Dumneavoastră știți bine că în prezent se spune din multe părți, atunci când este vorba de știința spirituală, că cele indicate de către o astfel de știință spirituală nu ar putea fi niciodată obiect al vreunei cunoașteri, că ar putea fi doar obiect al unei credințe, al unei considerări subiective luate drept adevăr a ceva. Dintr-o asemenea dispoziție provine apoi diferența care se face în general între cunoaștere și credință, și o mare parte a obiecțiilor care se fac și științei noastre spirituale orientate antroposofic constă mereu în aceea că se spune că noi am vrea să învățăm să înălțăm, să ridicăm oarecum la înălțimea unei cunoașteri sigure, exacte, la o adevărată știință, ceea ce ar putea fi de fapt doar credință, ceea ce este în fond un fel de cunoaștere subiectivă, sau poate nu este deloc cunoaștere, ci numai o considerare subiectivă luată drept adevărată.
Abia în ultima vreme s-a ajuns să se diferențieze într-adevăr între știința căreia îi este îngăduit să se preocupe numai de ceea ce este oferit în lumea sensibilă, care poate fi cel mult cuprins și cercetată prin experiment, știința care din asemenea profunzimi este singura care ar furniza o cunoaștere sigură, și credința care se înalță deasupra sensibilului și despre care nimănui nu-i este îngăduit să presupună că obiectele acesteia ar putea fi transformate în cunoaștere sigură. Știința, așadar, pe de o parte – dar numai pentru lumea sensibilă; lumea suprasensibilă pe de altă parte, acceptabilă pentru oricine, în măsura în care o găsește plauzibilă, dar care nu este accesibilă unei cunoașteri sigure, ci numai unei credințe subiective.
De fapt, fiecare om care ia viața în serios ar trebui să resimtă ceea ce se spune în cercuri largi despre o presupusă contradicție între știință și credință drept o enigmă ce trebuie rezolvată. Dar, în fond, este posibil să se dea o adevărată lămurire numai din punctul de vedere al științei inițiatice, în privința specificului că în vremea noastră – și asta de mult, de secole întregi – s-a lucrat în direcția de a aduce omenirii această diferență dintre știința finitului, a celor trecătoare, senzoriale, și credința într-un infinit, în ceva nepieritor, suprasensibil. Căci dumneavoastră știți că tot ceea ce se expune aici din punctul de vedere al științei spirituale orientate antroposofic este străbătut întru totul de un spirit științific, având pretenția de a se alătura, pe deplin justificat, cunoașterii sensibilului în calitate de cunoaștere a suprasensibilului. Numai că știința inițierii trebuie să meargă mult în urmă, în evoluția omenirii, dacă vrea să facă inteligibil de ce s-a adus omenirii în timpul nostru această opoziție dintre știință și credință.
Dacă ne întoarcem înapoi în timp, găsim în vremurile foarte vechi ale evoluției omenirii – noi am vorbit adesea despre aceasta – o cunoaștere primordială, care trebuie privită oarecum ca moștenire a zeilor, o cunoaștere care nu știa așa ceva precum a dovedi, a demonstra, o cunoaștere care se baza întru totul pe aceea că în interiorul omului urca o forță care nu era doar o gândire goală, abstractă sau așa ceva, ci era umplută de o substanță divină de lumină, de o substanță divină de viață, care se simțea ca aflată în legătură cu lumile divine. Exista o cunoaștere a acestei legături a omului cu lumile divine, care mai era încă resimțită și percepută așa cum se percep în exterior culori și sunete, astfel încât nu era nevoie să fie dovedită, deoarece era perceptibilă în prezentul nemijlocit. Nu se cunoștea dovedirea și nici demonstrația logică, ci numai faptul de a fi plin cu ceea ce lăsau zeii să picure înăuntrul omului. Însă aceasta era întru totul „cunoaștere” în cele mai vechi vremuri ale omenirii, și această cunoaștere era legată de o cunoaștere a originii divine a omului. Și deoarece atunci, pe Pământ, omul se știa în legătură cu zeii, deoarece primea aici de la inițiați acea forță care îi permitea să privească această legătură cu zeii, el era și conștient de originea divină a omului, era conștient că omenirea a coborât pe Pământ dintr-o lume în care existase în stare spiritual-sufletească. Această proveniență spiritual-divină a omenirii era de la sine-înțeleasă pentru acea cunoaștere primordială care exista pretutindeni pe Pământ în acele vechi vremuri ale evoluției oamenilor.
Dar această cunoaștere primordială voia să se dezvolte în continuare. Dacă această cunoaștere primordială ar fi rămas, e drept că oamenii ar fi rămas continuu într-o anumită privință ființe pline de Dumnezeu, dar ei nu ar fi putut ajunge la libertate, la deciziile de voință liberă. Ei ar fi trebuit, când își mișcau brațele, să-și spună întru câtva: Un zeu din mine îmi mișcă brațele – sau, când mergeau, ar fi trebuit să-și spună: Un zeu în mine îmi mișcă picioarele. Așa au și simțit pe de-a-ntregul și oamenii primordiali. Ei au simțit oarecum înlăuntrul pielii lor o ființă divin-spirituală care era cu ei, și de acolo a rămas și acea desemnare despre care am vorbit deja din diverse puncte de vedere, că trupul omenesc ar fi templul lui Dumnezeu, deoarece în străvechime omul era într-adevăr ca locuința pământească a zeului, care cobora el însuși pe Pământ pentru a prelua locuință printre oameni. Dar omul trebuie să devină de sine-stătător, autonom. De aceea s-a ajuns ca acea cunoaștere divină inițială să se stingă tot mai mult, ca acea moștenire divină să se retragă tot mai mult. Pentru a ajunge la libertate, omul a trebuit să dezvolte din propria sa putere o cunoaștere, o gândire, o simțire, o voință. El a fost întru câtva părăsit de zei, dar – dacă îmi este îngăduit să mă exprim așa – el a fost părăsit de zei spre mântuirea lui. Pentru ca el să poată dezvolta o știință omenească, s-a retras din el știința divină. Și așa s-a ajuns ulterior ca întreaga cale pe care trebuia să o abordeze știința divină răspândită cândva pe Pământ înspre știința pământesc-omenească să trebuiască să fie supravegheată din misterii, ca inițiații din misterii să fie chemați să regleze oarecum cum trebuie să fie educată omenirea, pentru ca ea să iasă în mod corect din vechea cunoaștere divină și să poată crește în cunoașterea omenesc-pământească.
Atunci însă, după ce știința divină originară a ajuns să se stingă treptat și misteriile preluaseră deja sarcina de a conduce omenirea în așa fel, de a o învăța în mare în așa fel încât trecerea de la înțelepciunea primordială la cunoașterea omenească ce trebuia să ducă la libertate să se poată petrece în mod corect, s-a ajuns ca un anumit număr de oameni să se adune, din ținuturi îndepărtate ale Pământului, pentru a căuta o anumită cale de a zădărnici aceste intenții ale conducerii corecte a omenirii, care venea din misterii. S-au constituit societăți umane care și-au stabilit chiar sarcina de a zădărnici această evoluție corectă. Trebuie să recurgem la știința spirituală dacă vrem să cuprindem cu privirea activitatea unei societăți larg răspândite de oameni din perioada ulterioară timpurilor primordiale. Căci istoria însăși nu ajunge până în acele vremuri; documente exterioare din acele timpuri nu există. Însă era o asemenea societate care și-a însușit într-un anumit mod cunoașterea misterială și metodele acestei cunoașteri misteriale pentru a mai ajunge încă în legătură cu izvoarele divine primordiale ale cunoașterii, într-un timp în care misteriile care lucrau în mod onest erau deja de mult preocupate să transfere vechea cunoaștere divină în cunoaștere omenesc-pământească. Și astfel a fost cândva pe Pământ un timp în care reprezentanții competenți ai științei misteriale erau cu totul preocupați să conducă vechea știință divină în cunoașterea omenesc-pământească. Dar în ceea ce se răspândea pe atunci în omenire ca sentiment și viziune sănătoasă pentru acel timp, în aceasta răsuna – și anume într-o vreme când era deja prea târziu pentru aceasta și omenirii nu trebuia să i se mai șoptească în urechi vechea cunoaștere divină – ceea ce o societate bine organizată voia să aducă din nou omenirii, la acel timp oarecum întârziat, vechea înțelepciune primordială. Așadar, într-o vreme în care oamenii se ridicaseră deja dincolo de starea de cunoaștere divină, ei au trăit faptul că acea veche cunoaștere divină urma să mai fie încă adusă unor largi cercuri din omenire de către aceia care aveau un interes în acest sens.
Ce interes aveau acești membri ai perioadei ulterioare celei străvechi? Ei aveau interesul că voiau să nimicească într-un fel din rădăcini nașterea cunoașterii. Ei nu voiau să lase să se nască în omenire cunoașterea omenească exterioară, ei nu voiau să lase oamenii să ajungă la libertate. Da, în perioada ulterioară timpurilor străvechi, au existat strădanii care voiau să împiedice ca omenirea să preia predispozițiile de dezvoltare spre libertate și care voiau, de aceea, să nimicească din rădăcini cunoașterea pământesc-fizică. Și astfel au făcut acești, cum s-ar spune, „dușmani” ai evoluției omenești din perioada ulterioară celei străvechi, o diferență între cunoașterea omenească și cunoașterea divină, care deja nu mai era justificată pe atunci. Iar faptul de a inunda omenirea, care crescuse dincolo de știința divină, cu aceasta, însemna a o aduce în felul acesta într-o stare de conștiență care era visătoare. Mase largi de oameni trăiau într-o asemenea visătorie în perioada următoare stării străvechi, oameni în care fusese înăbușit simțul pentru nașterea cunoașterii omenești. Și dacă în știința omenească, după cum am putut caracteriza noi adesea, au apărut ulterior multe aspecte foarte deficitare, dacă aceste aspecte deficitare s-au strecurat până în formarea limbajului, de aceasta se făcea vinovată această ridicare amăgitoare a omului înspre cunoașterea divină.
Dacă urmărim sub ce influențe se aflau cei care aveau asemenea strădanii, de a încețoșa oamenii și de a curma din rădăcini nașterea științei și chiar și a limbajului provenit din profunzimile omenirii, atunci trebuie să spunem: Aceste spirite, aceste personalități omenești erau stăpânite întru totul de forțe luciferice. Forțe luciferice trăiau în ei, forțe luciferice care nu voiau să-l lase pe om să coboare până pe Pământ cu întreaga sa simțire, voință și gândire. Omul trebuia să devină tot mai material, dar aceste personalități voiau să-l mențină spiritual, pentru a-l sustrage sarcinilor pământești. Aceste spirite au fost, în evoluția omenirii, spiritualiști ostili ai perioadei ulterioare celei străvechi. Căci pe atunci omul trebuia să afle căile de a coborî tot mai temeinic cu spiritual-sufletescul în corporal. Iar acest lucru trebuia împiedicat de aceste spirite. Dacă e să vorbim oarecum în imaginile prezentului – pentru că este dificil de caracterizat în reprezentări exacte, potrivite, acea stare a omenirii din perioada următoare timpurilor străvechi – am putea spune că aceste spirite apar cu o puternică nuanță de o anume neveracitate inconștientă. Deoarece era de la sine înțeles că prin misterii se dăduse impulsul de coborâre în lumea materială, de a se pătrunde cu aceasta. Acest lucru, oamenii posedați de Lucifer, din perioada ulterioară celei străvechi, firește, nu-l puteau nega. De aceea, acești oameni nu s-au numit pe sine – vorbind în imaginile prezentului, care ar trebui traduse în modul de gândire din perioada străveche – de exemplu, „spiritualiști”, ci s-au numit de-a dreptul „reprezentanți ai celor materiale”. Căci ei le spuneau oamenilor: Veți ajunge la materie dacă ne urmați pe noi, dacă veți folosi puterea pe care v-o dăm prin cunoașterea divină târzie, dacă vă fortificați spiritual-sufletește prin aceasta. Astfel puteți trăi experiența de cuceritori a ceea ce vă este destinat pe Pământ; voi vă puteți cuceri în zbor Pământul prin aceea că deveniți părtași ai puterii divine! – Și acești conducători posedați de Lucifer ai anumitor cercuri ale omenirii și-au dat numele de onoare de „Luptători pentru ceea ce este material”.
Așa a intervenit atunci prin aceste personalități un fel de sciziune în evoluția omenirii între ceea ce trebuia să fie evoluție normală a omenirii, și cele prin care omenirea a fost amăgită prin aceea că i s-a prezentat un ideal al materialității care se încheia cu cucerirea a ceea ce este material – dar nu printr-o familiarizare treptată, ci prin aceea că li s-a indicat oamenilor să-și însușească într-o măsură puterea zeilor prin cunoaștere suprasensibilă la un timp nepotrivit, cu care apoi trebuiau să cucerească lumea materială sensibilă.
În ziua de azi trăim imaginea contrară a ceea ce a existat în acele vremuri străvechi. Vedem că, pornind de la anumite așa-zise confesiuni religioase, are loc o luptă împotriva mersului normal pe care ar trebui să-l preia știința. Aceasta a devenit întru câtva dăunătoare de la rădăcină. În felul acesta știința și limbajul poartă anumite deficiențe prin evoluția Pământului. Însă știința a apărut totuși, pentru că s-au găsit suficienți oameni aflați sub influența adevăratelor misterii și ai adevăratei științei inițiatice, care s-au opus acelor spirite ce au voit stârpirea cunoașterii de la rădăcină. Și așa s-a dezvoltat știința. Așa a luat ea acea cale, pe care eu am caracterizat-o adesea în amănunt, ajungând până la acea stare pe care a avut-o la mijlocul secolului XV, când a început cea de-a cincea perioadă postatlanteană, și a ajuns până în vremea noastră, când însă pentru această știință – conform științei inițierii prezentului – este iarăși un nou punct de întoarcere. În ziua de azi această știință este matură să fie într-un fel lăsată la libertatea omului. În prezent această știință, care în esență astăzi încă se comportă așa încât consideră ca fiind exact, sigur, numai fizic-sensibilul, ceea ce poate fi obținut prin observare sau experiment, această știință este matură, după cum am expus adesea, să se dezvolte până la cuprinderea lumii imaginative, inspirative, intuitive, să se deprindă cu trăirea acestei experiențe, cu cuprindereaa spiritualului. Această știință este chemată să crească în continuare, pentru ca în creștere mai departe să preia forma unei contemplări spirituale. Pentru aceasta este ea matură în ziua de azi.
Însă pentru ca această știință să se poată continua să se dezvolte regular, trebuie să se formeze acea dispoziție în omenire care vrea ca aceleași tendințe de cercetare și examinare scrupuloasă care există pentru lumea sensibilă exterioară în botanică, fizică, chimie ș.a.m.d., pentru triumful științei exterioare, să fie aplicate și în interiorul omului, ca ceea ce este atitudine în știința exterioară să fie transformată într-o astfel de cuprindere vie a lumii suprasensibile, cum este indicat în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 1], în Știința ocultă în schiță [Nota 2], sau în alte cărți corespunzătoare. Și trebuie să ne fie limpede în acest sens: Ceea ce ar trebui, de fapt, să existe ca strădanie în străfundul sufletelor noastre și care poate trăi numai în știința spirituală orientată antroposofic, diferă de ceva care este ca polul său opus, de iezuitism, prin aceea că tocmai iezuitismul este cel care ar dori să mențină știința, cunoașterea propriu-zisă, pe tărâmul pur experimental sau al observației. Verificați o dată – dar verificați exact – literatura științifică ce pornește de la iezuiți: în atitudine, în modul de reprezentare, ea este cea mai materialistă care se poate închipui; ea se străduiește să mențină cunoașterea întru totul în lumea sensibilă și să separe strict cunoașterea care trebuie să aibă de a face numai cu observare senzorială sau cu faptele de observat prin experiment, de ceea ce trebuie să fie obiect al credinței sau al revelației. În sensul acestui fel de gândire nu trebuie creată niciodată o punte între ceea ce este știință exterioară și ceea ce este credință. Însă tocmai acesta vrea să caute știința spirituală orientată antroposofic: calea care duce afară dintr-o știință fizic-sensibilă într-o știință spirituală, dar într-o știință spirituală care să fie menținută la fel de riguros din punctul de vedere al cunoașterii ca și știința sensibilă exterioară.
Trebuie așadar să ne reprezentăm: Această știință fizic-sensibilă este rădăcina și din ea trebuie să crească în afară, din aceleași impulsuri care domnesc în botanică, fizică, chimie ș.a.m.d., – numai că se merge pe un alt teritoriu – cunoașterea suprasensibilă. În anumite cercuri s-a prevăzut că va veni acest lucru. De aceea s-a pus în evoluția omenirii – acolo unde există un interes să nu se întâmple acest lucru – ceea ce apare acum ca un alt contrast: contrastul pe care eu l-am indicat dintre trecerea regulară de la vechea cunoaștere la știința omenească și narcotizarea omenirii prin știința divină. S-a depus în omenire contrastul dintre cunoaștere și credință. S-a făcut contrariul: s-a voit să se mențină știința despre sensibil, aceasta a fost accentuată, și este pur și simplu adevărat că dacă se examinează tocmai literatura iezuită referitoare la știința materialistă, ea reprezintă ceva extraordinar de dotat în privința lizibilității, a limpezimii expunerilor, că realmente această literatură scrisă de iezuiți despre lumea materială este mai înzestrat scrisă decât multe altele care sunt scrise despre această lume în ziua de azi din alte părți. Este bine ceea ce scrie, de exemplu, un om ca preotul Erich Wasmann [Nota 3] despre furnici, și dacă veți citi aceasta veți avea mai mult în această privință decât scrierile pedant-filistine despre furnici ale altor cercetători. În felul acesta s-ar putea da exemplu după exemplu. Scrierile [iezuiților] ar fi bune, dacă ar descrie numai aspecte materiale, pentru că este strădania conștientă [a iezuiților] ca prin descrierea celor materiale să-i țină pe oameni să raporteze cunoașterea în general numai la lumea fizic-materială. Și omenirea o să fie înșelată în principal în sensul că suprasensibilul nu poate fi cercetat prin cunoaștere. Așa cum acei oameni din vechime posedați de Lucifer i-au înșelat la acea vreme pe oameni că primesc putere asupra lumii dacă se servesc de vechea cunoaștere a zeilor – în timp ce veniseră deja alte timpuri ale evoluției –, tot așa vin acum urmașii acelor oameni din perioada următoare timpurilor străvechi și îi înșeală pe oameni că nu este posibil să-și extindă cunoașterea în lumea suprasensibilă, că trebuie să se oprească cu cunoașterea în fața lumii suprasensibile. Așa cum voiau acei oameni din vremurile vechi să narcotizeze omenirea prin cunoașterea suprasensibilă, tot așa vor entitățile umane actuale corespunzătoare lor să împingă de-a dreptul omenirea în lumea fizică, pentru ca ea să se împotmolească acolo și să nu cuprindă lumea suprasensibilă decât cu impulsul tocit al credinței. Așa cum în perioada ulterioară epocii străvechi s-a voit să se dea oamenilor prea multă știință despre suprasensibil, tot așa vor urmașii lor să le dea în ziua de azi prea puțină știință în acest sens. Aceia voiau să dea o cunoaștere suprasensibilă într-un mod nejustificat, aceștia vor să lase oamenilor doar cunoașterea sensibilă, iar despre cunoașterea suprasensibilă să le lase ceva față de care fiecare om poate avea poziția care îi convine.
Ce s-ar întâmpla acum dacă cercul oamenilor pe care l-am indicat aici ar dobândi vreo victorie, acel cerc de oameni care diferențiază conștient știința de credință, în timp ce, firește, un mare număr de oameni dădăciți de ei vor găsi tirade despre „separarea dintre credință și știință”, repetând-o papagalicește, dar numai repetând-o papagalicește? Ce avem atunci? În sensul opus vor ei să realizeze ceea ce au implementat, numai că în sensul lor, acele vechi personalități din perioada următoare epocii străvechi. Așa cum în vremurile vechi nu s-a voit să se lase ca omenirea să coboare cu totul în deplina sarcină pământească, tot așa se voiește acum menținerea ei înăuntrul acestei sarcini pământești, nu se vrea să o lase să evolueze în continuare, de la Pământ mai departe. Iar cei care promovează în ziua de azi tocmai materialismul, se numesc pe sine „spiritualiști”, sau preoți ai unei credințe sau a alteia, reprezentanți ai suprasensibilului. Așa cum în acele vremuri vechi, cei care ofereau o viață spirituală nejustificată se numeau – din punctul de vedere caracterizat – materialiști, tot așa se numesc în ziua de azi nenumărați oameni, care de fapt ar voi să mențină omenirea la aspectele materiale, „reprezentanți a spiritualului”. În ziua de azi, sursa cea mai puternică a materialismului nu este ceea ce a pornit întru câtva de la Büchner, Moleschott sau grasul Vogt, ci cea mai puternică sursă a acestuia este Roma și tot ceea ce are ceva de a face cu acest centru al materialismului. Și se ajunge la ceea ce se vrea, nu prin aceea că se spune: Eu vreau să promovez materialismul –, ci menținând oamenii în materialism prin faptul că se lasă ca în ei să apară doar un impuls tocit pentru supramaterial, drept credință, dar în afară de aceasta nu se lasă să vină înăuntru în omenire nici un impuls care poate cuprinde suprasensibilul. Faptul că pornind de la Roma s-a vrut cucerirea suprasensibilului pentru oameni este neadevărul istoric al perioadei contemporane, iar acest lucru trebuie văzut clar și limpede! Și dacă în ultima vreme din elementul romanic s-a constituit protestantismul, evanghelicul, trebuie să ne fie limpede: în cadrul protestantismului au apărut multe din elementul romanic, dar acea strădanie, ca prin tocirea cunoașterii suprasensibilului în impulsul credinței să nu se lase omenirea să ajungă la suprasensibil, aceasta a rămas foarte puternic chiar și în confesiunea evanghelică, făcând abstracție de faptul că în ziua de azi semnele timpului indică deja că elementul evanghelic va fi învins de către Roma, care va face mereu noi eforturi în direcția pe care am caracterizat-o.
Vedeți deci, dacă cineva vrea să ajungă la ceva în lume, atunci chestiunea e că, dacă cele de obținut sunt contrariul a ceea ce se află de fapt în sensul evoluției normale a omenirii, își ia, cum ar fi, un nume opus. Omenirea trebuie să învețe să treacă dincolo de credința în nume, și ea este pe calea în acest sens. Omenirea trebuie să ajungă la izvoare mai adânci decât viața în cuvinte. A și început acest lucru, în definitiv. Gândiți-vă că dorește cineva să vi se prezinte cu cartea sa de vizită pe care stă scris «Ernst Müller» („Sever Morar” – Müller = morar – n.tr.). Probabil că nu veți presupune că va intra în încăpere un om prăfuit cu făină, ș.a.m.d., așadar cineva care să fie morar. La fel de puțin veți presupune, atunci când cineva vi se recomandă «Richard Schmied» (Schmied = fierar – n.tr.), că va intra în încăpere un om care tocmai a bătut niște potcoave. Dar dacă cineva a trăit la sat, își mai amintește că acolo oamenii ziceau: Acum vine Müller – cu aceasta era avut în vedere adevăratul morar, sau dacă spuneau: Acum vine Schmied – îl aveau în vedere pe adevăratul fierar. Acolo, numele mai însemna și altceva decât o caracterizare exterioară. Numele noastre proprii au luat calea pe care nu mai este posibil să tragem din nume concluzii asupra ființei care poartă acel nume. În ziua de azi nu putem interpreta limbajul în privința numelor proprii, pentru a conchide din acestea ce caracterizează ființa care poartă acel nume. Noi nu știm în ziua de azi când auzim numele de „Fieraru” al unui om, dacă el este fierar, sau la altul, dacă este morar atunci când auzim numele de „Moraru”. Dar aceeași cale pe care au parcurs-o deja cuvintele noastre în privința numelor noastre proprii, aceeași cale va fi parcursă de întregul nostru limbaj, și omul va trebui să învețe să-și creeze reprezentările din alte condiții decât din cuvinte. Așa cum dumneavoastră, atunci când primiți cartea de vizită a unui domn „Moraru”, nu vă puteți face nicio imagine despre ființa acelui om, tot așa va trebui să vă obișnuiți să nu conchideți din caracterul cuvintelor ceea ce trebuie gândit asupra lumii.
Dacă iei în serios ceea ce constituie o cerință imperioasă a timpului, atunci ești puțin înțeles în ziua de azi. Gândiți-vă numai, dacă eu aș aduce, ceea ce am de conferențiat, așa cum se solicită în ziua de azi, după știința cuvintelor, atunci nu aș face ceea ce m-am străduit mereu să fac, să caracterizez ceva din cele mai diferite părți, când mai mult din partea materială, când mai mult din partea spirituală, păstrând mereu în minte principiul pe care l-a rostit Goethe [Nota 4]: Adevărul nu trebuie căutat în nici un caz la mijloc, între două afirmații opuse. La gradul de evoluție la care am ajuns noi nu se mai poate crede în ziua de azi că s-ar putea nimeri, printr-o caracterizare unilaterală în cuvinte, conținutul care trebuie redat. Trebuie să caracterizăm din diferite părți, trebuie să procedăm la caracterizarea în cuvinte așa cum procedăm atunci când, de exemplu, fotografiem un copac din diferite părți, astfel încât imaginile fotografice sunt foarte diferite. Dar dacă le ținem împreună, privim la ceva pe care ni-l putem reprezenta ca acel copac.
Citiți temeinic diferitele cicluri de conferințe apărute și atunci veți vedea cum este menținut acest principiu în expunere, cum acolo lucrurile sunt într-adevăr expuse din diverse părți. Dacă vrei să expui în ziua de azi ceea ce este salutar pentru oameni și cele de care au ei nevoie, atunci trebuie să te obișnuiești să vorbești așa cum s-a făcut. Și pentru că în anumite cercuri nu se vrea acest lucru, pentru că se vrea să se meargă înainte cu știința cuvintelor – însă ceea ce este problemă omenească nu poate fi dat în știința cuvintelor –, de aceea vin în perioada actuală acei socialiști care vor să avanseze și mai mult în știința cuvintelor, dar care nu pot conduce decât la distrugere. În ziua de azi, oamenii cred, în privința evenimentelor din Est, că pericolul ar fi trecut, acum, după ce au învins polonezii, după ce anterior au învins un timp bolșevicii, dar într-un mod tragi-comic cumplit de comportament omenesc. Tocmai din războiul ruso-polonez actual se poate vedea cât de lipsită de temei a devenit omenirea actuală.
Atunci când li se pune oamenilor în față ceva care este scris pornind într-adevăr de la viața socială a prezentului, cum sunt Punctele centrale ale problemei sociale, oamenii vin și cer să li se dea definiții ale cuvintelor, aproximativ după modelul definirii uzuale a cuvintelor din majoritatea manualelor școlare, spre nenorocul oricărei educații și a oricărui învățământ! Dar pe măsură ce cuvântul s-a desprins tot mai mult de ceea ce oamenii trăiau ca experiență interioară, pe măsură ce a trebuit să se conchidă în privința realității tot mai mult din alte raporturi decât din izvoarele cuvântului, s-a ajuns, în fine, ca și la numele de Moraru să se pună întrebarea – din cu totul alte raporturi decât din analiza numelui de „Morar” – cine poate fi acela, cine s-ar putea prezenta ca atare. Astfel, va fi necesar pentru omenire să se desprindă de cuvânt și să judece existența pornind de alte surse.
Dar acest lucru s-a pregătit deja de o vreme îndelungată, numai că nu a fost aplicat mereu în sens corect în evoluția omenirii. De aceea s-a ajuns ca societăți larg răspândite să spună în ziua de azi: Noi îl mărturisim pe Christos! – Dar pentru ei cuvântul nu trebuie să desemneze ființa pe care pretind că o adoră. Nu depinde de faptul că oamenii numesc ceva Christos, ca ei să-și formeze reprezentări despre acest Christos, ci depinde înspre ce ființă reală se îndreaptă lumea de simțire omenească. Și dacă, de exemplu, omul își face o imagine foarte pământească despre ființa Christos, dacă el este inițiat chiar în timpul perioadei de învățătură, în mod militar, cum trebuie să-și pregătească sufletul ca să-și poate face o reprezentare despre Christos, cum să și-l reprezinte ca pe Regele Iisus iar adepții săi ca oaste a Regelui Iisus, atunci se poate întâmpla, când omul și-a însușit o asemenea imagine materială despre Christos, să atribuie numele de Christos unei cu totul alte entități. Atunci omul își îndreaptă în realitate sufletul înspre o cu totul altă entitate și o numește pe aceasta pe nedrept „Christos”. Și aceasta se petrece în ziua de azi foarte des, se petrece în așa fel încât uneori este resimțit într-un mod absolut ciudat.
Am avut cândva, cu mulți ani în urmă, la Marburg o discuție cu un preot evanghelic care a călătorit mult [Nota 5]. Noi am vorbit despre cum conceptul-Christos propriu-zis în teologia recentă s-a pierdut tot mai mult și că, de fapt, această teologie recentă, pe de o parte prin anumite ceremonii de inițiere, îl materializează pe Iisus deja în imaginea pe care o oferă despre el și că, pe de altă parte, anumiți teologi văd în Christos doar „omul simplu din Nazaret”. Atunci, acest teolog protestant care a călătorit mult și a văzut ceva din această lume, mi-a spus: Da, teologii noștri mai tineri de fapt nu-l mai au pe Christos, și nu s-ar mai putea deloc numi creștini sau adepți ai lui Christos; aceștia ar trebui de fapt, dacă numele nu ar fi deja conferit, să se numească iezuiți, pentru că ei nu mai au decât un Iisus! –Aceasta nu este judecata mea, ci ceva care a izvorât din capul unui teolog protestant care a călătorit mult. Și ca să nu aveți vreo părere preconcepută și să nu-i disprețuiți prea mult pe teologii de aici, vreau să mai adaug ceva: acest om era șvab și avea drept soție o șvăboaică, pe deasupra și din Stuttgart! Dar asta numai așa, ca să nu aveți păreri preconcepute.
Noi am încercat să explicăm ceea ce a condus în ziua de azi la separarea dintre știință și credință. Această separare dintre știință și credință este aceea care nu lasă să apară ceea ce am indicat deja ieri [Nota 6], cunoașterea despre lumea prenatală sau a lumii suprasensibile existentă înaintea concepției, care vrea să lase să apară doar credința în viața de după moarte, care li se poate aduce oamenilor numai dacă se poate conta pe o predispoziție egoistă a sufletului. Viața prenatală, pe care am parcurs-o între ultima moarte și nașterea actuală, poate fi adusă oamenilor numai prin cunoaștere, nu printr-o speculare a instinctelor egoiste ale sufletului. Căci oamenii sunt astfel alcătuiți când trăiesc aici, încât le este indiferent ce au făcut mai înainte de a intra în această existență; dar din motive egoiste îi interesează ce se va întâmpla cu ei după moarte. De aceea, se poate predica bine despre ceea ce îl așteaptă pe om după moarte, căci aceasta apelează la instinctele sufletești omenești egoiste. Putem predica prost, dar trebuie să presupunem setea omenească de cunoaștere, strădania după o existență demnă de om, atunci când vrem să vorbim despre existența prenatală a omului. Și aceasta duce, desigur, la aceea ca, în primul rând, educația și apoi viața pământească să ne apară în așa fel încât viața pământească trebuie concepută ca împlinirea unei sarcini care ne-a fost dată după ce am coborât din lumea spirituală și am venit în existența fizică.
Ceea ce trebuie neapărat să se răspândească astfel în lumea exterioară, ceea ce trebuie să acționeze configurând social are, după cum puteți presimți din diverse fundaluri, mulți dușmani. Și acum, în încheiere, vreau să vă povestesc astăzi – căci trebuie să o fac – câte ceva despre izvoarele tulburi din care vine ceea ce vrea să pășească nimicitor în ziua de azi împotriva științei noastre spirituale. Sunt „piese” puternice cele care vin și se vor fortifica tot mai mult, dacă sufletele nu se vor trezi într-o măsură mai mare decât a fost cazul până acum.
Dumneavoastră știți, și prietenii noștri de aici au luptat deja împotrivă, că în întreaga Germanie și dincolo de ea a apărut odată o calomnie abominabilă [Nota 7] despre acea trădare a ofițerilor germani către Antanta prin strădaniile reprezentanților tripartiției, ș.a.m.d. Am primit în ultima vreme câteva din acele scrieri abominale care sunt răspândite în ziua de azi în cercuri largi: scrisori falsificate, despre care se spune că ar proveni din rândurile noastre, care răspândesc cu tot rafinamentul cele mai rele calomnii, interviuri falsificate, al căror caracter vi-l pot caracteriza numai prin aceea că vă comunic că un astfel de interviu falsificat se încheie astfel: „D. H. nu face parte în realitate din alianța lui Steiner. El s-a strecurat numai ca spion pentru a descoperi uneltirile, iar rezultatul l-a comunicat unui mic cerc de persoane bine intenționate față de patrie, pentru ca să se spună că Steiner practică înalta trădare și se află în alianță cu Antanta!” Aceasta este doar o mică probă a strădaniilor tulburi care au o răspândire cu mult mai mare decât credeți dumneavoastră.
Un exemplu foarte drăgălaș în această privință este ceva pe care îl răspândește și acea personalitate din vecinătate [Nota 8], pe care eu am desemnat-o într-o conferință publică o dată prin cuvântul „porc” – pentru că tot ceea ce este îndreptat înspre mine de către această personalitate nu poate fi desemnat prin nici un alt cuvânt – acum prin artă tipografică neagră, sub titlul «Tripartiția furată». Acolo nu se afirmă, nici mai mult nici mai puțin, decât că odată o doamnă a creat o tripartiție – în orice caz doamna nu este suficient de prevăzătoare, pentru că ea nu a citit nimic despre cât de devreme s-a răspândit în anumite cercuri tripartiția mea; ea indică un moment situat ceva mai târziu decât momentul în care eu vorbisem deja cu foarte mulți oameni despre tripartiția reprezentată aici –, dar această doamnă a creat și ea o tripartiție; ea ar fi trimis manuscrisul unei societăți filantropice, care manuscris s-ar fi plimbat apoi la Hamburg, unde persoana respectivă l-a reținut patru săptămâni în loc de paisprezece zile, fapt datorită căruia probabil a fost citit de către mine, și așa tripartiția din acel manuscris a fost preluată de mine. În orice caz, doamna nu poate afirma prea bine că ar exista vreo concordanță între tripartiția reprezentată aici și ceea ce a scris ea pe atunci în acel manuscris. De aceea, ea spune: „Tripartiția a fost furată din acest manuscris – dar ea a fost alterată!” Adică: acela mi-a furat ceasul, dar acum ceasul este cu totul altul! Ea a redactat acum o lucrare despre tripartiție. Aceasta constă, după cum indică ea, în secțiunea de aur „stat, cultură, biserică”, în cadrul fiecăruia urmând ca, din nou, toate să fie promovate prin secțiunea de aur. Așadar avem statul unitar, și înăuntrul acestuia două părți, adică exact „același lucru” cu ceea ce vrea și tripartiția; de aceea ideea a fost alterată! – Ca să vă puteți face o idee, vă recomand să citiți această lucrare; titlul este: «3:5, 5:8 = 21:34 – taina de a putea șterge povara datoriilor într-un timp previzibil», de Elisabeth Mathilde Metzdorff-Teschner [Nota 9], apărută în 1920 în editură proprie. – I-ați face un bine, dacă ați spune acum: Noi am lucrat pentru tripartiție, dar de fapt am lucrat doar în misiunea doamnei Elisabeth Metzdoff-Techner. – Căci asta pretinde și ea acum, pe când scrie scrisori la tot felul de oameni.
Acestea sunt bazele pentru ceea ce scrie un domn Rohm [Nota 10], și care se răspândește acum în Elveția, fiind servit oamenilor de către toți păstorii sufletești catolici. Desigur că nimeni nu are nicio presimțire a ce anume se află la sursă, căci oamenilor li se povestește în articole cu totul altceva, ceva pe care oamenii îl pot crede foarte bine deoarece nu se indică această aberație ca sursă. Așa se lucrează în ziua de astăzi, dar nu inconștient, ci pe deplin conștient. Împotriva acestora trebuie lucrat conștient la ceea ce vrea, dintr-o strădanie onestă, să servească adevăratului progres al omenirii! Iar cei care, în fruntea tuturor, de exemplu în Elveția, lucrează într-un asemenea stil, sunt momentan păstorii sufletești catolici care tipăresc tot ceea ce pornește de la acele centrale comandate de domnul Knapp [Nota 11] și care se descarcă în ciubărele de gunoi ale domnului Rohm, ș.a.m.d. Cu acest prilej îmi vine în minte cât de mulți oameni au existat până nu de mult timp, și mai există încă, oameni care în cetele antroposofilor sunt abonați destoinici ai «Farului» domnului Rohm, și care au venit mereu cu păreri ale domnului Rohm sau ale altora!
A trebuit să vă expun aceste mici probe – aș putea multiplica din belșug exemplele – pentru ca să vedeți cu ce mijloace se lucrează.
Antroposofia trebuie să primească, prin puterea care se află în știința spirituală orientată antroposofic, și puterea de a avea și altceva din cuvinte, decât numele: sentimentul pentru adevăr. Cine are simțirea adevărului va ajunge pe calea care constă în cu totul altceva decât ceea ce găsesc oamenii de multe ori ca fiind comod, dar care este căutat prin lucruri cum au fost și cele pe care ar trebui din nou să le descriu astăzi. Pentru că în ziua de azi este mai comod să spui altceva, decât să indici puternicele forțe ostile care constituie direcțiile diferenței care se face între știință și credință, și care intenționează să bareze calea care duce știința sensibilă la știința suprasensibilă.
