În seara aceasta nu aș dori să continui în mod direct expunerile care formează de obicei obiectul întâlnirilor de sâmbăta și duminica, ci aș vrea să introduc unele abordări mai intime, legate însă de problemele care au fost discutate în această săptămână, pentru ca prietenii noștri care au venit aici [Nota 6] să poată lua cu ei cât mai mult din ceea ce se află într-o legătură mai strânsă sau mai îndepărtată cu problemele pe care le-am conturat în timpul acestei săptămâni.
Cu referire la fecundarea științei vorbirii prin știința spiritului de orientare antroposofică, eu însumi am subliniat felul în care s-a pierdut un mod primordial de simțire față de limbă și cum în locul acestui mod de simțire s-a instalat o predispoziție pentru abstractizare față de lucrurile lumii înconjurătoare. Am subliniat că aceasta reprezintă o importantă forță evolutivă în istoria umanității, că prin Aristotel, așadar în secolul al IV-lea înaintea calendarului nostru, a apărut ceea ce mai apoi a fost numit logica. Căci afundarea vie în ceea ce este logic a ceea ce acționa înainte mai mult inconștient și instinctiv în structura sufletească umană înseamnă tocmai o orientare spre lume într-un sens abstract.
Am spus că în vremurile mai vechi mai era simțit un proces interior concret, care poate fi comparat cu rnaturizarea sexuală a omului. Ceea ce apare la copil când învață să vorbească este o metamorfoză, o metamorfoză care ia naștere mai mult spre interior, a procesului care se desfășoară mai târziu la maturizarea sexuală în om. Și ceea ce se petrece în interiorul omului în acest proces al învățării vorbirii avea, pentru omenirea mai veche, postacțiuni pentru întreaga viață umană: omul se simțea ca și cum în el prin cuvânt ajungea să se exprime ceva care trăiește și afară, în lucruri, însă acestea nu-l exprimă pentru că într-un anumit sens au amuțit. În răsunetul interior al cuvântului se simțea ceva care corespundea proceselor din exterior. Ce era trăit aici era ceva mult mai plin de conținut, ceva mult mai apropiat de viața omului decât ceea ce se află interior, în prezent, în înțelegerea lumii prin noțiuni abstracte. Dar ceea ce trăia omul aici prin cuvânt aș spune că era mai organic, mai instinctiv, era înclinat mai mult către sufletescul animalic decât este ceea ce se permite să se afle prin înțelegerea conceptual-abstractă a lucrurilor. Ne-am apropiat mai mult de viața spirituală prin această înțelegere abstractă. Dar, totodată, omul a fost adus la abstracțiune. Astfel încât, în momentul din istoria mondială în care omul a fost înălțat pentru a afla treptat spiritul, el a suferit totodată în trăirea sa spirituală o diluare – în cazul unor astfel de aspecte te poți exprima doar sub formă mai mult sau mai puțin imagistică, întrucât limba nu are încă cuvinte corespunzătoare pentru acestea –, și anume o diluare în abstracțiune.
Acest proces nu s-a petrecut, așa cum veți înțelege, la fel la toate popoarele. La popoarele care au fost într-o anumită măsură mai întâi purtătoarele cele mai proeminente ale civilizației el s-a petrecut mai înainte, la altele a rămas în urmă. Și am putut să spun că popoarele așezate în centrul Europei se mai aflau încă, în secolul al XI-lea, la un nivel care, comparat cu civilizația greacă, ar corespunde civilizației din vremea pe care o putem desemna ca prearistotelică. În centrul Europei, punctul pe care grecii l-au atins prin Aristotel a fost depășit mult mai târziu. Prin aristotelism, grecii au luat în avans multe lucruri din ceea ce pentru popoarele central-europene și cele care țin de ele în civilizație au devenit actuale, de fapt, abia odată cu prima treime a secolului al XV-lea.
Cu acest progres al oamenilor referitor la înțelegerea limbii și înțelegerea abstractului se leagă două aspecte. La unul dintre ele m-am referit deja: În timp ce odată cu aristotelismul – care însă a fost numai simptomul pentru o înțelegere generală a lucrului în civilizația greacă – viața sufletului uman a fost înălțată la abstracțiune, ea a fost înstrăinată de trăirea nemijlocită a cuvântului, a limbii. Și cu aceasta s-a închis într-o oarecare măsură poarta spre acea desfășurare a vieții umane care se află în apropierea nașterii. Omul nu s-a mai regăsit în trăirea sa obișnuită până la acel punct în care ar fi putut vedea în învățarea vorbirii cum lucrează în el un element spiritual-sufletesc, așa cum o face și afară, în lume. Prin aceasta el a fost însă abătut și de la a privi retrospectiv mai în urmă. Etapele următoare ar fi avut ca rezultat ceea ce s-ar putea numi: Legarea spiritului de materia fizic-corporală. Ele ar fi avut drept urmare străvederea preexistenței, cunoașterea faptului că spiritual-sufletescul omului are o existență în lumi suprasensibile înainte de a se lega de ființa corporală care este dată omului în cadrul materiei fizice. În vremurile mai vechi ale evoluției umanității această cunoaștere nu era prezentă, ce-i drept, în forma conștientă clară, așa cum vrem s-o obținem din nou în prezent prin știința spiritului, ci într-un mod instinctiv; resturile acesteia ne-au rămas în cultura orientală, pentru care luarea în considerare a sufletului uman preexistent este o un lucru de la sine înțeles.
Și dacă omul este în stare să meargă mai departe, atunci și ceea ce este mai greu de pătruns cu privirea decât preexistența, anume repetarea vieților pământești, devine o cunoaștere adevărată, o adevărată intuiție. Această intuiție a existat în vremuri mai vechi, în orice caz într-un mod instinctiv. Ea s-a păstrat apoi într-o formă mai mult poetică, plină de fantezie în civilizațiile Orientului, când acestea au intrat în decadență, chiar dacă o decadență foarte semnificativă, impozantă.
Așa găsim, dacă privim înapoi spre timpuri mai vechi ale evoluției umanității – fără prejudecățile antropologiei –, un mod de a intui lucrurile care, deși instinctiv, pătrundea totuși în probleme. În timp ce omul mai intuia într-o oarecare măsură procesul devenirii vorbirii, el înțelegea ceva din activitatea sufletesc-spiritualului și în lumea exterioară și, în timp ce percepea încorporarea spiritual-sufletescului în fizicul-corporal înțelegea ceva din modul în care lumea este străbătută de unduirile și acțiunile spiritului.
Atât de departe cât se întinde în urmă cunoașterea grecească, nu mai există decât resturile sărăcăcioase ale acestei cunoașteri a spiritului păstrate în civilizația greacă prin tradiție. Dacă se merge dincolo de Aristotel, dincolo de Platon, până la filosofii ionieni, găsim la trecerea dintre secolele al V-lea și al VI-lea ale evoluției gândirii grecești, la Anaxagora [Nota 7], o filosofie care nu poate fi înțeleasă plecând de la premisele actuale. De fapt, filosofii Occidentului ar trebui să-și spună, dintr-o anumită cunoaștere sănătoasă: Pentru a-l înțelege pe Anaxagora, filosofiei occidentale îi lipsesc premisele; căci ceea ce Anaxagora recunoaște a fi nous-ul său – într-o formă deja decadentă – merge înapoi, într-o vreme despre care eu am vorbit adineauri, în care încă se mai simțea, în mod revelator, modul în care lumea este străbătută de unduirile și acțiunile spiritului, și de felul în care din spiritual coboară spiritual-sufletescul omului pentru a se lega de fizicul-corporal. Aceasta era în vechime o cunoaștere intuitiv-instinctivă. Apoi, ea s-a atenuat până la cunoașterea care era dată prin vederea instinctivă în procesului vorbirii, care apoi în vremea aristotelismului s-a pierdut tocmai pentru civilizațiile avansate.
Pe când încă se mai privea în acest proces al devenirii vorbirii, în sunetul cuvântului se simțea ceva care era expresia pentru un eveniment obiectiv de afară, din natură. Și cu aceasta ajung la o deosebire esențială: ceea ce înțelegeau în acest sens ca fiind sufletul lumii acești vechi „cunoscători ai vorbirii“, cum i-am putea numi, era gândit a fi ceva ce umple spațiul, și omul se simțea modelat din acest spiritual-sufletesc care umple spațiul. Dar aceasta era altceva decât ceea ce întâlnim dacă mergem retrospectiv mai departe, dincolo de nous-ul lui Anaxagora. Se ajunge la ceva care ne conduce în preexistența sufletului uman, care nu are de-a face numai cu faptul că sufletul uman acționează și țese în prezent împreună cu spiritul lumii și cu sufletul lumii, ci găsim aici că acest suflet uman trăiește cu spiritul lumii și cu sufletul lumii în timp.
Aceste aspecte trebuie să le afli printr-o înțelegere interioară, dacă vrei să cunoști cu adevărat un proces istoric important din evoluția civilizației vest-asiatic-europene. În prezent, de fapt, lipsește o reprezentare corespunzătoare a structurii spiritului acelei umanități care a trăit în timpul în care a fost fondat creștinismul. Desigur, dacă luăm în vedere structura sufletească general umană din prezent, în configurația ei specială, prin comparație cu formarea culturală megalomană de azi, trebuie să ne reprezentăm marea majoritate a oamenilor vestului asiatic și ai Europei de atunci ca fiind incultă. Dar din această mare masă a inculților au apărut oameni izolați. Aș vrea să spun că urmașii vechilor inițiați se evidențiau cu știință importantă, care în orice caz nu trăia în suflet în același fel ca știința noastră înțesată cu noțiunile ei abstracte și din această cauză ajunsă la conștiență deplină. Chiar și în știința cea mai înaltă mai era ceva instinctiv în acea vreme. Dar totodată era dat ceva pătrunzător în această știință instinctivă, ceva adânc pătrunzător în lucruri.
Este uimitor ce teamă curioasă au mulți reprezentanți ai confesiunilor tradiționale actuale de faptul că cineva ar putea descoperi că a existat atunci o astfel de știință pătrunzătoare, care a ajuns la noțiuni fine, chiar dacă intuite mai mult în imagini instinctive și exprimate în forme de vorbire pentru a căror înțelegere există în prezent puțină receptivitate. Antroposofia noastră nu trebuie să fie înnoitoare a ceea ce se numește gnosa; dar antroposofia noastră este calea pentru a putea privi în esența acestei gnose. Și așa cum, în ciuda faptului că antroposofia noastră nu are, în privința surselor ei, nimic în comun cu vechile filosofii indiene, ea poate totuși pătrunde în ceea ce este grandios, revărsându-se din conținuturile filosofiei Vedanta sau Sankhya sau Yoga, pentru că ea atinge din nou în mod conștient regiunile lumii, care atunci au fost atinse în mod instinctiv, tot așa antroposofia noastră poate pătrunde și în esența gnosei. Acea gnosă a fost eradicată de unele secte din primele secole ale creștinismului, astfel încât din punct de vedere istoric există numai foarte puține informații privitoare la gnosă care au fost aduse la cunoștința omenirii mai noi, de fapt, numai prin scrierile acelora care au vrut s-o respingă, și care din această cauză au inclus citate în scrierile lor adverse, în timp ce scrierile originare s-au pierdut; în felul acesta gnosa a ajuns la posteritate numai prin scrierile adversarilor ei, care, bineînțeles, au citat numai ceea ce considerau că este corespunzător deșteptăciunii lor.
Studiați arta citatelor la potrivnicii noștri și veți obține o reprezentare a felului în care se poate pătrunde în esența unui astfel de lucru când ești dependent de scrierile adversarilor! Cunoașterea gnosei a fost limitată – în prezent, istoria exterioară este încă limitată aproape exclusiv la acestea – la scrierile adversarilor gnosei. Reprezentați-vă că ar putea fi posibil, în sensul, să spunem, al unui domn von Gleich [Nota 8], ca toate scrierile antroposofice să fie arse – desigur, aceasta i-ar plăcea cel mai mult! – și ca antroposofia să fie lăsată să parvină posterității numai prin informațiile date de el. Întotdeauna trebuie să materializezi numai ceva care să poată atrage cu adevărat atenția.
Dar când din aceste motive nu poți vedea ce a fost în acea vreme, vei greși, în ciuda tuturor cercetărilor științifice, chiar dacă sunt făcute cu cele mai bune intenții, cercetări care se referă la ceva important tocmai pentru înțelegerea creștinismului. Acel lucru, despre care este încă aproape totul de făcut, pentru că ce s-a făcut nu duce nicidecum la ceea ce un impuls de cunoaștere cinstită ar putea numi o cunoaștere adevărată, este noțiunea de Logos, care ne întâmpină în Evanghelia după Ioan, chiar de la începutul ei. Noțiunea de Logos nu poate fi înțeleasă dacă nu se percepe interior dezvoltarea spiritual-sufletească a oamenilor aparținând civilizației celei mai avansate a acelui timp, și anume dacă nu se înțelege evoluția spiritual-sufletească așa cum a fost direcționată prin cultura greacă, care a radiat și spre Asia și care își aruncă umbrele sale în ceea ce ne întâmpină în Evanghelia după Ioan. De noțiunea de Logos nu trebuie să te apropii numai printr-o metodă lexicală oarecare sau filologică exterioară. De noțiunea de Logos te poți apropia numai dacă studiezi interior evoluția spiritual-sufletească care este luată în considerare aici, aproximativ din secolul al IV-lea î.Ch. până în secolul al IV-lea d.Ch. Ceea ce s-a întâmplat interior cu omenirea cea mai progresistă și cu înțelepții ei cei mai reprezentativi, de fapt, nu a fost încă descris în mod satisfăcător în nicio istorie. Căci aceasta se leagă de dispariția treptată a înțelegerii pentru învățarea vorbirii. Celălalt aspect, înțelegerea pentru preexistență, s-a păstrat în continuare prin tradiție până la Origene [Nota 9]; însă străvederea interioară s-a pierdut mult mai devreme decât înțelegerea procesului vorbirii, a răsunetului cuvântului în interiorul omului.
Când luăm în vedere structura spiritual-sufletească a populației Orientului Apropiat și a celei europene la reprezentanții înțelepți cei mai reprezentativi găsim că aici se produce o răsturnare. Ceea ce a existat ca proces unitar în intuiție, răsunetul cuvântului și în cuvânt ființa lumii, se divide într-o privire la noțiunile și ideile abstracte și într-o simțire vagă a ceea ce este înghesuit mai mult în subconștient: cuvântul ca atare. Și ce a rezultat din aceasta? A rezultat pentru viața umană sufletească un fapt foarte exact: omul din timpurile mai vechi resimțea în mod nediferențiat conținutul cuvântului și conținutul ideilor și noțiunilor conștientului. Acum conținutul noțiunilor se separă. În primele timpuri s-a mai păstrat ceva din nediferențierea dintre cuvânt, noțiune și reprezentare. Se vorbea despre „noțiuni“ și se vorbea despre „idee“, dar aș spune că poți încă palpa la Platon faptul că ideea mai era simțită cu conținutul complet, spiritual. În timp ce se vorbea despre idee, în ea mai era păstrat ceva din ceea ce mai înainte se vedea interior în noțiunea nediferențiată a cuvântului. Era, așadar, o apropiere de noțiunea pură, dar încă mai era agățat de această percepere ceva din ceea ce se înțelegea din sunetul cuvântului. Și în timp ce avea loc acest proces, conținutul lumii pe care-l concepea în mod spiritual a devenit pentru om ceea ce s-a exprimat mai apoi în noțiunea de Logos. Dispui de noțiunea de Logos numai când știi că în el se află această orientare spre idee, dar fără o atașare de vechea noțiune a cuvântului în înțelegerea acestei idei. Și în timp ce se vorbea despre Logos ca despre ceea ce este creator de lume, nu mai erai conștient în mod clar, ci în mod încețoșat, de faptul că acest spiritual creator de lume are în conținutul său ceva care era înțeles în timpuri mai vechi prin intuirea cuvântului.
Această nuanță cu totul specială a trăirii lumii exterioare în Logos trebuie să fie luată în vedere. Aici a trăit o nuanță cu totul specială de intuire sufletească, intuirea Logosului. Aristotel a prelucrat, apoi a extras din aceasta logica subiectivă printr-o elaborare mai apropiată de abstracțiune. La Platon însă ideea este principiul creator de lume, și ea este încă străbătută de spiritualitate concretă, pentru că mai are în ea resturile noțiunii vechi a cuvântului, pentru că, în fond, este Logosul, chiar dacă într-o formă estompată.
În felul acesta îți poți reprezenta faptul că ceea ce a pătruns drept Christos în omul Iisus trebuia să fie desemnat, în concepțiile acelui timp, ca fiind principiul creator al lumii. Pentru aceasta exista o reprezentare, reprezentare care este conținută chiar în noțiunea de Logos. Noțiunea de Logos era prezentă. Prin noțiunea de Logos se dorea înțelegerea a ceea ce era dat lumii prin povestea lui Iisus Christos. Noțiunea care s-a format din timpuri vechi și care a preluat o cu totul altă formă a fost folosită pentru a exprima punctul de plecare al creștinismului, astfel încât s-a apelat, atunci, la cea mai înaltă înțelepciune, pentru a înțelege acest Misteriu. Trebuie să te poți transpune cu totul în acel timp, dar nu în sensul unei priviri exterioare, ci printr-o cuprindere interioară a modului în care oamenii vedeau atunci lumea.
Este un salt mare de la Platon la Aristotel. Dar, pe de altă parte, întregul mod în care este redactată Evanghelia după Ioan ne arată că la baza ei a stat o înțelegere vie a principiului creator al lumii și, totodată, că cel care a scris Evanghelia după Ioan a fost familiarizat cu noțiunea dispărută a Logosului. Orice traducere a Evangheliei după Ioan este o imposibilitate, dacă nu se pătrunde la geneza noțiunii de Logos. Această noțiune a existat cu adevărat la reprezentanții cei mai avizați ai lumii civilizate între secolele al IV-lea î.Ch. și al IV-lea d.Ch.
Când a luat naștere creștinismul de stat, după care a fost modelată mai târziu Biserica catolică, a fost atins momentul în care s-a piedut din reprezentarea ideii și ultima nuanță a vechiului cuvânt, a vechii noțiuni rostite. În fond, Aristotel nu a făcut nimic altceva decât a desprins logica subiectivă din Logos și a elaborat teoria acestei logici subiective. Structura spiritului și a sufletului omenirii a luat însă puțin în considerare ceea ce a fundamentat Aristotel ca fiind logica formală. Dimpotrivă, ea a fost uitată atunci și a revenit într-o perioadă mai târzie pe calea ocolită a arabilor. Ea a trăit; dar, în afara acestei căi ocolite, așa cum a trăit prin tradiție directă, oamenii simțea încă precis faptul că aveau de-a face, pe de o parte, cu logica subiectivă, iar pe de altă parte cu intuirea în Logos a unui principiu cosmic creator al lumii, în care mai exista ceva din ceea ce se înțelesese în vechea reprezentare a răsunării cuvântului în interiorul omului ca o contraimagine a amuțirii cuvântului, a amuțirii Logosului creator al naturii.
Apoi, în cel de al IV-lea secol d.Ch., această nuanță s-a pierdut din noțiunea de Logos. Ea nu mai poate fi găsită, dispare. Ea se mai menține cel mult la unii gânditori izolați, cercetători mistici. Ea dispare din conștiența generală chiar și a Părinților și a învățătorilor reprezentativi ai Bisericii. Iar ce apare apoi ca o concepție despre lume foarte cuprinzătoare, ideal spiritualizată, ca la Scotus Erigena [Nota 10], în aceasta nu mai există vechea noțiune de Logos, chiar dacă este folosit cuvântul. Vechea noțiune de Logos este în întregime filtrată, până la o noțiune de idee abstractă. Iar acum principiul cosmic creator este conceput nu prin vechea noțiune de Logos, ci prin noțiunea de idee, sublimată sau filtrată. Aceasta este ceea ce a apărut în scrierea lui Scotus despre divizarea naturii [Nota 11], dar care, în fond, dispăruse deja în întregime din conștiență: această a-nu-mai-avea noțiunea de Logos, această transformare a noțiunii de Logos în noțiunea de idee.
La omenirea europeană, despre care am spus că și-a păstrat pentru un timp o evoluție mai veche, exista necesitatea de a merge înapoi, chiar și dincolo de vremea în care acționase noțiunea de Logos în deplina sa prospețime. Dar se mergea înapoi într o formă abstractă. Și acest mers înapoi într-o formă abstractă se făcea chiar dogmatic. La cel de al optulea Conciliu ecumenic de la Constantinopol din 869 s-a stabilit că lumea și omul nu pot fi gândite ca fiind alcătuite din trup, suflet și spirit, ci numai din trup și suflet, și că sufletul ar avea unele însușiri ale spiritului.
În paralel cu ceea ce a fost stabilit în mod dogmatic se desfășoară acel proces evolutiv despre care am vorbit. Pentru cel care studiază evoluția civilizației occidentale de la primele secole creștine, când atât de multe lucruri erau încă pătrunse de elemente gnostice, până în secolele al IV-lea, al V-lea d.Ch. un fapt deosebit de interesant de aflat este această dispariție a noțiunii de Logos. Și când mai târziu au fost traduse Evangheliile, nu era, bineînțeles, nimic de introdus în aceste traduceri cu privire la un sentiment pentru noțiunea de Logos, așa cum ea a bântuit prin omenirea precreștină în cursul celor opt secole în mijlocul cărora se plasează evenimentul de pe Golgota. Trebuie studiată particularitatea acelui timp din care s-a dezvoltat creștinismul și prin aceste intimități. În prezent s-ar dori rezolvarea celor mai dificile probleme exclusiv cu noțiuni superficiale, ușor de asimilat. Numai că astfel de probleme istorice, cum este cea despre care am vorbit acum, pot fi soluționate doar dacă cauți rezolvarea în asimilarea unor nuanțe foarte precise ale vieții sufletești, dacă pleci de la premisa că în cultura noastră actuală, în viața noastră sufletească actuală, nu avem acea nuanță care să conducă spre noțiunea de Logos cum este ea înțeleasă în Evanghelia după Ioan. Din această cauză, nu trebuie să înțelegem Evanghelia după Ioan cu ajutorul vocabularului, cu ajutorul noțiunilor actuale. Dacă vrem să înțelegem Evanghelia după Ioan cu ajutorul noțiunilor actuale, de la bun început ne conduce superficialitatea. Este un aspect care trebuie să fie întru totul înțeles cu ochiul sufletesc treaz, ceea ce se poate face și în domeniul istoriei, căci în ceea ce privește istoria acestui domeniu lucrurile stau rău în prezent. Cu privire la acest aspect, abia în aceste zile a trebuit să-mi aduc înaintea sufletului un fapt deosebit de important.
Mi-a ajuns în fața ochilor scrisoarea unuia dintre teologii cei mai prețuiți – scrisoarea nu-mi era adresată mie. Acest prețuit teolog al prezentului se exprima referindu-se la antroposofi, la irvingieni și alte astfel de soiuri rele. El le confundă pe toate. Și în mod uimitor apare un punct în prim-planul discuției sale: Eu nu am – așa se exprimă el – un organ pentru soiul de concepții care se bazează pe suprasensibil, așa cum vrea s-o facă antroposofia; eu trebuie să mă limitez la ceea ce oferă experiența umană.
Un teolog a cărui meserie este aceea de a vorbi neîncetat despre suprasensibil, care a devenit celebru prin faptul că a scris volume groase privind în mod istoric viața suprasensibilului în evoluția umanității, cărți care sunt o autoritate pentru nenumărați oameni ai prezentului cărora li se adresează, un teolog al prezentului recunoaște că nu are un organ pentru suprasensibil, ci vrea să se bazeze numai pe „experiența umană“! El însă vorbește despre suprasensibil și nu spune: Vreau să mă mențin numai la experiența umană sensibilă și de aceea neg orice teologie. Nu, el devine în vremea noastră un teolog renumit! Stimați auditori, oare nu este necesar să privim cu un ochi treaz la tot ce, de fapt, se enunță într-un anumit sens ca un decret pentru tineretul nostru, dar care se dovedește a fi o imposibilitate interioară?
Este necesar să fie înțeles cu toată convingerea modul în care trebuie să înaintăm spre o cunoaștere adevărată și corectă. Se poate vedea exact în astfel de probleme cum este cea a Logosului, și cel ce vede ce trebuie să susțină antroposofia referitor la o astfel de problemă, ar trebui de fapt să vadă că antroposofia nu ia lucrurile în mod ușuratic, că ea vrea să cerceteze în mod serios și corect, și că ea ajunge în conflict cu tot felul de curente contemporane numai pentru că în prezent există fie ură, fie teamă de o asemenea abordare fundamentală, spre care trebuie însă să se năzuiască, și de care avem nevoie în toate domeniile vieții științifice.Vă întreb: Știe de fapt lumea adversă care emană asemenea judecăți superficiale asupra antroposofiei, știe ea de fapt cu ce se ocupă antroposofia? Știe ea că antroposofia se luptă cu probleme cum este cea a Logosului, care este numai un detaliu, chiar dacă un detaliu important? Ar fi o obligație a celor care în prezent sunt dătători de ton în viața științifică să cerceteze mai întâi problemele pe care le judecă astfel din afară. E drept că oamenii pot în prezent să ia parte în mod comfortabil la viața exterioară – și pentru mulți oameni este valabilă aceasta – dacă nu vor să accepte incomoditatea să cerceteze în mod serios. Dar cu asemenea iubire de comoditate oamenii nu observă ce forțe puternice de declin există în civilizația noastră actuală. Principiul „după noi potopul“ stăpânește cu foarte mare forță tocmai lumea științifică actuală.
Acest aspect am vrut să-l prezint, folosindu-mă de o problemă importantă lingvistico-istorică. Este speranța mea că dacă stimații colegi universitari vor vedea cât de conștiincios se încearcă să se ia în vedere acele probleme care sunt lăsate la o parte de cercetarea curentă vor face să apară în fața tineretului un sens pentru faptul că trebuie să se pășească pe asemenea căi. Nutresc această speranță și mai știu și că, dacă se va lucra suficient în direcția dezvoltării entuziasmului pentru mărturisirea adevărului, va fi obținut lucrul de care avem nevoie pentru a recăpăta forțe de ascensiune în civilizația umană. Poate că pentru un timp anumite forțe ale întunericului pot stopa ceea ce năzuim să realizăm. În timp, însă, ele nu vor mai putea face, dacă adevărul corespunde voinței noastre, dacă într-adevăr este cuprins ceva luminos în ceea ce urmărește antroposofia. Căci adevărul are căi pe care numai el le poate găsi, și care nu sunt accesibile pentru forțele întunericului. Fie să ne unim, bătrânii cu tinerii, tinerii cu bătrânii, pentru a ne însuși o privire clară în vederea găsirii unor astfel de căi ale adevărului!
