Considerațiile care au fost începute și aici, în acest loc, în ultimul timp au fost pătrunse de un ton fundamental. Mereu s-a pornit de la necesitatea de a cuprinde gravitatea timpului cu privirea, dacă e să ne gândim la sarcinile, la intențiile legate de Mișcarea noastră antroposofică. Acest ton fundamental a fost apoi adecvat, într-un anumit mod, la ceea ce a fost împărtășit în aceste considerații și care urma să fie un sprijin pentru a dezvolta tot mai mult, ca sentiment sufletesc, acest ton fundamental, într-un număr tot mai mare al membrilor noștri. Vrem să continuăm în acest mod, și aș dori să indic astăzi, înainte de toate, ceva care ne poate încadra oarecum lăuntric în Mișcarea spiritual-științifică orientată antroposofic.
Cum se înțelege în mod obișnuit, din întregul curent evolutiv al culturii occidentale – al cărui declin a fost chiar dovedit științific în ziua de azi prin cartea lui Oswald Spengler [Nota 1] –, cum este înțeleasă cultura în cadrul acestei civilizații occidentale, indiferent că o acceptăm mai mult sau mai puțin? Tocmai aceia care își imaginează că se află încadrați atât de practic în viață înțeleg cunoașterea ca teorie și nu ca adevărată faptă a sufletului omenesc. Și tocmai despre această problemă este vorba în ziua de azi, ca noi să ne străduim să înțelegem cunoașterea ca faptă a sufletului omenesc, să o înțelegem în așa fel încât, pe măsură ce cunoaștem, să nu avem în vedere numai o teorie oarecare, o concepție, ci să avem în vedere ceva care este faptă impregnată de voință în întregul context al evoluției Pământului și omenirii.
Aș dori să clarific pentru început mai mult metodic, la un fapt al lumii spirituale, ce trebuie înțeles prin cunoaștere ca faptă. Eu am indicat adesea doi curenți opuși în viața sufletului omenesc. Unul dintre curenți este curentul abstract-mistic, celălalt este curentul abstract materialist. Curentul abstract materialist este cel care a apărut în decursul ultimelor trei-patru secole din dezvoltarea științelor naturii, și în fond a cuprins toate acele cercuri care vin astăzi în considerare pentru desfășurarea evoluției omenirii. Pentru adevăratul progres al evoluției omenirii abia dacă intră în considerare confesiunile religioase tradiționale, așa cum sunt ele reprezentate oficial.
Așadar, dacă s-ar pune, de exemplu, problema ca ideea lui Spengler de declin al Occidentului să se realizeze într-adevăr, atunci ar trebui să poată conlucra confesiunile religioase tradiționale, așa cum sunt ele reprezentate oficial de către iezuiți, de evangheliștii pozitivi și așa mai departe; dar acestea nu s-ar lua în considerare pentru ceea ce progresează. După cum am observat adesea, curentul materialist se face astăzi limpede remarcat chiar și la aceia care nu o știu deloc. Este chiar caracteristic, și noi trebuie să amintim mereu aceasta, că și concepția teosofică despre lume, atunci când a apărut sub acest nume de „concepție teosofică despre lume” a căzut pradă materialismului în anumite cercuri. Căci, la urma-urmelor, ce au fost descrierile trupului eteric și ale trupului astral ale unor oameni din aceste cercuri, care au indicat mereu trupurile eteric și astral drept simple rarefieri ale materiei și care nu-și reprezentau sub acestea decât o ceață oarecare, ce erau acestea altceva decât materialism mascat, un materialism mascat spiritual? Desigur că materialismul cel mai mascat este spiritismul, care deși vorbește despre spirit, nu vrea altceva decât să dovedească spiritul în formă materială, să reprezinte spiritul în formă materială. Tot ceea ce, prin literatura populară și în primul rând prin cărțile de popularizare și ziare, îi învață pe oameni prin tot felul de articole despre ceea ce este „corect”, tot ceea ce ajunge la oameni, indiferent că vine din partea catolică sau din cea evanghelică, este corodat de materialism. Acest materialism este ceva care, pe de o parte, este legat de cultura progresistă. De aceea trebuie să-l luăm în considerare, abordându-l pozitiv. Ceea ce este tradițional și istoric, cum sunt confesiunile religioase, trebuie, desigur, dacă devin atacatori ai noului, să combată acest nou în modul cel mai intens, însă aceasta nu este ceva de care gândirea prezentului să se ocupe cu seriozitate, pentru că e ceva care se deplasează în direcție descendentă. Dimpotrivă, materialismul este ceva care – desigur, în coloratură materială, în interpretare materială – produce ceea ce trebuie știut în prezent. Trebuie știut ce promovează, dacă vrem să colaborăm la progresul vieții spirituale, ce anume promovează anatomia materialistă, fiziologia materialistă, biologia materialistă, ce anume promovează sociologia în prezent, trebuie să ne situăm înlăuntrul a ceea ce poate fi știut pe această cale, și tocmai din această cunoaștere trebuie dobândită forța de a transforma cunoașterea materialistă, modul materialist de gândire și reprezentare într-o cunoaștere spirituală. Așadar este valoros în cadrul prezentului actual să te confrunți cu ceea ce are materialismul drept conținut. În ziua de azi nu se poate transforma, în sensul în care cred unii, să spunem, filosofia catolică a Evului Mediu. Numai așa cum am arătat eu la Dornach cu tomismul [Nota 2], poate fi ea transformată, cu toate că în acest caz se transformă singură. Oamenii pot însă metamorfoza materialismul în viață spirituală lăuntrică. De aceea este cu totul nefondat dacă antroposofii disprețuiesc ceea ce produce materialismul. De acesta trebuie ținut cont. Nu se poate dezvolta antroposofia din născociri, ci trebuie să o dezvoltăm fiind înăuntru, în mod viu, în viața actuală, iar această viață este pentru început viața materialistă.
Numai că în clipa în care vrem să resimțim materialismul în sensul adevăratului progres al omenirii, trebuie să dezvoltăm în noi un sentiment fundamental, tocmai acel sentiment fundamental pe care nu-l dezvoltă deloc cele mai largi cercuri din prezent, îndeosebi cercurile savanților actuali. Este sentimentul că tot ceea ce ne înconjoară pentru început în lumea percepțiilor, ceea ce văd ochii noștri, ce aud urechile noastre ș.a.m.d., nu este o realitate, și că realitatea nu trebuie deloc căutată înlăuntrul acestora, așadar că este fundamental greșit atunci când, în cadrul acestei lumi exterioare de percepții, atomii și moleculele sunt căutate drept realități, chiar și în sensul că pot fi medalii votive. Unii reprezentanți ai științei sunt deosebit de mândri pentru că afirmă că ei nu acceptă deloc atomii și moleculele ca realități, ci drept forme de gânduri, oarecum drept puncte de gândire, care se află în spațiu. Dar nu despre asta este vorba, dacă se acceptă puncte materiale sau altfel de puncte de sprijin ale gândirii în atomi, ci dacă se pornește de la o înțelegere vie a entităților spirituale, sau dacă se refuză cu groază această înțelegere vie și se pornește de la ceea ce poate fi dobândit numai în lumea materială. Și acest lucru este valabil, și ca forțe punctuale, despre atomi. De îndată ce se pornește de la reprezentările atomistice ești deja vârât într-un materialism care duce la declin. Ne putem descurca cu lumea de percepție numai dacă o cuprindem ca fenomen, ca lume de manifestare. Ceea ce ne întâmpină prin simțuri este ceva înlăuntrul căruia materia nu se află câtuși de puțin. Așadar trebuie să dezvoltăm în noi sentimentul – pe care îl putem dezvolta prin rezultatele redactate în literatura noastră antroposofică –, sentimentul că dacă privim în afară prin ochii noștri și zărim întregul cer înstelat, zărim configurația norilor, zărim conținuturile celor trei regnuri, ale celui mineral, vegetal și animal, dar și ale celui de-al patrulea regn, ale regnului uman, în tot ceea ce găsim apropiindu-se de noi în felul acesta, prin percepție, nu ne este îngăduit să căutăm ceva din materie. În spatele acestora nu se află nicio materie! Acestea sunt pur și simplu apariții, fenomene, cum ar fi de exemplu curcubeul, chiar dacă acestea ne apar altfel, mai compact decât curcubeul. Așa cum nimeni nu va privi curcubeul ca vreo realitate exterioară – ca un adevărat pod, să spunem, care este întins acolo în șapte culori –, ci ca fenomen, ca apariție, tot așa fiecare trebuie să cuprindă ceea ce îl întâmpină în mod exterior prin simțuri drept fenomen, drept apariție, chiar dacă acestea îi apar atât de compacte. Chiar și la cristalul de cuarț, chiar dacă putem pune mâna pe el – la curcubeu, mâna ar trece prin el –, chiar dacă simțul tactil este afectat, noi trebuie să vorbim și în cazul cristalului de cuarț doar despre un fenomen, nu ne este îngăduit să născocim prin fantezie vreo realitate materială, indiferent cât de mult reprezentată este ea în ziua de astăzi de concepția despre natură care merge pe căi greșite. Așadar ceea ce găsim noi ca apariții „materiale”, nu sunt câtuși de puțin apariții materiale, nu este câtuși de puțin materie în realitate. Acestea sunt doar apariții; sunt ceva care vine și pleacă dintr-o altă realitate, pe care noi nu o cuprindem dacă nu ne-o putem închipui spirituală. Acesta este unul dintre sentimentele pe care trebuie să-l dezvoltăm: să nu căutăm materia în lumea exterioară!
De aceea, ratează adevăratul țel al dezvoltării antroposofice tocmai aceia care disprețuiesc materialitatea exterioară, care spun: Ah, ceea ce se percepe în exterior este doar materie, și noi trebuie să ne înălțăm deasupra ei! – Tocmai acest aspect este fals. Tocmai ceea ce percepem în exterior nu este material, acolo noi nu putem căuta deloc materia. În lumea care face impresii asupra noastră prin simțurile noastre noi nu găsim deloc materie. Aceasta poate rezulta pentru dumneavoastră dacă citiți în spiritul corect ceea ce este scris în literatura noastră orientată antroposofic.
Și apoi trebuie să vă dezvoltați în continuare acest sentiment. Atunci se ajunge la punctul cu adevărat incomod omului actual, pentru că ne apropiem foarte mult de ceea ce este denumit trăirile cu Păzitorul pragului. Acestea sunt trăiri incomode, dar dacă nu te apropii de ele nu vei putea înainta în evoluția lăuntrică. Trebuie să preiei incomoditatea, să ieși din domeniul teoretic și să intri în cel real. Cunoașterea trebuie să țină cont într-o anume măsură de fapte. Cine are concepția că înăuntrul lumii pe care noi o numim materială ar putea fi găsită materia – unii vor crede deja că deoarece acesteia i se spune „materie”, așa este materia; cu o asemenea înțelepciune a cuvintelor se tratează lucrurile în ziua de azi –, așadar cine spune că înăuntrul lumii de percepție ar putea fi găsită materia, acela face nu numai o greșeală pur teoretică. Și cine crede că s-a făcut totul dacă se spune: este incorect să cauți materia în cadrul lumii percepțiilor –, nici acela nu se află înlăuntrul științei spirituale orientate antroposofic; pentru că simpla corectare a unei concepții teoretice nu este încă știință spirituală. Știința spirituală trebuie să realizeze cunoașterea ca faptă, știința spirituală trebuie să fie cunoaștere pătrunsă cu voința, trebuie așadar să intre în realități, deja atunci când ea dă definițiile, explicațiile sale. Și aici lucrurile devin incomode.
Este ușor să se spună: tu ai părerea incorectă că înăuntrul lumii de percepții exterioare s-ar putea găsi materia; așadar corectează-ți părerea! – Da, aceasta este vorbărie teoretică. Acceptarea de teorii, combaterea teoriilor, corectarea lor reprezintă pur și simplu vorbărie teoretică, este ceva cu care știința spirituală nu poate fi în realitate satisfăcută; ci se pune problema să progresezi în sentiment până la aceea că sesizezi că acela care rămâne la reprezentarea materialistă față de cele materiale este nesănătos în întregul său organism. Trebuie să trecem de la simpla desemnare logică de incorect la o desemnare care să cuprindă realitatea, așadar să cuprindă constituția omului. Trebuie să fim convinși că nu este doar incorect din punct de vedere logic să spui că în lumea percepțiilor ne întâmpină materia, ci că acela care vede materie în percepție se află într-adevăr pe calea către debilitatea mintală constituțională, așadar că este o boală să fii materialist în sensul indicat.
Aici vrem să cuprindem realitatea cu reprezentările noastre. Atâta timp cât rămânem în teoretic, nu o cuprindem. Și atunci fiecare presupune: Trebuie să fim doar bine învățați și atunci ne putem schimba atitudinea. – Însă știința spirituală cere peste tot dezvoltarea vie, cere să ne facem sănătoși atunci când suntem materialiști în sensul indicat, pentru că devierea este o boală, pentru că ea este calea spre debilitatea mintală.
Aici lucrurile se apropie foarte mult de ceea ce primește omul drept cunoștințe la întâlnirea cu Păzitorul pragului. Căci dacă prin această întâlnire cu Păzitorul pragului omul pătrunde în lumile care sunt altfel decât lumea fizică, care adaugă ceva nou acestei lumi fizice, acolo încetează orice teoretizare, încetează tot ceea ce încețoșează intelectul, acolo începe realitatea, acolo fiecare cuvânt este saturat de realitate. Acolo nu se mai poate vorbi în sensul: Tu afirmi ceva corect sau incorect –, ci acolo trebuie să se spună: Tu afirmi ceva dintr-un spirit bolnav sau dintr-un spirit sănătos. Acolo se ajunge la realități. Acolo nu se poate nici spune: Tu trebuie să-ți justifici părerea –, ci trebuie să se spună: Dacă te afli pe calea spre îmbolnăvire, spre debilitatea mintală, trebuie să te schimbi, să evoluezi din nou înspre o fire puternică, sănătoasă. – Dumneavoastră vedeți că nu este suficient ca în ziua de astăzi să se rectifice, să se corijeze așa-numitele concepții despre lume care ne încețoșează, ci se pune realmente problema, dacă vrem să devenim oameni de știință spirituală, să înfăptuim în noi înșine un proces real și să nu ne mulțumim cu ceva intelectual sau rațional sau teoretic. Trăim în ziua de azi într-un timp atât de grav, încât aspectul maladiv al considerării raționale a lumii trebuie să apară foarte viu în fața sufletelor noastre.
Am încercat să schițăm un aspect, am încercat, din punctul de vedere al realității, să caracterizăm unul dintre aspectele celor ce se petrec în ziua de azi în viața culturală: aspectul material. Celălalt aspect, polar acestuia, este cel mistic. În acest mistic se refugiază în ziua de azi mulți oameni care sunt nesatisfăcuți de materialism. Ei găsesc că acest materialism este ceva incorect, că așadar trebuie să se convertească la o altă concepție despre lume, care trebuie căutată pe o altă cale decât căile pe care merge materialismul. Atunci oamenii încearcă să evolueze pe calea lăuntricului, să pătrundă la o cuprindere a spiritualului. Aici misticismul a fost adesea descris drept curent spiritual, la fel de justificat în unilateralitatea lui, dacă se întrezărește această unilateralitate, pe cât este de justificat materialismul, dacă este întrezărită unilateralitatea lui. Misticismul a fost descris ca un fel de reacție împotriva a ceea ce a apărut în ultimele secole ca materialism în civilizația americană și europeană. Însă ceea ce a fost menționat în repetate rânduri, ceea ce a fost menționat și în mica lucrare: Prin spirit la cunoașterea realității enigmei omului [Nota 3], care a apărut în timpul războiului și a fost trimisă și pe câmpul de bătălie – trebuie ca acest curent mistic să fie cuprins cu privirea mai exact, iarăși prin aceea că nu abordăm doar teoretizarea pe care o avem în mod obișnuit în vedere. Atunci când este vorba de mistică, oamenii cred că misticii se retrag din viața exterioară, se adâncesc înlăuntrul lor și ajung în felul acesta la scânteia de care vorbea Meister Eckhart; în care cred ei că se revelează adevăratul spiritual, care nu poate fi conținut în materialitatea exterioară. Însă misticii sunt adesea adevărați materialiști. Așadar misticii sunt tocmai pe calea opusă, în majoritatea lor, materialiști duri, puternici. Ei încep să ocărască de îndată ce este vorba de lumea materială, găsesc că sunt prea buni să se preocupe cu ea – aceasta a fost spusă adesea –, se simt sublimi, deasupra materiei. Dar se pune problema să nu ne preocupăm pur teoretic cu lucrurile, ci să răzbatem la realitate, se pune problema să cuprindem iarăși cu privirea adevărul din spatele acestei strădanii mistice. Se pune problema de a observa ce este de fapt activ în noi atunci când devenim mistici, ce anume înfăptuiește în noi ceva atunci când devenim mistici. Dumneavoastră puteți vedea iarăși aceste lucruri din literatura noastră orientată antroposofic. Și aici trebuie să spunem: Tocmai acesta este terenul pe care găsim materia! Găsim acționând în noi ceea ce este material atunci când devenim mistici. Căci chiar și cel mai mare mistic, ce anume aduce el la manifestare în sine? El aduce în sine la manifestare ceea ce clocotește și fierbe în metabolismul său, oricât de subtil ar fi acesta. Înlăuntrul pielii omenești descoperim noi materia propriu-zisă, și nu în lumea exterioară, care face impresii asupra noastră. Descoperim materia dacă lăsăm să urce în noi ceea ce este aprins în metabolism. Dacă, de exemplu, ne informăm la Meister Eckhart, cum l-a descris el pe Dumnezeu lăuntric: acolo el indică modul în care și-a adus cu grijă în conștiență ceea ce clocotește și fierbe în metabolismul său, ceea ce i-a apărut ca acționând înspre centrul inimii și transformându-se acolo în ceea ce devine perceptibil ca scânteie a sinei divine în om; aceasta este flăcăruia care se aprinde în inimă prin intermediul metabolismului.
Ajungem la esența propriu-zisă a celor materiale dacă practicăm misticismul. Și așa cum trebuie înălțat rezultat autentic al goetheanismului într-un mod superior de a vedea lumea, tot așa nouă trebuie să ne fie limpede și că rezultatele misticii sunt cele pe care trebuie să le căutăm în interpretarea acțiunii materiale. Nu descoperim în laboratoarele chimice procesele materiale. Atunci când chimistul lucrează în laboratorul său, ceea ce se desfășoară în retortă nu este decât o apariție exterioară, așa cum curcubeul este o apariție exterioară. Și acesta este un fenomen, acolo nu se află nimic dintr-o adevărată materialitate. Învățăm să cunoaștem ceea ce este adevărata noastră materialitate dacă vedem cum se pornesc clocotul și fierberea proceselor noastre lăuntrice situate sub piele, la fel cum se aprinde o lumânare de stearină devenind flacără. Acestea sunt lucrurile care trebuie indicate în privința materialității și noi înțelegem corect mistica doar dacă ajungem la concluzia: Tot ceea ce produce misticismul ca atare ca trăiri interioare în unilateralitatea sa, este acțiune materială; aici poate fi căutată veritabila materialitate. Nu trebuie să căutăm materia analizând procesele chimice, noi trebuie să căutăm materia în acea configurație care își desfășoară sub pielea omenească complicatul său chimism și complicata sa fiziologie. Prin mistică învățăm să dezlegăm enigma materială. Prin mistică învățăm însă să dezlegăm numai enigma materială. Nu ne este îngăduit să interpretăm materialitatea organizației omenești în stilul în care am spune, când vedem o flacără arzând: aceasta nu poate fi rezultatul a ceea ce se află în lumânare, ci în lumânare se află un mic spirit care provoacă flacăra. – Acesta este desigur un nonsens. Tot așa, este un nonsens când căutăm o realitate spirituală în ceea ce trăiește misticul.
Aici trebuie să ajungem deja la o reprezentare cu totul precisă, la o reprezentare care este un adevăr al pragului. Prin ceea ce se dobândește în mistică nu se ajunge prea departe; căci acolo ne situăm în fenomene buimăcitoare, dăruiți poftelor noastre egoiste, care nu doresc să se lase descrise drept procese materialiste ale proceselor noastre interioare propriu-zise. Prin mulțimea buimăcitoare a fenomenelor care ne înconjoară în lumea percepțiilor, noi nu pătrundem până la cunoașterea că, de fapt, aici nu se află pe nicăieri materie înăuntru. Dar să reflectăm la ce vedem, de fapt, atunci când privim, de exemplu, o planetă îndepărtată sau o stea fixă din spațiul cosmic. Ce vedem noi acolo, de fapt? Ceea ce vedem noi în jurul nostru pe Pământ drept covor vegetal verde, drept formațiuni noroase, drept sol cenușiu-maroniu ș.a.m.d., pe acestea nu le vedem atunci când privim afară în spațiul cosmic și vedem stelele; căci stelele, chiar și Luna, sunt prea îndepărtate pentru aceasta. Însă ceea ce se află afară, ceea ce trăiește acolo pe aceste corpuri cerești străine, are peste tot un interior, are procese substanțiale transformate. Acest lucru, ceea ce trăiește acolo ca procese materiale în ființele superioare corespunzătoare, aceasta vedem noi atunci când îndreptăm telescopul către o stea. Tot așa, dacă o altă stea, să zicem Luna, și-ar îndrepta telescopul asupra noastră, oare ar vedea ea plantele și animalele noastre, ș.a.m.d.? Nu, pentru aceasta Pământul este mult prea îndepărtat de Lună. Dar dacă Luna își îndreaptă telescopul spre Pământ, atunci ea privește în stomacul dumneavoastră, în inimă ș.a.m.d. Acesta este conținutul celor ce radiază afară, în Univers. Deoarece dintre diferitele regnuri de pe Pământ, omul aparține celui mai înalt regn, de aceea se vede din afară ceea ce se petrece sub pielea omului. Și acest lucru, care poate fi văzut de pe stelele îndepărtate, aceasta este viețuit drept mistică de către oameni, atunci când este aprins lăuntric în mod conștient.
Vedeți așadar că cel dăruit cu toată seriozitatea concepției antroposofice despre lume trebuie să străbată și acest al doilea adevăr incomod al pragului: anume că tocmai mistica este cea care ne poate învăța să cunoaștem materia Pământului. Luați o carte de fizică în mână. Dumneavoastră știți că acolo se vorbește despre gravitație, despre forța gravitațională a Pământului; dar se adaugă mereu că nu se cunoaște natura forței gravitaționale. Oamenii sunt chiar de-a dreptul mulțumiți de sine atunci când afirmă că nu s-ar cunoaște natura forței gravitaționale.
Cum ajungem să cunoaștem natura acelei forțe care face creta să cadă jos când i se dă drumul din mână? Forța care este numită forță gravitațională poate fi cunoscută în modul următor. Într-un anumit moment al vieții, probabil pe la vârsta de treizeci de ani, dar poate că și mai devreme, aceasta depinde de conducerea plină de iubire a destinului, oamenii pot cunoaște ceva dacă se observă pe sine în sens spiritual-științific, și nu în modul obișnuit – prin metodele științei spirituale omul este introdus întru câtva în metodele adevăratei observări de sine –, așadar aproximativ pe la vârsta de treizeci și doi de ani se poate cunoaște ceva. Dacă omul nu se observă așa cum o fac misticii abstracți, ci învață adevărata observare de sine, va ajunge, de exemplu, la această adevărată observare de sine dacă atunci când trăiește, să spunem, între treizeci și cinci și patruzeci de ani, și observă că a devenit din punct de vedere organic un altul. Unii o observă din aceea că părul le-a devenit cenușiu; în ziua de astăzi se întâmplă și ca bărbații să chelească în acest răstimp. Așadar omul devine altfel. Dar dacă el nu și-a cucerit capacitatea de a se observa pe sine, atunci nu are trăirea acestei deveniri, atunci nu are trăirea existenței lăuntrice și modul în care se desfășoară această devenire altfel. Ea poate fi trăită dacă omul aplică asupra sa ceea ce am spus eu în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?. Omul poate afla cam de pe la treizeci și doi de ani cum se trăiește aceasta lăuntric. Și apoi învață să recunoască, din modul diferit în care trebuie să-și poarte corpul, în ce măsură corpul devine mai greu. Atunci trăiește lăuntric greutatea, ceea ce se numește forță de gravitație. Aceasta trebuie însă trăită lăuntric.
Toată flecăreala care ajunge să fie exprimată în mistică nu este atât de importantă ca un asemenea fapt concret, modul în care poate viețui cineva lăuntric în acest timp îngreunarea. Dumneavoastră nu puteți învăța să trăiți îngreunarea dacă aveți aici un om, iar acela lasă să cadă o piatră din mână. Dumneavoastră nu puteți observa greutatea din căderea pietrei, căci piatra nu conține adevărata materialitate. Pe aceasta trebuie să o observați în dumneavoastră înșivă prin aceea că acum nu priviți asupra spațiului, ci asupra timpului, adică asupra a ceea ce trăiți succesiv. Trebuie să trecem de la trăirea spațială la trăirea temporală. Trebuie ca oamenii să poată face mai întâi observarea de sine. Oamenii trebuie ca ceea ce nu poate fi găsit niciodată în lumea percepțiilor exterioare să găsească prin trăiri interioare. Iar acestea sunt al doilea element al realității.
Ce are cel care trăiește lumea percepțiilor exterioare? El are doar adevărul, dar nu are știința. Cel care trăiește lăuntric, trăiește abstract-mistic, el are doar știința, dar nu are adevărul; pentru că el se amăgește singur asupra fenomenului fundamental al interiorului, deoarece trăirile lăuntrice sunt flăcările proceselor materiale. Cel care caută doar materialitățile în lumea exterioară interpretează lumea în sens ahrimanic, celălalt, care caută doar adevărul în sens abstract-mistic înlăuntrul său, o interpretează în sens luciferic. Ceea ce trebuie căutat de către o adevărată știință orientată antroposofic este echilibrul dintre cele două, este întrețeserea dintre adevăr și știință. Noi trebuie să căutăm adevărul la un pol și știința la celălalt, și să devenim conștienți cum realitățile vii se polarizează prin aceea că pătrundem adevărul cu știință și știința cu adevăr. Atunci cunoașterea devine o faptă, și atunci se petrece ceva. Atunci nu se definește sau se justifică ceva doar în mod logic, ci se petrece ceva, atunci când omul se străduiește să trăiască lăuntric știința și să cuprindă exterior adevărul, și se străduiește să le întrepătrundă pe acestea două.
Este ceea ce trebuie să înțeleagă prezentul. Prezentul trebuie să înțeleagă că omul trebuie să stea în echilibru între cele două extreme, ahrimanicul și lucifericul. Omul tinde mereu într-una dintre direcții. De aceea este acel grup trinitar [Nota 4] de la Dornach în așa fel, încât lucifericul este expus în partea de sus, ahrimanicul în partea de jos, iar Christos la mijloc, menținând echilibrul. Aceste lucruri pot fi expuse în idei, pot fi aduse până la un distilat al ideilor și atunci devin adevăr și știință. Dar aceste lucruri pot fi expuse și artistic, și atunci trebuie să faci abstracție de orice idee pură, atunci trebuie să cauți în linie, în formă, în statură, și atunci ele devin, de exemplu, grupul statuar trinitar de la Dornach. Însă întregul este pătruns de spirit. Unilateral este misticismul și unilateral este și materialismul. Și trebuie știut că cele două trebuie întrețesute într-o activitate vie și că în această activitate vie trebuie căutată interioritatea reală a omului. Însă timpul nostru vrea să se împrietenească unilateral cu materialismul și de aceea se află într-adevăr pe calea către debilitatea mintală. Eu am arătat că nu trebuie să se rămână la teoretizare, ci că trebuie știut realmente: de îndată ce întâlnești Păzitorul pragului ți se arată ce este materialismul – o cale către debilitatea mintală! Omul trebuie să se însănătoșească, nu trebuie doar să respingă ceva pentru a ajunge la altceva. Extrema cealaltă este mistica abstractă. Despre aceasta trebuie să poți dobândi sentimentul: în realitate ea este calea spre infantilism, dacă vrem să o spunem pe nemțește, nu există un alt cuvânt german pentru aceasta decât copilărirea, decât priceperea lumii în sensul care este adecvat doar copilului foarte mic – infantilismul! Așadar copilul care nu a fost încă atins de lume, care trăiește în pura materialitate fizică, în procesele organice-fizice, reprezintă pentru noi tipul misticului, numai că misticul va avea mai târziu aceleași trăiri ca și copilul. Desigur că aceste trăiri se prezintă altfel la adult, dar copilul resimte și el această concentrare a activității organice în inimă, și când simte această concentrare, atunci dă din picioare, și atunci vedem cum datul din picioare la periferie, mișcarea în afară, reprezintă contrariul concentrării în sine în inimă. Dacă omul rămâne pueril de-a lungul întregii sale vieți, dacă este prea comod să se pătrundă cu ceea ce îi poate da doar materialismul, atunci el respinge materia exterioară; ea nu este nimic pentru el, ea este pentru el ce poate fi mai jos, ceva dincolo de care el trebuie să tindă. Dar atunci dă și el din picioare, și dând din picioare își dă la iveală mistica. Acesta este un adevăr de prag, un adevăr de prag incomod. Dar orice misticism abstract, care, așa cum este practicat în ziua de azi, atinge un fel de voluptate, în așa fel încât cei care îl practică își ling degetele când se tipăresc lucruri care, de fapt, sunt doar un dat de picioare în gânduri, constituie infantilism. Și trebuie să ne fie clar: așa cum materialismul duce la debilitatea mintală, tot așa duce mistica abstractă duce la boala infantilismului, la puerilitate. Iar adevărata viață constă în aceea ca noi să găsim echilibrul între materialism și mistică.
Și aici lucrurile sunt iarăși întru câtva dificile, pentru că abia aici devin de-a dreptul incomode. Dar dacă veți căuta echilibrul la balanță, nu vă este îngăduit să disprețuiți ceea ce se află pe o parte pentru că, dacă este prea mult, va deregla din nou echilibrul și trebuie să încercați să puneți pe ambele talere ale balanței ceea ce își menține echilibrul. Astfel, este necesar să nu disprețuiți ceea ce duce în materie și să vă spuneți că aceasta duce la debilitatea mintală. Dimpotrivă, cel care vrea să pătrundă în lucruri trebuie să înainteze cu îndrăzneală în realitate, trebuie să-și spună: trebuie în orice caz să merg pe calea care, dacă este parcursă unilateral, duce la debilitate mintală, dar eu sunt înarmat împotriva acestui aspect. Eu sunt înarmat și împotriva faptului de a mă împotmoli pe cealaltă cale; eu păstrez ceea ce îmi este necesar din copilărie, dar nu rămân la vremea copilăririi. – Așadar omul trebuie să găsească echilibrul între materialism și mistică: acesta este veritabilul simț al vieții. Simțul vieții este echilibrul între debilitatea mintală și infantilism. Și dacă cuiva nu îi convine să vadă clar acest lucru, el este incapabil să pătrundă în realitate. Oamenii devin debili mintali dacă nu observă că omul normal trebuie să învingă zi de zi și oră de oră debilitatea mintală care îl amenință mereu, și că el rămâne om doar dacă rămâne infantil, adică genial. Căci dacă omul păstrează infantilismul într-un echilibru corect, atunci este geniu. El este geniu numai în măsura în care și-a păstrat infantilismul la vârsta de treizeci-patruzeci de ani; dar acesta trebuie să se încadreze în echilibrul corect. Astfel încât trebuie să spunem: În fiecare se află pericolul – cum să formulez lucrurile? – de a deveni un geniu, sau de a rămâne infantil. De fapt se pot spune amândouă. De îndată ce se ajunge la adevărurile pragului, modul obișnuit de exprimare nu mai este valabil; aici se întrețes lucruri care altfel sunt separate. Toate cuvintele primesc o altă însemnătate și se poate spune că ar fi de-a dreptul umoristic să prezinți imaginea și pictural sau plastic: aici este pragul către lumea spirituală, aici se află unul și dincolo celălalt; unul urzește în spiritual și celălalt în material, și-și strigă unul altuia. Cel din lumea spirituală strigă: Infantilism! – iar cel din lumea materială strigă: Genialitate! – Așa cum un copac arată altfel dintr-o parte decât dintr-alta, tot așa arată lucrurile diferit în funcție de faptul dacă sunt privite din punct de vedere spiritual sau din cel material. Din punct de vedere spiritual trebuie să se vorbească despre genialitate, pentru că omul și-a păstrat felul de a fi al copilului, reprezentarea jucăușă, să se vorbească despre infantilism pentru că se privește spre ceea ce este infantilism dacă ne situăm pe partea spirituală. Căci de acolo infantilismul se vede altfel. Acolo se știe că omul coboară din lumea spirituală, că el se întrupează într-un trup fizic, acolo se vede cât de neîndemânatic este încă un copil, dar și că în ceea ce este încă nedezvoltat trăiește cea mai înaltă spiritualitate.
Unii oameni, ca de exemplu nătărăul de Dessoir [Nota 5], s-au supărat în mod deosebit cum am descris eu în cărțulia mea Călăuzirea spirituală a omului și a omenirii [Nota 6] că înțelepciunea care lucrează în copil la configurarea creierului este cu mult mai înaltă decât înțelepciunea pe care o exprimă omul ulterior în viața sa. Nătărăi ca Dessoir nu pot înțelege asemenea lucruri, căci pentru ei perimetrul înțelepciunii este acela pe care îl exprimă ei atunci când își scriu cărțile. Dar lucrurile stau așa că atunci când din partea spirituală se spune: infantilism –, se vede cum a coborât ca rază entitatea divină a spiritului omenesc, care se dezvoltă pe deplin lăuntric. Aceasta a coborât într-un trup omenesc încă nedezvoltat; pe acela l-a cuprins, pe acela l-a prelucrat, astfel încât chiar și după câteva luni creierul este altfel decât a fost, astfel încât întregul trup devine altceva la vârsta de șapte, paisprezece ani ș.a.m.d. Așadar nu se vorbește despre infantilism în sensul că ar fi o insultă, ci se vorbește în așa fel încât infantilismul este desemnat drept ceea ce se prezintă drept coborâre a spiritului în lumea fizică, drept primă cuprindere a trupului, acea stare de a mai fi copil, de a mai fi încă într-o constituție umană în care prin dezvoltarea restului trupului – care se dezvoltă cel mai repede, în timp ce capul conține cel mai mult spirit –, omul încă nu este epurat de spiritul din cap. Așa se văd lucrurile atunci când se vorbește de infantilism din partea suprasensibilă. Căci în capul copilăresc se află mult spirit, și – acesta este un adevăr incomod – cu vârsta spiritul devine tot mai puțin, iar noi devenim tot mai pietrificați și mai pietrificați în capetele noastre. Copilul are încă mult spirit. Acesta se volatilizează treptat. Îmi îngădui să folosesc cuvântul „a se volatiliza” în așa fel încât spiritul din cap se volatilizează în jos, în restul organismului. Vedeți de aici că atunci când vorbesc despre infantilismul văzut de dincolo de prag, el este expresia a ceva superior, pe când atunci când vorbesc despre infantilism din punct de vedere pământean, el este expresia unei rămâneri pe loc. Numai că limbajul Pământului și cel al Cerului sunt deosebite unul de celălalt, și acesta este tragismul timpului nostru, anume că oamenii nu mai vor deloc să înțeleagă limbajul Cerului. De când a devenit uzual să se ceară ca de la amvoane să se vorbească pe cât de pământean este posibil, oamenii au pierdut posibilitatea de a înțelege limbajul de dincolo. Și atunci este ușor de înțeles că dacă o dată ai ceva de expus într-un context, ceva pe care desigur că îl expui din contextul respectiv și după ce ai pregătit contextul, ca de exemplu cel referitor la cuvântul de dincolo de prag, și spui: Entitățile din lumea spirituală se volatilizează în jos –, atunci se pot întâmpla în ziua de azi următoarele. Vreau să menționez într-o imagine ceva ce s-a întâmplat realmente. Atunci se poate întâmpla ca cineva să scrie: Steiner a spus că lucrurile nu se volatilizează în sus, ci în jos. Atunci un profesor de anatomie [Nota 7] își însușește această afirmație și o citește auditoriului său, pe care l-a pregătit el însuși, cerându-le să apară cu trompete de copii și zurgălăi, atunci când adevărata antroposofie urmează să fie prezentată de un orator! Apoi se prezintă antroposofie. După care vorbește profesorul și citește ceva pe care și l-a însușit el, și apoi studenții încep, cu trompetele și zurgălăii lor, pe care și le-au adus cu sine, să aplice argumentele științifice folosite în ziua de azi în astfel de cercuri. Acesta este un procedeu care s-a desfășurat într-adevăr la Göttingen în aceste zile. Citiți anexa [Nota 8] care a fost tipărită la noul număr al ziarului nostru despre tripartiție.
Trăim într-un timp întru totul grav, și de aceea aș dori să continui vineri ceea ce am abordat astăzi caracterizându-vă cum apar în realitate materialismul, pe de o parte, și mistica, pe de altă parte, prin aceea că vă voi arăta care sunt sarcinile noastre. Căci în ziua de astăzi sarcinile noastre nu sunt acelea de a ne reuni în cercuri sectante, ci de a interveni în mod viu în procesele vieții și de a introduce impulsurile antroposofice în întreaga viață culturală a prezentului. În ziua de azi nu este îngăduit, dacă ne înțelegem sarcina timpului, să rămânem în mod unilateral materialiști sau mistici, ci trebuie să pășim pe calea către realitate, așa cum am încercat să vă caracterizez în mica lucrare [Nota 9] care a fost tipărită prin strădaniile domnului Molt pentru aceia care trebuie să afle afară, pe câmpul de bătaie, câte ceva din spiritul antroposofic. Trebuie să ne aducem mereu înaintea ochilor că în ziua de astăzi ne aflăm într-un timp grav și că vom simți că îi vom face față numai dacă lăsăm să se apropie de noi ceea ce nici măcar nu poate fi denumit justificat în vechile forme ale limbajului, și care ne transpune în necesitatea de a găsi noi înșine noi forme de limbaj dacă e să ajungem la adevărul actual. Cunoașterii nu îi este îngăduit să rămână pe loc la scormonirea cu gândul, cunoașterea trebuie să devină faptă. Atunci noi, ca omenire, nu vom naviga înspre apusul Occidentului, ci vom găsi din nou un răsărit. Dar atâta timp cât materialismul se servește de simbolurile infantilismului – de trompete și zurgălăi – pentru a combate antroposofia, așadar atâta timp cât materialismul se folosește de infantilism și mistica se folosește de materialism prin faptul că vrea să facă diverse procese materiale să apară drept spirituale, atâta timp vom naviga cu toate pânzele sus înspre decăderea Occidentului. Aici nu este vorba de a scormoni cu gândul, ci de o adevărată problemă de înfăptuire.
