Ieri v-am atras atenția asupra felului în care se prezintă în judecata Orientului civilizația europeană modernă și am spus că dintre cele trei lumi despre care se vorbește aici cea de a treia este catolicismul roman și că el trebuie adăugat la civilizația modernă europeană și la ceea ce este cultura asiatică mai veche. Nu ne este îngăduit să trecem pe lângă o asemenea judecată ignorând-o, niciun om care gândește nu ar trebui să facă aceasta, căci este vorba de ceva care are o importanță deosebită în cadrul civilizației actuale. Ne vom apropia de cele spuse aici, dacă vă mai amintesc de ceea ce am prezentat, dintr-un anumit punct de vedere, privitor la civilizatia noastră actuală în conferința de la Basel. Potrivit consfătuirilor pe care le avem în cadrul cercului antroposofic în legătură cu astfel de abordări, aș vrea să vă reamintesc pe scurt problema. În culturile mai vechi și în acel timp la care m-am referit ieri ca fiind perioada greacă era prezentă o conștiență deplină despre acest lucru și se făcea trimitere la prag și la paznicul pragului. Se imagina că din condițiile anterioare ale cunoașterii umane s-ar putea afla câte ceva despre lume, dar că nu era permis să pătrunzi nepregătit în această lume, ocolind ceea ce a fost numit pragul cunoașterii.
Dincolo de prag, așadar dincolo de o anumită graniță a cunoașterii, se presimțeau lucruri care, în acele timpuri vechi, nu era îngăduit să fie preluate de structura sufletească umană fără o pregătire. Oamenii se temeau că, dacă ar pătrunde fără pregătire în aceste domenii ale cunoașterii, și-ar pierde conștiența de sine, gradul conștienței de sine pe care-l aveau atunci ar ajunge întru-câtva într-o stare de leșin sufletesc. Din această cauză, celor care urmau să devină elevi ai înțelepciunii, elevi ai Misteriilor, li se cerea un anumit antrenament al voinței, o anumită cultură a voinței. Prin acest antrenament era întărită atât de mult conștiența de sine încât ei puteau trece pragul și chiar pe lângă paznic. Apoi ajungeau într-un domeniu în care, dacă ar fl avut structura sufletească obișnuită, le-ar fi fost luată conștiența de sine.
Prin întregul mers al evoluției umanului, în acele timpuri vechi conștiența umană actuală ar fi fost considerată a fi dincolo de prag. Eu am făcut referire în conferința de la Basel la faptul că cei vechi propovăduiau în școlile lor de inițiați așa-numita concepție despre lume heliocentrică, că ei plasau Soarele în centrul sistemului planetar. Dar această învățătură era bine păzită și numai în cazuri izolate unii, cum este Aristarh din Samos [ Nota 47 ], au publicat câte ceva despre aceasta. Exista teama că asemenea învățături ar acționa asupra sufletului în așa fel, încât ornul și-ar putea pierde pământul de sub picioare. Așadar, tocmai ce nu se dorea în acele timpuri să ajungă la sufletele umane nepregătite este ceea ce în prezent știe fiecare om. Căci ceea ce se poate spune cu privire la concepția despre lume heliocentrică ar putea fi spus referitor la multe alte domenii, concepții care sunt în prezent general umane. Ceea ce este acum reprezentare populară prin influența științei naturii era presupus atunci a se afla dincolo de prag. Din această cauză, acele tradiții confesionale care au păstrat judecățile timpurilor vechi s-au întors împotriva răspândirii acestei concepții moderne a științei naturii. De aici procesul lui Galilei [ Nota 48 ], de aici faptul că până în anul 1827 în cadrul comunității catolice de credincioși era interzis să te proclami adept sau să răspândești învățătura lui Copernic. S-a păstrat o veche judecată asupra acestor lucruri și astfel nu s-a putut opri evoluția umanității. Omenirea a pășit în acel domeniu care se considera a fi dincolo de prag.
De ce a putut omenirea să pășească în acest domeniu fără să treacă printr-un leșin sufletesc, așa cum s-ar fi întâmplat cu cei vechi care, fără îndoială, ar fi căzut pradă acestei stări prin structura lor sufletească? Omenirea a putut face aceasta pentru că ‒ aceasta o vedeți din prezentarea făcută în cartea mea Enigmele filosofiei ‒ a ajuns la o conștiență de sine prin viețuirea până la capăt a lumii în care nu mai poate surveni leșinul sufletesc. De aici încolo oamenii se pot considera partizani a ceea ce nu mai este concepție de viață copernicană, ci reprezentări populare, fără să mai cadă pradă unui leșin sufletesc. Să focalizăm acest lucru.
Ceea ce în prezent este concepție populară pentru cei vechi se afla, pănă în secolul al XIV-lea, dincolo de prag, iar paznicul pragului era acea forță ‒ este mai mult decât o personificare, este o entitate reală ‒ pe lângă care trebuia să treci dacă voiai să pătrunzi în domeniul concepției naturalist-științifice moderne despre lume. Oamenii moderni nu-și mai pierd conștiența de sine sufletească în contact cu aceasta, nu mai cad într-un leșin sufletesc. Dar ei pierd totuși ceva după ce au ajuns în domeniul pe care cei vechi îl considerau ca aflându-se dincolo de prag. Oamenii actuali nu și-au pierdut conștiența de sine, dar au piedut conștiența lumii. Ei au preluat nenumărate detalii privind existența sensibilă, și-au însușit tot felul de legi, prin combinații raționale, privind legăturile din această existență sensibilă, dar nu au ajuns să cunoască, în cadrul acestui ansamblu de cunoștințe științifice izolate care, în prezent, au devenit populare, conținutul spiritual, fundalul spiritual a ceea ce îl înconjoară sensibil pe om și pe care el îl sintetizează în conceptul științei naturii modeme. În măsura în care s-a apropiat de fazele de evoluție ale timpului prezent, omul a pătruns în domeniul de dincolo de prag fără a avea conștiența faptului că lumea este integral spiritualizată. El nu s-a pierdut pe sine, dar a pierdut spiritul lumii. Acest spirit al lumii a fost pierdut.
Acel crez care a ținut să nu treacă pragul, să rămână dincoace de prag, a încercat să închidă, să inhibe căile spre zona în care se află umanitatea în prezent, încât, așa cum vă este cunoscut, a eliminat în anul 869, la cel de al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol, spiritualul ca forță pe care omul trebuie să o recunoască. A mărturisi că corpul și sufletul sunt componente ale omului și a spune că sufletul este cel care posedă proprietăți spirituale a devenit dogmă. Era, așadar, un mod al omului de a se împotrivi introducerii unei cunoașteri spirituale. Consecința acestei atitudini a fost faptul că el a pătruns dincolo de prag fără o conștiență a spiritualului în lume. Așadar, omul a pătruns într-o lume în care din vechime se ajungea după o pregătire, care era transferată în Misterii numai acelor elevi care parcurseseră o severă educație a voinței. Dar s-a pătruns în așa fel încât omul și-a pierdut nu conștiența de sine, ci conștiența cosmică a spiritului. Din această cauză, în prezent este vorba despre ceea ce am desemnat adesea în scrierile mele ca fiind pragul, pe care omul prezentului trebuie să-l cunoască, pragul, care trebuie trecut, pășind în afară, peste granița observării senzoriale exterioare și a combinării raționale, în domeniul spiritului, pe care omul îl poate găsi de la domeniul deschis al simțurilor mai departe.
Această concepție se află la baza expunerilor care se fac în cadrul științei spiritului de orientare antroposofică, și ea se deosebește radical de tot ce a apărut ca fiind învățătură teosofică. Învățăturile teosofice sunt în întregime numai o reînsuflețire a ceea ce este vechi. Când ei vorbesc despre paznicul pragului, vorbesc exact la fel cum vorbeau cei vechi despre paznicul pragului. Revedeți ceea ce spun eu în Cum se obțin cunoștințe despre lumile superioare? despre paznicul pragului și veți găsi acolo o descriere modernă care este extrasă nemijlocit din conștiența actuală. Cei care îndrăznesc să judece în prezent știința spiritului de orientare antroposofică amestecă antroposofia cu ceea ce este reînsuflețire a învățăturilor gnostice vechi sau alte aspecte asemănătoare.
Asemenea probleme trebuie focalizate, căci ele ne arată cum a evoluat civilizația modernă și ne apropie de o judecată ca cea pe care v-am expus-o ieri, care ajunge la recunoașterea, în cadrul civilizației moderne decadente, de pe poziția punctului de vedere oriental, a catolicismului ca fiind forța care încă mai poartă în sine un conținut spiritual. Trebuie, pe de o parte, să înțelegi acest lucru, iar pe de altă parte să întrevezi pericolele care vin din strădaniile caracterizate prin astfel de concepții. Când catolicismul roman este avut în vedere în totalitatea sa în prezent, bineînțeles nu așa cum îl înțeleg unii preoți care sunt foarte rău instruiți, ci ca sistem teologic, drept conținut al unei concepții cuprinzătoare despre lume, el devine un sistem plin de conținut al unei concepții despre lume cuprinzătoare. Aspectul de măreție al învățăturii catolice, așa cum a apărut ea în Evul Mediu sub forma scolasticii, îl constituie faptul că ea este un ansamblu conceptual despre lume închis din toate direcțiile și elaborat logic, în detaliile sale. Este un ansamblu conceptual despre lume care a păstrat din vechime reprezentarea Tatălui, a Fiului, a Duhului Sfânt, care conține anumite învățături dogmatice asupra Treimii, îmbrățișând lumea, care, în viziunea augustino-tomistă, a dus problemele până acolo încât să elaboreze și o concepție despre ordinea umană socială. Este o formațiune închisă din toate părțile, și pentru a pătrunde în ea este necesar un studiu aprofundat. Pentru a înțelege sistemul catolic, învățătura de credință catolică, dacă dorim s-o numim astfel, trebuie să facem tranziții noționale precise și clare, să operăm cu noțiuni într-un mod pe care filosofii moderni și mai ales teologii protestanți îl găsesc incomod. De fapt, ar trebui cunoscut că pe lângă toate acele lucruri de care omul are un dor de a le pătrunde cu cunoașterea sa ‒ chiar dacă este numai o cunoaștere revelată, o cunoaștere de credință pentru domeniile superioare ‒ în catolicism sunt prezente învățături coerente, încât acesta nu va cădea niciodată pradă erorii pe care am desemnat-o ieri ca fiind o concepție devenită rahitică despre lume; căci catolicismul are o construcție a credinței de duritatea oaselor, puternic structurată, care pornește de la principiile naturii, care se construiește începând de jos și ajunge la o concepție despre lume cuprinzătoare, pe care apoi omul o poate uni cu sufletul său, chiar dacă domeniile superioare sunt recunoscute doar ca adevăruri revelate. Ceea ce poartă în sine catolicismul nu este în fond nimic altceva decât ultimul rest al acelor vechi concepții despre lume, care erau construite pe ideea de a nu trece pragul în domeniul înăuntrul căruia se află de fapt omenirea modernă.
Aceasta este marea opoziție dintre catolicism și civilizația modernă. Catolicismul s-a constituit în modul cel mai divers în cursul timpului, prin concilii, prin decrete sau hotărâri dogmatice. El este numai un ecou al unor învățături vechi, în măsura în care a reunit ceea ce omul vechi a conceput fără a fi pregătit pentru a trece pragul. Catolicismul este ca o clădire executată arhitectonic extraordinar, care însă vine din timpuri vechi, care nu ia în calcul ceea ce trebuie integrat în întreaga evoluție prin știința naturii, prin lumea de noțiuni moderne și prin ceea ce a pătruns deja și trebuie să pătrundă prin noțiunile sociale pe care le adoptăm.
Dacă catolicismul ar fi singura învățătură care s-ar răspândi în omenire, atunci Pământul în evoluția s-ar putea sfârși astăzi. Privit dintr-un punct de vedere real, faptul este că ceea ce sufletele umane au putut asimila prin catolicismul ca sistem, prin faptul că la bază a stat catolicismul, ele au primit deja în cursul vieților de până acum. Dacă catolicismul ar fi singura învățătură din lume, atunci evoluția pământească ar putea foarte bine sa-și atingă sfârșitul, deoarece catolicismul ia în calcul numai ceea ce, ca să spun așa, a fost caracteristic evoluției umanității până în secolele al XIV-lea, al XV-lea. Apoi au venit timpuri în care trebuia să se întroneze știința naturii modernă, timpuri în care omul, în timp ce se dăruia exterior lumii, prelua de fapt numai ceea ce nu-l conducea spre spiritual. Au venit acele timpuri în care omul stătea în fața lumii ca în fața unui câmp plin de cadavre. Căci ceea ce noi cuprindem cu noțiunile noastre de știință a naturii este și rămâne mort, un câmp de cadavre, indiferent că este vorba de cunoștințele noastre anatomice, fiziologice sau că experimentăm în laboratorul de chimie. Cunoștințele fiziologice, anatomice pe care le obținem în sala de disecții provin din corpul uman din care a dispărut sufletul. În laboratorul de chimie noi experimentăm într-un mod care exclude spiritul. Pretutindeni ne aflăm în fața unei lumi care, pusă față în față cu viul fundamental al lumii, este un câmp de cadavre. Și aceasta este în consonanță cu cerințele care se pun omenirii moderne. Umanitatea modernă se înstrăinează de spiritual cu cât privește mai mult în jurul ei, cu cât se înarmează cu telescop, cu microscop, cu aparat Röntgen, cu spectroscop etc., cu cât pătrunde mai mult în lumea înconjurătoare și vrea să o cerceteze cu ajutorul statisticii. Știința noastră modernă nu-l lasă pe om să ia nimic din spirit. El trebuie să adauge din interior spirit la ceea ce obține din afară. El trebuie să pășească peste câmpurile de cadavre care-i dezvăluie cel mult umbrele a ceea ce a fost cândva spirit. Trecând peste câmpul de cadavre al științei moderne trebuie să introducă ceea ce dă o nouă revelație spirituală, ceea ce dă o nouă știință a spiritului, ceea ce poate izvorî cu adevărat antroposofic din om. Numai prin aceasta ajunge omul la forța deplină. În timp ce pășește spre ceea ce pentru cei vechi se afla dincolo de prag, el nu trebuie să obțină numai conștiența de sine, ci s-o consolideze printr-o știință despre lumea spirituală, care poate izvorî din această conștiență de sine, ca să poată găsi în lumea sensibilă exterioară lumea întreagă, realitatea adevărată.
Aceasta este problema în fața căreia se află omul civilizației actuale. Omenirea trebuie să devină conștientă că se află în fața acestui prag, că acest prag trebuie să fie trecut. Ea trebuie să devină conștientă de faptul că ceea ce a adus cunoașterea nouă nu trebuie să fie acuzat sau eliminat, că nu este îngăduit să fie respins din comoditate ceea ce furnizează concepția naturalistă modernă, dar că trebuie să se introducă în această concepție modernă despre natură o știință nouă despre spirit; prin aceasta se leagă ceea ce s-a petrecut anterior în evoluția Pământului cu ceea ce mai trebuie să vină pentru ca această evoluție să-și poată atinge scopul. Catolicismul nu va putea niciodată să determine avansarea oamenilor față de poziția în care se află. Ei au evoluat de trei-patru milenii în ceea ce privește cunoașterea exterioară a lumii, dar nu au introdus în civilizația modernă viața spirituală.
Acest lucru nu este înțeles în prezent de evaluarea orientală a civilizației moderne. Judecata orientală nu vede în civilizația modernă decât câmpul de cadavre, din care rezultă ceea ce v-am indicat ieri în critica din punctul de vedere al orientalului. Critica orientală nu știe, pentru că nu cunoaște decât învățăturile moștenite, că omul în timp ce, în civilizația modernă, se află în fața unui câmp de cadavre poate găsi în sine forța de a elabora din sine însuși adevăratul spirit uman, în întregime intim unit cu ceea ce este omenesc, care poate să răspândească la rândul său lumină asupra întregului Cosmos.
Aici se află punctul în care spiritele se separă. Vedem referitor la acest lucru ce a adus catolicismul. În timpurile cele mai recente el a adus iezuit-„ismul”, nu creștin-„ismul”. A adus din cadrul iezuitismului concepția dogmatică care-l prezintă pe Iisus ca fiind un Imperator, ca fiind un Triumfator, ca cel care are atribute spirituale, ca și sufletul care conține ‒ potrivit deciziei Conciliului de la Constantinopol din anul 869 ‒ însușiri spirituale. De Christos, această conștiență nu a devenit de fapt conștientă. Christos ca o ființă supraterestră, suprasensibilă trebuie să fie recunoscut de știința spiritului antroposofică, el trebuie să fie recunoscut ca acela care s-a legat din legat de sfere extraterestre cu evoluția Pământului, deoarece această evoluție pamântească necesită ceva care pur și simplu până acum nu a fost aici. În fond, catolicismul nu se ocupă de Christos, ci de Iisus. Iar confesiunile evanghelice moderne i-au urmat în această privință întru totul. Încă nu a luat naștere o adevărată christologie în afara științei spiritului de orientare antroposofică. Christologia adevărată este legată de faptul că omul găsește spiritul în conștiența sa liberă, în ciuda faptului că pășește peste un câmp de cadavre, cu o știință a naturii care îi arată pretutindeni lucruri lipsite de spirit. Acest lucru conștiența orientală nu-l vede. Ea nu vede că, tocmai prin aceasta, în contactele sale cu lumea exterioară, științifice, tehnice sau de alt fel, în timpurile mai noi chiar și artistice, omul pierde conștiența lumii. Din această cauză el este provocat să găsească o astfel de conștiență spirituală a lumii prin forța sa interioară.
În realitate, această conștiență a lumii este prezentă în germene. Ea se străduiește, prin ceea ce a fost căutat la trecerea de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea, să găsească o cale dreaptă, mergând din ce în ce mai departe, de la goetheanism la știința spiritului modernă. Este vorba de a deveni apți de a cuprinde și cunoaște spiritul viu. În știința spiritului modernă nu sunt date numai idei despre spirit, ci sunt date idei pe care chiar spiritul le trimite în lume. Aceasta este ceva care trebuie să fie înțeles, că în învățăturile moderne abstracte pretutindeni avem numai idei despre ceva, dar în știința spiritului sunt date idei care izvorăsc din spirit, care într-o anumită masură sunt din nou o relevație spirituală primordială, așadar că în știința spiritului se exprimă lumea prin spiritul ei, că avem din nou spiritul viu.
E necesar însă să realizăm că trebuie depașit mult din gândirea îngustă în viața civilizației noastre actuale, dacă vrem să avem o astfel de poziție față de aceste lucruri mari. Mulți oameni înclină în prezent să vină spre catolicism, care are un sentiment de triumfător, deși toate semnele pledează pentru aceea că el poate să distrugă orice strădanie spirituală nouă, iar prin aceasta tot ce se adaugă nou la ce este vechi în evoluția Pământului. Această voință a distrugerii este prezentă.
Acum însă, în timpul din urmă, în dispoziția sufletească a oamenilor a apărut un agnosticism înfiorător legat de modul necorespunzător de a năzui la o concepție despre lume. Oamenii vor să aibă conștiența faptului că sufletul lor se află în relație cu o lume spirituală, dar nu vor să-și impulsioneze voința, nu vor să-și piardă „libertatea”, pentru a ajunge la ceea ce oricum necesită o activitate interioară, cuprinderea spiritului prin știința spiritului. Ei vor să-și unească sufletul cu spiritualul în mod pasiv, nu vor să treacă prin greutățile pe care trebuie să le învingi pentru cuprinderea activă a spiritului.
Oamenii care au nostalgii după eternitate caută în prezent calea înapoi spre concepțiile vechi despre lume, pentru că nu mai au forța de a prelua activ pe Dumnezeu în sufletul lor. Pretutindeni oamenii sunt gata să-și argumenteze judecățile, să vadă doar ce li se oferă pe farfuria de prezentare. Ei vor să-și procure judecățile politice, sociale din ce află ca informație la zi și manifestă un astfel de egoism, încât nici nu observă dacă li se oferă o judecată care încearcă să se sprijine pe o cunoaștere mai bogată. Faptul că oamenii se apără atât de ușor cu judecățile lor impresionează atât de dureros civilizația noastră decadentă. Pentru a întări cele spuse, aș vrea să vă dau un exemplu care se depărtează de observațiile pe care le-am făcut. Aici s-au spus multe, nu pentru a răspândi concepții dogmatice despre ultimii ani catastrofali ai civilizației moderne, ci pentru a comunica baza pentru construirea de judecăți independente. S-a urmărit aducerea acestor judecăți într-o direcție pe cât posibil generoasă, iar prin aceasta și adevărată.
Câți oameni sunt mulțumiți că au numai judecăți sau informații oferite de jurnalismul actual. Din ziare ei află despre catastrofa războiului care a secerat în ultimii ani atâtea vieți, citesc ce spun oamenii de stat etc., și preiau aceste lucruri pentru că în ei a murit sentimentul. ‒ În câmpul de cadavre actual al concepției moderne despre lume pot muri astfel de sentimente ‒ că adevărul iese mai bine la suprafață într-un loc decât în altul. Pentru judecarea situației europene mi se par mai importante decât alte aspecte gogoșile pe care oamenii au acceptat să li se spună în ultimul timp. De exemplu, a ieșit la iveală că, printre alții, ambasadorul francez aflat la curtea Rusiei, Paléologue, și-a scris în anul 1914 memoriile. Toți își scriu memoriile, numai că unii sunt mai mincinoși, alții mai limbuți, iar acest ambasador francez a prezentat cu o mare limbuție ce a viețuit la Petersburg. Aici au avut loc cu mare fast, în prezența președintelui francez, Poincaré, sărbători extraordinare. În seara de ajun a unei asemenea sărbători, cu ambasadorul francez au vorbit două personalități demonice, Anastasia și Militza, fiicele regelui Nikita al Muntenegrului. Aceste două femei funeste au impresionat atunci inima ambasadorului francez. S-a întâmplat la 22 iulie 1914. Ambasadorul francez comunică textual ce i-au spus ele: „Știți dumneavoastră că trăim zile istorice, ba chiar zile sfinte?... Mâine, în timpul paradei militare, orchestra militară va cânta numai «Marche Lorraine» și «Sambre et Meuse». Am primit azi de la tatăl nostru o telegramă. El ne scrie că războiul va izbucni înainte de sfârșitul acestei luni... Ah, ce erou este tatăl nostru!...” Din Austria nu va mai rămâne nimic... Vă veți lua înapoi Alsacia și Lorena...Armatele noastre se vor întâlni la Berlin… ”
Când vrei să judeci situația prezentului trebuie să ai în vedere și asemenea lucruri. Nu există nicio scuză că nu s-ar fi cunoscut aceste aspecte, mai ales nicio scuză printre cei în fața cărora s-a acționat nu pentru a se ajunge la o judecată dogmatică, ci în așa fel încât s-au pus bazele pentru o judecată bine susținută. Dar acest lucru vreau să-l aduc numai ca pe un exemplu. În memoriile lui Paléologue mai puteți găsi și alte lucruri interesante, căci el pălăvrăgește cu o anumită senilitate despre lucrurile cele mai uimitoare. Eu nu prezint acum acest exemplu pentru a vorbi despre cauzele războiului, ci pentru a vă spune ce este necesar să-și însușească omenirea modernă. Se aud atâtea în lume! În acest context trebuie să știi unde se găsește ceva adevăr și unde nu se poate găsi nimic adevărat. Nu poți să fii mulțumit cu o judecată prea puțin susținută. Trebuie să ai un sentiment special pentru a ști în ce loc se găsește, de fapt, adevărul. Lumea sensibilă exterioară este astfel construită, încât în domeniul moral, etic, politic, în anumite condiții, mai importante decât judecățile ambasadorului și ministrului pot fi judecățile a două femei funeste ca Anastasia și Militza. Atunci nu s-a întâmplat ceea ce preziseseră miniștrii în anul 1914, dar s-a adeverit ce au profețit Anastasia și Militza când au spus: Înainte de sfârșitul lunii vom avea un război. Nu va rămâne nimic din Austria; veți relua Alsacia și Lorena ‒ atunci, aceste femei-demoni au fost întru totul profetese, căci s-a adeverit ceea ce au spus ele, și nu cele spuse de miniștri sau de generali. Lumea este complicată și înțelege aceasta numai acela care are deschidere pentru adevăr, pentru cercetarea adevărului. Din științe noi am învățat să percepem superficial adevărul. Acest lucru s-a infiltrat în întreaga viață modernă. Este un aspect pe care trebuie să-l avem în vedere. Căci dacă nu ne vom scutura de mlaștina de judecăți în care se află în prezent omenirea nu vom putea găsi puncte de vedere ce depășesc meschinăriile prezentului și care sunt necesare pentru a face deosebirea dintre paznicul modern al pragului și paznicul antic al pragului, pentru a ști ce este cu adevărat necesar omenirii. Trebuie să ne fie clar că sufletele leneșe, care au însă un dor de veșnicie viu, și care, în afară de aceasta, sunt suflete egoiste, ar vrea să alerge unde se conservă lucruri vechi; ele evită să se mobilizeze pentru a contribui la preluarea spiritului divin în voința omului. Suntem la ora grea a deciziei, când trebuie să se vadă dacă în cadrul civilizației moderne există forța de a găsi spiritul în câmpul de cadavre al civilizației moderne. Dacă acest lucru este posibil, oricât ar fi de mulți cei care caută, în pasivitatea lor, veșnicul în cele ce există deja, și oricât de multe critici orientale s-ar face auzite, ele vor vedea numai ceea ce este decadent în civilizația europeană, nu însă și ceea ce este fertil în aceasta, ceea ce este în devenire, dar la care trebuie lucrat.
Decizia este cu atât mai importantă cu cât cultura orientală mai conține spiritualitate; ea deține efectiv o spiritualitate înrudită cu catolicismul roman. Dacă civilizația modernă nu va ajunge la spiritualitate, orientalismul și romanitatea vor inunda necondiționat lumea. Dacă civilizația modernă vrea să ajungă prin sine însăși la spiritualitate, ele nu vor putea face nimic împotriva acestei spiritualități deoarece ea corespunde ultimelor stadii de evoluție ale existenței noastre pământene. Dar ora marii decizii a sosit. Numai cel care vede esențialul în această oră a deciziei și care este hotărât cu adevărat să privească aceste probleme cu cea mai profundă seriozitate știe ce se petrece în prezent.
Pentru aceasta este, oricum, necesar ca oamenii să-și însușească un sentiment temeinic, profund, serios, al adevărului. Știința spiritului de orientare antroposofică nu ignoră conținutul spiritual din curentele vechi. Știința spiritului de orientare antroposofică cunoaște pericolul care derivă din faptul că chinezăria orientală este înrudită cu chinezăria europeană, și astfel înțelegem de ce intelectualii aleargă în număr mare spre chinezăria europeană; ei găsesc aici, dacă vor să rămână pasivi, ceea ce pot uni ca fiind veșnic cu sufletele lor. Ei realizează aceasta numai pe cale luciferică și pentru că rămân ancorați în epoci trecute ale evoluției Pământului. Dacă s-ar întâmpla aceasta, Pământul ar fi întors din evoluția sa. Nu trebuie să fii impasibil față de măreția crezului catolic, dar, dacă nu ești orb, recunoști și legătura sa cu ceea ce omenirea a parcurs deja și necesitatea ca ceva nou să pătrundă în ea. Se poate naște însă întrebarea: Cum se face că strădania spirituală, loială, care a venit din timpuri vechi nu vede nimic din ceea ce vine din civilizația europeană modernă, care se elaborează și care ar putea fi văzută, de fapt, în înrudirea sa spirituală, de către oriental?
Da, oamenii sunt dependenți, chiar dacă sunt orientali, de ceea ce îi întâmpină exterior. Desigur, antroposofia devine din ce în ce mai cunoscută, dar în numeroase locuri există multă preocupare pentru modul în care devine cunoscută antroposofia! Acesta este un capitol asupra căruia trebuie revenit; mai ales celor care se declară aparținători ai științei spiritului de orientare antroposofică acest lucru trebuie să le fie cunoscut.
Avem aici o revistă, „Evangelisches Missionsmagazin”, editată de Fr. Wirz, serie nouă, anul 65, februarie 1921, Ed. Basler Missionsbuchhandlung. În paginile ei se pune în discuție o carte a lui D.J.L. Frohnmeyer, Mișcarea teosofică. Istoric, prezentare și evaluare. Reiese cu claritate că această carte trebuie să fie elogiată în cadrul comunității de credință creștin-evanghelică și ridicată la rangul unui catehism dătător de ton cu privire la ce este antroposofia: Vreți să știți ce este antroposofia? Atunci citiți-l pe Frohnmeyer. ‒ Lumea știe cum se face asta. Se stabilește un catehism din care se pot instrui credincioșii. Și se atașează o discuție asupra cărții Asmuțirea împotriva Goetheanumului, în care printre altele se spune că această replică, această asmuțire este supărătoare, dar că nici ripostele din partea antroposofilor nu sunt exemplare. Dr. Steiner ar ajunge în acest fel la un neadevăr, cu bună știință.
Am vrut să văd dacă la pagina 20 a cărțuliei Asmuțirea împotriva Goetheanumului se găsește ceva care ar putea fi caracterizat în acest fel. Aici însă se scrie: „Pentru a ridica mănușa, dr. Boos a scris: acesta este un neadevăr deliberat. Bineînțeles că este un neadevăr deliberat, deoarece Cronica Akasha nu se poate găsi în nicio bibliotecă, aceasta trebuie s-o știi, pentru că nu o poți avea ca document fizic. Nu există ca atare”.
Aici nu este conținută nicio definiție, aici nu este conținut nimic care ar fi ceva împotriva „acelei definiții” ‒ că este un neadevăr cu bună știință; decât că acela care scrie despre Cronica Akasha ca despre un document fizic trebuie să știe că nu o poate avea în biblioteca sa, așa cum are în biblioteca proprie Upanișadele sau Bhagavat-Gita.
Este de-a drepul demonstrat că aceasta trebuie să fie spusă cu bună știință, și apoi recenzentul spune că eu am dat o „definiție” ! În toată pagina nu se află nicio definiție, ci este demonstrat direct că acest Kully a pretins cu bună știință că această Cronică Akasha este un document fizic. În ciuda acestui fapt, aici se spune că eu aș fi definit un neadevăr deliberat ‒ cu bună știință ! Firește, mai este în afară de aceasta încă o opinie monstruoasă, pe care Heinzelmann o susține, căci dincolo de aceasta oricine se poate baricada cu orice, prin faptul că afirmă mai târziu că nu ar fi spus-o cu bună știință ‒ știind că nu e adevărat ‒, ci că pur și simplu așa a crezut. Dacă acest lucru este posibil este o altă întrebare care privește întreaga noastră activitate științifică decadentă, superficială și comodă. Dar celălalt lucru, ceea ce se spune aici este un neadevăr deliberat, pentru că ceea ce este scris aici poate fi scris numai cu bună știință. La pagina 20 nu se află nicio definție, este arătat că a fost afirmat cu bună știință ceva neadevărat. Așadar, aici se spune din nou cu bună știință un neadevăr, de către același om care care mai sus spune: „Cu siguranță, în scrierea lui Frohnmeyer se găsesc și informații eronate despre antroposofie”.
Pentru că oamenii știu acum adevărul, ei nu mai pot răspândi această minciună, dar încep să se scuze, spunând că Frohnmeyer ar fi preluat această afirmație de la un alt preot, care este considerat ca fiind veridic. ‒ Acum, cât este el de veridic se vede din faptul că a făcut această afirmație. Așa tratează oamenii adevărul! Și cei care prezintă adevărul în felul acesta se numesc reprezentanți ai teologiei, sunt profesorii tineretului nostru! Eu nu am fost preocupat niciodată să spun ceva împotriva lui Frohnmeyer sau a lui Hinzelmann etc., care au atacat antroposofia; eu sunt preocupat de cei care tratează în acest fel adevărul, care au un astfel de concept despre caracterul științific, care sunt distrugători ai dispozițiilor sufletești ale tineretului, eu sunt preocupat să arăt unde a ajuns știința noastră, făcând total abstracție de atacurile îndreptate împotriva antroposofiei. Mie îmi sunt cu totul indiferenți acești oameni, pentru că știu că o astfel de frază are altă semnificație decât cea pe care i-o atribuie acest Heinzelmann. Aici se spune că preotul Frohnmeyer s-ar afla spațial foarte aproape de centrul actual al antroposofiei și că în scrieri s-ar fi familiarizat temeinic cu aceasta. ‒ Că aceste posibilități nu sunt mari, aceasta o știu precis, de aceea împotriva a ceea ce spune preotul Frohnmeyer contra antroposofiei nu am de obiectat, în fond, nimic deosebit. Toți acești oameni nu pot înțelege problema. Aspectul principal îl constituie faptul că trebuie luată o atitudine hotărâtă împotriva spiritului care a pătruns în știință, căci este spiritul neadevărului, este spiritul care ascunde adevărul. Și acest lucru trebuie evidențiat cu putere. Atâta vreme cât în universități adevărul va fi tratat în modul acesta nu putem trece dincolo de neadevărul în care suntem atât de puternic înglodați, căci acești oameni sunt cei care influențează sistematic judecata. Când scrierea lui Frohnmeyer este prezentată ca un catehism, și când aceste lucruri sunt citite în Orient, este de la sine înțeles că orientalul nu găsește în această prezentare a teosofiei decât o banalizare a ceea ce el cunoaște mult mai bine din orientalismul său, și în această banalizare europeană a învățăturii teosofice orientale el află inserat un capitol care prezintă antroposofia în viziunea lui Heinzelmann și Frohnmeyer și, natural, nu-și poate face o reprezentare despre ceea ce este aceasta. Căci i se inoculează faptul că este vorba de reîncălzirea unor învățături gnostice vechi etc. Pe scurt, i se oferă orientalului o imagine care nu-i poate da o reprezentare exactă despre cum se poate regăsi o concepție despre spirit din civilizația europeană foarte modernă. Așadar, nu este de mirare că orientalul care ar fi apt să vadă astfel de aspecte trebuie să le perceapă într-o lumină falsă.
Aceasta este ceea ce trebuie spus și repetat, pentru că trebuie să pătrundă puternic în conștiența modernă; trebuie pusă, de asemenea, problema de ce se spun atât de multe neadevăruri despre antroposofie. Pentru că domnii se simt deranjați! Dacă se lucrează cu comunitatea de credincioși în felul lui Frohnmeyer, înseamnă că se ia în calcul faptul că ce se spune nu se va verifica. Astfel se poate proceda numai când ai în fața ta o masă de oameni lipsită de judecată care urmează ca o turmă, în baza sentimentului autorității și a credinței oarbe, pe cel care le este impus de puteri superioare. Domniilor lor nu le convine faptul că în cadrul societății antroposofice sunt atrași mulți oameni care devin apți să judece aceste probleme, să verifice cele spuse.
Adepții societății antroposofice trebuie să se simtă datori să verifice tot ce li se spune. Nu mi se pare important să se facă tărăboi în legătură cu apărarea față de calomniile și neadevărurile adversarilor, ci să se pună în fața ochilor adversarilor propria lor imagine în oglindă, să se analizeze veracitatea care domnește în viața noastră modernă științifică. Nu ajungem la niciun rezultat dacă ne apărăm împotriva calomniilor și neadevărurilor care circulă în prezent, deoarece în urma unei astfel de apărări nu reiese adevărul, iar discuțiile vor fi fără sfârșit. Ceea ce este important este să se vadă ce spirit domnește în știința modernă, în activitatea religioasă modernă etc., și să se pună oamenilor în față oglinda propriei imagini spirituale, lucru care se poate face de pe pozițiile științei spiritului. Iar în final trebuie să aibă loc o discuție adevărată despre ceea ce trebuie să fie dezbătut în prezent. Din faptul că ne apărăm mereu nu se obține niciun rezultat. Se înțelege că acest lucru trebuie să se întâmple mereu. Este însă un aspect subordonat. Important este ca noi să identificăm spiritul care domnește în știință ‒ nu trebuie să descoperim ungherele unde se ascunde, căci el se prezintă pe căi oficiale ‒, să-l caracterizăm. Acesta este aspectul cel mai important. Este un lucru mai dificil decât a ne apăra. Se pot desigur identifica ușor adevărurile și neadevărurile, dar nu este vorba numai de atât, ci de a prezenta întreaga decadență a prezentului, de a se evidenția pericolul pe care-l reprezintă domnia unui astfel de spirit. Pe noi nu trebuie să ne afecteze faptul că oamenii spun vorbe grele, dar trebuie să ne intereseze ce spirit este cel care se exprimă, dacă este un spirit al neadevărului și al patimii pentru calomniere. Acest lucru trebuie să se întâmple neapărat, pentru că altfel munca devine din ce în ce mai grea.
Odată cu răspândirea învățăturii antroposofice, se întâmplă să fii cu adevărat bucuros când primești un raport gazetăresc în care nu se scrie nimic despre antroposofie. Dar de cele mai multe ori poți vedea ieșind din cele mai incredibile ascunzișuri ceva despre aceasta. Citești în „Neue Zürcher Zeitung” un foileton despre Carlyle și Nietzsche și ajungi brusc la un pasaj care nu are nicio legătură cu restul și unde se spune că Nietsche l-a denaturat pe Goethe, vrând să-l laude, așa cum face și Steiner. Pretutindeni găsiți asemenea lucruri. Aceasta este metoda prin care se formează judecățile.
Dacă nu vom înfățișa lumii întreaga decadență a spiritualității, astfel încât lumea s-o înțeleagă, nu vom putea merge mai departe. Aceasta este ceea ce avem în prezent de făcut, sarcinile au crescut, astfel că puterile mele de lucru ‒ aceasta o pot spune în prezent ‒ sunt suprasolicitate și nu pot surprinde multe probleme pe care aș vrea să le abordez. La aceasta se adaugă și faptul că numărul celor care colaborează cu adevărat în mod activ la ceea ce este necesar în prezent este din păcate prea mic. Este adevârat și că necesitățile societății antroposofice au făcut ca mișcarea să capete forme care necesită mulți colaboratori. Un om izolat ar putea găsi mijloacele și calea de a face ce este necesar pentru a plasa în lume această învățătură. Întrucât însă aici este vorba de o societate, apar sarcini care depășesc ceea ce poate face un om izolat. După ce societatea a început să funcționeze, devine necesar să crească numărul celor care trebuie să acționeze în mod susținut pentru a realiza diferite obiective. Însă numărul celor care lucrează activ în prezent este din păcate foarte mic, și trebuie apelat mereu la aceiași oameni.
Eu am spus că nimic nu mă îngrijorează mai mult decât faptul că în prezent se găsesc atât de puțini oameni cu adevărat pregătiți pentru a acționa într-o situație oarecare. Aceasta, pe de o parte; pe de altă parte, nu este vorba aici de descoperirea capacităților preexistente, acestea ar exista, dar ele nu sunt scoase din dispoziția sufletească a oamenilor. Oamenii nu vor să colaboreze activ. Ei ar vrea să se dăruiască în mod pasiv. Este mai ușor să te întrebi: La care partid ader? decât: Care este adevărul despre acest lucru? ‒ Căci partidul este aici, biserica este aici etc., deci te poți comporta pasiv. Problema care se pune însă oamenilor în prezent este de a-și căuta singuri calea spre adevăr și de a colabora activ pentru descoperirea adevărului. Dacă acest lucru nu se înțelege în mod corect, nu se înțelege nici marea decizie în fața căreia se află omul astăzi, deci nu vom evolua. Putem evolua numai dacă vom conștientiza ce poate fi pus la dispoziția omenirii de către știința spiritului, dacă vom găsi mijloacele și căile de a acționa pentru a pune în fața lumii ca o oglindă problemele din punctul de vedere al științei spiritului.
Mă aflu înaintea unei călătorii în Olanda, dar trebuie să mai petrec un timp în Germania. Înainte de a pleca, voi mai ține o singură conferință, marți la ora opt și jumătate, pentru a nu tulbura exercițiile de euritmie. Voi rezuma atunci diferite aspecte pe care consider că este necesar să vi le fac cunoscute în acest moment.
