Din cele mai diferite observații pe care le-am prezentat puteți conchide că, poate chiar dacă exterior imperceptibilă, există totuși o legătură intimă între o ființă, viețuitoarea principală care locuiește într-un anumit timp pe un corp cosmic planetar, și acest corp planetar. Se poate aborda din cele mai diferite puncte de vedere această legătură dintre om și întreaga viață a Pământului, împreună cu tot ce ține de aceasta. Vrem să focalizăm azi problema dintr-un singur punct de vedere, pentru a ne putea forma plecând de la aceasta reprezentări despre ființa omului.
Noi știm că omul își absolvă viața pământeană prin încorporări succesive. Aceste încorporări îl aduc într-o relație mai intimă cu planeta Pământ decât perioadele petrecute între moarte și o nouă naștere. Perioadele pe care omul le petrece între moarte și o nouă naștere sunt pentru el timpuri ale unei existențe mai mult spirituale. El este, în aceste timpuri, mai îndepărtat de Pământ decât în timpurile dintre naștere și moarte.
A fi mai distanțat de Pământ, sau a te afla într-o legătură mai intimă cu Pământul înseamnă însă deasemenea, de fiecare dată, a te afla într-o anumită relație cu alte ființe. Căci ceea ce numim domenii ale lumii exterior sensibil-perceptibile este, în defnitiv, numai expresia pentru anumite relații dintre ființe spirituale. La început, Pământul nostru poate arăta pentru privirea fizică așa cum și-l reprezintă geologii: el nu este decât un complex de roci înconjurat de un înveliș de aer, dar aceasta este numai aparența exterioară. Ceea ce apare ca un complex de roci este corporalitate pentru anumite entități spirituale. De asemenea, ceea ce trimite spre Pământ strălucire sub forma lumii stelelor este doar expresia exterioară, sensibilă pentru un anumit ansamblu de entități spirituale, de ierarhii. Ceea ce ne apare apropiat, ceea ce ne apare ca fiind Pământul exterior sensibil constituie baza solidă pe care ne desfășurăm în mod preferențial viața noastră între naștere și moarte. De ceea ce ne iluminează din afară, care strălucește sub forma lumii stelelor, cu care pare să avem atât de puțină legătură, de aceasta suntem mai legați între moarte și o nouă naștere. Este mai mult decât o imagine, este o realitate de mare profunzime când se spune că omul coboară din lumi stelare spre nașterea fizică, pentru a-și împlini aici existența dintre naștere și moarte. ‒ Numai că nu trebuie să ne reprezentăm că forma pe care o avem de la strălucirea Cosmosului, când vorbim aici, pe Pământ, de lumea stelară, este și imaginea care se viețuiește prin vederea noastră suprasensibilă între moarte și o nouă naștere. Aici, ceea ce omului trăind pe Pământ îi apare a fi exterior ca lume stelară se oferă în esența sa interioară, în esența sa spirituală. Avem de-a face cu interioritatea a ceea ce pentru existența noastră pământeană este exterior. În fond, trebuie să spunem: Când privim în jos spre Pământ, ca și atunci când privim în sus spre Cosmos pentru privirea sensibilă avem de-a face cu o formațiune aparentă, și ajungem la adevăr când ne întoarcem retrospectiv la entitățile care se află la baza acestei aparențe cu diferitele ei grade de conștiență de sine cosmică. Aș vrea să spun că este aparență fie că ne uităm în sus, fie că ne uităm in jos. Adevărul, esența se află dincolo de această aparență. Însă faptul că aparența ni se arată și sus și jos este legat de aceea că viața noastră între naștere și moarte, pe de o parte, și între moarte și o nouă naștere, pe de altă parte, este amenințată permanent de posibilitatea de a ieși de pe calea deplinului uman. Pe Pământ putem să devenim, între naștere și moarte, prea înrudiți cu Pământul, putem dezvolta în noi pofta, instinctul de a deveni prea înrudiți cu forțele Pământului, așa cum, între moarte și o nouă naștere, putem desfășura pofta de a ne înrudi cu forțele cosmice din afara Pământului. Căci aici, pe Pământ, suntem prea apropiați de expresia exterioară imagistică a ființei care se învăluie cu materialitate; stăm întru câtva instrăinați de spiritualitatea interioară. Când ne dezvoltăm între moarte și o nouă naștere ne aflăm în întregime cuprinși de spiritualitate, viețuim spiritualitatea și ne amenință din nou căderea în această spiritualitate, dizolvarea în această spiritualitate. În timp ce aici, pe Pământ, putem să ne durificăm în existența fizică, între moarte și o nouă naștere suntem expuși posibilității de a ne îneca în existența spirituală.
Aceste două posibilități vin de la faptul că pe lângă acele forțe pe care le prezentăm atunci când vorbim de ordinea normală a ierarhiilor mai există aici și alte ființe. În cele trei regnuri ale naturii se găsesc entitățile elementare, omul, ierarhiile superioare despre care se spune, când vorbim despre ele în sensul științei spiritului, că se află aici după „timpurile lor cosmice”; pe lângă aceste entități mai există aici și altele, care își desfășoară existența la timpul nepotrivit. Sunt entitățite luciferice și ahrimanice [ Nota 35 ] despre care am vorbit adeseori. Despre forțele luciferice s-a format deja reprezentarea că așa cum viețuiesc acum ar fi trebuit să trăiască într-o perioadă cosmică anterioară. Dimpotrivă, forțele ahrimanice așa cum viețuiesc acum ar fi trebuit să trăiască într-o perioadă cosmică ulterioară. Entitățile luciferice sunt entități cosmice întârziate, entitățile ahrimanice sunt entități cosmice premature. Entitățile luciferice au refuzat să trăiască în timpul care le era atribuit; ele nu au ajuns să-și desăvârșească pe deplin dezvoltarea pentru că au refuzat aceasta. Astfel, când ni se revelează, ele se dezvăluie ca fiind rămase pe o treaptă anterioară a existenței.
Entitățile ahrimanice nu pot aștepta până la un moment ulterior al evoluției cosmice, dacă ne este permisă o astfel de exprimare, pentru a deveni ceea ce a fost programat pentru ele. Din această cauză, ele se durifică în existența actuală și ni se înfățișează acum sub forma la care ar trebui să ajungă, de fapt, într-o evoluție ulterioară a vieții cosmice.
Când privești în afară, în depărtările cosmice, ți se arată ansamblul stelelor. De ce avem această vedere? ‒ Avem această vedere specială, vederea Căii Lactee, vederea cerului înstelat pentru că el este manifestarea esenței luciferice a lumii. Ceea ce ne înconjoară luminând, radiind este revelarea ființei luciferice a lumii, ceea ce există în prezent deoarece a rămas în urmă, pe o treaptă anterioară a existenței sale.
Iar dacă umblăm pe solul pământesc, pe solul rigid, îi simțim duritatea din cauză că în el sunt înghesuite entitățile ahrimanice, acele entități care nu au putut să atingă treapta pe care și-o arogă acum într-un mod artificial și pe care ar trebui s-o aibă abia într-o perioadă ulterioară a evoluției lor.
De aici vine și posibilitatea ca în timp ce ne dăruim în felul acesta lumii simțurilor să devenim din ce în ce mai luciferici. Așadar, când în viața dintre naștere și moarte avem tendința de a privi aspectul cerului, aceasta înseamnă că ne rămâne ceva ca un instinct din timpul petrecut de noi înainte de naștere sau de concepție în lumile spirituale, când am trăit cu stelele. Atunci am intrat într-o înrudire prea puternică cu lumile cosmice. Atunci am devenit prea asemănători acestor lumi cosmice și din această cauză ne-a rămas înclinația, care nu este deosebit de puternică în omenire, spre privirea sensibilă a lumilor stelare. Noi dezvoltăm această înclinație când petrecem dormind timpul dintre moarte și o nouă naștere prin karma noastră ‒ pe care ne-o atragem întotdeauna între naștere și moarte ‒, când dezvoltăm prea puțin posibilitatea de a avea o conștiență deplină.
Celălalt aspect, consumarea deplină în viața pământeană, este ceea ce dezvoltăm aici, între naștere și moarte. Aceasta este posibilitatea ahrimanică din viața omului. Posibilitatea de a deveni luciferici este dependentă, așadar, de ceea ce ne adăugăm prin înrudirea noastră cu lumea spirituală aparentă; posibilitatea de a deveni ahrimanici provine din aceea că dezvoltăm o prea mare înrudire între naștere și moarte cu ceea ce ne înconjoară ca lume exterioară sensibilă. Când ne dezvoltăm pătrunzând prea mult în terestru, încât dincolo de această creștere în plan terestru nu mai păstrăm nicio înclinație a structurii noastre sufletești pentru suprasensibil, lăstăresc în noi înrudirile ahrimanice.
Toate acestea au o mare importanță pentru întreaga dezvoltare a entității umane. Prin faptul că între moarte și o nouă naștere ne afundăm într-o oarecare măsură în lumea spirituală, și prin ceea ce devenim apoi când nu găsim aici echilibrul corect între lumea spirituală și cea materială, așadar prin faptul că dezvoltăm o înrudire prea puternică cu extraterestrul, putem ajunge treptat, cu cât astfel de lucruri se adună tot mai mult și mai mult și noi nu găsim în această încarnare echilibrul corespunzător între spiritual și material, la o existență terestră ‒ și acum în această perioadă se decid astfel de lucruri ‒, posibil deja în încarnarea următoare să ajungem la o astfel de existență terestră în care nu putem îmbătrâni. Aceasta este una dintre posibilitățile pe care le avem: neputința de a îmbătrâni. Putem să ne naștem din nou, iar puterile luciferice ne pot reține pe treapta copilăriei. Ele pot să decidă că nu ne putem maturiza. Oamenii care se dăruiesc prea mult unei anumite pasiuni, unui misticism nebulos, care au o anumită respingere față de o gândire conturată, care nu vor să-și facă reprezentări clare despre lume, dar și acei oameni care nu-și dezvoltă o sârguință sufletească interioară, o mobilitate sufletească, se expun pericolului de a nu putea îmbătrâni în încarnarea următoare, de a rămâne copilăroși în sensul rău al cuvântului. Este o influență luciferică, și ea va pătrunde în omenire pe această cale. Acești oameni nu se afundă deplin în viața terestră în încarnarea viitoare. Într-o oarecare măsură ei nu se desprind sufcient de viața spirituală pentru a pătrunde în viața terestră. Forțele luciferice care au realizat cândva o legătură cu Pământul nostru doresc să ațâțe în om astfel de instincte încât evoluția terestră a omului să ajungă la o treaptă pe care oamenii rămân copii, nu îmbătrânesc. Forțele luciferice ar vrea chiar să ducă lucrurile până acolo încât să nu mai existe bătrâni pe Pământ, ci oameni care să-și petreacă viața într-o rătăcire tinerească. Prin aceasta, forțele luciferice ar aduce întreaga planetă într-o stare în care ar deveni un corp și ar avea un suflet unic în care s-ar estompa sufletele individuale. Ele se străduiesc să facă din Pământ o mare ființă organică, cu un suflet unic în care sufletele individuale să-și piardă identitatea.
Dacă vă amintiți că ceea ce contează în evoluția Pământului nu se află nici în regnul mineral, nici în cel vegetal, nici în cel animal, care nu sunt decât deșeuri ale evoluției, ci că ceea ce contează se desfășoară, de fapt, în interiorul limitelor pielii umane, că forțele evoluției planetei noastre se află în cadrul organismului uman, veți înțelege că ceea ce va deveni în final Pământul nu poate fi aflat dacă ne formăm reprezentări fizice; aceste reprezentări prezintă un interes limitat pentru noi. Entitatea umană poate însă avea o legătură, o înrudire de forțe cu puterea luciferică care s-a legat de Pământ, și atunci Pământul ajunge să poată purta ființe prea puțin individualizate; el poate deveni o ființă globală, o ființă globală nedeterminată, cu o trăsătură sufletească globală. Aceasta este ceea ce năzuiesc forțele luciferice. Dacă luați în considerare imaginea pe care și-o fac unii mistici nebuloși cu privire la un stadiu viitor, final, de dorit, pe care îl descriu în așa fel încât ar vrea să se dizolve în Univers, dorind să dispară într-un tot panteist, veți înțelege ceva despre felul în care în unele suflete umane trăiește deja această pornire luciferică.
Un alt aspect este acela că și entități ahrimanice au contractat o legătură cu Pământul nostru. Ele au tendința să acționeze prin acele forțe care atrag spre ele organismul nostru între naștere și moarte, care întrețes în întregime organismul nostru cu spiritualitate, adică îl fac din ce în ce mai intelectualist, ne impregnează tot mai mult cu rațiune. Căci inteligența noastră depinde de legătura sufletului cu corpul fizic. Când aceasta se hipertroiiază, când devine prea puternică devenim prea asemănători cu corpul fizic, și ne pierdem și echilibrul. Atunci apare acea tendință care împiedică omul să penduleze în mod corect în viitor între viața terestră și viața spirituală, între moarte și o nouă naștere.
Aceasta este strădania lui Ahriman, de a reține omul de la parcurgerea în mod corect în perioada următoare a Pământului a vieții pământene și a vieții extraterestre. Ahriman ar dori să-l împiedice pe om de a trece prin încarnări viitoare. El ar vrea să-l facă ca în această încarnare să viețuiască tot ce poate viețui pe Pământ. Aceasta o poți face numai sub aspect intelectual, nu ca om deplin. Dar există posibilitatea ca omul să devină atât de deștept, încât să-și poată face reprezentări despre tot ce ar mai putea exista pe Pământ. Acesta chiar este un ideal pe care îl au unii oameni, de a primi în rațiunea lor o reprezentare despre tot ce mai poate exista pe Pământ. Dar prin această reprezentare nu poți afla trăirile pe care le vei avea în viețile viitoare; în această viață poți primi numai imagini intelectuale care se durifică apoi în corpul fizic. Și atunci capeți o repulsie profundă pentru a mai viețui încarnări viitoare. Atunci simți chiar un fel de fericire în a nu mai vrea să revii pe Pământ.
Mai ales în țările orientale decadente ‒ v-am descris de mai multe ori cum a ajuns cultura orientală în decadență ‒ Ahriman poate produce aceste rătăciri. Deși țările orientale sunt dominate de forțe luciferice, Ahriman se poate apropia de entitatea lor și le poate implementa, tocmai pentru că sunt stăpânite de forțe luciferice, dorința de a-și epuiza viața terestră într-o singură încarnare, de a nu mai vrea să apară într-o altă viață fizică. Anumiți învățători ai omenirii care sunt în serviciul lui Ahriman pot chiar să elaboreze ideea că omul trebuie să dispară, într-o anumită încarnare, înainte ca Pământul să-și fi atins scopul, de a-și încheia existența terestră și a nu mai dori o altă existență flzică.
O idee care apare în anumite învățături teosofice și care nu a fost preluată în vreun fel în concepția noastră antroposofică este aceea că un grad înalt de perfecțiune a omului s-ar putea realiza când acesta nu trebuie să mai apară în viața terestră. Aceasta este o veleitate ahrimanică. Prin această veleitate ahrimanică Pământul nu ar putea să devină un mare organism unitar, cu o latură sufletească unică, așa cum vrea Lucifer, ci ar putea ajunge chiar la supraindividualizare. Oamenii ar ajunge la o treaptă de evoluție ahrimanică când ar muri; dar s-ar realiza lucrul îngrozitor ca oamenii, după ce mor, să devină asemănători cu Pământul, să rămână lipiți de Pământ, astfel încât însuși Pământul ar deveni o expresie a oamenilor izolați, individuali. El ar deveni o colonie a sufletelor umane izolate, individuale.
Acest lucru se străduiește să-l realizeze Ahriman: să facă din Pământ expresia acestei intelectualități, să-l intelectualizeze în întregime. Omul trebuie să înțeleagă că destinul Pământului depinde de voința sa. Pământul va deveni ceea ce omul face din el. Pământul nu va deveni ceea ce fac din el forțele fizice. Forțele fizice vor pierde din importanță pentru viitorul Pământului. Pământul va fi ceea ce face omul din el.
Ne aflăm într-o epocă decisivă a evoluției Pământului, în care oamenii au trei posibilități. Prima este să trăiască într-un misticism nebulos, în reverie, în captivitate și cufundare fizic-sensibilă, într-o stare somnolentă ‒ iar viața în senzorialitate este și ea o lenevie somnolentă ‒ în care nu poți avea noțiuni clare. Acesta poate să devină în mare măsură o înclinație a oamenilor.
Al doilea lucru care poate deveni o înclinație a oamenilor este de a se pătrunde cu intelect și rațiune, de a aduna laolaltă tot ceea ce poate aduce rațiunea, de a disprețui ceea ce răspândește poezie și produse ale fanteziei în existența terestră, de a percepe numai ce este mecanic. Oamenii se află azi în fața deciziei de a deveni fie degustători voluptuoși ai spiritului care se epuizează în propria lor existență ‒ căci a te cufunda în propria-ți existență prin misticism nebulos sau prin senzualism este, în fond, același lucru ‒, fie să reflecteze cu luciditate asupra tuturor lucrurilor, să schematizeze totul, să integreze sau să clasifice totul. Acestea sunt cele două posibilități.
A treia posibilitate o constituie găsirea echilibrului între celelalte două. Despre echilibru nu se poate vorbi într-un mod atât de precis cum se vorbește despre una sau cealaltă extremă. Echilibrul poate fi realizat dacă le avem pe amîndouă în mod corespunzător, dacă nu suntem prea tare atrași nici de una nici de alta, dacă vom face în așa fel încât să se lase reglate și ordonate una de cealaltă.
Această oră cosmică a deciziei se află în prezent în fața sufletului omenesc. Omul se poate hotărî fie să urmeze ispitirile luciferice, nepermițând Pământului să se desăvârșească, lăsându-l să fie așa cum era Vechea Lună, făcând din el o caricatură a Vechii Luni, lăsându-l să devină un mare organism, cu un suflet individualizat trăind în reverie, în care sunt incluse sufletele umane ca într-o Nirvana [ Nota 36 ], fie să se superintelectualizeze, să se superindividualizeze, renunțând la comunitatea cu Pământul, să nu vrea să aibă nimic comunitar, ci să-și sclerozeze corpul, să și-l osifce, în timp ce toarnă prea multă rațiune în el. Omul poate lua hotărârea dacă face din corpul său un burete, prin misticism și senzualitate nebuloase, sau îl transformă în piatră, prin supraintelectualizare, superindependență. Iar omenirea din prezent pare să nu vrea să obțină echilibrul între cele două, ci să aibă sau pe una sau pe cealaltă.
Noi vedem azi desfâșurându-se instinctele occidentale care tind către intelectualism și independență, către pedanterie, care vor ca omul să introducă intelectualismul în corporalitate. Pe de altă parte, vedem amenințând dinspre Orient celălalt pericol, și anume ca omul să-și pătrundă trupul cu foc, să-l ardă. Vedem acest lucru în concepțiile Orientului decadent și-l vedem în desfășurările din răsăritul Europei, în evenimentele sociale înfricoșătoare care apar acolo.
Pentru omenire a sosit ora deciziei. Omenirea trebuie să actioneze pentru găsirea echilibrului. Iar ceea ce îi revine ca sarcină acum poate fi recunoscut numai din profunzimile cunoașterii științei spiritului. Trebuie să ne însușim acele interpretări care ne pot evidenția posibilitățile de evoluție care există pentru omenire. Pe de o parte, este vorba de dizolvarea în Nirvana, care a devenit o „învățătură sfântă a Orientului”, dar este departe de vechea interpretare a Nirvanei, care provenea din vechea clarvedere. Ceea ce își reprezintă Orientalul azi prin Nirvana este lumea luciferizată. Vestul, civilizația modernă, în măsura în care aceasta nu se impregnează cu cunoștințe ale științei spiritului, acționează pentru mecanizarea lumii, pentru ca procesele existenței umane să devină mecanice. Pe de o parte ahrimanizare, pe de alta luciferizare.
Dacă ar continua ceea ce am numit ultima oară ca fiind viața haotică, neorientată a ultimului timp, s-ar instala fără îndoială ahrimanizarea omenirii. Această ahrimanizare ar dispărea numai dacă în viața superintelectualizată, în existența superindividualizată, străbătută de egoism a oamenilor va f introdusă concepția despre lumea spirituală. Înainte de orice este necesar ca impulsurile spirituale să pătrundă în toate disciplinele științifice, în caz contrar se va ajunge ca acestea să domine ca o autoritate abstractă și omenirea va fi în întregime ahrimanizată. Mai ales în timpurile actuale, când enigmele vieții sociale răbufnesc cu atâta forță în evoluția umanității, este important să se înalțe privirea spre ceea ce reprezintă legătura omului cu viața sa planetară.
În cadrul vechilor confesiuni, reprezentările umane despre legătura ființei umane cu lumea spirituală s-au alterat. Confesiunea evanghelică, de exemplu, amenință să devină o cunoaștere rațională pur abstractă, confesiunea romană s-a alterat, devenind un principiu de forță exterioară. Este necesar ca omul să-și găsească orientarea interioară, să obțină un impuls interior, pentru a avea privirea liberă spre afară, spre ceea ce îl leagă de planeta sa și prin planeta sa de întregul Cosmos. Omul trebuie să înțeleagă că geologia nu este știința Pământului. Pământul nu este un colos de roci pe care se află oceane de apă și care este înconjurat de aer, iar ceea ce ne înconjoară sub forma Căii Lactee și ca sori nu reprezintă Universul. Universul înseamnă: jos entități ahrimanice, sus entități luciferice, perceptibile în aparența sensibilă exterioară, și entități ale ierarhiilor normale spre care tinde să se ridice omul, atunci când ajunge la adevăr străbătând cele două aparențe sensibile; entitățile nu sunt perceptibile în aparența sensibilă exterioară, ci se revelează străbătând această aparență sensibilă exterioară. Acest lucru trebuie să-l recunoască omul și să spună: Dacă sunt în situația de a putea interpreta ce îmi apare jos pe Pământ ca efluvii ale unor entități spirituale, atunci percep ceea ce trăiește în Heruvimi, Serafimi, Tronuri. Dacă însă nu sunt apt să-mi reprezint în mod spiritual ceea ce trăiește pe Pământ, dacă mă dăruiesc iluziei create de ceea ce îmi apare venind de la acesta în mod sensibil, atunci rămân geolog, nu pot aspira să devin geosof, atunci ființa mea se ahrimanizează. Dacă privesc în sus spre lumile stelare și îmi creez reprezentări despre ceea ce văd în mod sensibil, atunci mă luciferizez. Dacă sunt în stare să interpretez în mod spiritual ceea ce percep în aparența exterioară, atunci sunt apt să spun: Da, Calea lactee, sorii, toate îmi vorbesc despre Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, Domnii, Puteri, Stăpâniri, iar eu îmi găsesc echilibrul.
Nu trebuie să vorbim despre entitățile cosmice ca despre ceva mai bun decât entitățile pământene, ci despre faptul că noi trebuie să pătrundem dincolo de aprența sensibilă, la ființialitatea efectivă, la acea ființialitate de care suntem legați. Dacă interpretăm în mod corect aparența sensibilă, atunci entitățile spirituale sunt prezente. Aparența sensibilă nu este înșelătoare, numai concepția noastră despre aparența sensibilă poate fi înșelătoare ca urmare a legăturii noastre prea puternice cu terestrul între naștere și moarte, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin legătura noastră prea puternică cu extraterestrul în timpul în care pășim între moarte și o nouă naștere.
Dacă nu percepe decât ceea ce s-a realizat în cadrul civilizației noastre omul nu înțelege că altădată lucrurile stăteau altfel. Oamenii citesc în prezent, chiar cu un fel de lăcomie, ceea ce s-a scris despre lucrurile din natură în secolele al XII-lea, al XIII-lea, dar nu o fac cu destulă înțelepciune. Dacă ar avea mai multă înțelepciune, ar vedea că se gândea altfel despre lumea exterioară în secolele al XI-lea, al XII-lea, al XIII-lea și chiar și în al XIV-lea: piatra nu era percepută ca piatră, Pământul ca Pământ, ci ca ceva spiritual-divin. Iar în stele chiar nu se vedea ce se vede în prezent, ci revelația spiritual-divinului.
În ultimele secole omul are o geologie și o cosmologie, dar nu o geosofie și o cosmosofie! Sub cosmologie el s-ar luciferiza, sub geologie s-ar ahrimaniza, dacă nu s-ar salva realizând echilibrul dintre geosofie și cosmosofie. Deoarece omul este născut din întregul Univers, toate acestea se află doar în antroposofie. Antroposofia este alcătuită din diferite sofii, din cosmosofie, geosofie etc. Înțelegem corect omul dacă știm să-l aducem într-un context spiritual cu Universul. Atunci nu-l vom căuta numai în înrudirea lui cu lumina, ceea ce ar fi o acțiune în beneficiul forțelor luciferice, nici în înrudirea sa cu gravitația, ceea ce ar fi în beneficiul forțelor ahrimanice, ci vom încerca să introducem în voința sa impulsul care-l face apt să realizeze echilibrul dintre lumină și gravitație, dintre înclinația pentru terestru și înclinația pentru luciferic. Omul trebuie să ajungă la acest echilibru, și aceasta o poate face numai dacă la noțiunile sale sensibile va adăuga și aspecte suprasensibile.
Și acum încă ceva: Aduceți-vă în fața sufletului problemele despre care am spus că omul trebuie să le cunoască, pentru a putea lua o decizie, admiteți că omul ar trebui să vorbească despre posibila ahrimanizare sau luciferizare a lumii. Considerați, așadar, că aceasta este o problemă importantă a umanității, apoi admiteți că ceea ce citiți în literatura curentă, ceea ce răzbate din sălile de conferințe și din alte instituții de instruire reprezintă viață culturală, și veți afla ce este necesar să se facă pentru ca oamenii să iasă din decadență. Muncă serioasă în domeniul spiritual, acesta este lucrul necesar. Și ea se poate realiza numai dacă ne decidem să luăm în serios noțiuni ca cele despre care am vorbit azi.
Mâine vom vorbi în continuare despre acestea.
