ceva care îl unește pe om, îl unește lăuntric în viața sa sufletească cu spiritual-divinul, așa cum a numit el aceasta în diferitele timpuri ale evoluției Pământului.
Dacă ne întoarcem înapoi în timpuri semi preistorice, în timpuri care ajung doar parțial până în viața consemnată în istorie, găsim că în aceste timpuri preistorice conceptul de conducător al domniei, spunem noi – căci toate cuvintele noastre nu mai sunt potrivite pentru aceste concepte mai vechi – era cu totul altfel alcătuit decât suntem noi înclinați să-l înțelegem în ziua de azi. Conceptul de domnitor al unui regat pământean de un calibru mai mic sau mai mare era foarte apropiat de ceea ce recunoștea omul drept concept divin. Cu aceasta se ajunge la lucruri care trebuie să apară extrem de paradoxale omului actual. Dar aceasta numai pentru că acest om actual este așa puțin înclinat să pătrundă cu adevărat ceea ce a existat cândva în evoluția omenească și care nu mai coincide cu ceea ce au devenit de trei-patru secole conceptele obișnuite ale Occidentului sau ale anexei sale, America.
În orice caz, în acele vremuri vechi, care sunt pe jumătate preistorice, cel puțin în multe imperii, și conducătorul împărăției era instalat într-un alt mod în funcția sa decât s-a produs acest lucru în timpurile ulterioare. E nevoie să ne întoarcem numai până în vechiul Egipt, dar în perioada mai veche, pe jumătate preistorică, a vechiului Egipt, sau în vechea Caldee, și găsim pretutindeni că era văzut ca ceva de la sine-înțeles faptul ca precursorii preoției actuale să-i pregătească pe regenți pentru funcția lor. Oamenii aveau reprezentări absolut concrete despre acest tip de pregătire a unui domnitor de către preoțime și instituțiile ei. Aveau reprezentarea că prin această pregătire, din cel chemat la domnie devenea într-adevăr ceva care s-a menținut ca ultim indiciu în denumirea chineză de „Fiu al Cerului”. Oamenii erau conștienți că trebuiau să facă un fel de „Fiu al Cerului” din acela care era chemat să devină domnitor al unui ținut oarecare. Dar în cazul acestor lucruri nu aveau deloc reprezentarea, singura pe care o au oamenii de fapt în ziua de azi atunci când este vorba de educația omenească sau de pregătirea unui om pentru o funcție. Chiar dacă ne dăm iarăși multă osteneală să indicăm faptul că omul nu ar trebui educat pentru o funcție sau alta din lume, doar așa încât să i se îndese elementul intelectual în ființa sa, în sufletul său, ci astfel încât să dezvoltăm întreg omul, atunci tot mai avem în aproape toate conceptele noastre actuale despre evoluție, educație și cele asemănătoare, ceva abstract în cel mai înalt grad. Oamenii au reprezentarea că, de fapt, doar puțin în însăși ființa umană trebuie modificat sau transformat în sensul unui progres, prin educarea, pregătirea pentru o funcție. Oamenii nu au reprezentarea că printr-o asemenea evoluție, omul trebuie să devină cu totul altceva decât era el mai înainte. În primul rând oamenii nu au reprezentarea că în om trebuie să curgă ceva obiectiv, care mai înainte nu era în el. Nu au reprezentarea pe care aș putea-o caracteriza cam în modul următor: Vorbesc cu un om care este pur și simplu ex-crescut din viața naturală și socială actuală. El îmi spune una, sau alta; eu îi spun una, sau alta. El vorbește cu mine în calitate de purtător al unui nume care provine din contextele civic-statale obișnuite, exact contextele din care omul în ziua de azi ex-crește, extinzându-se în afara lor. Eu îi vorbesc tot așa. – Acesta este aproape singurul mod în care noi ca oameni ne raportăm unii la alții în ziua de azi și în care îl privim pe oricare om dintre noi.
Acest mod era în fond ceva complet străin pentru timpurile despre care v-am vorbit eu aici. În primul rând era ceva străin pentru oamenii care erau chemați să exercite funcții importante, pentru conducerea în cadrul omenirii. Pe atunci, contextul exterior natural, descendența, originea, tatăl, mama, bunicul, bunica și cei asemenea lor nu erau ceva care să se ia în considerare mai departe atunci când respectivii erau pregătiți în mod corect pentru funcțiile lor. Pe atunci însă nici nu era determinant ceea ce căutăm și găsim noi în ziua de azi la un om al prezentului, chiar ridicat până la cele mai înalte sfere, ci atunci omul era conștient că: Dacă vorbești cu un om educat corect în această privință, atunci prin acest om nu vorbește câtuși de puțin Eul obișnuit, care este născut ici sau colo, care este ștampilat printr-un context civic sau altul, ci vorbește ceva care, prin pregătirea, prin educația înăuntrul culturii misteriale, a fost determinat să coboare din înălțimile spirituale și să preia locuință în omul respectiv. Desigur că prin astfel de lucruri exprimăm ceva extrem de paradoxal pentru omul de astăzi. Însă în ziua de azi este necesar să nu ne mai formăm concepte confuze față de astfel de lucruri, ci concepte conforme cu realitatea.
Oamenii aveau tocmai reprezentarea că educația trebuie să fie în așa fel – nu orice educație, ci educația acelora care erau chemați să exercite funcții importante – încât de atunci înainte din acel om să vorbească ființe ale ierarhiilor superioare, care își creează în el un instrument. Acest instrument trebuie pregătit prin educație, și atunci el poate deveni potrivit ca ființele ierarhiilor superioare să vorbească prin el. Iar ceea ce era cultivat în felul acesta, trecea în conștiența generală a poporului și se afirma în cadrul acesteia, în special atunci când era apreciat prin intermediul acestei conștiențe generală a poporului, cine este domnitorul, conducătorul. Numai astfel de rămășițe, cum ar fi denumirea conducătorului Chinei drept „Fiu al Cerului” s-au păstrat din acele vremuri, în care însă exista o conștiență a omenirii cum poate fi ea aflată de către cercetarea spiritual-științifică în cele mai vechi vremuri egiptene și caldeene. Acolo, pentru conștiența generală a poporului, domnitorul era zeu. Și, în fond, nu exista un alt concept în privința divinului. Domnitorul era pregătit în așa fel încât înfățișarea omenească exterioară nu conta pentru el, ea îi oferea doar prilejul ca printre oameni să se miște un zeu. Era cu totul de la sine-înțeles pentru cei mai vechi locuitori ai regatului egiptean târziu ca ei să recunoască cu conștiența lor că erau conduși de zei, care se preumblau pe Pământ în înfățișare omenească. În acest sens, cea mai veche conștiență socială a oamenilor era pe de o parte întru totul realistă. Oamenii nu recunoșteau o lume spirituală deosebită pe baza vreunei anumite lumi de dincolo. Lumea spirituală se afla acolo unde era și lumea în care se deplasau oamenii fizici; dar în această lume, în care se preumblau oamenii fizici, se preumblau în trupuri fizice nu numai oameni obișnuiți, ci și zeii. Lumea divină era înlăuntrul, în mijlocul celei fizice, dar era perfect vizibilă în contextul care era creat în mod obișnuit datorită culturii misteriale. Atunci când domnitorul dispunea ceva, când voia ceva, atunci voia ca un zeu. Iar în conștiența celei mai vechi omeniri a acestei epoci pe jumătate preistorice ar fi fost un nonsens să se discute dacă trebuie sau nu să se întâmple ceea ce era voit prin intermediul conducătorului; căci doar cel care voia era „un zeu”.
Astfel unea cea mai veche conștiență omenească ceea ce se petrecea pe solul pământesc cu ordinea spirituală ierarhică. Aceasta era acolo în mijlocul oamenilor. Aceasta nu era ceva la care să se urce prin oarece mijloace spirituale, lăuntrice. Nu, ea era acolo în misterii ca educație aplicată pentru acele trupuri pe care le găseau adecvate pentru a le pregăti ca în ele ființele Ierarhiilor superioare să poată primi lăcaș și să se preumble printre oameni și să domnească.
Oricât de paradoxal ar părea aceasta omului actual, acest om actual trebuie până la urmă să ajungă, să iasă din conceptele sale mărginite, care au numai o vechime de trei-patru secole, așa cum le concepe el în ziua de azi, și să-și extindă aceste concepte. Căci omul nu mai poate evolua gândindu-și viitorul, dacă nu extinde ceea ce a devenit în ziua de azi mărginire în aproape toate domeniile vieții, prin aceea că lărgește orizontul temporal pe care omenirea îl cuprinde cu vederea, astfel încât omul să cuprindă cu vederea din punct de vedere istoric intervale evolutive mai mari decât cele cu care este omul obișnuit în ziua de azi.
Ceea ce a existat cândva în cele mai vechi vremuri în dezvoltarea istorică, în cea preistorică, este înlocuit desigur, în decursul evoluției prin altceva, dar se menține în anumite domenii. Se menține adesea și în așa fel încât devine superficial, se perpetuează în formă exterioară pierzându-și sensul lăuntric. Ceea ce era propriu vechiului imperialism: conștiența faptului că domnitorul este zeu, se prelungește în prezent pe ici și pe colo, numai că nu mai are sens, deoarece are loc o evoluție a omenirii, și nu o stagnare a omenirii.
Nu a trecut mult timp de când a apărut într-un anumit loc o scrisoare pastorală [Nota 1] a unui episcop catolic. Acesta dezbătea – nici mai mult, nici mai puțin –, faptul că preotul catolic, prin actele sale cultice, ar fi mai puternic decât Christos Iisus. Căci prin aceea că preotul celebrează sacramentul la altar, el îl constrânge pe Christos Iisus, Dumnezeul creștinismului, să intre în lumea pământeană – atunci când preotul săvârșește transsubstanțierea. Și indiferent că Dumnezeu o voiește sau nu, el trebuie să ia calea transsubstanțierii pe care i-o dictează preotul. Această supremație a „dumnezeului preoțesc” pământean asupra „sub-zeului” coborât din înălțimile cosmice și preumblat pe Pământ în trupul lui Iisus a mai fost recent indicată întru totul și de o altă scrisoare pastorală. Astfel de lucruri provin tocmai din vremuri mai vechi și au devenit lipsite de sens în vremurile noastre. Anumiți reprezentanți ai anumitor confesiuni știu prea bine de ce aruncă totuși, din nou, astfel de lucruri în omenire. Acestea au devenit la fel de lipsite de sens ca atunci când conducătorii perioadei contemporane au înscris în registrele lor de conduită: Voința regelui este lege supremă [Nota 2]. Noi am trăit și aceste lucruri. Omenirea dormindă a tăcut în privința acestor lucruri, după cum tace acum în privința lucrurilor ce se desfășoară spre nenorocirea omenirii, cu care oamenii se obișnuiesc, pe care nu vor să le vadă – așa cum, de fapt, în ziua de azi abia dacă oamenii vor să mai vadă ceva din evenimentele cele mai importante din cadrul evoluției omenirii.
Aceasta este o primă fază în evoluția imperiilor terestre, anume că domnitorul este zeu. Acest mod de a vedea lucrurile se propagă cu o anumită vitalitate până în romanitate. Dacă ni-l putem reprezenta pe Nero, indiferent că ni-l reprezentăm ca nebun sau tiran sângeros, pentru mari cercuri ale poporului roman îngrozitoarea tiranie a lui Nero nu însemna nimic altceva decât că ei erau uluiți de faptul că un zeu se poate preumbla pe Pământ într-un asemenea chip. Pentru nenumărați locuitori ai imperiului roman nu exista nicio îndoială față de înfățișarea lui Nero, că acesta ar fi fost un zeu.
Un al doilea stadiu în evoluția imperiilor îl constituie trecerea de la esența divină a domnitorului la hăruirea divină a acestuia. În prima perioadă a evoluției omenirii pe Pământul civilizat, domnitorul era zeul. În cea de a doua etapă, domnitorul semnifică zeul; el nu este pătruns de entitatea zeului, dar este inspirat, binecuvântat de zeu. Ceea ce face el, prosperă prin aceea că forța divină, care deja nu mai este în el, ci într-o împărăție care se află alături de împărăția pământească, se revarsă în el, îl inspiră, îl pătrunde, îi dirijează acțiunile.
Dacă vrem să găsim un concept pentru ceea ce este domnitorul pe cea de-a doua treaptă a imperiilor pământești, trebuie să spunem: domnitorul este un simbol. Pe prima treaptă domnitorul era o ființă divină, care se preumbla pe Pământ. Pe cea de-a doua treaptă el este ceea ce semnifică acea ființă; el este semnul, imaginea prin care se exprimă acea ființă. Domnitorul este imaginea zeului.
Ceea ce se pune astfel în valoare în relațiile sociale exterioare, se exprimă apoi și în rânduieli, în instituții. În timp ce în timpurile cele mai vechi, imperiile aveau structura că un număr de oameni este dirijat de o ființă divină, care exterior arăta la fel ca ei, dar lăuntric este foarte diferit de ei, care este zeul lor, pe cea de-a doua treaptă a imperiilor vedem cum cel conducător sau conducătorii semnifică zeul sau zeii, ale căror simboluri sunt.
Așa cum pe prima treaptă a imperiilor omenești discuțiile despre faptul dacă ceea ce face domnitorul, zeul, este justificat sau nejustificat, sunt un non-sens, pe cea de-a doua treaptă începe posibilitatea de a reflecta dacă ceva făcut de el este drept sau nedrept. Pe cea dintâi treaptă a imperiilor, este întotdeauna drept ceea ce face domnitorul, ceea ce gândește sau rostește domnitorul, pentru că el este zeul. Abia pe treapta a doua se presupune – pe lângă ceea ce, ca imperiu pământean, conține în sine zeul, conține în sine pe cel hăruit de zei –, încă ceva spiritual, care există alături de acest imperiu pământean și din care se revarsă în imperiul pământesc forța care îndrumă și orientează imperiul pământesc. Și instituțiile și entitățile umane ale acestei împărății pământene reflectă ceea ce se revarsă din împărăția ierarhiilor superioare.
Este interesant de urmărit cum apare de exemplu la așa-numitul Pseudo-Dionysios, la Dionisie Areopagitul [Nota 3] – care este cu mult mai autentic decât poate visa știința – teoria corectă a acestui mod de stăpânire a imperiilor omenești de către imperiile divine, astfel încât ceea este activ și este organizat între oameni este simbol a ceea ce există în Imperiul divin. Vedem cum Dionisie Areopagitul vorbește despre faptul că există ierarhii cerești într-o anume măsură în spatele a ceea ce se perindă aici, pe Pământ, ca ierarhie omenească. Dionisie Areopagitul atrage atenția în mod expres: Ceea ce este ordonat aici în ierarhia preoțească de la diacon, arhidiacon până la episcop, trebuie să aibă o asemenea formă în structura socială încât aici să se exprime următoarele: Așa cum se raportează diaconul la arhidiacon, tot așa se raportează, în această rânduială și Îngerul la Arhanghel, și așa mai departe. Ierarhia pământească este o imagine fidelă a Ierarhiei cerești. Vedem aici indicația asupra celei de-a doua trepte a imperiului. Atunci s-a putut dezvolta ceea ce a dominat apoi conștiența omenească până în timpuri deloc așa de îndepărtate. Gândiți-vă numai că până în anul 1806 a existat în Europa Centrală ceva care exprima în numele său această „gândire laolaltă”, aș spune, a cerescului cu pământescul: Sfântul Imperiu Roman al Națiunii Germane. Prin faptul că a apărut acest nume „Sfântul Imperiu Roman”, așadar ceva care poartă în sine puterea Cerului, „al Națiunii Germane”, adică provenit din sfera pământească, prin faptul că a apărut acest nume, se vădește că un întreg Imperiu s-a configurat așa încât el să fie gândit ca imagine a unei organizații cerești.
Din astfel de idei a provenit ceva ca „Despre cetatea lui Dumnezeu” a sfântului Augustin [Nota 4] sau cartea lui Dante „Despre monarhie”. Dacă oamenii din ziua de astăzi nu ar fi atât de miopi în gândire pe cât sunt, ar privi la o astfel de descriere a monarhiei de către Dante, și atunci ar vedea că Dante, care trebuie, desigur, considerat un mare spirit, mai avea încă în secolul XIII și XIV concepte care sunt radical diferite de cele pe care le are omul actual. Și dacă s-ar lua în serios astfel de lucruri în dezvoltarea istorică, s-ar înceta cu acele concepte mărginite care nu se întind înapoi nici măcar până la Dante, ci au o vechime de doar câteva secole, concepte prin care omul actual își împânzește capul cu iluzii și vrea să înțeleagă evoluția mergând înapoi numai până la elenism. În timp ce el poate înțelege, de exemplu, întreaga structură a vechilor timpuri ale egipteanismului, numai dacă știe că: Pentru oamenii din vechime, zeii se preumblau pe Pământ; pentru timpurile care au urmat, e drept că nu se mai preumblau zeii pe Pământ, dar pe Pământ trebuia constituit ceea ce este un simbol, o imagine a ordinii divine a lumii.
Iar ceea ce a putut lua naștere ulterior, de exemplu posibilitatea de a reflecta asupra justiției, de a reflecta la faptul că prin rațiunea omenească se poate descoperi ceva precum o judecată asupra a ceea ce este drept și ce este nedrept, aceasta a devenit posibil abia în cea de-a doua fază a dezvoltării imperiilor. În cea mai veche fază ar fi fost un nonsens să se reflecteze asupra faptului că ceva ar putea fi drept sau nedrept. Oamenii trebuiau să privească înspre ceea ce spunea domnitorul, pentru că în el trăia zeul, ceea ce înseamnă că el era zeul. Acum, în cea de-a doua fază, se punea problema că prin judecată omenească se putea stabili: În împărăția spirituală învecinată se află ceva la care nu se ajunge prin omul fizic, ci prin omul spiritual-sufletesc. Acum oamenii nu mai credeau, precum crezuseră în vremurile vechi, că divinul se poate uni cu întregul om fizic, că însuși omul ar putea deveni zeu; oamenii credeau cel mult – dacă e să exprimăm mistic ceea ce viețuia în instituțiile publice – că sufletescul omului se poate uni cu zeul.
În fond, în ziua de astăzi nu înțelege modul de exprimare al scrierilor care mai erau redactate și publicate în secolele XIII, XIV, nimeni care nu știe cum trăia atunci conștiența în oameni într-un cu totul alt mod decât poate fi cazul în ziua de astăzi: În anumiți oameni, care erau chemați și educați să îndeplinească o funcție, trăia într-adevăr ceva de inspirație divină. – Există particularitatea că lucruri care adesea provin din ceva foarte serios, ulterior, când evoluția omenirii a mers mai departe și a preluat alte forme, devin exprimare ironică. Dacă în ziua de azi, de exemplu, cineva spune: Cui îi dă Dumnezeu o sarcină îi dă și priceperea pentru ea – el o spune, în fond, doar cu un anumit sentiment umoristic. Însă ceea ce este îmbibat în ziua de azi cu un sentiment umoristic, era ceva întru totul adevărat, corect, în timpurile celei de-a doua trepte a dezvoltării imperiilor, era ceva care umplea conștiența oamenilor. Și ceea ce era valabil în privința omului, era valabil și în privința a ceea ce se efectua în lăuntrul anumitor granițe. Actele cultice erau configurate așa încât ceea ce se petrecea prin ele reprezenta imagini a ceea ce se petrecea în împărățiile spirituale. Actele cultice care erau înfăptuite, erau procese spirituale care pătrundeau până în procesele pământești fizice. Oamenii își închipuiau întru totul că împărăția spirituală s-ar afla lângă cea fizică, dar ei își închipuiau că aceasta se prelungește în cea pământească, că în împărăția pământească poate fi aflat simbolul, semnul împărăției spirituale.
Abia puțin câte puțin au încetat oamenii să aibă aceasta în conștiență ca fiind ceva valabil. Și vedem apărând o epocă în care dispare această conștiență a legăturii pământescului cu spiritualul. Pe vremea lui Wiclif, a lui Hus [Nota 5], oamenii au început să poarte dispute asupra ceva, asupra căruia mai înainte ar fi fost un nonsens să poarte dispute: asupra semnificației transsubstanțierii, adică asupra legăturii acestui act cultic cu ceva care se desfășoară în lumile spirituale. În epocile în care au început disputele asupra unor astfel de lucruri, vechile conținuturi ale conștienței încetează; oamenii nu mai știu cum să interpreteze lucrurile pe care au știut să le interpreteze secole sau milenii de-a rândul. Întotdeauna anumite lucruri care într-o anume epocă sunt cele normale, rămân active în epocile ulterioare. Aici, ele devin ceea ce este deplasat, anacronic, luciferic. Și așa au rămas și marile simboluri de înaltă semnificație, care indicau într-o anumită epocă legătura actelor cultice pământești sau a unor lucruri asemănătoare cu procesele spirituale-divine ale Universului. Aceste simboluri s-au transplantat în vremuri ulterioare, au fost conservate luciferic de anumite societăți secrete. Anume, societățile secrete occidentale au păstrat astfel de vechi simboluri. Aceste simboluri sunt acolo conform tradiției, dar ele și-au pierdut conținutul. Și așa vedem pe de o parte în anumite societăți secrete – ale căror vlăstare sunt, de exemplu, societățile francmasonice, societățile iezuite și diverse comunități confesionale – simbolurile menținute într-un anumit mod, dar acestea constituie ceva care a avut o importanță doar într-o epocă anterioară. Vedem, însă pe de altă parte și în cuvinte păstrat doar în mod luciferic ceea ce avea o importanță pentru epocile mai vechi. Chiar și în cuvintele folosite în viața publică se pierde vechiul conținut substanțial, se pierde și conștiența că aceste cuvinte sunt simbol pentru un spiritual. Deoarece spiritualul dispare treptat, cuvântul devine simbolul gol, semnul lipsit de conținut.
În cea de-a treia epocă, pe cea de-a treia treaptă de formare a imperiilor, a încetat și conștiența hăruirii de Dumnezeu a unui om, conștiența a ceea ce se întâmplă pe pământ, a vorbirii pământești cu divinul. Împărăția spirituală este complet alungată într-o lume de dincolo. Intervine contraimaginea a ceea ce exista pe prima treaptă a formării imperiilor: Pe prima treaptă, zeul trăia pe Pământ și se preumbla în înfățișare omenească; pe cea de-a treia treaptă zeul mai poate fi gândit doar în lumea invizibilă, suprasensibilă. Și tot ceea ce au avut oamenii cândva, pentru a-și exprima relațiile cu spiritual-divinul, își pierde sensul. Oamenii rostesc în continuare cuvântul „Dumnezeu”. Atunci când, cu mult în urmă, oamenii rosteau cuvântul „zeu”/„Dumnezeu” (Gott), ei căutau ceva care avea în exterior înfățișare omenească, care se preumbla printre oamenii fizici. Asta nu pentru că oamenii din vechime ar fi fost materialiști. Materialiștii au putut apărea abia după ce lumea spirituală a fost expulzată în suprasensibil. În cea mai veche perioadă a evoluției omenești lumea spirituală era în mijlocul oamenilor. Unui locuitor al vechiului Egipt nu era nevoie să-i spui: Împărăția celui divin se află în mijlocul nostru, pentru că aceasta era pentru ei de la sine-înțeles. Abia în epoca în care Christos Iisus a apărut printre oameni, a trebuit să li se spună oamenilor: Împărăția zeilor nu vine cu gesturi exterioare, ci se află în mijlocul nostru*.
*(referire la Luca 17: 20-21. „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o, e aici!, sau: Acolo! Căci iată, împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. – n.t.)
Și acum noi trăim într-o epocă în care a devenit nonsens să cauți la un om altceva decât dezvoltarea liniară, clădită de la cauză la efect, a ființei sale din copilărie. Trăim într-o epocă în care este nebunie când omul se consideră altceva decât ceea ce este evoluția liniară a ceea ce cuprinde și copilăria sa. Ceea ce era de la sine-înțeles, să spunem cu opt mii de ani în urmă, ceea ce trăia pe atunci drept conștiență generală, dacă este afirmat în ziua de astăzi, constituie un simptom pentru faptul că omul care îl afirmă este nebun. Și numai prin faptul că ceea ce în vremurile vechi era realul, oamenii îl reinterpretează după modelul gândirii actuale în acea „fable convenue” pe care o numim „istorie”, numai prin acesta oamenii întind un văl peste această metamorfoză radicală, pe care o pot găsi numai dacă în mod real consideră evoluția omenească conform adevărului. Ceea ce rostim noi astăzi în mod frecvent, ceea ce indicăm în ziua de azi în viața exterioară, s-a născut prin faptul că se referea cândva la ceva ce era văzut drept realitate. Noi rostim încă în ziua de azi cuvinte, ca de exemplu „harul lui Dumnezeu” – în ultimii ani oamenii au încercat mai mult sau mai puțin să se dezobișnuiască de a o face, dar nu au prea reușit – dar noi nu știm, sau nu dăm atenție faptului că acestea semnificau cândva o realitate deplină pentru conștiența omenirii, un lucru de la sine înțeles.
Cu aceasta vă indic acele fapte care dau vieți noastre publice caracterul de frazeologie, de convențional. Deoarece ceea ce afirmăm prin limbajul nostru, prin moravurile noastre, ba chiar prin judecata noastră în viața publică, acestea toate fac trimitere înapoi spre timpuri în care aceste cuvinte, chiar și dacă s-au format abia în limbajul de mai târziu ‒ ele au fost modelate după limbajul originar – erau formate și folosite într-un cu totul alt sens. Cuvintele din ziua de azi – pe care le folosim pentru viața publică – sunt stoarse, golite de conținut. La unele cuvinte și semne acest lucru se vede imediat, la altele nu a fost vizibil timp îndelungat. Faptul că ceea ce odinioară, transformat prin acte magice, într-o parte magică importantă a zeului care se preumbla pe Pământ, era un semn distinctiv al trupului omenesc pe care-l înveșmânta, a devenit deșertăciunea ordinului modern, este o istorie prea puțin urmărită de către omenire. Nu numai ceea ce se exprimă în cuvinte poate deveni frazeologie, așa cum sunt fraze goale cuvintele noastre cele mai importante care se referă la viața publică, ci și ceea ce este atașat la oameni ca obiecte poate purta un caracter asemănător în privința raportului său cu realitatea, ca și cuvântul care astăzi este gol și care avea cândva un conținut substanțial, sfințit.
Dar înainte ca oamenii să înțeleagă că evoluția noastră a fost mai întâi una de acest fel, că o conștiență mai veche și-a pierdut substanța, a devenit frazeologică și convențională, nu poate avea loc o adevărată reclădire a vieții noastre sociale, publice, ruinată în ziua de azi. Noi trebuie să căutăm noi izvoare care să aducă din nou conținut în această viață publică. Pentru conștiența noastră, zeii nu se mai preumblă pe Pământ în înfățișarea omenească. De aceea, noi trebuie să ne câștigăm capacitatea de a recunoaște ceea ce nu are înfățișare omenească, ci are acea înfățișare care poate fi contemplată numai dacă omul se înalță la contemplarea spirituală. Deoarece pentru conștiența noastră zeii nu mai coboară pe tronurile fizice, trebuie noi să dobândim capacitățile spirituale ca să ne înălțăm contemplativ până la acele tronuri pe care se află zeii, care pentru noi pot trăi numai în spiritual. Noi trebuie să devenim capabili să ne îmbibăm abstracțiunile noastre frazeologice cu un conținut spiritual viețuit. Noi trebuie să devenim capabili să privim în față aceste adevăruri care sunt cutremurătoare pentru cel care le cuprinde corect. Trebuie să devenim capabili să vedem lucrurile așa cum sunt ele. Și uneori noi nu facem acest lucru nici măcar pentru intervale temporale de câteva decenii. Noi credem că trăim în cadrul civilizației europene dacă locuim în Europa Centrală. Ar trebui să ne întrebăm: Ce a făcut atunci de fapt ca viața noastră sufletească lăuntrică să devină atât de dezbinată în ultimii cincizeci de ani, sau chiar mai mult?
Acum aș dori să vă indic ceva: Dacă priviți înspre vest, vedeți în primul rând – despre restul nu vrem să vorbim – un popor aflat în decadență, poporul francez. Dar un lucru are o semnificație în cadrul acestui popor francez. Atunci când un membru al poporului francez spunea: Eu sunt francez – el a spus aceasta de-a lungul secolelor – el exprima astfel ceva care era în concordanță cu faptele exterioare și era o mărturisire permisă și reală față de viața exterioară. Aceia dintre noi care au mai vorbit cu oameni care și-au trăit tinerețea în prima jumătate a secolului XIX ca germani, au putut să-mi confirme următoarele: Herman Grimm [Nota 6] de exemplu, a caracterizat în repetate rânduri ce anume a însemnat pentru oamenii care erau și ei încă tineri în tinerețea sa în cadrul Germaniei, faptul că pe atunci cel care ar fi vrut să mărturisească în viața exterioară: Eu sunt german, eu mărturisesc aceasta – dar nu ca frază goală, ci ca realitate –, era considerat delincvent politic. Oamenii erau bayernezi, würtemburghezi, prusaci, dar erau infractori dacă spuneau: Eu sunt german. În vest, avea un conținut să spui: Eu sunt francez, pentru că omului îi era îngăduit să fie așa în viața exterioară. Avea un conținut datorită căruia cineva ajungea la închisoare sau i s-ar fi făcut viața imposibilă în vreun alt mod, dacă i-ar fi trecut prin minte să spună că este german, așadar că aparține unei națiuni care formează un tot. Omenirea actuală a uitat aceasta, dar tocmai aceste lucruri sunt realități. Și se pune problema să privim aceste lucruri în față. Dar nu vom putea aduce entuziasmul necesar pentru astfel de lucruri dacă nu ne fertilizăm viața lăuntrică din marile fenomene văzute corect ale istoriei lumii și nu din acea fable convenue care se află în manualele noastre actuale, care se predă în școlile noastre, ci din acea adevărată istorie a lumii care poate fi dobândită printr-o considerare spirituală.
Pentru un evanghelic obișnuit al zilelor noastre este întru totul inimaginabil că odinioară ar fi putut avea sens pentru oameni să spună că „zeul se preumbla pe Pământ și domnitorul era zeu” și că „nu există o împărăție sensibilă în care încă sunt zei, pentru că acele procese prin care omul devine zeu există în acea împărăție în care suprasensibilul își are lăcașul său, în cadrul misteriului”. Misteriul mai era încă ceva cu adevărat suprasensibil în prima perioadă a istoriei semi-preistorice egiptene, și abia atunci când misteriile au fost transformate în biserici a devenit Biserica simbol al suprasensibilului.
O omenire cum este cea actuală, care nu vrea să privească înspre punctele de pornire ale evoluției sale istorice, își trăiește viața la fel ca un om care a împlinit vârsta de patruzeci și cinci de ani și a uitat ce a trăit el în perioada copilăriei sale, ca un om care a împlinit vârsta de patruzeci și cinci de ani și-și mai amintește ce s-a întâmplat în urmă cel mult până la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Imaginați-vă măcar odată ce ar avea drept consecință pentru viața sufletească lăuntrică a unui om, dacă la patruzeci și cinci de ani el nu ar mai ști nimic din tot ceea ce s-a petrecut înainte de împlinirea vârstei de douăzeci și cinci de ani. Aceasta este însă starea spirituală a omenirii actuale, și din această stare spirituală rezultă în ziua de azi aceia care vor să fie conducători ai omenirii. Din această stare spirituală se caută în ziua de azi ceea ce urmează să fie inserat în structura socială ca forță diriguitoare. Ceea ce este necesar în primul rând este ca omul să învețe să cunoască omenirea ca pe un organism viu, în care există o memorie, pe care nu ne este îngăduit să o strivim, care privește retrospectiv la lucruri care încă acționează în prezent, dar prin modul în care acționează cer de-a dreptul ca în ele să se reverse ceva nou.
Numai o dată dacă lăsăm să răsune câteva tonuri de acest fel, și atunci vedem că în prezent este necesar ceva față de care toată pălăvrăgeala care izbucnește astăzi din multe părți constituie o nimica toată. Și am vrea ca un număr suficient de mare de oameni să vadă deja gravitatea timpului prezent și să găsească puterea ca din această gravitate să ajungă într-adevăr la ceva nou. Este de-a dreptul dezolant faptul că oamenii prezentului au sarcini mari și că ar trece de preferință în somn pe lângă aceste sarcini mari. Și, în fond, de câteva decenii, aceasta a fost sarcina care trebuia pusă tocmai prin intermediul mișcării antroposofice: aceea de a zgâlțâi omenirea dormitândă, de a indica faptul că în ziua de azi omenirii trebuie să i se dea ceva care transformă cu adevărat starea sufletească față de cea care există acum, la fel cum se transformă dimineața la trezire starea visătoare a sufletului în conștiența deplină de veghe de peste zi.
Cu aceasta aș dori să închei cele două considerații istorice spiritual-științifice pe care mi le-am propus să le dezbat în timpul actualei mele prezențe aici. Ce bine ar fi dacă de la ceea ce este Mișcarea noastră antroposofică ar putea porni ceea ce ar trebui să înflăcăreze, să încălzească și să fortifice într-adevăr impulsurile noastre sociale! Faptul că omenirea are nevoie în prezent de impulsuri sociale se reliefează atât de puternic în considerarea fenomenelor încât nu este îngăduit să fie din nou trecut cu vederea. Faptul că aceste impulsuri sociale pot fi corespunzătoare numai dacă este turnat un nou spirit în evoluția omenirii, trebuie înțeles tocmai de către aceia care se declară susținători, din orice parte, ai Mișcării antroposofice. Însă în acest scop, pe tărâmul acestei Mișcări antroposofice sunt necesare veracitatea și veghea, o adevărată veghe. Omenirea de cultură contemporană s-a obișnuit cu somnul în viața publică. Și în ziua de astăzi acest somn este atât de puternic încât uneori, dacă nu te-ai afla înlăuntrul vieții spirituale și nu ai vedea mersul chestiunilor spirituale din spatele acestui fizic, ai putea să te îndoiești foarte mult datorită mersului exterior căruia i se dăruiesc oamenii în urmărirea treburilor lor. Acest mers exterior căruia i se dăruiesc oamenii în urmărirea evenimentelor lor denotă categoric că oamenii se tem să participe în vreun fel la cuprinderea veracității în fenomene. Ei sunt atât de bucuroși dacă nu trebuie să privească înspre procesele care se petrec. În ziua de azi vedem cum oamenilor li se spune: Acolo și dincolo se petrece asta și asta! – Și ei stau acolo pe picioarele lor fără să lase să se observe câtuși de puțin că au auzit de lucruri care au o profundă semnificație pentru mersul ulterior al evenimentelor. Oamenii aud astăzi lucruri dintre cele mai importante, care trebuie să conducă la distrugere și declin, și ei nu pot fi nici măcar indignați din cauza lor. Acum străbat iarăși prin lume diverse lucruri, circulă intenții prin ținuturile germane, în privința cărora oamenii ar trebui să se îngrozească – și ei nu se îngrozesc! Dar cine nu se poate îngrozi de aceste lucruri, acela nici nu are puterea de a dezvolta simțul pentru adevăr.
Acesta este aspectul care trebuie indicat astăzi, anume că o indignare sănătoasă asupra celor nesănătoase trebuie să fie punctul sursă pentru entuziasm, pentru noile adevăruri necesare. În ziua de azi este chiar mai puțin necesar să li se transmită oamenilor adevăruri decât este necesar să se aducă o forță înfocată în aceste sisteme nervoase letargice. Căci în ziua de azi omului îi este necesară forța înfocată, și nu somnul mistic. Nu despre dorul de odihnă mistică, ci despre slujirea spiritualului este vorba în ziua de azi. Unirea cu Divinitatea trebuie căutată în ziua de azi în activitate, și nu în lenea și comoditatea mistică.
Acestea sunt lucruri care trebuie să fie indicate. Căci în ziua de azi trebuie să fie căutat modul în care aducem în conștiența noastră posibilitatea de a uni din nou divinul cu realitatea exterioară. Și putem face aceasta numai dacă privim fără prejudecăți înspre modul în care în imperiile de primul tip oamenii i-au găsit pe zeii care se preumblau pe Pământ. Noi trebuie să găsim posibilitatea de a ne putea preumbla spiritual ca suflete omenești în lumile spirituale ca să-i găsim din nou pe zei!
