În caietul din luna noiembrie al revistei „Hochland” a apărut un articol inititulat „Trei lumi” sub semnătura Hsi-Lung. El se referă la civilizația prezentului din punct de vedere chinezesc. Pe noi ne poate interesa mai puțin felul în care articolul își are rădăcinile în civilizația chineză și ce înseamnă el din această perspectivă ci mult mai mult că el își face apariția în cadrul propriei noastre lumi europene și că analizează civilizația prezentului dintr-un anumit punct de vedere. Este vorba despre împărțirea în trei lumi, în funcție de cele trei impulsuri culturale importante, după aprecierea autorului, ale prezentului. Primul impuls cultural pe care îl deosebește este civilizația apuseană modernă, căruia îi opune cel de al doilea impuls cultural, cultura răsăriteană, asiatică, iar despre a treia va trebui să vorbim mai târziu. Civilizația modernă europeană este prezentată din perspectivă asiatică, din perspectiva în care omul își are rădăcinile în reprezentări care provin dintr-o veche civilizație a Pământului. Ele viețuiesc într-un anumit mod în lumea afectivă a oamenilor, care sunt implementați în ceea ce mai există ca fiind cultura asiatică, avându-și originea în înțelepciuni vechi, mari, puternice, care însă au intrat în decadență.
În această simțire se manifestă cu intensitate o critică pătrunzătoare a civilizației europene moderne. Asiaticul contemporan ‒ acest lucru se vede și la Rabindranath Tagore ‒ vorbește din punctul de vedere al unei culturi străvechi despre civilizația europeană și a ce oferă această civilizație. Este suficient să focalizăm propoziții din acest articol pentru a vedea ce spirit critic se manifestă aici în Asia împotriva civilizației europene: „Da, erudiția modern-europeană a preluat ea însăși ceva din servilismul anevoios, din cărăușia epocii tehnicii. Ea se revarsă ca o specializare care disecă firul de păr, înconjurată de sunetul a mii de citate sau blindată cu statistică și experiențe meschine. Nu mai există nici profunzime, nici înțelepciune, nici viață! Totuși, rezultatele, judecate cu unitatea ei de măsură, sunt extrem de apreciate; dar o altă evaluare nu a mai fost permisă, și cine i-a resimțit nevoia a fost în mare pericol de a fi catalogat ca fiind retrograd și medieval. Lucrurile au stat altfel în domeniul economic. Acolo unde mașina a înghesuit viața, concurența industriei a suplinit lipsurile prin noi necesități, mijloace și satisfacții în beneficiul ei. Dezmoștenită de soartă, organizarea societății a mai însoțit-o un timp. Așa au părut supuse și masele mari. Da, era comerțului mondial, a fabricilor lucrând fără întrerupere, a armatelor în repaus, a cinematografelor, a mitralierelor, a zgârie-norilor, a gramofoanelor și a enigmelor mondiale a conchis: Toate acestea ne sunt supuse! Ca un ecou neliniștitor, s-au anunțat elementele indignate și atomii umani, care ecou se confirmă și se exprimă prin război și revoluție și în ziua de azi. În timpul activității neîntrerupte se aude: «Totul duce la distrugere»”.
Așadar, o critică tăioasă a ceea ce a izvorât ca civilizație europeană modernă înăuntrul dezvoltării omenirii contemporane!
Să ne amintim care sunt de fapt caracteristicile acestei civilizații europene. Ea își are rădăcinile în ce a fost elaborat în ultimele trei, patru secole, în care cunoștințele despre natură s-au emancipat într-un anume fel de ceea ce era tradiție istorică din viața religioasă a epocii anterioare în Europa. Și această civilizație modernă își are mai departe rădăcinile în tot ce s-a legat de aceste cunoștințe științifice despre natură ca tehnică modernă. Tot ce a apărut atunci s-a dezvoltat, aș spune, din subsoluri umane într-o anume opoziție cu tradiția istorică. Personalitățile care se află la punctul de pornire al civilizației moderne sunt prinse în mod caracteristic în viața noastră europeană.
Să observăm de exemplu o personalitate ca cea a lui Copernic [ Nota 42 ], de la care se trage o mare parte din ceea ce trăiește, înspre direcția caracterizată, în această civilizație europeană. El este preot catolic. Așadar, trăiește în primul rând cu reprezentări primite prin educația de preot catolic. Dar el trăiește într-o epocă în care în sufleul său, pe lângă ce i-a dat educația sa, se așează ceea ce după aceea a devenit viziunea mecanică a cerului a timpurilor mai recente, din care în esență a izvorât și ‒ sau cel puțin a izvorât din aceeași sursă ‒ ceea ce în general este concepția mecanica a lumii, chiar și ordinea mondială mecanică ‒ în politică și în viața economică.
Toate acestea trăiesc, în timp ce cuprind tot mai mult cercurile cele mai largi ale civilizației occidentale, în așa fel încât orientalului i se pare că are doar trup, nu și suflet. Peste tot lipsește sufletul. Și îi apare orientalului astfel ca și cum prin această lipsă a sufletului, prin această ridicare în gândire a ce este pur mecanic s-ar putea produce și toate acelea care îi apar orientalului la european, când europeanul îl întâmpină pe oriental. Orientalul se simte în întregime neînțeles de european în toată simțirea sa și în ceea ce el numește înțelepciunea sa. Să mai adăugăm un lucru caracteristic. Se spune că Japonia ar fi preluat ceva de la civilizația vest-europeană. Din această cauză, după părerea orientală, Japonia este pândită de o primejdie: „Poporul Japoniei riscă acum să confunde patriotismul său profund fundamentat și simțul său cavaleresc cu pirateria și spiritul de exploatare europene. Dar acel ferment care ajută la conservarea vechilor opere și care leagă într-o anumită unitate Asia de Răsărit cu Sudul, budismul, nu va ieși din acțiune așa curând”.
Așadar, ceea ce vede Asia că o întâmpină din partea europenilor este piraterie practică și spirit exploatator. Și consideră că, odată cu concepția mecanicistă despre lume, cu tot ce s-a importat aici în contrasens cu tradițiile mai vechi, ar fi venit și spiritul pirateresc și simțul exploatării. Asiaticul crede că europeanul a uitat treptat să introducă suflet în ceea ce el viețuiește drept cultură sau drept civilizație. Asiaticul are reprezentarea că europeanul nu mai știe ce este sufletul. Este caracteristic următorul pasaj: „Ce a făcut Europa?” ‒ el se referă la timpul recent. „Unde au rămas bunurile sale cele mai sfinte? Îngropate, uitate, mutate sau stivuite în muzee, etichetate.”
Astfel ceea ce în fond totuși este aici, vede doar asiaticul, aș spune, în contururi precise. Tot ceea ce înainte era viață, ceea ce acționa asupra oamenilor, în timp ce ei primeau spiritul prin arhitecturi potrivite pentru aceasta și prin picturi murale, ei aparținând aceluiași spirit, care le răsuna prin arhitectură și prin pictură, totul ‒ așa înțelege asiticul ‒ este dus de civilizația europeană în muzee, stivuit, etichetat, astfel încât este privit numai ca antichitate. Și asiaticul simte puternic că ceea ce a fost sufletul unei civilizații anterioare, este acum de asemenea etichetat, și că europeanul de fapt nu mai știe ce este sufletul în semnificația sa în cadrul lumii. Astfel asiaticul vede în european mai ales lipsa sufletului.
Iată cum gândește asiaticul: „Popoarele Răsăritului, ale acestei a doua lumi, au avut cu adevărat bunuri sfinte? Cum puteau ele să se mai miște în mod independent și încă spiritual, fiind oprite de zeci de ori de focurile de artilerie europene unite? Acest lucru putea deveni periculos pentru civilizația europeană! ‒ Merită oare să cunoști aceasta? ”
Asiaticul se întreabă dacă, vrând să fii om în înțelesul deplin al cuvântului, observând lumea nu numai din punctul de vedere al mecanismului corporal, ci din punctul de vedere al sufletului, merită să acorzi interes unor lucruri care pentru european sunt deosebit de importante.
„În fața mărețelor ziduri ale Palatului de vară, pe «muntele celor zece mii de fericiri» se odihnea, într-o după-amiază, împărăteasa văduvă de aproape 70 de ani. Ea dispusese să se instaleze în locul ei preferat, pe vaporul construit foarte artistic din marmură de pe marele lac, un jilț-tron de mătase galbenă. În mijlocul desăvârșitei splendori atrăgeau atenția sculpturile, tablourile și picturile pe sticlă distruse, și, întorcându-se spre o nouă doamnă de onoare, Tzu-hsi, spuse: «Aceasta au făcut-o soldații europeni (1900), și nu sunt de acord să dispun să se restabilească totul și să uit lecția lor». Ea își amintea toate experiențele amare, cum cu aproape 40 de ani în urmă un funcționar de stat fidel îi descrisese spiritul europenilor: «Ei au încheiat cam 20 de contracte cu China care conțin cel puțin zece mii de semne scrise. Se pune oare într-unul singur dintre acestea chiar și un singur cuvânt referitor la respectul profund față de părinți și cultivarea virtuții care să se raporteze la respectarea ceremoniilor, a datoriilor, a purității și a sentimentului rușinii, cele patru principii de bază ale poporului nostru? Nu, și iarăși nu! Singurul lucru despre care vorbesc este avantajul material» (Wu-ko-tau către Tzu-hsi, 1873). Era imposibil ca împărăteasa să aprecieze și cealaltă latură a expansiunii europene, misiunea creștină, căci ea a făcut cunoștință, în calitate de șef al statului, cu avantajele materiale pe care forțele europene le scoteau de sub protecția misionarilor. Ea avea o privire pentru neajutorarea spirituală și aroganța europenilor și spre sfârșitul vieții a folosit mijloace tehnice cum e trenul, mineritul, armata și flota, dar numai ca mijloace ajutătoare. Calomniată în diferite moduri, ea era un om deosebit. În fiecare zi, orele dimineții erau consacrate expunerilor miniștrilor, marelui sfat, problemelor de redactare a documentelor și rapoartelor viceregilor, examinatorilor și cenzorilor, a căror judecată curajoasă, adeseori incomodă, era ascultată de ea tot atât de des.”
Aceasta este critica asiatică. Ea ar fi făcută întotdeauna pe acest ton, dacă am auzi-o din gura unei personalități aflate în mijlocul a ceea ce a rămas în Asia din vechea cultură de înțelepciune. Natural, fiecare asiatic opune civilizației europene cea de a doua lume, aceea în care trăiește el, însă nu acordă atenție faptului că această lume, în punctul ei de plecare, avea o inspirație, o intuiție și o imaginațiune de neînțeles pentru europeanul actual și că ea a ajuns în decadență. Asiaticul cult, în sensul nostru, spune: Acest Pământ este locul de reședință al omului, pe acest Pământ au locuit cândva ființe care aparțin unei categorii superioare celei căreia îi aparțin ființele pe care le numim oameni. Ele au întemeiat o civilizație, iar oamenii au adoptat-o. Asiaticul crede că încă mai trăiește în această civilizație a zeilor. Pământul a preluat moștenirea unui bun de înțelepciune străvechi care se adresează omului în întregul său, nu numai intelectului, cum face cultura europeană mecanicistă. Pe asiatic nu-l interesează ce ar putea deveni Pământul și face abstracție de faptul că el este purtătorul a ceea ce a preluat ca pe o veche moștenire.
Pentru acest mod de gândire și de reprezentare, pentru simțirea unui astfel de punct de plecare, europeanului i-a dispărut astăzi orice înțelegere; acest fapt trebuie acceptat. Europeanul actual își citește Homerul său, citește despre Ahile al său, într-un anumit sens îi prețuiește, dar nu-i ia în serios. Acest lucru nu-l poate face cât timp el lăstărește din civilizația prezentului. Cum ar putea lua în serios europeanul ceea ce vine din timpuri europene vechi atunci când, de exemplu, citește din Homer și înțelege cele citite în spiritul său actual: „Cântă-mi, o, Muză, mânia lui Ahile Peleanul”? [ Nota 43 ] Homer nu povestește el însuși, el spune că Muza povestește, așadar că o ființă spirituală vorbește în interiorul lui. Acest lucru europeanul nu-l ia în serios, îl ia ca pe o frază, ca pe ceva care este spus. El nu are o simțire corectă despre faptul că vechiul grec se simțea însuflețit de ființe divine care vorbeau în sufletul său, că el nu credea că gura sa spune ceea ce îi dictează intelectul său, rațiunea sa, ci că gura sa pronunță ceea ce vorbește în el o ființă divină. Cine percepe astăzi în profunzime și fundamental faptul că grecul care cânta astfel simțea că este învelișul acestei ființe divine?
De fapt, ce simțea vechiul grec? El vedea în această ființă divină pe cel care a întemeiat odinioară pe Pământ o civilizație pentru ființele care se numesc oameni, dar înțelegea că acesta nu era un om în sensul în care îl înțelegem astăzi, că el a rămas în cadrul omenirii și poate inspira oamenii ca ființă spiritual-divină; nu trebuie înțeles ca fiind vorba de simple voci omenești în interiorul uman. Se observă oare în prezent opoziția profundă care ne întâmpină când comparăm epicul grecesc cu dramaticul grecesc, când îi comparăm pe Homer cu Eschil? Homer își lasă muza să cânte; el este poet povestitor. Acest fapt este legat de concepția vechilor greci care credeau că entități divine care au coborât din lumi spirituale pe Pământ mai sunt încă active în oameni și povestesc despre ceea ce a existat odinioară, cum a apărut Pământul, cum a apărut lumea în care trăim.
Când, povestind astfel, emiți păreri cu privire la ce a dat naștere civilizației actuale trebuie să te predai acelor entități divine care au coborât odinioară din lumi spirituale superioare și care acum pot însufleți oamenii.
Grecul vedea ca fiind esență a epicului faptul că el era prezentat de ființe care au venit din întrupări anterioare pe Pământul acesta. Pe lângă aceasta, grecul spunea că în om trăiește ceva care-și va găsi desăvârșirea abia în viitor, care, în prezent, este în om într-o stare preumană. Grecul îl simțea ca fiind dionisiac. Aceasta el o exprima prin acele figuri divine cărora le adăuga, chiar dacă în cazul dionisiacului atenuat, unele trăsături animalice. Grecul resimțea ce provenea din fundamentele impulsivității umane, a emoției umane, a forței de voință umană ca pe ceva care acum este haotic și neordonat în om, care abia în lumi viitoare în care se va încorpora Pământul va găsi expresie pentru ceea ce în prezent omul poate prezenta în contemplație liniștită, în abordare liniștită. Ceea ce răbufnește spiritual-animalic din om, care este dionisiac, grecul îl atribuia dramaticului. Din această cauză vedem la Eschil faptul că într-o dramă originară nu exista decât un personaj principal, zeul Dionysos, în jurul căruia apare corul care povestește ce se întâmplă cu acesta. Când privea spre interior, grecul spunea: În mine trăiește ceva ce a venit din lumi străvechi pe Pământ. Dacă mă dăruiesc acestei spiritualități, mă dedic unui ceva supraomenesc și spun: „Cântă-mi, o, Muză, despre mânia lui Ahile Peleanul”. Vechiul grec se adresa trecutului spiritual-divin din care a lăstărit omul. Aici devenea epic. Când se adresa viitorului, grecul vedea ce va deveni omul în viitor, când Pământul se va desprinde de alte lumi, îl vedea în formă dionisiacă spiritual-animalică, în frământare dramatică, în mișcare dramatică. El privea omul din afară și nu vorbea despre Muză, ci despre Dionysos, și devenea dramatic. Omenescul din poezie grecul îl vedea în lirică. Supraomenescul îl vedea în epică. Subumanul, care se dramatizează și creează din interiorul forței sale germenele pentru viitor, îl vedea în dramatic. Ceea ce se vălurește, uman-ritmic, în sus și în jos în natura umană îl vedea în lirică.
Astfel se plasa grecul sufletește în lumea fizic-spirituală, așa se resimțea pe sine în legătura cu lumea sa fizic-spirituală. Și invocarea Muzei trebuie luată în serios, dacă vrem să reprezentăm cu adevărat viața de gânduri a grecilor. Trebuie luată în serios și împrejurarea că dramaticul, la începuturile sale, nu prezenta evenimente umane, ci acțiunea lui Dionysos în om. Trebuie subliniat faptul că grecul spunea: Dacă nu vezi interiorul omului, ci numai exteriorul său, el te întâmpină în forma sa dionisiacă. Apolo și Dionysos ‒ Apolo este conducătorul muzelor, cel care conservă ce trăiește, infiltrându-se din trecut în prezentul Pământului, iar Dionysos germenele răscolitor, pustiitor care se va clarifica ‒ sunt cele două opoziții mari. Iar în centru se plasează lirismul grecilor.
Astfel de stări ale culturii europene străvechi în care s-a încetățenit acest a-se-simți ca om în Cosmos prin opoziție cu zeii viitorului trebuie privite retrospectiv când vrem să vedem ce au devenit în prezent. Cultura veche europeană trebuie pusă în contrast cu ceea ce trăiește în prezent în concepția mecanicistă despre lume, pe care o critică atât de vehement asiaticul. Și trebuie să ai un sentiment pentru faptul că un om modern cum era Goethe, care nu era plasat în acel mecanicism în care ne aflăm în prezent, ci în epoca în care acest mecanicism abia își dezvolta primele sale lăstare, trăia prin fiecare fibră a sufletului său nostalgia acestei vieți europene din care se desprindea, având un dor retroactiv după ce a fost odată civilizația europeană. Aceasta simțea Goethe în anii 70 ai secolului al XVIII-lea când avea nostalgia Italiei, pentru a putea să presimtă prin ceea ce mai era prezent aici în decadență izvorul din care a rezultat civilizația europeană.
Trebuie să precizăm faptul că asiaticul trăiește în decadența acestei străvechi și înțelepte culturi, dar trebuie deasemenea să clarificăm faptul că deși această cultură a lui, această civilizație a lui este în decandență, el are totuși un simț ascuțit pentru a ceea ce a devenit între timp Europa, din ceea această Europa ce fost cândva. De aici provine și critica sa, care fasonează cu așa umbră intensă și înlătură de aici luminile, care totuși, după părerea sa, în Orient încă pot fi văzute, Orient care exterior poate fi murdar dar care, potrivit părerii sale, are suflet și care, atunci când privește din sufletul său, nu află niciun interes pentru trenuri, vapoare cu aburi, cinematografe, gramofoane, pentru enigmele lumii lui Haeckel [ Nota 44 ] etc., cum se întâmplă la noi. O astfel de gândire despre enigmele lumii este cu totul străină asiaticului, căci ea se bazează pe combinarea a ceea ce observă simțurile, în timp ce el știe că a primit de la spirite superioare ceea ce apoi se aclimatizează în suflet și-l face, de fapt, om.
În această privință, oamenii au ajuns astăzi extrem de meschini, crezând că sunt măreți, și privesc ceea ce a trăit acolo mai înainte în cultura europeană străveche ca aparținând unei ere istorice, în timp ce consideră a fi important numai ceea ce această omenirea europeană a produs în mod particular în secolul al XIX-lea. În prezent, când trăim în epoca marilor decizii, oamenii ar trebui să treacă peste această îngustime de vederi și să recunoască faptul că totuși înseamnă ceva că dincolo, în Asia, există oameni care mai au în sufletul lor ceva viu din conștiența spiritului și sufletului, care privește cu o critică acerbă, distrugătoare, acidă, tot ce europeanul numește măreția sa. Aceasta înseamnă ceva! Ar trebui să spunem: Ceea ce trăiește în sufletele asiatice va fi potrivit într-o zi să conducă la catastrofa europeană, deoarece deține o puternică impulsivitate pentru suflete, în special pentru că se află față în față cu starea sufletească a europeanului care a fost pustiit în epoca mecanicismului, și care nu se poate ridica pentru a construi acum ceva spiritual și sufletesc din sine însuși. Europenii care resimt pustiul vieții europene, mecaniciste, mult mai degrabă, decât să se uite spre ceea ce se construiește, vor să extragă de la Orientul decadent ceea ce le este iarăși necesar ca spiritualitate. Din această cauză ei nu vor să audă ce se spune în prezent atât de clar în Asia: „Ce a făcut Europa? Unde au rămas bunurile sale cele mai sfinte? Înmormântate, uitate, mutate sau stivuite în muzee, etichetate. Oriunde ajunge ochiul, el vede doar lipsă de gust. Când Europa se va regăsi din ură și înșelătorie, risipă de energie și mizerie, ea va produce mai departe, va face greve, va coloniza, va militariza, va acapara întreaga lume, dar își va pierde sufletul.”
Apoi se indică ce spune chiar un european care face, aș spune eu, o critică neputincioasă. Se spune mai departe: „Să așteptăm o nouă salvare din America? Un critic atât de competent cum este Kuhnemann [ Nota 45 ] conchide: «Nimeni nu știa în 1914 ce este cu adevărat America. Acum însă știm: niciun progres și nicio învățătură pentru lumea morală. Nu avem în fața noastră gânduri ale unei umanități superioare. Dimpotrivă! Păcatul care este legat de cultura neoeuropeană nu apare nicăieri atât de înfiorător de gol și neinhibat ca aici: egoismul orb, lipsit de conștiință, pofta de bani ce domină totul. Nicăieri el nu poartă mai deschis și mai jignitor ca aici haina urâțeniei în ipocrizie, sub pretextul serviciului făcut umanității, unde simțul avantajului gândește și acționează» ” (Germania și America, cap. 13).
Acest lucru l-a relatat asiaticul. Este totuși ceva care ‒ atunci când îl simți trebuie să-l spui ‒ apare dintr-o concepție meschină. Căci este ‒ o spun tăios ‒ o ciorovăială europeană întru totul justificată, ba chiar de zece ori justificată; dar dincolo de această critică a Americii făcută de Kuhnemann, dincolo de critica asiatică făcută civilizației europene moderne se află ceva care vorbește ca odinioară Muza lui Homer. Este ceva care dă forță, ca aceea pe care a avut-o odinioară dramaturgul grec când, privindu-l pe om din afară, și-a dramatizat emoțiile dionisiace. Când critică civilizația europeană asiaticul vorbește, într-o oarecare măsură, din Cosmos.
Acesta este un lucru pe care europeanul ar trebui deasemenea să și-l spună astăzi. Ar trebui să-și așeze în fața ochilor, cu o mare intensitate acest contrast, pe care trebuie sa-l simțim astăzi, dacă vrem să punem ce trăiește în literatura noastră, în scrierile noastre, ce trăiește în așa-zisa noastră cultură, lângă o epocă care credea că ar trebui să exprime din suflete de zei relațiile pământeano-cosmice.
Și acum să vorbim despre unii oameni care încep, dar numai încep, să simtă ceva din spiritul civilizației europene, din ce există în civilizația europeană. Într-o revistă alcătuită în mod magistral veți găsiți un articolul care analizează cartea Căi greșite spre Roma și care aici se numește Întoarcerea ereticului. O cale a lui Hans Ehrenberg. Ehrenberg, docent universitar, este o personalitate reprezentativă, are toate calitățile unui profesor. Am putut observa personal aceste lucruri. El este dezgustat de neîmplinirile care există în știința și cultura moderne. El rostește un răspicat nu la tot ce a apărut în ultimele trei-patru sute de ani în viața europeană, în viața întregii civilizații moderne și ar dori ca în simțirea modernă, în civilizația modernă să se instaleze din nou un spirit religios, un adevărat spirit religios. În acest scop vrea el să indice drumurile care duc la Roma. Și atrage atenția asupra faptului că pe lângă Petru există și Ioan, și că lui Ioan îi sunt atribuite cuvintele: „Copii, iubiți-vă unii pe alții”. Sintagmei „Copii, iubiți-vă unii pe alții” autorul articolului îi opune o altă vorbă a lui Ioan. El spune: „Eu mai cunosc o altă vorbă a lui Ioan: Când cineva vine la voi și nu vă aduce această învățătură, nu-l primiți în casă și nu-i adresați un salut”.
Așa gândește expertul religios profund ancorat în catolicism care vorbește în această privință conform spiritului roman, în timp ce Ehrenberg este un diletant al acestui spirit roman. Cel care gândește în acest fel știe ‒ dacă îmi este permis să mă exprim alegoric ‒ că omul nu are nevoie numai de mușchi, de tendoane și de ligamente, ci și de oase. Aceasta înseamnă că omul are nevoie de învățătură, de o viață de reprezentare și că din această viață de reprezentare trebuie să apară ceea ce este sistemul osos al vieții spiritual-sufletești umane, conținutul. Acest lucru este caracteristic pentru oameni moderni cum este Hans Ehrenberg care spun că știința ne lasă sufletul rece și gol. Noi trebuie să cultivăm iubirea. Aceasta ar însemna însă că trebuie să renunțăm la formarea sănătoasă a oaselor, căci nu se poate înțelege de ce avem nevoie de oase; omul devine mult mai maleabil, se mulează mult mai bine condițiilor când este rahitic. Astfel încât vedem, pe de o parte, mecanismul, pe de alta, ceva care vrea cu o anumită justificare să iasă din acest mecanism, dar care tinde spre o formațiune rahitică. Căci iubirea rămâne o frază, atunci când vrea să existe fără fundalul învățăturii spirituale. În acest caz ea s-a născut din disperarea aceluia care, pentru că nu are curajul să se avânte spre sistemul osos al culturii civilizației noastre, vrea să se oprească la rahitismul civilizației.
Într-un astfel de european care are nostalgia rahitismului cultural asiaticul, în care mai trăiește ceva din osificarea înțelepciunii orientale străvechi, nu poate vedea, bineînțeles, ceva sigur pentru viitor. El privește la această Europă în timp ce se anunță, pe de o parte, cultura mecanicistă, pe care asiaticul o numește, în ceea ce privește aspectul ei etic, piraterie și spirit de exploatare, iar pe de altă parte se viețuiește ceea ce numai într-o anumită măsură ar vrea să se muleze cu mușchii pe ceva anume, dar care nu vrea să se plaseze pe oase bine alcătuite.
În timp ce asiaticul supervizează aceasta, el ajunge la o părere ciudată, care însă se propagă cu voluptate în cadrul anumitor cercuri europene, căci aceste cercuri știu ce vor; acest lucru trebuie neapărat subliniat. Spre ce se îndreaptă toate astea, aceasta aș vrea să vă citesc cuvânt cu cuvânt din articolul „Trei lumi”, care este scris din perspectiva asiatică, chinezească, și care caracterizează, așa cum v-am spus, lumea civilizației europene noi, lumea vechii culturi asiatice, cărora le alătură „cea de a treia lume”. Și aceste trei lumi el le caracterizează spunând ceea ce asiaticul trebuie să gândească, ceea ce încă mai trăiește ca fiind apt de un viitor în afara Europei. Dacă Europa nu vrea să moară, ce trebuie ea să facă? ‒ întreabă asiaticul. Și tot el răspunde: „În realitate, sinteza trebuie să fie un al treilea lucru, o a treia lume. Și această a treia lume se deschide peste și între celelalte două, ba chiar în mijlocul lor, fără a le contesta orice valoare proprie, cel puțin pe aceea de a fi factori educativi. Cea mai veche este lumea spiritului inspirată de supranatură, care s-a menținut timp de milenii în micul regat al poporului ales, în centrul unor culturi superputernice și în diferite sclavii, apoi transformând Antichitatea sub forma maielei creștine și crescând ca un arbore grandios. Lumea Bisericii catolice este cea în care s-a format admirabilul om al Evului Mediu, europeanul propriu-zis, unicul european armonios. Biserica catolică este cea care s-a menținut în ciuda tuturor persecuțiilor, și a cărei voce nu a amuțit nici în tumultul zguduirilor moderne, fiind chiar singura care a răsunat nobilă și umană în vremea noastră, ca un sunet grav de clopot ce acoperă gălăgia și destrăbălarea unui mare oraș. Unde altundeva poate fi găsită mult-chemata, ca garant al istoriei lumii, conștiință a lumii, păzitoarea moralității? Numai această lume a văzut venind și plecând totul, ea singură este lumea autorității. Împotriva lumii Răsăritului, ea va relua în forță campania de cucerire a sfântului Franz Xavier [ Nota 46 ] și a adepților săi. În ciuda a tot ce este modern, ea arată că smerenia are mai multă forță și stăpânire de sine decât conștiența stăpănitorilor. Ea poate imbrăca cerșetorul cu demnitate regală. Ea este religia splendorii și a renunțării, armonia acceptării și negării, a libertății în cucernicie și a constrângerii în dogmă, a lui philosophia perennis, a ritualurilor, ceremoniilor și disciplinei severe și apoi din nou a înțelegerii cu inima largă, a adaptării, a asistenței sociale, a bogăției artistice și a profunzimii dispoziției sufletești. Această lume ar trebui oare să fie temătoare și îngrijorată de modul în care s-ar putea afirma, ar trebui oare să fie preocupată de a face compromisuri cu modernitatea? Chiar și copiii acestei Biserici se tem și întreabă la fiecare Non possumus! al autorității: Cum vom rezista noi? O, voi credincioși mărunți, aveți încredere; «Eu am învins lumea!». «Eu m-am înțeles cu lumea!» Armonia trebuie căutată dincolo de prima și de a doua lume, în supranatural, în adevărata supraomenie a fiului lui Dumnezeu și a Împărăției Sale.
Cu cât sunetele sunt mai estompate, cu atât mai pur și eliberator va fi finalul unui cântec după toate disonanțele. O felix culpa! Din acest motiv este bine să se elaboreze, foarte net conturate, teza, antiteza și sinteza. Atunci va rezulta o omenire deplină și bogată. În viață totul este întrețesut și toate trei lumile coexistă”.
Așadar, singura speranță pentru Europa, din punctul de vedere asiatic-chinezesc, este Biserica catolică, și într-o revistă care, așa cum am spus, este alcătuită într-un mod exemplar, datorată unor oameni care știu bine cum se dezvoltă impulsurile actuale, găsim propagată această concepție care ne interesează mult mai mult decât proveniența acestui articol. Aici se spune că există trei lumi: lumea modernă a civilizației europene, care nu are suflet, vechea cultură asiatică pe care Europa nu o poate primi necondiționat, pentru că nu o înțelege, și eterna Romă, Biserica catolică. Pe această bază trebuie construit; în prezent vedem mulți europeni care tind spre aceasta.
Mulți oameni nu văd ce se ascunde dincolo de toate acestea, ce trăiește în toate acestea, pentru că nu vor să participe la ceea ce, de fapt, acționează și tălăzuiește în lumea modernă actuală. Pe de o parte nu se vede la ce invită civilizația modernă, mecanicistă, lipsită de suflet, pe de altă parte nu se vede ce forță imensă de distrugere izvorăște din ceea ce este pus în valoare în Asia și nici cu ce putere imensă se acționează dinspre Roma în epoca haotică actuală și cu ce forțe fără perspectivă se muncește. Nu se dorește să se vadă aceste lucruri pentru că este incomod. Este necesar să ai un anumit punct de vedere, la care trebuie lucrat cu sârg și energic, atât spiritual cât și corporal, dacă vrei să ajungi la concluzii clare.
