În prezent, este important să găsim punctele de vedere de la care au plecat diferiții căutători ai spiritului în timpurile mai vechi. Aceasta nu numai pentru că o opoziție rău intenționată și diletantă îndreptată împotriva științei spiritului îi atribuie acesteia faptul de a fi preluat pur și simplu tot felul de aspecte din timpuri mai vechi, ci înainte de toate pentru că o cunoaștere a ceea ce poate fi aflat în prezent din surse spirituale originare devine inteligibilă când este legată cu forțele pe care omenirea le deținea în vremuri mai vechi, cu diferitele moduri ale căutării cunoașterii spiritului în vremuri mai vechi, instinctive, ale evoluției omenirii. Și pentru a vă prezenta asemenea lucruri aș vrea să vorbesc azi despre o asociere făcută frecvent între Iisus Christos și un contemporan al său, Apollonius din Tyana [ Nota 76 ]. Există chiar strădanii pentru compararea vieții lui Apollonius din Tyana cu viața lui Iisus Christos. Când îl compari pe Apollonius din Tyana cu Iisus Christos rezultă un număr mare de elemente biografice exterioare care prezintă o anumită asemănare. Noi știm că povestirile evanghelice privitoare la Iisus Christos aduc ceva care cade în prezent sub incidența noțiunii de minune; de asemenea, biografii lui Apollonius din Tyana povestesc tot felul de minuni despre acesta. Modul în care se prezintă în prezent asemenea lucruri nu dovedește altceva dacât că se manifestă o atitudine cu totul diletantă față de evoluția umanității. Ceea ce Evangheliile numesc semne, vindecări și alte lucruri asemănătoare corespunde unei cu totul alte trepte a evoluției umanității decât cea în care trăim în prezent. Influența psihică a unui om asupra altuia, ba chiar influența psihică a omului asupra ambianței nevii au regresat foarte mult în cursul timpului. Și când ni se vorbește pentru timpul de început al calendarului nostru creștin despre astfel de lucruri, cel care cunoaște cu adevărat aspectul interior al acestor lucruri știe că ceea ce se putea viețui în acele timpuri era diferit de ceea ce se poate întâmpla în prezent. În prezent, trebuie plecat de la alte premise, premise care trebuie recreate prin cunoașterea științei spiritului. Și dacă trebuie să înțelegem Evangheliile în mod corect, nu ne este permis să acordăm o asemenea importanță povestirilor despre minuni, ci trebuie să clarificăm faptul că ele erau un lucru cu totul de înțeles pentru un om care se evidenția, pentru timpurile despre care este vorba aici, prin simț moral. Nici nu se pune problema că ar fi putut fi altfel în cazul lui Iisus din Nazaret în care sălășluia Christos sau în cazul unui om cum era Apollonius din Tyana.
Să ne fie clar în această privință: faptul că despre un astfel de om se spune că făcea minuni este ceva ce se înțelege de la sine. Iar dacă teologia actuală se străduiește să deducă divinitatea lui Iisus Christos din împrejurarea că El făcea minuni, aceasta nu se plasează pe punctul de vedere creștin, deoarece face abstracție de faptul că o asemenea concepție este anistorică. Niciodată, în cazul lui Iisus Christos, nu este vorba de săvârșirea minunilor, ci despre ce ni se prezintă cu ajutorul minunilor. Este vorba despre faptul că se atrage atenția că în timp ce oamenii de mai demult dacă voiau să producă electe mari acționau cu o forță a Eului mai mică, Iisus Christos acționa direct din forța Eului. De asemenea, astăzi nu am înțelege rugăciunea Tatăl nostru, dacă am vrea s-o explicăm prin faptul că este o rugăciune veche. Cel care compară forma mai veche a rugăciunii Tatăl nostru cu rugăciunea Tatăl nostru de astăzi se va lămuri că înainte rugăciunea nu era orientată spre Eu, iar acum se spune orientând-o spre Eu.
Tot astfel, nu ne este permis să căutăm asemănări între biografia lui Iisus Christos și cea a lui Apollonius. Este natural că vor apărea relatări asemănătoare când este vorba de minuni. Dacă vrem să clarificăm alăturarea lui Iisus Christos de Apollonius din Tyana aceasta trebuie privită cu totul altfel. Și în acest sens trebuie să atragem atenția asupra următoarelor aspecte.
Se spune că încă din copilărie Apollonius din Tyana prezenta unele predispoziții care s-au amplificat după ce a luat parte la instruiri speciale care se făceau atunci, ca, de exemplu, instruirea izvorâtă din școala pitagoreică. Apoi Apollonius din Tyana a făcut călătorii în vederea perfecționării cunoașterii, întâi unele mai mici, apoi importanta călătorie la marii înțelepți indieni. Astfel el a învățat să-i venereze și să-i admire pe înțelepții indieni și prin ei a ajuns la anumite surse ale cunoașterii. Ni se spune că s-a reîntors entuziasmat de ceea ce aflase de la acești înțelepți indieni, a predicat în sudul Europei, apoi a preluat din nordul Egiptului o învățătură care i s-a părut mai puțin importantă decât înțelepciunea minunată a indienilor. Apoi ni se povestește cum a urcat pe cursul Nilului până la izvoare, dar și la așezările așa-numiților gimnosofiți [ Nota 77 ]; este vorba de comunitatea acelor înțelepți care, după brahmani, după înțelepții indieni, aveau parte de cel mai mare respect în acele timpuri. Se spune că Apollonius din Tyana era atât de saturat cu înțelepciune indiană, încât putea face deosebire între aceasta și cea, inferioară, a gimnosofiților. După ce s-a întors, a făcut mai multe călătorii minunate la Roma, unde a fost urmărit și închis.
Pentru noi deosebit de interesant este faptul că i se atribuie lui Apollonius din Tyana aceste mari călătorii și că ele sunt asociate cu creșterea continuă a înțelepciunii sale. În peregrinările sale, Apollonius caută oameni care se aflau în posesia celei mai mari înțelepciuni a acelui timp.
Prin aceasta el se deosebește de Iisus Christos, care face deplasări pe un teritoriu relativ restrîns, care nu vorbește despre înțelepciunea aflată pe Pământ, ci împărtășește omenirii ceea ce a adus cu sine din lumile extraterestre. S-a făcut uneori încercarea de a-I atribui și lui Iisus Christos tot felul de călătorii în India, numai că aceasta reprezintă cel mai pur diletantism. Singurul adevăr este că în aceeași perioadă pe Pământ s-au aflat două entități, pe de o parte Iisus Christos care vorbește din extraterestru, și, pe de altă parte, Apollonius din Tyana care adună toată înțelepciunea aflată pe Pământ, chiar dacă prin marile sale predispoziții era în situația de a putea prelua totul în sufletul propriu. Aceasta este deosebirea principială, importantă dintre cei doi și cine nu o vede nu recunoaște ce au reprezentat pentru vremurile ulterioare existența acestor două personalități. Dar ceea ce se leagă de persoana lui Apollonius din Tyana ne trimite la anumite particularități ale timpurilor mai vechi. Eu mă refer la timpuri care au existat cu mult înaintea Misteriului, la timpuri foarte de demult. Câte ceva s-a transmis de atunci omenirii ulterioare și vom vedea cum Apollonius din Tyana întâlnește ceea ce s-a păstrat astfel atât la înțelepții indieni, la brahmani, cât și la gimnosofiții din Egipt. Dar se înțelege despre ce este vorba dacă se privește retrospectiv în vremurile mai vechi cu ajutorul cercetării spirituale caracteristice științei spiritului, iarApollonius din Tyana indică ‒ potrivit biografului său [ Nota 78 ]‒ faptul că înțelepciunea aproape de nemăsurat pe care a întâlnit-o la indieni este legată de influențe extraterestre care iradiază oamenii de pe o anumită suprafață de Pământ. Ni se indică astfel că omul nu este expus numai unor influențe terestre. Influențele terestre sunt ușor de studiat cu toate că, în prezent, față de alte influențe, la om ele încă mai regresează. Anumite ființe organice inferioare capătă colorația a ceea ce ele consumă datorită metabolismului. Putem vedea la anumite ființe organice inferioare cum ceea ce ele preiau ca produse metabolice le dă culoarea, celelalte proprietăți. V-am făcut atenți că, plecând de la scolastică, Vincenz Knauer, vechiul meu prieten din ordinul benedictinilor ‒ aceasta nu înseamnă că și eu am fost în acest ordin, ci doar că el a aparținut acestui ordin ‒, a atras atenția asupra faptului că conținutul spiritual al noțiunii este ceva real față de existența pur sensibilă a existenței materiale. El spunea, în sensul scolasticilor: Dacă am închide un lup și i-am da mult timp să mânânce numai carne de miel, el nu ar deveni un miel, cu toate că a consumat numai carne de miel. Aceasta dovedește, pentru Vincenz Knauer, că în noțiunea de lup se mai află și altceva decât ceea ce este material, căci potrivit aspectului material lupul ar fi miel, dacă ar mânca numai carne de miel. El însă nu devine miel. Deci la animalele superioare lucrurile se întâmplă altfel decât la ființele organice inferioare; acestea prezintă până și în colorație influențele metabolismului lor. Oamenii, într-o măsură mai mare decât lupul, nu suportă influențele metabolismului; altfel ar trebui ca în ținuturile unde se consumă mulți ardei să existe numai oameni galbeni, ori se știe că doar dacă se consumă anumite alimente apar stări de gălbenare și altele asemănătoare. Omul este, în mare măsură, independent de influențele metabolice pământești. Dar în prezent, în era materialismului care are nu numai un fundament teoretic ci și unul întru totul real, el este mai puțin expus influențelor lumii extraterestre, Cosmosului, decât era mai demult. Și înțelepciunea indiană veche trebuie să fie atribuită în principal ‒ ca să ne exprimăm sintetic ‒ incidenței speciale a radiației solare în ținuturile indiene. Acolo radiația solară cădea sub un alt unghi decât în alte părți. Aceasta înseamnă că influențele extraterestre, cosmice, asupra omului erau diferite față de alte zone. Dacă un indian vechi ar fi știut ce este Europa, el ar fi spus aproximativ următoarele: Ah, acolo în Europa oamenii nu pot ajunge niciodată la oarecare înțelepciune, Soarele nu are incidența necesară ca ei să poată ajunge la înțelepciune; sunt legați de ceea ce le pregătește metabolismul din ce este terestru. Despre înțelepciune nu poate fi vorba în Europa. Acolo există numai oameni inferiori, sunt semianimale, căci nu au lumina solară necesară pentru a deveni înțelepri. ‒ Așa ar fi spus indianul, dacă ar fi vorbit despre aceste lucruri. Din cauza acestei condiții speciale create de incidența luminii solare nu ar fi putut vorbi altfel despre adunătura umană din Europa decât vorbește omul actual despre animalele sale de casă. Nu că nu ar fi iubit acest om de un soi inferior (omul își poate iubi foarte mult animalele de casă), dar nu i-ar fi putut acorda aceeași valoare în ceea ce privește capacitatea spirituală.
Prin aceasta am vrut să indic faptul că ceea ce era propriu înțelepciunii mai vechi era dependent de locul de pe Pământ. Acest lucru se leagă și de altceva. În timpurile mai vechi ale evoluției Pământului, omenirea s-a diferențiat mult mai mult prin această dependență decât a fost cazul mai târziu. Diferențierea a apărut de îndată ce oamenii statorniciți într-un anumit teritoriu au renunțat la locul unde erau endemici și au migrat spre alte ținuturi. Ei s-au schimbat, au devenit sufletește și fizic alții. De acest lucru se leagă diferențierea pe întregul Pământ. Era așadar, în esență, ceea ce avea vechiul om din ambianța Pământului, ceea ce el reprezenta la rândul său când prelua în sine în mod corespunzător aceste influențe ale ambianței Pământului. Astfel, putem spune: În timpurile vechi era înțelept acela care trăia în acel loc de pe Pământ unde putea ajunge astfel. Din acest motiv, bătrânii priveau cu o anumită îndreptățire spre acest loc. Dacă în prezent s-ar crede, în acelaș mod, că înțelepciunea este circumscrisă în Asia s-ar furniza prin aceasta dovada că nu se trăiește în timpul actual. Există oameni uimitori care încă mai vorbesc azi despre locuri deosebit de favorabile de pe suprafața Pământului; dar acestea trebuie considerate a fi, în sensul unei cunoașteri autentice a spiritului, întru totul diletantism. Dar dacă ne întoarcem în timpuri mai vechi, trebuie să gândim omul înțelept ca fiind legat de locul său. Ținând seama de acest lucru, ne întrebăm ce fel de om era Apollonius din Tyana? Apollonius din Tyana voia să devină înțelept, în ciuda faptului că el nu trăia într-un asemenea loc ‒ și ținutul din apropierea izvoarelor Nilului unde locuiau gimnosofiștii era un loc excelent pentru a putea deveni înțelept. El avea numai imbodul pentru a deveni înțelept. Din această cauză a pornit în călătorii ca odinioară Pitagora, care se afla în aceeași situație.
Astfel vedem cum Apollonius din Tyana este, în vremea lui, un om care caută în depărtările Pământului ceea ce poate să umple omul de satisfacție interioară, ceea ce-l aduce la situația de a-și cuceri spiritualitatea interioară. Căci acele timpuri trăiau în vremea lui Apollonius din Tyana numai în ecou. Mai rămăsese ceva, în vechea Indie, din ceea ce fusese odată, și aceasta a învățat să cunoască Apollonius din Tyana. Dar el ar fi deja exponentul unui timp mai nou, acel om care este pus în situația de a căuta în orice loc al Pământului înțelepciunea umană în cel mai înalt sens. Numai că el este obligat s-o caute prin drumeții îndepărtate.
Aici se plasează în fața noastră, dând direcție pentru noua evoluție a umanității mai noi, Misteriul de pe Golgota, în așa fel încât putem spune: Prin faptul că în Iisus din Nazaret s-a sălășluit Christos, El a devenit acea entitate dătătoare de ton pentru această căutare, independent de localizarea pe Pământ. Din această cauză, Apollonius din Tyana și Christos sunt în opoziție. Apollonius din Tyana este întru câtva contemporanul lui Iisus Christos, care potrivit structurii sale umane nu mai trăiește în timpul vechi, ci deja într-un timp nou. Dar în acest timp nu poți trăi decât cu influența lui Christos. Influența lui Christos vine de la Iisus din Nazaret. Iisus din Nazaret și Apollonius din Tyana sunt cei doi poli ai omului de la începutul calendarului nostru.
În acest fel noi suntem avizați asupra a ceea ce a pătruns în omenire prin Iisus Christos. Spuneam ieri că, înainte de orice, este important să înțelegem ce a intrat în omenire, ce se exprimă în gândul Învierii. Gândul Învierii spune că omul poate găsi în sine ceva care îl ridică din condiția de fi legat de Pământ când preia impulsul christic. Ceea ce-l chinuie pe omul răstignit pe cruce sunt forțele care, plecând de la existența pământeană, sunt integrate corpului uman și prin acesta omului în general. Dacă ne ridicăm privirea spre crucifix, spre fața transfigurată de suferință, spre corpul sfâșiat de durere, aflăm cea mai profundă expresie a ceea ce poate imprima existența umană omului. Dacă însă înălțăm privirea la ceea ce am atras ieri atenția că trebuie să vedem deasupra crucifixului devenim atenți la ce poate să învie în om, la ce se poate înălța din forțele telurice și care ne arată că omul este o ființă cosmică. Pământul imprimă forțele sale numai unei părți din el, însă din aceste forțe poate învia ceea ce este de fapt ingredientul cosmic al omului.
Aceste lucruri trebuie văzute în legătură cu gândul Învierii, sunt aspecte care trebuie să fie recunoscute, mai ales în timpul nostru în care tindem spre învierea cunoașterii spiritului. Ceea ce trebuie să înțelegem înainte de orice este faptul că în timpurile mai vechi era prezentă o înțelepciune instinctivă. Această înțelepciune era ceva sugestiv, care-l învingea pe om, în care el nu putea trăi în libertatea sa. Natura volițională a omului era mai puțin exprimată în timpurile mai vechi. Ea trebuie să se dezvolte în acel timp al evoluției Pământului care urmează Misteriului de pe Golgota. Cu privire la voința sa, omul vechi trăia într-o stare confuză. Voința însă trebuie să fie pătrunsă de înțelepciune, de forță a ideii, de spiritualitate. Din această cauză este necesar înainte de toate ca impulsul Christos să-și facă intrarea în voința omului. Acest lucru trebuie însă să fie înțeles în sens corect. În mod cu totul special este vorba de elaborarea voinței din prezent spre viitor. Omul trebuie să devină tot mai conștient de puterea voinței sale. În prezent, noi viețuim reacția care s-a născut din menținerea comodă a unor prejudecăți vechi, reacția împotriva voinței. În prezent, nu se dorește formarea în vreun fel a voinței. Chiar se urăște elaborarea voinței. Cum se comportă în această situație omul?
Dacă i se cere să fie un om întreg, un om deplin, care și în voința sa să fie cuprins de înțelepciune, el spune: La așa ceva nu mă angajez, deoarece Biserica vrea să-mi conducă voința. Biserica își are vechile ei porunci, Biserica îmi va spune cum trebuie să procedez cu voința mea. Sau, dacă nu spune aceasta, omul prezintă altfel lucrurile. El spune: Ah, de ce aș da o direcție voinței mele, doar am statul. Statul are legile sale, statul are amenajările sale, statul face totul. Statul preia copilul. EI îl preia dacă este trecut de greutățile cele mai mari. Va veni însă și timpul când statul va prelua grija copilului la o vârstă când are tot felul de probleme. Dar de ce n-ar trebui să existe și oameni de curte care să schimbe scutecele și un minister al schimbării scutecelor! Aceste lucruri ar fi interesante pentru modelarea viitoare a unor instituții sau servicii.
Apoi însă, când lucrurile nu mai sunt atât de incomode, când devin mai simple cu privire la dirijarea copilului, statul nu se mai angajează la a mai încredința cuiva o judecată și oamenii, în totalitatea lor, sunt, în fond, mulțumiți cu aceasta. Ei nu trebuie să se mai gândească, de exemplu, la ce le este necesar copiilor lor, căci nici statul nu se gândește cu adevărat la aceasta, dar ei așa cred. Aș putea să continui mult timp această analiză. Omul ar trebui să-și transpună voința în activitate, însă el apelează la altceva, care în centrul voinței sale nu radiază lumină. Dar tocmai despre aceasta este vorba, ca voința să preia impulsurile pline de lumină care se află în gândul-Christos corect înțeles.
Christos este acea entitate care nu ia niciodată în stăpânire grupuri, care nu-și face de lucru cu grupuri. Cea mai mare nerozie este să se vorbească despre un Christos german sau francez sau scandinav sau olandez sau montenegrean, sau despre un Christos, să spunem, din Maroc etc. Christos este acea ființă care nu cunoaște grupuri, ci numai ființe individuale și oricine crede că El ar avea vreo legătură cu anumite grupuri greșește, nu înțelege ființa lui Christos.
Dar această înțelegere a lui Christos vine odată cu înțelegerea individualității umane. Când se întâmplă aceasta va fi prezent și gândul Învierii, căci spiritul poate învia numai în individualitatea umană. Spiritul poate învia numai când se dă individualității umane posibilitatea de a se desfășura. Acest lucru se poate întâmpla numai dacă se scoate viața spiritului din restul configurației statale, așa cum o înțelege tripartiția socială a organismului social. Multor oameni le poate părea forțată apropierea între gândul Învierii și gândul tripartiției. Dar cel care are simt și înțelegere pentru caracterul unitar al civilizației umane va înțelege că ceea ce este gândit pentru viața socială trebuie să reiasă din acea înțelegere care dorește pentru om cel mai înalt lucru care-i este accesibil. Gândul Învierii trebuie să fie înțeles în sens spiritual. Acest lucru va fi posibil dacă nu te bizui numai pe contemplare, adică pe intelectualism, ci dacă se încearcă înțelegerea corectă a modului în care trebuie să fie luată în stăpânire voința omului.
Știința spiritului, cum este ea înțeleasă aici, se adresează voinței omului. Tot restul vorbăriei știința spiritului nu-l înțelege. Vedeti ce se află în literatura noastră. La ce ar ajunge oamenii dacă ar vrea să cuprindă cu intelectul noțiunile și conceptele care se află în literatura noastră? Numai la discuții pline de poticneli! Ei ar putea purta tot felul de discuții profane asupra problemelor de care vorbește știința spiritului. Dar gândurile și ideile conținute în știința spiritului vor să fie cuprinse de voință, vor să devină preocuparea întregului om. Dacă vrei să înțelegi știința spiritului trebuie să vrei s-o cuprinzi în întregul ei. Și astfel cultura voinței începe cu înțelegerea.
Ea ar trebui să pătrundă în ființa umană a celor care aderă la ceea ce numim aici mișcarea de știință a spiritului. Această mișcare antroposofică ar trebui să se îndrepte spre tot ce este practic din relația ei cu evoluția vremurilor în timpul mai nou. Nu pentru a prezenta lucrurile în mod răutăcios ‒ acest lucru este foarte departe de mine ‒, ci pentru a atrage atenția asupra unor aspecte vă prezint cele ce urmează.
În ultimul timp noi am făcut tot felul de amenanajări practice. Pentru astfel de amenajări avem nevoie de oameni, trebuie să ocupăm oameni în aceste activități. Noi îi ocupăm, bineînțeles, pe cei care înțeleg ceva despre intențiile existente în mișcarea antroposofică, sau cel puțin ar trebui să înțeleagă ceva. Să presupunem ‒ aceasta ar putea fi numai un mod de a concepe, eu vreau să prezint numai eventualități ‒ că un antroposof se implică în activitățile noastre practice și că acționează, spunându-și: Acum, când se vor face lucruri practice, lucrurile trebuie privite dintr-un alt fundament; ca antroposof eu sunt implicat cu adevărat în toată acțiunea și nu-mi trece prin cap să fac mai mult decât se face în mod obișnuit în vremea de azi. Eu sunt una cu ceea ce se vrea prin aceste aspecte practice. ‒ Aceasta ar fi o concepție posibilă. Altă concepție pasibilă ar fi a celui care spune: Da, aici sunt tot felul de amenajări practice, există posibilitatea de a activa. Dar eu sunt antroposof, de aceea nu vreau să mă las tratat cum se obișnuia în vechile servicii, când trebuia să fii punctual, să vii și să pleci la o anumită oră. Eu vin când îmi place, plec când îmi place, uneori nu mă duc, sau fac altceva decât trebuie, căci în antroposofie lucrurile trebuie să se petreacă cu totul altfel decât în vechea lume ipocrită, meschină. ‒ Aceasta ar fi cealaltă concepție, extremă. Acestea sunt numai eventualități, problemele de care ne ocupăm fiind mult prea serioase pentru a continua ceea ce, din motive de la sine înțelese, răspândesc cercuri mari de antroposofi care-și găsesc în aceste lucruri plăcerea într-un spirit sectant. Aceste cercuri găsesc că este normal să spună: Da, oamenii beau ceai de atâta vreme, la ceai oamenii vorbeau ‒ să lăsăm la o parte ce vorbeau la ceai sau la cafeaua neagră de după masă! Dar de ce să nu se vorbească la ceai sau la cafea și despre Saturn, Soare, Lună, de ce nu și despre reîncarnare, de ce să nu gândești ce ar fi putut fi cineva în încarnarea precedentă? Cu alte cuvinte, de ce nu s-ar face antroposofie de salon sau altceva asemănător?
Oricum, am depășit aceste situații. Ele nu mai sunt de actualitate. În prezent, privirea trebuie să cadă numai asupra celorlalte două eventualități. Eu vreau să atrag atenția asupra faptului că s-ar putea merge mai departe cu una dintre eventualități, în timp ce cu cealaltă, conform căreia antroposofii nu mai vor să apară la ora opt, ci la zece jumătate, pentru că până atunci poate vor să mediteze etc., de această eventualitate absolut sigur o cultură a voinței, așa cum am caracterizat-o acum, nu se poate lega. Timpurile sunt prea serioase pentru a nu focaliza aceste două posibilități polare ale mânuirii antroposofice a lucrurilor. Eu însumi nu vreau să prezic nimic, dar vă sfătuiesc să priviți puțin în jur pentru a vedea dacă aceste două eventualități există și să vă formați după aceea o judecată și eventual să vă comportați, în funcție de aceasta, într-un fel oarecare. Este foarte frumos să te mărturisești ca fiind apartenent la mișcarea antroposofică, dar pentru timpurile actuale acest lucru nu este suficient. Timpul actual cere în mod necondiționat intervenția stimulatoare a voinței în evoluția umanității.
Este poate important să spui: Într-un anumit loc, inaccesibil, undeva ascuns, se află un anumit „maestru”. ‒ Dintr-o anumită sursă a fost dezvăluit odată în Ungaria un astfel de loc, și unii locuitori naivi ai Budapestei au căutat să-l afle cu ajutorul poliției și nu au găsit reședința acelui maestru! Când s-a povestit cuiva că s-a mers pe această cale pe urmele unor forțe spirituale ale Pământului nu s-a putut obține altceva decât un zâmbet, căci era un demers naiv să se caute adresele poștale ale conducătorilor spirituali ai omenirii. Dar acest lucru prefer să nu-l comentez! Despre aceste probleme există tot felul de păreri. Astfel, de exemplu, își făcea de lucru printre noi un anumit Grashof ‒ cum se numea el pe atunci. În cărțile sale el s-a numit mai târziu Max Heindel, dar atunci el avea un alt nume, se numea Grashof. Acest om înmagazinase tot ce se putea prelua din conferințe oficiale și din cărți. Din aceasta el a făcut ceva mistic, o carte numită Rosicrucian Cosmos Conception și apoi, într-o a doua ediție, a preluat ceea ce se găsește în ciclurile noastre de conferințe, pe care și le-a notat. Apoi a povestit oamenilor din America că el ar fi obținut aici prima treaptă de învățătură, dar pentru cea de a doua s-ar fi dus în adâncul Ungariei la un maestru. De la acesta, a afirmat apoi, ar fi învățat ceea ce a rescris apoi folosind ciclurile de conferinte pe care și le listase și a căror copiere constituia un plagiat! Unii dintre dumneavoastră vor fi știind că atunci a mai survenit și faptul, de un comic de nedescris, că acest text a fost tradus în germană, cu observația că așa ceva se poate găsi și în Europa, dar că ar fi mai bine să-l primești în forma în care a putut să se nască sub soarele liber al Americii.
Omenirea acceptă să i se ofere ce poate prelua fără voință. Cultura voinței, dacă este realizată cu adevărat, face în mod sigur și ca așa ceva să nu mai poată fi posibil. Dacă voința rămâne slabă slabă, atunci ea devine tot mai slabă și mai slabă față de posibilitatea de a evalua ceea ce o întâmpină din lumea exterioară. Noi trebuie să învățăm să legăm Ființa Supremă de ceea ce trăim în viața de toate zilele. Asupra acestor lucruri nu trebuie totuși să ținem o contabilitate separată. Trebuie să înțelegem că dacă cuprindem spiritul atunci ieșim și dincolo de judecarea superficială a vieții obișnuite. Și dacă ne exprimăm conform sentimentului, oricât ar părea de uimitor, suntem aproape de elementul de credință al Învierii de care avem nevoie în prezent. Avem nevoie de primul element, aș spune, cel dintâi început, care constă în a prelua în voința noastră ceea ce poate veni din știința spiritului. Apoi, în linia pe care am pornit, în direcția în care suntem îndrumați, se află calea spre adevărata credință a Învierii. În prezent, trebuie să ajungem la o adâncire a gândului Paștilor. Trebuie să reunim, în prezent, ceea ce pentru noi reprezintă antroposofia cu ceea ce pentru un cerc mare de oameni nu este decât un cuvânt care nu are conținut. Un astfel de cuvânt este cuvântul Înviere, Paști, pentru cercurile cele mai largi ale oamenilor. De aceste lucruri trebuie din nou legat un sens. Trebuie să ajungem la cunoașterea evoluției umanității și trebuie să învățăm să înțelegem din nou, plecând de la lumina clară a conștienței, ce înseamnă cuvântul paulinic [ Nota 79 ]: „Dacă Christos nu a înviat, credința voastră este deșartă”. Deșartă este orice strădanie spre cunoaștere și orice strădanie umană, dacă nu poate prelua în interiorul dispoziției sufletești umane adevăratul gând de Paști al Învierii.
