Deoarece astăzi, înainte de a pleca, se oferă încă o dată ocazia să vă vorbesc, ca unor prieteni ai Mișcării antroposofice, aș dori să îndeplinesc ceea ce într-o anumită privință este o dorință a inimii mele: anume să discut câte ceva din cele necesare a fi discutate acum. S-ar putea ca majoritatea celor pe care le am de spus astăzi să fie un fel de repetare a unor lucruri care au fost adesea menționate din cele mai diferite puncte de vedere și care în ziua de azi deja joacă un rol și în considerațiile expuse în conferințele publice. Dar din anumite motive este totuși necesar să mai discutăm astăzi încă o dată despre câteva lucruri.
După cum am accentuat adesea, trebuie neapărat să se fi înțeles de un număr suficient de oameni că actuala civilizație trebuie îmbibată cu anumite impulsuri, care pot veni numai din cuprinderea spiritual-științifică a Universului, în cel mai înalt grad, dacă e ca declinul în care am ajuns ca lume civilizată actuală să nu ducă la o ruină completă.
Materialismul care s-a ridicat în ultimele trei-patru secole în lumea europeană, care și-a atins punctul culminant în secolul XIX și a trecut și în secolul XX, acest materialism are o particularitate care se manifestă într-un mod deosebit de paradoxal atunci când oamenii nu știu să abordeze corect motivele despre care este de fapt vorba. Anume, acest materialism are particularitatea că lui îi este pe deplin refuzat să cunoască lumea materială în realitatea ei. Probabil că v-am expus deja un exemplu în acest sens. Peste tot este susținută concepția provenită din modul de gândire materialist al perioadei contemporane, pe care a îmbrățișat-o un public larg, anume că inima noastră ar fi în cadrul organismului nostru un fel de pompă, care pompează sângele prin organism. Găsim această viziune despre instrumentul-pompă al inimii omenești elaborată în cele mai felurite variante. Numai că lucrurile nu stau așa, ci ceea ce este realitate trebuie astfel conceput încât să se spună: Întregul nostru sistem circulator ritmic este ceva viu, și nu este ceva care să poată fi comparat cu niște canale sau ceva asemănător prin care curge apa, acționată în circuitul ei de o instalație de pompare. Sistemul nostru circulator ritmic, sistemul nostru sanguin este ceva viu. El este menținut în starea sa vie prin diverși factori, printre care cei mai grosieri sunt: respirația, foamea, setea și cele asemănătoare, așadar lucruri care sunt întru totul de o natură sufletesc-spirituală. Surse întru totul primare pun în mișcare ritmică sistemul nostru sanguin viu, iar ceea ce este mișcare a inimii provine de acolo că acest spiritual intervine în acest ritm sanguinic. Ritmul sângelui este elementul primar, viu, iar inima este antrenată de acest ritm al sângelui. Faptele sunt așadar complet opuse celor propovăduite în ziua de azi de către fiziologia curentă de la toate catedrele de învățământ, și drept pentru care sunt băgate în capetele oamenilor începând de la școală și din cea mai fragedă copilărie.
Trebuie să spunem așadar: materialismul nu a fost nici măcar capabil să recunoască în realitatea lor ce sunt procesele materiale din organismul omenesc care se referă la inimă. El a înțeles complet greșit tocmai ceea ce este material. Însă acesta este doar un exemplu din multe. Tocmai ceea ce este material a rămas complet neexplicat sub influența materialismului. Inima nu este o pompă, ci este ceva care poate fi mai degrabă văzut drept un organ de simț pus în funcțiune în organismul omenesc pentru ca omul să aibă în subconștientul său, prin intermediul inimii, un fel de percepție subconștientă a circulației sale sanguine, așa cum are prin intermediul ochilor o percepție a culorilor lumii exterioare. Inima este în fond un organ de simț pus în funcțiune în circulația sanguină. Despre toate acestea în ziua de azi se învață exact contrariul.
Acesta este aparent un exemplu marginal. Pot să-mi imaginez că unii filistini sunt înclinați să spună în ziua de azi: Și ce rău poate fi dacă oamenii au o părere complet greșită despre esența inimii omenești? Mai degrabă ei ar trebui să accepte că are o importanță generală întru totul îngrijorătoare dacă toți medicii au o părere greșită despre esența inimii omenești. Căci de faptul că medicii au o părere corectă sau una greșită în privința inimii depind totuși multe în viața omenească. Dar aceasta este situația și cu alte lucruri. Și prin faptul că în viață toate lucrurile sunt legate între ele, prin aceasta omenirea este chiar plină în ziua de azi de gânduri sucite, de gânduri complet inverse. Și s-ar putea crede, dacă oamenii ar voi să o facă numai, că agățarea de gândurile întoarse cu josul în sus ne poate ruina de fapt întreaga gândire. Căci așa se și întâmplă. Gândirea noastră este ruinată temeinic prin aceea că noi ne obișnuim să gândim contrariul în privința realității în cele mai diferite domenii, pentru că așa ni s-a băgat în cap din copilăria noastră. În felul acesta nu ne obișnuim niciodată să avem o gândire sigură, care știe ce vrea. Căci cum ar putea ieși la iveală o gândire care știe ce vrea, de exemplu, în viața socială, atunci când în lucrurile unde în primul rând trebuie să fie căutat adevărul, noi suntem pe calea opusă?
Dar, vedeți dumneavoastră, în ziua de azi oamenilor le rămân inaccesibile anumite lucruri care ar fi importante de știut. Atunci când în ziua de azi se cercetează organismul omenesc în instituțiile obișnuite, în laboratoarele biologice și fiziologice sau în clinici și alte instituții, atunci se cercetează – spunem noi – creierul, prin aceea că acesta se analizează bucată cu bucată, așa cum ne apare el pentru început, și se cercetează ficatul analizându-l la fel. Dar făcând acest lucru oamenii nu se uită niciodată la ceva care este întru totul specific pentru înțelegerea omului. Întreaga noastră organizație a capului în ziua de azi și tot ceea ce este guvernat de aceasta este esențialmente altfel decât restul organismului omenesc.
Vreau să vă arăt în felul următor ceea ce se află la baza acesteia: Este ceva pe care dumneavoastră îl puteți desemna în modul următor. Vă voi conduce treptat la ceea ce vreau să vă spun de fapt. Dumneavoastră puteți spune: Omul are două organe de percepție ale căror direcții de percepție sunt întru câtva acestea (vezi desenul, a). Și într-un anumit raport cu aceste direcții de percepție se află alte două direcții de percepție pe care, dacă e să le desenez schematic, trebuie să le desenez așa (b):
Acestea sunt patru direcții de percepție pe care le are omul, ale căror linii se desfășoară în modul pe care l-am indicat eu aici. Intenționat nu am spus unde se află aceste direcții de percepție la organismul omenesc. Dacă nu desenez aici altceva decât două direcții (a), pe care într-un fel le întindem și cu care percepem, și aici alte două (b), prin care percepem lateral, atunci este complet indiferent dacă aici sunt direcțiile sentimentelor sau senzațiilor care trec prin picioarele mele, iar aici sunt direcțiile simțirii care trece prin brațele mele. Aveți aici ceva care se află în concordanță. Eu îmi percep oarecum greutatea stând cu cele două picioare ale mele pe sol. Atunci percep cu adevărat ceva. Și eu percep de fiecare dată ceva chiar și dacă nu ating nimic atunci când îmi întind mâna, când îmi întind brațul. Pe acestea pot să le desenez așa (a). Dar cu același desen pot de asemenea să exprim cu totul altceva. Gândiți-vă că aici am orizontala și atunci aceste două direcții pot socoti că sunt cele două axe vizuale, și atunci desenez cele două axe vizuale astfel. Iar această direcție (b) pot socoti că este direcția urechilor, și pot avea aceeași schemă pentru percepțiile ochilor și ale urechilor. Am o dată întregul organism, numai că rotit cu un unghi drept, în cap, și apoi restul organismului în interior. Dintr-un anumit punct de vedere superior, amândouă sunt același lucru. Cele două picioare ale noastre sunt doar direcții de percepție devenite carne, pe care le avem și într-un mod mai spiritual prin aceea că le întindem din creier prin ochi și percepem culorile, în timp ce în rest percepem greutatea și tot ceea ce este legat de aceasta. Noi ne vedem greutatea și pășim pe culori, am putea spune, dacă am vrea să confundăm ‒ dar întru totul din punct de vedere organic ‒ cele două lucruri. Eu aud creta și ating Do-ul sau Do diezul. Aceasta este doar o diferență graduală. Ceea ce se află în sfera capului este rotit cu un unghi drept, este mai spiritual, celălalt se află la nivel vertical și este material. Dar amândouă se reduc în final la același lucru. Numai de una știu eu – știu de cele pe care pășesc ochii mei când e vorba de culoare, de ceea ce ating urechile mele când e vorba de sunete – de aceasta știu, aceasta este în conștiența mea obișnuită. În privința a ceea ce văd picioarele mele din relațiile de greutate, din ceea ce aud brațele mele din toate celelalte relații care intră aici în considerare, totul este în subconștient. Iar cele ce se află în subconștient, sunt relațiile cosmicului. Prin acest întreg subconștient cunosc eu cosmicul, cunosc relația Pământului cu celelalte corpuri cerești, cunosc ceea ce este corelat în mod universal cu gravitația. Cu brațele aud muzica sferelor, și nu în mod firesc, cu urechile. Astfel încât putem spune: Noi constăm din așa-numitul organism inferior al nostru, care are o conștiență cosmică subconștientă, și din capul nostru, care are o conștiență terestră, dar tocmai o conștiență „conștientă”. Pe această diferență este clădită întreaga organizație omenească. Modul în care suntem noi configurați în exterior depinde întru totul de aceste contraste. Și dumneavoastră știți: Ceea ce purtăm noi în ziua de azi drept cap este trupul transformat din încarnarea precedentă, din viața pământească anterioară, în timp ce restul organismului nostru actual va deveni capul în următoarea viață pământeană. Noi parcurgem această metamorfoză de la o viață pământească la alta. De aceea, capul este restul organismului transformat. El este într-o anume măsură mai desăvârșit, mai încheiat. Și pentru că el este așa, au devenit picioarele așa de fine, încât să se întindă ca antene văzătoare afară din ochi, pentru a păși de acolo pe culori cu o maximă mobilitate. Brațele din viața precedentă au devenit atât de eterice, încât se întind acum afară din urechi și ating sunetele.
Considerați în primul rând aceste cunoștințe concrete despre om. Nu s-a realizat nimic doar prin faptul că oamenii știu că există vieți pământești repetate, ș.a.m.d. Acestea sunt, la urma-urmelor, dogme, și atunci e egal dacă avem dogme ale Bisericii catolice sau evanghelice sau dacă avem dogma repetării vieților pământești. Gândirea propriu-zisă începe abia atunci când intrăm în evenimentele concrete, abia atunci când putem înțelege: Tu privești capul omenesc și îl vezi ca transformare a trupului tău din viața ta pământească anterioară – pe care trebuie să ți-l închipui desigur fără cap, deoarece capul precedent este transformarea unui trup dintr-o viață pământească și mai din urmă. Dar în ceea ce vezi acum drept cap, vezi organismul transformat al vieții pământești anterioare. Iar ceea ce vezi acum drept rest al organismului, în acesta vezi ceea ce va deveni cap în următoarea viață, în care brațele se vor fi metamorfozat astfel încât vor fi devenit urechi, iar picioarele se vor fi metamorfozat în așa fel încât vor fi devenit ochi. Abia atunci când privim astfel în ceea ce este material și îl pricepem în transformarea sa spirituală, atunci când avem spiritul astfel încât el poate lumina în interior ceea ce este material, abia atunci este aici ceea ce are nevoie cu necesitate omenirea în ziua de azi. Și numai după ce oamenii au organizat spiritul omenesc astfel încât să nu mai predice asemenea prostii cum sunt cele care au fost predicate îndeosebi în cea de-a doua jumătate a secolului XIX drept viziuni sociale posibile, abia atunci oamenii sunt într-adevăr maturi pentru a dobândi astfel de viziuni sociale care pot fi introduse ca realități în lume. În ziua de azi e nevoie să se pătrundă temeinic cu privirea acest lucru. Este o problemă serioasă ca oamenii să-și spună în ziua de azi: Ceea ce este venerat drept știința care s-a dezvoltat, care este predicată peste tot, aceasta trebuie înlocuită cu altceva. Nu merge deloc altfel.
Este lipsit de sens, după cum am spus recent și într-o conferință publică [Nota 1], să vorbim despre instituirea Universităților populare și să credem că s-ar putea transplanta în universitățile populare ceea ce este practicat în ziua de azi în facultățile noastre obișnuite. Ceea ce este practicat în facultățile noastre ne-a împins în aceste catastrofe, întrucât puținele personalități conducătoare o au ca atitudine fundamentală materialistă a lor; acum, acestea urmează să fie introduse în întreaga masă a oamenilor, ceea ce înseamnă că milioane urmează să intre în catastrofele în care au fost duse printr-o conducere spirituală incorectă a câtorva. Ceea ce nu este bun pentru puțini, urmează să fie acum răspândit pentru mulți. Așa de comod nu merge totuși cu răspândirea educației pentru adulți, în sensul că ceea ce viețuiește în Universități să fie pur și simplu dus în afară, pentru că prin aceasta se duce afară ceea ce este în genere nepotrivit pentru oameni. Aceasta sună astăzi radical, dar face parte dintre lucrurile cele mai necesare ca acest lucru să fie neapărat pătruns cu privirea, dacă ne gândim măcar pe departe ca declinul să nu se deruleze în continuare, ci să se înfăptuiască o reclădire.
Aceasta este ceea ce voiam să pot spune în cuvinte care să cuprindă într-adevăr inimile. Cât mai multe inimi trebuie să fie cuprinse de aceste adevăruri concrete. De aceea a fost pentru mine o necesitate să indic în conferințele publice cum noi totuși am ajuns deja în școlile Waldorf, ca în anumite ramuri să fie introdusă antroposofia în mod pozitiv în predarea istoriei. La fel de bine aș putea menționa învățământul antropologic din clasa a V-a, unde de asemenea a acționat antroposofia, a acționat, dar nu predându-li-se copiilor antroposofie – aceasta nici nu ne-ar trece prin minte – ci prin aceea că învățământul a fost vivifiat prin ceea ce vine de la antroposofie, prin aceea că antroposofia a fost lăsată să curgă în materia de predare. Aceasta acționează trezitor asupra sufletelor copiilor; ei devin cu totul altfel prin aceste influențe. Ar fi o comoditate dacă s-ar voi să se predea pur și simplu antroposofia în școli. Realmente nu se pune această problemă, ci ca cei care predau să se priceapă să vivifieze copiilor prin antroposofie ceea ce predau. Pentru aceasta fără îndoială antroposofia trebuie să devină pe deplin vie în aceia care o predau, și aceasta este ceva care merge infinit de dificil: ca antroposofia să devină vie în oameni. Căci în ziua de azi ar fi deja posibil într-o anumită privință, ca cele mai variate ramuri, nu numai știința ci eu afirm de-a dreptul: cele mai variate ramuri ale vieții să fie pătrunse de ceea ce poate veni prin viața în antroposofie.
Aceasta este o considerare generală. Vreau să leg de ea o considerare specială, din care veți putea deduce cum sunt corelate lucrurile care vin aici în considerare.
Dumneavoastră știți că în concepția marxistă despre viață și lume larg răspândită în ziua de azi, care își are expresia radicală în leninismul și troțkismul distrugătoare de lumi, în această concepție marxistă despre viață joacă un rol important concepția care se numește „materialism istoric”, și în special dogma acțiunii fundamentale a relațiilor de producție. Este o dogmă pe care o împărtășesc în ziua de azi milioane de oameni din proletariat, dogma conform căreia ceea ce este moravuri, justiție, știință, religie, ș.a.m.d., este ceva care urcă ca un fum, ca o ideologie – puteți citi în Puncte centrale [Nota 2] mai amănunțit despre acest lucru – din relațiile de producție, în timp ce relațiile de producție ar fi singurele reale, ceea ce trebuie pus la baza considerațiilor istorice.
Mi s-a părut a fi de o importanță absolut deosebită la vremea aceea – și de fapt se corelează cu întreaga mea părere faptul că am putut face ceva la școala de formare a muncitorilor berlinezi [Nota 3], ceva de la care se putea porni – să vorbesc lămuritor în cercurile proletare despre această viziune a eficienței exclusive a relațiilor de producție în procesul de dezvoltare a omenirii, și de aceea nu am încercat să le aduc la cunoștință o concepție materialist-istorică, ci adevărul. Acesta a fost și motivul pentru care am fost dat afară de acolo, pentru că aceasta s-a împotrivit conducătorilor la acea vreme tot așa ca și ideea tripartiției acum, deoarece realmente în cadrul Mișcării socialiste pe atunci era, și mai este încă și astăzi, un sentiment mult mai orb al autorității și o credință în autoritate mai mare decât în Biserica catolică.
Dar dumneavoastră vedeți că problema care se pune acum este de a pătrunde cu privirea, de a înțelege corect cum sunt corelate lucrurile și din punct de vedere social în lume. Cine dobândește o înțelegere corectă a ceea ce am indicat în cartea mea Despre enigmele sufletului [Nota 4] ca tripartiție dată de la natură a organismului omenesc, cine înțelege această împărțire a omului în organism neuro-senzorial, organism ritmic și organism metabolic, acela gândește astfel încât poate aplica această gândire apoi și asupra vieții sociale. Dacă faci așa ceva, vin nebunii de astăzi și spun: Tu faci analogii; pentru că trupul omenesc este tripartit, împarți și organismul social. – Acesta este un nonsens! Desigur că Punctele centrale nu fac asta; acolo nu se operează cu analogii. Acolo se spune doar că dacă cineva reușește să-și scoată gândirea din cizmele de tortură în care este încorsetată prin știința actuală, și în special prin viața publică de astăzi, el poate, prin faptul că ajunge la cele conforme realității în organismul omenesc, să obțină o gândire așa de liberă încât poate gândi realmente și în social, în timp ce gândirea care așează creierul omenesc alături de ficat și le cercetează pe toate ca pe o aceeași substanță, nu va putea niciodată ajunge la o înțelegere rațională.
Dacă am forma analogii așa exterioare, atunci am spune: Avem tripartiția organismului social și tripartiția organismului omenesc. Capul este organul spiritual, așadar trebuie comparat cu viața spirituală a organismului tripartit; sistemul ritmic aduce acordul între diferitele funcțiuni ca activitate a inimii, activitate respiratorie – așadar partea juridică a organismului social; metabolismul, partea cea mai grosieră, mai materială – cel la care misticul privește de sus cu un anumit dispreț, deși declară și el că trebuie să mănânce și să bea – acesta este comparat cu viața economică.
Dar lucrurile nu stau așa! Eu am atras adesea atenția cu alte ocazii că în realitate lucrurile stau altfel decât se crede după simple analogii, că de exemplu nu se poate spune că perioada de vară se poate compara cu starea de veghe a Pământului și perioada de iarnă cu starea de somn. Adevărul este altul. Vara, Pământul doarme, iarna el veghează. Eu am expus acest lucru în amănuntele sale.
Dar la fel este și acum, dacă mergem pe realitate și nu pe analogii, la compararea organismului social cu organismul omenesc. Aici trebuie comparată tocmai viața economică din organismul social cu activitatea-cap omenească; ceea ce este viața juridică trebuie comparată în orice caz – pentru că se află la mijloc, așa că oamenii nu s-au înșelat la analogie – cu activitatea ritmică. Dar viața spirituală trebuie comparată cu metabolismul. Așadar viața economică trebuie comparată cu organele spirituale, viața spirituală din organismul social cu organele metabolice. Aici n-avem ce face. Viața economică este capul organismului social, iar viața spirituală stomacul, ficatul și splina pentru organismul social, nu pentru omul individual. Aceasta este desigur iarăși mult prea incomod atunci când omul se află în cizme de tortură, că trebuie să diferențieze viața socială de viața omului individual.
Aici se pune iarăși problema ca pregătiți prin știința spirituală să privim asupra realității și să nu practicăm analogii și un simbolism încâlcit. Atunci se ajunge la unele lucruri importante. Se ajunge, de exemplu, la aceea că ne putem spune: Da, dar atunci viața economică, dacă este într-adevăr capul în organismul social, trebuie tot așa ca și capul omenesc să trăiască din restul organismului. Atunci nu putem spune că moralitatea, cunoașterea, viața religioasă ar fi o ideologie, care urcă din viața economică. Nu, dimpotrivă! Viața economică este ceva care depinde de viața spirituală, de metabolismul organismului social, așa cum capul omenesc depinde de respirație, de stomac, ficat și splină. Atunci ajungem să recunoaștem că viața economică este cea care urcă din viața spirituală și religioasă. Dacă omul nu ar avea stomac, el nu ar putea avea cap. Desigur că nu ar putea avea nici stomac, dacă nu ar avea cap, dar la urma-urmelor capul este hrănit de stomac și tot așa este întreținută viața economică de către viața spirituală, și nu viceversa. De aceea este o superstiție, o superstiție îngrozitoare ceea ce amenință să se răspândească în ziua de azi ca teorie socialistă în toată lumea civilizată, pentru că nimeni nu s-a gândit în ultimele secole să cerceteze adevărul, ci fiecare nu a făcut decât să propovăduiască din propriile sale emoții drept adevăr ceea ce îi era adecvat lui, în conformitate cu clasa sa socială și punctul său de vedere. Abia acum se observă ce superstiție este să privești relațiile de producție drept bază pentru desfășurarea evenimentelor istorice. Pentru că acum se pune problema de a compara într-adevăr faptele și nu de a răspândi analogii. Acum se privește în mod corect și se observă că dacă metabolismul este subminat în organismul omenesc, capul suferă, și că așadar de fiecare dată când viața etică, religioasă și de cunoaștere sunt subminate, în organismul social nu acționează un metabolism sănătos și atunci viața economică trebuie să piară. Așadar de viața economică nu depinde chiar nimic, ci totul depinde în mod primar de concepțiile, ideile, de viața spirituală a oamenilor.
Și așa cum capul nostru moare, de fapt, continuu – am expus acest lucru în alte conferințe –, așa cum noi ne întreținem organismul nostru cap numai prin aceea că el fiind continuu pe cale de a muri, împotriva acestui lucru se răzvrătește restul organismului, tot așa este și cu viața economică. Viața economică este ceea ce aduce continuu la pieire progresul istoric al omenirii, ea nu lăstărește întru câtva restul, ci aduce numai moartea în toate. Iar această moarte trebuie mereu compensată prin ceea ce este produs în organismul spiritual. Așadar exact contrariul este adevărat. Cine afirmă în sens materialist că viața economică ar fi baza a ceea ce progresează, nu spune ceea ce este adevărat. Adevărul este că viața economică este baza celor ce mor în etape mereu și a căror pieire trebuie compensată din spirit. A proceda așa cum se procedează acum în Rusia înseamnă a ajuta lumea să moară. Nu există nicio altă posibilitate, dacă se continuă să se lucreze în acest mod, decât să ajuți lumea să moară, din simplul motiv că în ceea ce se îndeplinește acolo se află legitatea morții.
Dumneavoastră vedeți ce lucruri eminente ca importanță socială se află aici. Este ceea ce am încercat să las să strălumineze mereu, în cele mai diferite nuanțe, de cele două decenii de când practicăm antroposofia între noi, prin diferite conferințe, și să clarific că pentru noi nu se pune câtuși de puțin problema să cultivăm o concepție despre lume și viață sufletesc-voluptoasă, un fel de snobism spiritual, ci că se pune problema a ceea ce necesită epoca drept cel mai important impuls al său.
Am vrut să mai rostesc astăzi încă o dată aceste lucruri în fața dumneavoastră într-o iarăși puțin altă formă, în legătură cu diferite lucruri care ne pot lămuri în privința ființei omului, pentru că acum este important ca aceia care se declară prieteni ai Mișcării noastre antroposofice să observe legătura acestei Mișcări antroposofice cu ceea ce se petrece acum între noi.
Lucrurile sunt așa că adesea se discută într-o formă de-a dreptul denaturată ceea ce pornește de la mine sau de la alți prieteni, și este greu să spui lucrurile cu totul liber unei mari adunări, chiar și antroposofică, dar trebuie – deoarece nu avem nici un alt prilej să vorbim numai așa, în cercuri restrânse, și deoarece trebuie vorbit despre aceste lucruri– să atrag atenția asupra a câte ceva. Trebuie să fim conștienți, în special aici, la Stuttgart, că cea de care am ținut de două decenii încoace ca Mișcare antroposofică tocmai a pășit într-un nou stadiu, și că noi prin aceasta, dacă avem intenții oneste cu această Mișcare, am luat asupra noastră obligația să mergem împreună cu acest reviriment, să ne adaptăm acestui reviriment. Trebuie numai să înțelegeți cu adevărat că deoarece prin unii prieteni ai noștri, Molt, Kühn, Unger, Leinhas [Nota 5] și alți câțiva de aici s-a făcut încercarea de a de a trage în mod practic concluziile concepției de viață antroposofice, tocmai prin aceasta s-a petrecut ceva care ne privește pe toți, care ne privește pe toți în așa fel încât ar trebui să manifestăm interes pentru aceasta în întregul nostru comportament. Este așa, că până atunci, de fapt – dacă e să luăm în vedere lucrurile foarte precis – Mișcarea antroposofică a fost un curent universal. Un curent spiritual universal este tocmai ceva spiritual. Ceva spiritual care merge pe drumul său. Se pot forma clici, se pot forma mici adunări atât de reprobabile care să aibă interese personale sau știu eu ce alte interese, chiar peste un asemenea ne-„consilier” precum Max Seiling [Nota 6] poate trece o Mișcare spirituală.
Desigur că lucrurile trebuie tratate corect într-un mod sau altul, dar atâta vreme cât este vorba de o simplă Mișcare spirituală, se poate trece peste ele. Dar acum noi avem totuși trei lucruri dezvoltate din această mișcare.
Primul a fost acela care s-a raliat apelului meu din anul trecut [Nota 7]. Acesta a trecut în Mișcarea de tripartiție, încă discutabilă în ziua de azi, în Uniunea pentru tripartiția organismului social, care de fapt nu a putut atinge până acum nici măcar în mod aproximativ ceea ce s-a vrut. Pentru că ceea ce a fost intenționat prin apel a fost într-un anumit sens respins, și ar fi bine dacă ar exista o conștiență deplină despre faptul că el a fost respins , că s-a împlinit doar foarte puțin din cele intenționate prin acest apel.
Din această cauză, desigur că sunt constrâns să fac anumite lucruri. Când, de exemplu, a apărut la Dornach ideea că ar trebui făcut încă un alt apel care să clarifice în viața internațională ce înseamnă Dornach-ul pentru lume, a trebuit să le clarific prietenilor: Da, afară, în viața obișnuită, care acum însă se îndreaptă spre prăbușirea ei, oamenii sunt obișnuiți să scoată apel după apel, program după program. Aceasta nu se poate face pornind dintr-o Mișcare antroposofică. Aici se pune problema să se înțeleagă că într-un anumit sens este nesănătos în cel mai înalt grad dacă se face ceva care nu reușește. Aici se pune problema să avem în vedere realmente, în modul cel mai precis, șansele de reușită, în așa fel încât să nu facem pur și simplu ceea ce ne trece prin minte, ci să facem numai ceea ce poate reuși. De aceea am spus atunci aceste cuvinte, care sunt importante și pe care vă rog să le chibzuiți: Mie nu-mi va veni ideea să fac un apel, într-un mod asemănător celui dintâi, pentru că nu este îngăduit să se întâmple a doua oară cu un apel ceea ce s-a întâmplat cu cel dintâi. – Eu aș putea să las să apară apelul la cultură [Nota 8], care nu a fost făcut de mine însumi, dar trebuie să ne fie limpede că lucrurile încep să devină infinit mai grave decât este omul înclinat în ziua de azi să le considere, atunci când în fundalul lor se află ceva cum este Mișcarea antroposofică.
Din Mișcarea antroposofică noi am constituit într-o anume măsură până acum trei lucruri, dintre care fiecare reprezintă cu totul altceva:
Tripartiția din acel Apel – la care trebuie să lucrăm, pentru că ea a fost în parte respinsă; al doilea element component este Școala Waldorf [Nota 9]; al treilea este întreprinderea industrială, financiară, comercială «Der Kommende Tag» (Ziua care vine) [Nota 10].
Mai înainte, în timpurile în care nu aveam decât Mișcarea antroposofică – eu vorbesc astăzi numai despre Stuttgart – eu am venit aici la Stuttgart, am fost eu aici trei sau poate patru zile, dar dumneavoastră știți cu câți oameni a trebuit mereu să port discuții individuale. Toate acelea au fost lucruri care au avut o anumită importanță, după cum o arată acum rezultatele. Nu a fost lipsit de importanță că ceea ce s-a întâmplat între timp – cine vrea să mă înțeleagă mă va înțelege – a putut fi ajustat din nou în astfel de discuții cu persoane individuale. Atunci lucrurile au putut iarăși merge mai departe până la următoarea întâlnire. Acum, așa cum stau nemijlocit lucrurile, avem de fapt de a face, după ce s-au dezvoltat aceste lucruri exterioare, cu ședințe de dimineață până seara, ba chiar până noaptea, și nu poate fi vorba să continuăm acele vechi obiceiuri care erau atunci pe când noi eram doar o Mișcare antroposofică. Din toate acestea mulți nu simt nimic altceva decât că este o neplăcere că lucrurile nu mai sunt ca înainte. Dar este necesar ca oamenii să privească întreaga schimbare și să-și spună într-adevăr: Lucrurile au devenit altfel decât în primăvara anului trecut, și trebuie ținut cont de asta.
Ele nu pot rămâne așa cum sunt acum, dar ca să nu poată rămână așa trebuie să se colaboreze în acest scop. Ele nu pot rămâne așa din motivul că tot ceea ce se petrece fie pentru Școala Waldorf, fie pentru Uniunea tripartiției, fie pentru «Kommenden Tag», ia naștere pe baza muncii spirituale. Fără munca spirituală care a fost efectuată și care trebuie efectuată în continuare, toate acestea nu au nici un sens. Această muncă spirituală trebuie să dea întregului configurație, să dea întregului forță și conținut. Dacă vom ajunge acolo unde am ajunge dacă lucrurile ar merge așa mai departe, consecința ar fi că actualele instituții ar înghiți Mișcarea spirituală inițială; atunci am sustrage lucrurilor temeliile lor inițiale. Nu este permis ca ceea ce crește din Mișcarea antroposofică să înghită această Mișcare antroposofică însăși.
Dumneavoastră vedeți că eu trebuie să discut astăzi lucruri foarte grave, și cel puțin câțiva mă vor înțelege. Dar lucrurile nu pot deveni altfel dacă nu acceptăm realitatea că s-a lucrat într-adevăr tocmai antroposofic mulți ani, decenii de-a rândul. Această muncă trebuie să fie o realitate.
Acum vă rog să adăugați la acestea ceva: în lume există multă luptă, dar unde este de fapt cea mai multă luptă? Ea se desfășoară într-o anumită formă pe care oamenii nu o observă, dar ea este cel mai mult în viața spirituală. Și, de exemplu, în ceea ce se numește Mișcare antroposofică, lupta nu are sfârșit. Atunci când din vechile uzanțe – noi a trebuit să ne legăm de ele, dumneavoastră știți de ce – s-a constituit Mișcarea noastră, va să zică mulți dintre oamenii cu vechile obișnuințe teosofice s-au raliat Mișcării noastre, eu am avut senzația că un domn, care pe atunci era un apărător deosebit de fervent tocmai al orientării noastre, se va lupta foarte curând cu toți oamenii posibili; pentru că lupta este ceva care evoluează aici într-un mod cumplit. Da, eu chiar am accentuat întotdeauna: Domnul, care este așa un teosof întru totul autentic, nu numai că se va lupta cu ceilalți oameni, ci chiar partea sa stângă și partea sa dreaptă vor ajunge într-o luptă cumplită. Vom trăi experiența că partea stângă a acestei personalități se va certa în modul cel mai cumplit cu partea sa dreaptă.
Desigur că trebuie dezvoltat tocmai celălalt pol, polul care trebuie să învingă luptele existente continuu, rezultate din natura oricărei Mișcări spirituale – pentru că orice Mișcare spirituală lucrează în vederea individualității. Trebuie să existe celălalt pol, polul înțelegerii dintre oameni, polul care constă în aceea că poți pătrunde în om, că te poți adânci în impulsurile de viață ale unui alt om, ș.a.m.d. Trebuie să fie posibil ca ceea ce practicăm noi acum ca muncă de tripartiție, ca Școală Waldorf și «Kommender Tag» să fie susținute de o bază bună, morală, a Mișcării noastre antroposofice de aici din Stuttgart, de acea bază morală care a fost elaborată de decenii, sau cel puțin trebuia elaborată. Trebuie susținută de aceasta, pentru că numai așa putem înainta și numai așa ne putem recuceri un echilibru între viața în ședințe și munca spirituală necesară care totuși trebuie să constituie baza. Dar desigur că nu vom ajunge la aceasta dacă aici se petrec încontinuu lucruri cum ar fi de exemplu faptul că ți se spune: Din nou s-a petrecut aici ceva înspăimântător, aici este un om care încontinuu bagă zâzanie, care este dăunător pentru toți ceilalți. – Se poate să fie așa, acest lucru poate fi corect. Dar până acum, în ciuda faptului că astfel de lucruri m-au întâmpinat de nenumărate ori în răstimpul prezenței mele actuale de aici, nu am reușit să merg pe urma unui asemenea lucru până într-acolo încât atunci când am ajuns la al doilea el să-mi spună același lucru ca și primul. Iar la al cincilea sau al șaselea a devenit deja contrariul a ceea ce mi-a adus la cunoștință cel dintâi. Da, eu vă povestesc doar fapte. Eu nu vreau să critic, nu vreau să dojenesc și nici să laud pe cineva, într-adevăr nici măcar ultima, dar așa stau lucrurile. Însă ceea ce este necesar să se dezvolte tocmai pe tărâm antroposofic – am expus adesea acest lucru – este un simț absolut, precis al adevărului. Este foarte dificil să lucrezi mai departe în toate aceste chestiuni, dacă nu există baza de adevăr, de adevăr real, nemijlocit. Dacă există această bază de adevăr real, atunci trebuie totuși să fie așa încât atunci când cineva ți se adresează cu ceva, și tu urmărești acel lucru și la cel de-al cincilea sau al șaselea, el să se înfățișeze în același mod. Însă eu trăiesc experiența că mi se comunică ceva „îngrozitor”, iar fiecare om pe care îl întreb spune altceva. Desigur că nu pot utiliza lucrurile pe care le știu din alte surse în viața exterioară; am expus adesea acest lucru. Și nu se pune problema dacă eu cunosc sau nu lucrul acela, dacă el este corect sau incorect, ci se pune problema dacă cel dintâi spune același lucru ca cel de-al șaselea sau al șaptelea; nu se pune problema a ceea ce cunosc eu. De regulă nu mă las dus de nas de iluzii, și nu din această cauză întreb pe cineva, ci din cu totul alte motive. De obicei nici nu mă interesează prea mult ceea ce mi se comunică, dar acum se pune problema că eu pot vedea ce-mi spune cel dintâi și ce-mi spune cel de-al șaptelea și se dovedește foarte frecvent că unul spune ceva, iar la cel de-al șaptelea este exact contrariul. Iar eu cred că din această rezultă cu o anumită evidență: una dintre afirmații nu este adevărată. Mie mi se pare că asta rezultă de aici.
Da, în viața fizică exterioară, care se îndreaptă tocmai de aceea acum spre declin, nu s-a voit niciodată să se observe funcția, semnificația incisivă a neveracității. Chiar dacă nu este intenționată, neveracitatea acționează totuși distructiv. Cel care se situează pe terenul pe care stă știința spirituală orientată antroposofic ar trebui să realizeze în toate circumstanțele că: Ceea ce este o bombă distructivă în viața fizică aceasta este în spiritual un neadevăr. El este o forță distructivă, un instrument distructiv, și anume un instrument distructiv absolut real. Ar fi realmente din nou posibil, în ciuda multelor lucruri care s-au întemeiat, să se ajungă la o activitate rodnică largă și în domeniul spiritual dacă s-ar acorda ceva atenție acestor lucruri, dar o atenție obiectivă, nu o atenție personală.
Dumneavoastră știți că nu este felul meu să țin discursuri acuzatoare; nu este felul meu să fac morală. Dar eu trebuie să aduc în discuție în mod real faptele care mă întâmpină în special acum deosebit de puternic, pentru că noi ne aflăm într-o situație gravă. Noi stăm în fața unor întreprinderi cărora nu le este îngăduit să nu reușească, care trebuie să reușească, la care nu poate fi vorba să nu reușească cumva, despre care noi trebuie să spunem astăzi: ele vor reuși. Dar ca ele să nu înghită Mișcarea antroposofică inițială, asta atârnă de faptul că fiecare trebuie să colaboreze în mod real pentru ca ceea ce ar trebui să rezulte din punct de vedere moral dintr-o muncă de decenii, să fie într-adevăr aici. La aceasta trebuie să colaboreze fiecare. Aceasta este în primul rând necesar, ca fiecare să colaboreze în acest scop.
Mă doare inima că nu pot satisface aproape niciuna din dorințele care mi se adresează acum în număr așa de mare. Dar eu trebuie să-i refuz mereu pe prieteni, pentru că pur și simplu timpul nu se lasă dublat, iar ședințe nu sunt numai de dimineața până seara, ci și până noaptea târziu. Desigur că nu poți vorbi în același timp cu oamenii în mod individual. Dar dacă – lucrurile sunt legate între ele – printr-o chibzuire în cele mai largi cercuri ale colaboratorilor noștri nu vor fi îndepărtate aceste lucruri care joacă așa un rol în toată viața de aici și care sunt caracterizate tocmai prin ceea ce am caracterizat eu acum, dacă aceste lucruri nu vor fi eliminate în acest loc chiar astăzi, prin introspecția fiecăruia, așa cum stau ele acum nu este deloc posibil să găsești timpul pentru a îndeplini munca spirituală fundamentală veritabilă. Cele la care a dus antroposofia vor reuși. Dar dacă în anumite lucruri nu intervin modificări, atunci ele vor înghiți Mișcarea spirituală inițială și atunci, prin voința așa-numitor purtători ai acestei Mișcări spirituale vom avea un nou materialism, tocmai prin aceea că Mișcarea spirituală care se află la bază a fost adusă la pieire. Spiritul vrea să fie cultivat, dacă e să nu ajungă la pieire. Iar materialismul nu există prin sine însuși, nu poți întemeia materialismul, exact așa cum nu poți face un cadavru. Un cadavru rezultă atunci când organismul este părăsit de suflet. Tot așa, tot ceea ce se creează aici pe baze spirituale, din ceva însuflețit, poate deveni pur material atunci când nu există înclinația de a cultiva într-adevăr spiritualul. Pentru aceasta însă este necesar ca în primul rând să fie luată în vedere cu atenție baza morală, baza etică ce a putut fi elaborată. Înainte de toate trebuie avut în vedere cu atenție să nu ne dedăm iluziilor, să nu ne mulțumim cu judecățile care ne sunt comode, să ne uităm la viața însăși, fără să ținem cont de părerile celorlalți.
Este într-adevăr foarte rău dacă, de exemplu, cineva spune: tripartiția este o treabă frumoasă, căreia trebuie sa-i fim adepți, și pentru că atunci omul se simte așa de bine, el spune: Eu întemeiez acum ceva care este întru totul în sensul tripartiției; atunci sunt un om cumsecade. Eu mă pot simți ca fiind un om atât de cumsecade atunci când întemeiez ceva care este un nucleu al tripartiției. Să se lingă pe degete – din punct de vedere moral – din pură voluptate interioară, aceasta poate face cineva, atunci când face așa ceva, dar pentru aceasta nu are nevoie să aibă simțul realității. Căci ideea tripartiției este tocmai de aceea o idee atât de conformă realității pentru că trebuie să căutăm să o transpunem cu toate puterile în realitate. Dar datorită spiritului neveracității ea este atât de contestată de mulți încât, în primul rând, ea trebuie să pătrundă într-un număr suficient de mare de capete. Trebuie ca oamenii să aibă simțul necesar al realității și simț practic.
Cu opt zile în urmă a trebuit să vorbesc aici [Nota 11] despre consecințele tripartiției relativ la administrarea proprietății funciare. Eu am spus că tripartiția lucrează bineînțeles în sensul ca schimburile sociale, condițiile sociale în privința proprietății private să devină astfel încât proprietatea funciară să nu poată fi cumpărată și vândută ca o marfă. Acesta este ceva întru totul din realitate, iar relația opusă este ceva ireal. Eu a trebuit să expun aceasta în ziua în care am ajuns aici chiar prea târziu, pentru că toată ziua am colindat prin regiune ca să cumpărăm proprietăți. Atunci când ai simțul realității nu te poți situa pe tărâmul tripartiției în așa fel încât să spui: Eu trebuie că sunt totuși un om bun; eu formez un nucleu al tripartiției. Nu, trebuie ca fără iluzii să admitem că este imposibil în ziua de azi, să lucrezi pentru tripartiție într-o anume privință, să faci tocmai ceea ce este important, dacă nu lucrezi din prezentul nemijlocit.
Nu se pune problema ca omul să-și lingă degetele din punct de vedere moral pentru a spune că este adept al unei idei. În felul acesta ea devine nefructuoasă și abstractă. Se pune însă problema să pătrundem cu privirea realitatea, să recunoaștem ceea ce este necesar. Aceasta este diferența între utopiști, dogmatici și practicieni, că, bineînțeles, practicianul merge pe acea idee atât de departe pe cât se poate merge, că el nu trăiește străin de lume din pură voluptate lăuntrică, ci abordează realitatea; într-adevăr, noi ne dedăm iluziilor numai dintr-o voluptate lăuntrică. Aceste lucruri trebuie recunoscute. Și mai trebuie recunoscute încă multe altele care se află în această direcție. Iar eu nu am putut proceda altfel, deși ar fi fost multe alte lucruri și pentru această oră, decât să folosesc această oră înaintea plecării mele pentru a indica unele lucruri care mi s-au arătat în cele mai variate moduri așa, en passant, dar care izbesc în interior activitatea aducătoare de roade. Aceasta suferă în primul rând prin aceea că de fapt mereu este necesar să se ducă discuții nesfârșite asupra lucrurilor care ar trebui să poată fi lichidate într-o jumătate de oră, pentru că mereu se amestecă lucruri care de fapt nu ar trebui deloc să fie aici. Dacă ești obișnuit în ziua de azi cu gândirea sănătoasă – și trebuie să te obișnuiești cu aceasta dacă vrei să înfăptuiești știința spirituală care este prezentată în conferințele de aici – și dacă ești apoi transpus în mijlocul acelora ce se desfășoară în ziua de azi în viața comercială în așa-numita practică – eu nu relatez aici teorii –, atunci acestea pot fi caracterizate cel mai bine în sensul că pe cât posibil timpul este strivit în picioare, timpul este irosit. Căci există în ziua de azi practicieni care se laudă că au de lucru întreaga zi. Dacă nu și-ar risipi timpul, probabil că munca lor de zece ore ar putea fi făcută din plin într-o oră. Timpul este strivit în picioare tocmai în așa-numita viață practică actuală. Și prin aceea că timpul este omorât produc oamenii o sfâșiere a gândurilor. Ai de fapt sentimentul, dacă intri în ziua de azi în acest domeniu al așa-numitei vieți practice, că oamenii se cred continuu într-o fabrică de tăiței în care gândurile, care ar trebui să fie concentrate, sunt trase și îmbucătățite ca aluatul de ștrudel sau tăiței, în care totul este întins și larg împrăștiat. Este oribil să întâlnești aceste gânduri risipite, care sunt cultivate în ziua de azi ca practică a vieții. Dacă vrei să examinezi lumea cu aceste gânduri, dacă vrei să pătrunzi cu privirea lucrurile despre care am vorbit eu astăzi aici pentru a oferi o introducere, atunci nu ai ajunge niciodată la ceva. Pentru că această întreagă gândire cu aspect de aluat de ștrudel a rezultat tocmai din omorârea timpului, prin aceea că ceea ce trebuia să fie concentrat și numai atunci ar fi putut să lucreze ca gânduri, nu mai este nimic prin întindere și risipire. Căci ceea ce își îndeplinește funcțiile având o anumită densitate nu mai este desigur de nici un folos dacă devine subțire și scărmănat. Și așa, multe din cele care figurează în economia actuală nu mai sunt câtuși de puțin potrivite să ducă lumea într-un fel sau altul mai departe. Și tocmai aceasta ar trebui să fie sarcina noastră, ca și în privința vieții practice să ajungem din nou la o gândire concisă și să nu omorâm timpul. Însă în ziua de azi trebuie încă omorât timpul dacă Mișcarea antroposofică ce se află în spatele strădaniilor noastre nu este ceea ce ar trebui să fie: o Mișcare reală de la un capăt la celălalt, în care ceea ce este neadevărat se elimină singur, pentru că nu poate fi folosit de cineva înăuntrul Mișcării, pentru că se revelează imediat.
Este ceea ce am vrut să vă spun astăzi, fără să am pe nimeni în vedere – vă rog să nu povestiți din nou că am vrut să țintesc una sau alta. Eu am vrut să caracterizez stări de lucruri generale, a trebuit să le caracterizez, pentru că în ziua de azi ne confruntăm cu o situație mondială gravă și, în fond, în ceea ce se petrece aici la Stuttgart între noi, se întâmplă în mod real acele lucruri care sunt grave în întreaga civilizație. Și din ceea ce bântuie printre noi am putea învăța multe despre ceea ce bântuie în întreaga lume.
A fost fără vreo intenție rea. Și nu trebuia să fie nici discurs acuzator, nici morală ținută de la amvon, ci o discutare a ceea ce mi-a apărut, de fapt mai întâi indirect în ultimele paisprezece zile tot mereu înaintea ochilor și a sufletului.
