Există o antiteză importantă între gândul Crăciunului și gândul Paștilor, iar cel care știe să pună față în față cele două gânduri, să le lege într-un mod corespunzător și apoi să determine în mod interior, în mod viu, coacționarea lor ‒ a gândului Crăciunului cu gândul Paștilor ‒, acela va fi orientat spre viețuirea interioară care circumscrie într-un mod cuprinzător enigmele umanității.
Gândul Crăciunului ne trimite la naștere. Noi știm că prin naștere veșnicul din om intră în lumea din care provine entitatea corporală, sensibil-vizibilă a acestuia. Și dacă ne apropiem cu această concepție de gândul Crăciunului, el ne apare ca fiind gândul care ne leagă de suprasensibil. El apare alături de toate celelalte, pe care ni le aduce aproape, astfel încât ne indică un pol al existenței noastre în care suntem legați, ca ființe fizic-sensibile, cu suprasensibilul-spiritual. Din această cauză, cuprinsă plenar, nașterea omului nu va putea niciodată să apară inteligibilă într-o știință ale cărei premise sunt constituite numai din observarea existenței fizic-sensibile.
La celălalt pol al viețuirii umane se află gândul care stă la baza sărbătorii Paștilor și care a devenit, în cursul evoluției apusene, un gând care a pregătit modul de reprezentare materialistă a Occidentului. Gândul Paștilor poate fi cuprins mai întâi într-un mod abstract, dacă îți este clar felul în care veșnicul, nemuritorul din om, așadar ceea ce nu poate nici să se nască, coboară spiritualul-suprasensibil din lumi spirituale și se îmbracă cu corpul uman fizic. De la începutul existenței fizice, această acțiune a spiritului în corpul fizic înseamnă, de fapt, conducerea corpului fizic spre moarte; odată cu gândul nașterii este dat și gândul morții.
Am menționat faptul că organizarea capului omului poate fi înțeleasă numai dacă știm că în cap are loc, de fapt, o moarte continuă, care este contracarată numai de forțele de viață ale restului corpului uman. În clipa în care forțele morții, care sunt mereu prezente în capul omului și îi fac posibilă gândirea, devin preponderente în ființa umană trecătoare survine adevărata moarte. În acest fel gândul morții este, aș spune, numai cealaltă față a gândului nașterii, din care cauză în gândul Paștilor nu poate să se exprime gândul morții. În vremea în care creștinismul și-a găsit prima sa formă dintr-o concepție orientală, vedem cum creștinismul paulinic indică oamenilor, înainte de orice, nu moartea lui Christos, ci învierea sa, cu cuvintele atât de puternice rostite de Pavel [ Nota 72 ]: „Dacă Christos nu a înviat, credința voastră este deșartă”.
Învierea, triumful asupra morții, depășirea morții, aceasta este ceea ce a existat mai presus de orice când gândul Paștilor era prezent în prima formă a creștinismului determinat de înțelepciunea orientală. Mai putem vedea și cum, pe de altă parte, ne apar imagini în care Iisus Christos este reprezentat ca fiind bunul păstor care veghează aupra veșnicelor probleme ale omului adormit în existența sa temporară. Vedem că primul creștinism este raportat la cuvintele Evangheliei: „Cel pe care-L căutați nu mai este aici”. Voi trebuie să-L căutați, am putea adăuga, în completare, în lumi spirituale; nu trebuie să-L căutați în lumea fizic-sensibilă; dacă-L căutați în lumea fizic-sensibilă, vi se poate spune: Cel pe care-L căutați nu se mai găsește în lumea fizic-sensibilă.
Marea, cuprinzătoarea înțelepciune care s-a pregătit în primele secole ale creștinismului să pătrundă Misteriul de pe Golgota cu tot ce aparține acesteia s-a scufundat în materialismul Occidentului. Acest materialism încă nu ajunsese să se impună în primele secole. El se pregătea încet. Am putea spune că primele impulsuri materialiste, foarte slabe, ale primelor secole, care abia puteau fi percepute, s-au transformat mult mai târziu în ceea ce a devenit tot mai mult materialism, materialismul Occidentului. Gândul religios oriental s-a legat tot mai mult de gândul statal care se perfecționa în Occident. În secolul al IV-lea creștinismul a devenit religie de stat [ Nota 73 ], ceea ce înseamnă că în creștinism a pătruns ceva care nu mai este religie.
Iulian Apostatul [ Nota 74 ], care nu era creștin, dar era un om religios, nu putea spune da la ceea ce a devenit creștinismul prin constantinism. Și astfel vedem cum, mai întâi foarte slab, totuși observabil, din amestecul dintre creștinism și romanitatea în declin materialismul Occidentului își trimite primele raze.
Sub această influență a luat naștere și imaginea lui Iisus Christos, care la început nu era prezentă, care nu se află la originile creștinismului, imaginea lui Christos crucificat, suferind, a omului care moare în chinuri datorită suferinței.
Prin aceasta a survenit o fisură în întreaga concepție a lumii creștine; Christos spânzurat de cruce, saturat de suferință ‒ imagine care s-a menținut de-a lungul secolelor ‒ nu mai poate fi conceput în entitatea sa spirituală, ci numai în entitatea sa trupesc-corporală. Și cu cât corpului uman i-au fost impregnate mai mult trăsăturile suferinței, cu cât, în diferite epoci, arta, în marea ei desăvârșire, a reușit să imprime Mântuitorului crucificat trăsăturile suferinței, cu atât mai mult au fost introduși germenii simțirii materialist-creștine. Crucifixul este expresia pentru trecerea spre materialism. Acest lucru nu este contrazis de faptul că trebuie recunoscut ceea ce a fost concretizat prin artă ca suferință a Mântuitorului în toată profunzimea și importanța sa. În ciuda acestui fapt, odată cu această imagine a Mântuitorului, care moare în chinuri pe cruce, s-a luat rămas-bun de la o concepție spirituală a creștinismului.
În această accepție a omului care suferă s-a amestecat apoi aceea a lui Christos-judecătorul, care este, de fapt, o altă expresie a lui Iahve sau Iehova și care este transformat prin adăugarea unui sens juridic, pe care-l vedem reprezentat în Capela Sixtină de la Roma. Același spirit care din reprezentarea mormântului din care Mântuitorul se înalță triumfător, care din această imagine a lăsat să dispară spiritul triumfător, învingătorul morții, același spirit la cel de al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol [ Nota 75 ] a declarat spiritul ca ceva în care nu trebuie să crezi, a decretat că omul trebuie reprezentat numai ca fiind alcătuit din trup și suflet și că spiritul nu ar consta decât din unele proprietăți pe care le are sufletul.
Așa cum vedem spiritualul dispărând ca suflat de o adiere de pe crucifix, așa cum în fizic, singurul care ajunge în prezentarea exterioară, simțim sufletul saturat de durere, fără spiritul triumfător, fără spiritul purtător de grijă pentru oameni, tot așa vedem dispărând spiritul din entitatea umană prin decizia Conciliului.
Și sărbătoarea Vinerii Mari și sărbătoarea Învierii, sărbătoarea Paștilor au fost reunite. Vinerea Mare devenise o sărbătoare în vremea când oamenii încă nu erau atât de seci și lucizi și rațional pustiiți, în vremea în care gândul Paștilor a fost transformat într-un mod cu totul egoist. A scormoni în suferință, a-ți cufunda cu voluptate inima în durere, a simți „plăcerile” durerii acesta a fost gândul Vinerii Mari de-a lungul timpului, care într-o oarecare măsură trebuia numai să creeze fundalul pentru un gând al Paștilor, pentru care facultatea înțelegerii devenea tot mai slabă. Aceeași omenire care a lăsat principiul că omul este format din trup și suflet să urce până la starea de credință, aceeași omenire cerea pentru propria ei simțire pe Mântuitorul care murea, cerea contraimaginea propriei ei dureri fizice. Aceasta îi era necesară pentru a avea un fundal ‒ numai într-o tranziție exterioară ‒ pentru ceea ce trebuia să fie simțit în mod elementar drept conștiența că spiritul viu trebuie să iasă biruitor întotdeauna asupra a tot ceea ce se intâmplă în corpul fizic. Era necesară imaginea chinului morții pentru a se ajunge, prin contrast, la gândul propriu-zis al Paștilor.
Întotdeauna va trebui să se înțeleagă cum în modul acesta din cultura apuseană a dispărut treptat concepția și sentimentul propriu-zis al spiritului și vom privi cu siguranță cu admirație, dar și cu un anumit sentiment al tragicului toate încercările artistice de a-l reprezenta pe omul suferinței pe cruce. Nu este suficient să te ridici cu unele gânduri răzlețe și cu câteva sentimente la ceea ce este necesar timpului nostru. Trebuie să înțelegi deplin tot ce era de mult alterat în cultura occidentală cu privire la spiritual.
Astăzi avem nevoie ca ceea ce aparține unui domeniu dintre cele mai mărețe să fie simțit ca fiind ceva la care omenirea trebuie să se înalțe. În cadrul întregii culturi occidentale este nevoie de gândul Paștilor. Cu alte cuvinte, avem nevoie de înălțarea la spirit. Ceea ce cândva a apărut ca fiind sfântul Misteriu al Nașterii, Misteriul Crăciunului, s-a afundat treptat, în cadrul culturii occidentale în dezvoltare, în sentimentalismele care răzbăteau din cântecele despre micuțul Iisus. Era o desfătare voluptuoasă în simțirea micului copil. În loc să se simtă în Misteriul Crăciunului Misteriul pătrunderii unui spirit supraterestru, cântecele despre „micuțul Iisus” au devenit treptat ceea ce dădea tonul și ceea ce dădea măsura.
Este un fapt caracteristic pentru evoluția creștinismului pe calea rațiunii pure ‒ care a ajuns să spună, prin unii reprezentanți, că Fiul nu-și are locul în Evanghelie, ci numai Tatăl ‒ că această evoluție păstrează totuși gândul Învierii, în timp ce gândul Învierii continuă să fie legat de gândul morții. Dar odată cu evoluția modernă a apărut în prim-plan, ca întotdeauna mai mult de formă, gândul Vinerii Mari, așa cum am arătat, și gândul Învierii, adevăratul gând al Paștilor, s-a estompat din ce în ce mai mult.
Un timp care să indice că este necesar ca omul să viețuiască din nou învierea ființei sale din spirit trebuie să pună accent pe gândul Paștilor. Avem nevoie de acest gând al Paștilor, avem nevoie de o înțelegere deplină a sa. Pentru aceasta trebuie să ne devină clar faptul că omul suferinței, ca și expresia pentru afundarea evoluției apusene în materialism, este reversul judecătorului lumii văzut pur și simplu în sens juridic. Noi avem nevoie de Christos ca entitate suprasensibilă, ca entitate de natură extraterestră care a pătruns în evoluția terestră. Noi trebuie să ajungem la acest gând solar al oricărei reprezentări umane.
Așa cum trebuie să pătrundem cu înțelegerea la faptul că gândul nașterii de Crăciun a atras cel mai mare Misteriu în simțirea comună a sentimentalismului, tot astfel este necesar să subliniem că odată cu gândul Paștilor pătrunde în evoluția umană ceva care este de neînțeles dacă se pleacă de la premise terestre, dar care este inteligibil din perspectiva cunoașterii spirituale.
Cunoașterea spirituală trebuie să găsească în gândul Învierii primul mare sprijin, trebuie să recunoască în om starea de neatingere a veșnicului-spiritual prin ceea ce este fizic-corporal, trebuie să vadă în exprimarea paulinică „Dacă Christos nu a înviat, credința voastră este deșartă” o întărire ‒ care în timpul din urmă trebuie obținută pe altă cale, conștientă ‒, a ceea ce constituie entitatea propriu-zisă a lui Christos.
În acest fel trebuie să ne amintim în prezent de gândul Paștilor. El trebuie să redevină o sărbătoare interioară în care să vedem victoria spiritului asupra corporalității. Și trebuie să-l avem în fața ochilor, pentru că nu putem fi anistorici, pe Iisus chinuit de suferință pe cruce, pe omul suferinței; dar deasupra crucii trebuie să ne apară Triumfătorul, neatins de naștere și de moarte, care ne poate îndrepta privirea în sus, spre veșnicele câmpii ale lumii spirituale. Abia prin aceasta ne vom apropia din nou de adevărata entitate a lui Christos.
Omenirea occidentală l-a tras în jos, spre ea, pe Christos, l-a tras în jos sub forma pruncului, l-a tras în jos fiind simțit mai ales în trecere, în suferință. Am scos de mai multe ori în evidență faptul că, la un interval de timp aproximativ egal, înaintea Misteriului de pe Golgota s-a auzit din gura lui Buddha că moartea constituie un rău, iar după Misteriul de pe Golgota apare crucifixul, crucificatul, iar moartea nu mai este considerată un rău, ci ceva care în realitate nu are existență.
Dar acest sentiment care încă se mai manifestă, venind dintr-o înțelepciune orientală mai profundă decât budismul, este înfrânt de altul, care este strâns legat de vederea celui zdrobit de suferintă. Noi trebuie să ne înălțăm la ce este destinul reprezentărilor umane despre Misteriul de pe Golgota în cursul secolelor nu numai cu gândurile noastre, căci ele constituie, în general, o sită prea deasă, ci cu întreaga întindere a sentimentelor noastre. Trebuie să ajungem la clarificarea faptului că trebuie să ne reîntoarcem la o înțelegere pură, adevărată a Misteriului de pe Golgota. Trebuie să reflectăm la faptul că încă în antichitatea ebraică Iahve nu era gândit ca fiind judecătorul lumii în sens juridic. Reprezentarea dramatică cea mai puternică sentimentului religios al antichității ebraice, cartea care-l reprezintă pe răbdătorul Hiob (în limba română, Iov, n.tr.), exclude, de fapt, sentimentul dreptății exterioare. Hiob este omul răbdător, omul care consideră ceea ce i se întâmplă ca fiind un destin. Abia treptat pătrunde în ordinea lumii și noțiunea juridică a răsplătirii. Dar, într-un anumit mod, imaginea redată de altarul Capelei Sixtine datorată lui Michelangelo este o reînviere a principiului Iehova.
Noi însă avem nevoie de Christos, pe care-l putem căuta în interiorul nostru, pentru că atunci când îl căutăm apare imediat. Noi avem nevoie de Christos care se instalează în voința noastră, care umple de căldură și de foc voința noastră pentru ca aceasta să devină puternică în faptele care ne sunt cerute de evoluția umanității. Avem nevoie de Christos pe care nu-l privim ca fiind cel suferind, ci care se înalță deasupra crucii și se uită la ceea ce sfârșește fără ființă pe cruce. Avem nevoie de conștiența puternică a veșniciei spiritului.
Conștiența puternică a veșniciei spiritului nu o putem obține dacă ne pierdem în imaginea crucifixului. Când vedem cum imaginea crucifixului s-a transformat încetul cu încetul tot mai mult în imaginea celui ce suferă și resimte durerea, vedem ce forță a căpătat această direcție a simțirii omenești. Este abaterea privirii omului de la spiritualul propriu-zis și întoarcerea ei spre fizicul-terestru. Acest lucru se află exprimat uneori în mod grandios; dar acelora care au simțit ca Goethe necesitatea ca civilizația noastră să ajungă din nou la spirit, unor astfel de oameni aceasta li s-a părut întotdeauna ca fiind ceva cu care ei nu intră în rezonanță. Goethe a spus destul de des că Mântuitorul crucificat nu exprimă ceea ce el simte în legătură cu creștinismul: înălțarea omului la spiritual.
Este necesar ca dispoziția de Vinerea Mare ca și cea de Paști să se transforme, ca dispoziția de Vinerea Mare să simtă că sfârșitul lui Iisus este numai cealaltă față a nașterii. Cel care nu vede în ce este născut ceea ce moare nu percepe lucrurile în ansamblul lor. Cine simte că în dispoziția de moarte a Vinerii Mari îi este dată numai o față a umanului, că ceea ce îi este dat copilului la intrare în momentul nașterii reprezintă celălalt pol, acela este pregătit pentru dispoziția propriu-zisă de Paști, care constă în faptul că, oricare ar fi învelișul în care se naște, omul este nenăscut, așa cum este nemuritor.
Omul trebuie să se lege de ceea ce a venit în lume ca fiind Christos, care nu poate muri, care se uită la altceva decât la el însuși când vede pe cruce omul suferinței. Trebuie să simți ce s-a întâmplat prin faptul că reprezentarea spiritului de la sfârșitul primului secol s-a pierdut treptat pentru civilizația apuseană. Și va fi gând de Paști al lumii, când un număr destul de mare de oameni vor simți că în cadrul lumii civilizate moderne spiritul trebuie să reînvie.
Exterior, aceasta va trebui să se exprime în așa fel încât omul să nu vrea să cerceteze numai ceea ce îi este impus, ci și să urmărească recunoașterea propriei sale voințe, recunoașterea propriei sale libertăți, să resimtă natura propriu-zisă a voinței, care-l poartă dincolo de poarta morții, dar care trebuie privită în mod spiritual, pentru ca ea să poată fi văzută în adevărata sa formă.
Cum trebuie să obțină omul forța pentru gândul Rusaliilor, al revărsării spiritului, după ce la cel de al optulea Conciliu de la Constantinopol acesta a fost declarat în mod dogmatic a fi o simplă frază? Cum poate obține omul forța pentru gândul Rusaliilor, dacă el nu poate străbate până la gândul Paștilor, la adevăratul gând al Paștilor, la gândul reînvierii spiritului! Omul nu trebuie să fie narcotizat prin imaginea Mântuitorului muribund, pătruns de suferință. Omul trebuie să înțeleagă legătura dintre a fi suferind și a fi contopit cu existența materială. Acesta era un principiu de bază al vechii înțelepciuni care a rezultat din fundamentele încă instinctive ale cunoașterii umane. Noi trebuie să obținem din nou această înțelegere prin recunoaștere conștientă. Acesta era un principiu de bază, că suferința își are obârșia în legătura omului cu materia. Ar fi însă o inepție să se creadă că Christos, pentru că a trecut ca ființă spiritual-divină prin moarte, nu a suferit durere. A declara, în cazul Misteriului de pe Golgota, durerea ca fiind suferință aparentă ar fi o înțelegere nerealistă. Ea trebuie să fie gândită în toată semnificația sa ca fiind adevărată, dar nu trebuie gândită ca fiind contraimaginea ei. Trebuie să recâștigăm ceva din ceea ce se află în fața noastră când ne reprezentăm Misteriul de pe Golgota împreună cu o vedere de ansamblu asupra întregii evoluții a umanității.
Când elevilor din vechime care erau supuși inițierii trebuia să li se prezinte imaginea omului cel mai liber, după ce parcurseseră diferitele trepte pregătitoare, după ce trecuseră prin toate exercițiile prin care își puteau însuși anumite cunoștințe care le erau înfățișate dramatic în imagini, în final erau conduși în fața imaginii omului suferind în corpul său fizic, în manta de purpură și cu cununa de spini pe cap, în fața imaginii lui Christos. Și în contemplarea acestui Christos trebuia să răbufnească, să se elibereze din suflet acea forță prin care omul devine, de fapt, om. Și picăturile de sânge care i se arătau privitorului ce trebuia să fie inițiat, în toate locurile importante ale acestui vechi Christos, trebuiau să îndepărteze neputința și slăbiciunea umană și să contribuie la înălțarea spiritului triumfător din interiorul omenesc.
Perceperea suferinței trebuia să însemne învierea ființei spirituale. În sensul cel mai profund, în fața omului trebuia să se afle ceea ce se poate exprima în cuvinte simple astfel: Îi poți datora plăcerii unele lucruri din viață; dacă însă ai ajuns la înțelegerea legăturilor spirituale, aceasta o datorezi suferinței tale, durerii tale. Tu datorezi aceasta faptului că nu ai cedat suferinței, durerii tale, faptului că ai avut tăria să te înalți din ele. ‒ Din această cauză, în vechile Misterii, imaginea lui Christos suferind era înlocuită cu celalată imagine, a lui Christos triumfator care privește spre Christos în suferință ca la ceva ce a fost depășit.
Astfel trebuie regăsită posibilitatea de a avea în fața sufletului și în suflet, în voință pe Christos spiritual triumfător. Aceasta este ceea ce trebuie să avem în vedere în prezent dacă vrem să acționăm pentru venirea unui viitor uman vindecător. Dar niciodată nu vom putea cuprinde acest gând de Paști, acest adevărat gând de Paști, dacă nu vom înțelege că trebuie să privim spre Cosmos, dacă vrem mai ales să vorbim despre Christos.
Noua gândire a făcut din Cosmos un cadavru. Noi privim în prezent stelele și mersul stelelor și calculăm totul. Aceasta înseamnă că noi calculăm ceva despre cadavrul lumii și nu vedem cum în stele pulsează viața și cum în mersul stelelor acționează intențiile spiritului cosmic. Christos a coborât pe Pământ pentru a lega sufletele omenești cu acest spirit cosmic. Și este un adevărat propovăduitor al Evangheliei lui Christos numai cel care recunoaște că ceea ce apare fizic-sensibil în Soare este expresia exterioară pentru Spiritul lumii noastre, pentru Spiritul care învie al lumii noastre.
Apartenența a ceea ce este reflectare a Spiritului lumii în Lună și a ceea ce este acest Spirit al lumii în Soare trebuie să devină ceva viu. Trebuie să redevină viu modul în care sărbătoarea Paștilor a fost determinată prin relația dintre Soare și Lună primăvara. Trebuie să putem lega ceea ce a determinat sărbătoarea Paștilor din Cosmos pentru evoluția Pământului. Trebuie să știm că cele mai protectoare și mai treze spirite ale Cosmosului au făcut inteligibilă, din acest ceasornic al lumii ale cărui arătătoare pentru existența terestră sunt Soarele și Luna, marea, importanta oră din evoluția lumii și a umanității în care trebuie plasată Învierea. Trebuie să învățăm de la spiritual, să resimțim mersul acestor două arătătoare, Soarele și Luna, așa cum învățăm să înțelegem pentru problemele noastre fizice mersul arătătoarelor ceasului. Trebuie să legăm fzicul, terestrul de superfizic, de superterstru.
Gândul Paștilor suportă numai interpretarea care pleacă de la supraterestru. Căci cu Misteriul de pe Golgota, în măsura în care este Misteriul Învierii, s-a întâmplat ceva care se deosebește de ce se întâmplă cu celelalte probleme ale oamenilor. Problemele oamenilor se petrec pe Pământ cu totul altfel decât ceea ce s-a întâmplat cu Misteriul de pe Golgota. Pământul a preluat forțele cosmice și din ceea ce a devenit el însuși au lăstărit în metabolismul uman forțele voinței. Când însă a avut loc Misteriul de pe Golgota a pătruns o nouă confluență a voinței în viața Pământului. Atunci a avut loc o întâmplare cosmică pentru care Pământul nu este decât un teatru de acțiune. Omul a fost din nou legat de Cosmos.
Acest lucru trebuie să fie înțeles și doar înțelegerea lui redă gândul Paștilor în întregul său contur. Din această cauză, în fața sufletului nostru trebuie să apară imaginea crucifixului. Și chiar dacă arta a produs cel mai frumos, cel mai mare, cel mai important, cel mai elevat lucru în imaginea crucifixului, trebuie să apară gândul: „Cel pe care-L căutați nu este aici”. Trebuie să apară deasupra crucii Acela care acum nu este aici, și care din spirit vorbește pentru spirit.
Aceasta este ceea ce trebuie să intre în evoluția umanității ca gând de Paști; la aceasta trebuie să se înalțe inima umană și mintea umană. În timpul nostru nu ni se cere numai să ne putem adânci, să ne putem cufunda în ceea ce s-a creat. Noi trebuie să devenim neocreatori. Crucea, cu tot ce au făcut artiștii frumos din ea, nu trebuie să o lăsăm în acest stadiu. Noi trebuie să auzim cuvintele ființelor sfinte care ne strigă: Cel pe care-L căutați nu este aici! și să-L căutăm pe cel ce este aici.
De Paști trebuie să ne adresăm Spiritului care ne poate fi dat numai în imaginea Învierii. Atunci vom putea face pasul de la dispoziția de suferință a Vinerii Mari la dispoziția spirituală a zilei de Paști. Doar atunci vom deveni apți să găsim în această dispoziție a zilei de Paști ceea ce trebuie să preia voința noastră ca să putem acționa împotriva forțelor de declin din interiorul forțelor ascendente ale omenirii. Și avem nevoie de astfel de forțe care pot coacționa aici. Iar în clipa în care înțelegem în mod corect gândul de Paști al Învierii, acest gând ne va lumina și va aprinde în noi forțele de care avem nevoie pentru evoluția viitoare a omenirii.
