O analiză făcută înainte de începerea cursului nostru va deveni în întregime inteligibilă dacă vom realiza o incursiune în evoluția umanității mai noi, căci în esență am făcut numai unele referiri privind evoluția umanității din secolul al XIX-lea. Azi vom urmări evoluția spirituală a omenirii pentru unele aspecte, indicând o intervenție deosebit de importantă în evoluția civilizației occidentale care a avut loc în cel de al IV-lea secol d.Ch. În acest secol apare o figură a cărei amintire a rămas luminoasă pentru civilizația occidentală, Aurelius Augustinus [Nota 12]. Este o personalitate ce are de luptat în modul cel mai energic pe de o parte cu ceva care a venit din timpuri vechi, și care a încercat să întemeieze creștinismul, plecând de la o anumită înțelepciune veche, și, pe de altă parte, cu un alt element care a învins mai întâi în civilizația apuseană, care respingea acest mod de înțelegere mai vechi și se limita la conceperea creștinismului într-o manieră mai mult exterior materială, care nu-l împăna cu idei ale vechii înțelepciuni, ci îl prezenta prin desfășurarea sa faptică, concepându-l în mod intelectual.
Aceste lupte între cele două direcții, între un creștinism plin de înțelepciune și un creștinism conceput mai mult material, au fost duse de suflete cu cea mai mare intensitate în secolul al IV-lea și la începutul secolului al V-lea. Iar Augustinus a rămas în amintirea omenirii o personalitate care a viețuit asemenea lupte. Trebuie însă să înțelegem în prezent că despre ceea ce a fost trăit de fapt înainte de acest secol al IV-lea documentele istorice evocă reprezentări aproape în întregime eronate. Pe cât este de clar ceea ce a existat cu începere din secolul al V-lea, pe atât sunt de neclare toate reprezentările privitoare la secolele anterioare. Dacă însă luăm în vedere ce pot cunoaște cei mai mulți despre acea vreme dinaintea secolului al IV-lea creștin, suntem limitați la două domenii, la un domeniu care aparține, spunem noi, mai mult cunoașterii, un domeniu cultivat mai mult în școli, și un altul, care aparține cultului, elementul venerației, elementul religios. În aceste două domenii mai străbate încă ceva din civilizația umanității vechi; acest element mai era încă prezent în primele patru secole creștine în ambele domenii, cel al vechii înțelepciuni și cel al cultului, dar având o anumită nuanțare creștină.
Dacă ne referim la înțelepciune, aflăm o învățătură păstrată din timpurile vechi, care a fost înlocuită apoi de ceea ce numim în prezent sistemul cosmic heliocentric – am vorbit despre aceasta și în conferințe anterioare –, care era prezent din învățături astronomice mai vechi și care s-ar putea numi astronomie, nefiind însă urmarea unei abordări fizic-cosmologice. În timpuri foarte vechi se ajunsese la această astronomie să-i spunem eterică, spre deosebire de cea fizică actuală. Atunci mai exista încă o conștiență a faptului că omul nu aparține numai Pământului, ci și vecinătății cosmice a Pământului, sistemului planetar, iar înțelepciunea veche avea reprezentări destul de concrete cu privire la această astronomie eterică. Învățătura era aproximativ următoarea. Dacă se ia în vedere ceea ce constituie organizarea omului superior – eu folosesc acum expresii care ar trebui să fie curente în prezent –, în măsura în care avem în vedere corpul său eteric, omul se află în interacțiune cu Saturn, Jupiter și Marte, deci astfel încât se privea la anumite interacțiuni între partea superioară a corpului eteric al omului și Saturn, Jupiter și Marte. Apoi se spunea că acea parte a omului care este de natură astrală se află la rândul ei într-un fel de interacțiune cu Venus, cu Mercur și cu Luna. Și acele forțe care conduc omul în existența sa terestră, astfel încât corpului său eteric i se încorporează un corp fizic, sunt forțele Pământului. Însă forțele care fac ca omul să nu fie absorbit complet în viața terestră, ca omul să poată avea o perspectivă în afara vieții terestre, acelea sunt forțe ale Soarelui.
Și astfel se spunea că omul vine din lumi spirituale necunoscute, pe care le-a parcurs în vieți preexistente, că el intră în viața planetară venind din lumi extraplanetare. Viața planetară îl preia, așa cum am descris, după Soare, Lună, Pământ, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn. În orbita lui Saturn se consideră că există o sferă în care omul intra, potrivit corpului său eteric, din viața extraplanetară în viața planetară. Se făcea o legătură între ceea ce este eteric în om și această viață planetară. Numai în măsura în care corpul eteric se desfășoară în corpul fizic, acesta este pus în legătură cu Pământul. Felul în care omul se dezvoltă din corpul eteric și din corpul astral prin eul său, acest aspect era pus în legătură cu Soarele.
Astfel, se dispunea de un fel de astronomie eterică. Această astronomie eterică avea încă pe deplin și posibilitatea să privească nu doar la destinul fizic ale omului, așa cum face astronomia fizică; ci, întrucât corpul eteric al omului, care la rândul său este într-o corelație intimă cu spiritualul omului, era văzut în interacțiune cu aceleași forțe ale sistemului planetar, exista posibilitatea, pentru că în om se pot desfășura, plecând de la sistemul planetar, pe această cale ocolită prin corpul eteric, forțele de destin, să se vorbească despre constituția umană și în această constituție să se includă forțele de destin.
În această învățătură a vechii școli care a fost continuată, după ce sistemul heliocentric a fost definitivat, ca un fel de știință esoteric-fizică, în această astronomie eterică a apărut o ultimă învățătură, desprinsă din vechi cercetări de înțelepciune instinctivă, și care s-a păstrat ca tradiție. Nu se vorbea despre influențele cerului altfel decât: Da, aceste influențe ale cerului sunt prezente; ele însă nu influențează numai problemele naturii, ci ele poartă și forțele sorții omului. – În acest fel era pe atunci în întregime o legătură între ceea ce s-ar putea numi învățătura despre natură, cosmologia, și ceea ce mai târziu s-a transformat în tot ceea ce oamenii consideră acum ca astrologie, care însă în vechime avea un caracter mult mai exact și bazat pe observație nemijlocită.
Când omul a pășit apoi într-un fel spre naștere în sfera planetară – așa se gândea atunci – și a fost primit de ea potrivit corpului său eteric, atunci el pășește de aici încolo în Pământ. El este primit de Pământ. Dar de asemenea oamenii nu se gândeau încă doar la Pământul solid, ci se gândeau la Pământ cu elementele sale. Se spunea: Pe lângă faptul că omul este primit de sfera planetară – prin care el însă ar fi o ființă extraterestră, prin care el ar fi ceea ce este el numai ca suflet –, el este primit ca un copil, de elementele Pământului, de foc sau căldură, de aer, de apă și de pământul propriu-zis. – Abia acesta era Pământul propriu-zis. Și, se gândea în continuare, corpul său eteric este saturat cu aceste elemente exterioare în așa fel încât iau naștere temperamentele. Temperamentele erau considerate a fi strâns legate de corpul eteric și prin aceasta de organizarea vitală a omului. Așadar, în ceea ce este fizic în om sau ceea ce se revelează prin corpul fizic, în această învățătură veche se vedea și ceva spiritual. Aș spune că partea umană a acestei învățături vechi putea fi văzută cu claritate în medicina acelui timp. Învățătura despre vindecare era în întregime rezultatul acestei concepții despre relația corpului eteric al omului cu sistemul planetar și, în afară de aceasta, într-o anumită măsură, a existenței omului eteric în sferele superioare, în aer, apă, căldură, pământ. Datorită acestui fapt, așadar, în sistemul lui se găseau amprentele fizice ale temperamentelor sale: bila neagră, bila albă, celelalte umori, sputa, sângele etc. Așadar, acest mod de a vedea lucrurile, că în umorile omului poate fi recunoscută natura constituției umane, era ceva uzual în această învățătură. Pe atunci în medicină se studia amestecul de umori, impregnarea cu umori, și organele erau considerate rezultatul unei pătrunderi speciale cu umori. La omul sănătos se vedea întrepătrunderea corectă a umorilor, iar la omul bolnav o întrepătrundere anormală a acestora. Medicina care rezulta din această învățătură era întru totul bazată pe concepția despre organismul uman apos, despre organismul uman lichid. Ceea ce numim în prezent cunoașterea organismului uman este bazată pe organismul uman solid, pe organismul uman pământos. În privința concepției despre om, evoluția ei constă în aceea că s-a trecut de la o înțelegere mai veche a organismului fluid uman la o înțelegere nouă a omului solid, cu conturul clar al organelor.
Acest mers al învățăturii medicale este paralel cu drumul de la vechea astronomie eterică la astronomia fizică modernă. Astronomiei eterice îi corespunde medicina lui Hipocrat, dar realizările acestei concepții medicale, care sunt prezente până în secolul al IV-lea d.Ch., se bazează pe ideea amestecului de umori ale omului, și anume într-un mod clar, nu ca mai târziu, prin tradiție. În timp ce această învățătură veche s-a încețoșat începând cu cel de al IV-lea secol d.Ch., odată cu secolul al XV-lea se edifică astronomia fizică în locul celei eterice, și întreaga patologie, întreaga concepție medicală s-a bazat pe învățătura despre solidul din om, despre ceea ce poate fi delimitat și exprimat în contururi clare în organismul uman. Aceasta este, în esență, partea de evoluție a umanității în epoca anorganică.
Putem arunca o privire și asupra a ceea ce a rămas din acele timpuri ca acțiuni de cult, ca ceremonii religioase. Ceremoniile religioase au fost oferite mai mult maselor mari; ceea ce eu am expus acum a fost tratat mai mult ca un tezaur de înțelepciune al școlii. Amenajările cultice care s-au extins din Asia spre Europa și care corespund întru totul ca strădanii cultice acestei concepții pe care v-am prezentat-o reprezintă cultul lui Mithra, pe care îl găsim încă în primele secole creștine extinzându-se din răsărit până în apus, pe care îl putem urmări de-a lungul țărilor dunărene până în regiunile Rinului, până în interiorul Franței. Acest cult, pe care-l cunoașteți după formele lui exterioare, poate fi caracterizat pe scurt printr-o formulă care l-a reprezentat prin imaginațiune în imagine, în context terestru și cosmic, pe învingătorul taurului lui Mithra: omul călărind un taur și învingând forțele acestuia. În prezent, oamenii sunt înclinați să-și închipuie că astfel de imagini, care toate sunt imagini cultice – simbolizări religioase care, dacă pot să spun așa, s-au născut în mod organic din vechile învățături de înțelepciune –, ar fi rezultat abstract-simbolic din vechile învățături de înțelepciune. Dar ar fi o reprezentare cu totul greșită dacă s-ar crede că au existat vechi învățători de înțelepciune și că aceștia ar fi hotărât: Acum vrem să concepem un simbol; pentru noi avem învățăturile de înțelepciune, pentru poporul ignorant trebuie să născocim un simbol, care poate apoi conduce la acțiuni lor cultice și alte asemenea. – Asemenea supoziții ar fi fundamental greșite. Cam o astfel de reprezentare au francmasonii moderni, și gândesc în mod asemănător și despre natura simbolisticii lor. Dar nu aceasta a fost viziunea vechilor învățători de înțelepciune. Viziunea vechilor învățători de înțelepciune aș vrea acum să v-o expun exact în relația cultului mithraic cu acea viziune pe care tocmai am dezvoltat-o. Acei oameni care mai aveau o viziune vie despre cum este introdus omul prin lumea planetară, în ceea ce privește corpul său eteric, despre cum este primit omul apoi în sfera pământeană a elementelor, căldură sau foc, aer, apă, pământ, și despre formarea bilei negre, bilei albe, sputei, sângelui prin influența acestor elemente asupra entității eterice a omului, cei care aveau o idee despre toate acestea își mai puteau pune o întrebare importantă, o întrebare fundamentală. Ei își puneau o întrebare la care poți ajunge când ai o concepție cu adevărat imaginativă. Răspunsul la această întrebare a fost la acea vreme o viziune imaginativă instinctivă, dar ea poate fi repetată în prezent în deplină conștiență. Când îți formezi o concepție imaginativă despre intrarea omului din lumea spirituală, prin sfera planetară, în sfera pământească a focului, aerului, apei și pământului, dacă îți formezi o astfel de reprezentare ajungi să spui: Dacă ceva pătrunde din sfera extraplanetară în cea planetară și apoi în cea terestră, din aceasta nu rezultă un om adevărat; vreau să spun că dacă îți formezi reprezentarea despre ce poți vedea în imaginațiunea pură, în afara sferei planetare, despre ceea ce pătrunde și este preluat de sfera planetară, care este apoi înglobat de ceea ce emană din sfera pământeană, dacă ai o vedere imaginativă a acestor aspecte nu înseamnă că poți ajunge la reprezentarea omului. Nu-ți reprezinți un om, ci un taur, o bovină. Vechii învățători de înțelepciune își spuneau: Dacă ar exista doar ceea ce coboară ca o entitate extraplanetară în această sferă planetară a devenirii, pe Pământ nu ar trăi oameni. Ajungi la aceasta, își spuneau ei, dacă iei în considerare această imigrare a unei entități din sfera extraplanetară în sfera planetară și în cea terestră; dar dacă vrei să-ți formezi o vedere imaginativă a acestei reprezentări nu înțelegi din om decât ceea ce este de natură taurină. – Aceste reprezentări și le formau vechii învățători ai înțelepciunii, această reprezentare era prezentă. Ei spuneau: Așadar, omul trebuia să combată această natură taurină cu ceva superior. El trebuia să depășească ceea ce îi oferea concepția acestei înțelepciuni ca imagine. Omul este o ființă care vine din sfera extraplanetară, intră în sfera planetară și este preluată de elementele terestre; el are în sine ceva în plus.
La această noțiune au ajuns acești învățători ai înțelepciunii, și din această cauză au conceput taurul, au așezat deasupra acestuia pe Mithra, omul luptător, care învinge taurul și care spune: Eu trebuie să am o origine mult superioară celei pe care o are această ființă reprezentată în sensul vechii învățături. – Și spuneau acești învățători: Această învățătură veche de înțelepciune se referă la ceea ce este real. Această veche învățătură de înțelepciune privește la sfera planetară, spre Saturn, Jupiter, Marte, Mercur, Venus, Lună etc., și spune că în timp ce omul se apropie de Pământ el este continuu înălțat de către Soare, ca să nu poată fi în totalitate preluat de acesta, să nu rămână din el numai ceea ce rezultă din amestecul de bilă neagră și albă, spută și sânge, din corpul eteric, când este preluat de sfera planetară, și când corpul astral este preluat de cealaltă sferă planetară prin Mercur, Venus, Lună. Ceea ce-l înalță pe om locuiește în Soare. Din această cauză acești învățători spuneau: Dacă-i atragem atenția omului asupra forțelor solare care sălășluiesc în el, atunci el devine Mithra, cel care îninge taurul!
Aceasta era imaginea cultică. Ea nu trebuia să fie numai un simbol gândit, ci trebuia să existe efectiv faptul, faptul cosmologic. Ceremonia religioasă era mai mult decât un semn pur și simplu exterior; era ceva decupat din însăși esența lumii.
Acest aspect cultic exista din timpuri foarte vechi, fiind adus din Asia în Europa. Era, aș spune, creștinismul văzut dintr-o perspectivă exterioară, astronomică, căci Mithra era forța solară din om. Mithra era omul care se revolta împotriva a ceea este pur planetar și terestru. Și așa a luat naștere o strădanie continuă, ale cărei prelungiri le putem percepe pretutindeni, dacă privim retrospectiv la primele secole creștine. S-a născut strădania de a se uni faptul istoric, Misteriul de pe Golgota, cu cultul lui Mithra. Erau numeroși în acel timp, mai ales în cadrul legionarismului roman, oamenii care aduceau în țările dunărene ceea ce puteau afla în Asia, în Orient, în general, până departe în mijlocul Europei Centrale, ba chiar și al Europei vestice. În ceea ce ei aduceau drept cult al lui Mithra trăiau simțiri care, fără a reflecta Misteriul de pe Golgota, aveau în sine concepții creștine, sentimente creștine. Cultul lui Mithra era considerat a fi un cult concret care se referea la forțele solare din om. Numai că în acest cult al lui Mithra încă nu era văzut faptul că odată cu Misteriul de pe Golgota această forță solară coborâse ca entitate spirituală și se unise cu omul Iisus din Nazaret.
Până în cel de al IV-lea secol d.Ch. au existat – și cu cât înaintăm în cercetări spre răsărit cu atât acest lucru devine mai clar – școli de înțelepciune care, treptat, au primit informații, cunoștințe despre Misteriul de pe Golgota, despre Christos. Pentru un timp principala lor strădanie a fost să reverse în cultul lui Mithra ceea ce corespunde vederii suprasensibile: adevăratul Mithra este Christos; Mithra este precursorul lui Christos; în acele forțe care înving taurul trebuie să se reverse forța lui Christos. A face din cultul lui Mithra un cult al lui Christos este o problemă care a existat din primele secole de după Christos până în secolul al IV-lea. Și aș spune că răspândirii cultului lui Mithra i-a urmat un curent care voia să creștineze acest cult. S-a năzuit la o sinteză între creștinism și cultul lui Mithra. O imagine veche, semnificativă a făpturii omului, Mithra care călărește și învinge taurul, ar fi trebuit să fie pusă în conexiune cu ființa lui Christos. S-ar putea spune: A existat o străduință glorioasă în această direcție, și într-un anumit mod era puternică această străduință.
Cine observă răspândirea creștinismului răsăritean, răspândirea arianismului, poate percepe că în acest arianism [Nota 13] se află un element mithraic, deși el este deja foarte slăbit. Și orice traducere a Bibliei lui Ulfila [Nota 14] în noile limbi rămâne imperfectă, dacă nu se știe că în cuvintele Ulfila, ale lui Wulfila, există elemente mithraice. Dar cine mai acordă în prezent atenție acestor relații profunde existente în elementul lingvistic, în domeniul vorbirii? Până în secolul al IV-lea au existat în Grecia filosofi care lucrau la armonizarea vechii astrologii eterice cu creștinsimul și din aceasta a rezultat acea adevărată gnosă care a fost eradicată total de creștinismul târziu, astfel încât nu au mai rămas decât unele fragmente din dovezile literare ale acestei gnose. Ce știu oare oamenii actuali, de fapt, despre gnosă, când spun, în nechibzuința lor, că antroposofia nu ar fi decât o însuflețire a acesteia? Chiar și dacă ar fi așa, oamenii nu ar putea ști, pentru că ei nu cunosc despre gnosă decât ce se spune în scrierile creștine apusene critice despre aceasta. Ei cunosc citatele pe care le-au lăsat în urma lor adversarii gnosei. Imaginați-vă că domnul von Gleich ar reuși să distrugă toată literatura antroposofică existentă și că nu ar mai rămâne altceva decât citatele sale, și apoi, mai târziu, s-ar dori construirea antroposofiei după aceste citate; atunci s-ar dispune, în Occident, aproximativ de metoda aplicată acum gnosei. Așadar, când oamenii spun că antroposofia imită gnosa, chiar și dacă acesta ar fi adevărul, ei nu ar putea ști, căci o cunosc numai prin adversarii ei.
La Atena a existat până în secolul al IV-lea, ba chiar până mai târziu, o școală de înțelepciune care era preocupată să realizeze armonizarea vechii astronomii eterice cu creștinismul. Ultimele resturi ale concepției despre coborârea omului din lumile superioare, prin sfera planetară, în sfera terestră au luminat scrierile lui Origene și mai strălucesc încă în scrierile Părinților Bisercii grecești. Peste tot se poate constata că acestea străluminează aici; și strălucesc prin scrierile adevăratului Dionisie Areopagitul [Nota 15]. Acesta a lăsat o învățătură care reprezintă o sinteză între astronomia eterică și ceea ce trăia în creștinism. Conform acesteia, forțele localizate astronomic sau cosmic în Soare au coborât în Christos, prin omul Iisus din Nazaret, în sfera terestră și astfel a luat naștere o anumită relație cu Pământul care nu existase anterior, cu referire la toate ierarhiile superioare, ierarhiile Îngerilor, ierarhiile Înțelepciunii, ierarhiile Tronurilor, ierarhiile Serafimilor etc. O întrețesere a acestei învățături despre ierarhii cu astronomia eterică, aceasta aflăm la adevăratul Dionisie Areopagitul.
Apoi, în secolul al VI-lea s-a căutat să se șteargă și urmele învățăturilor lui Dionisie Areopagitul, și ele au fost remodelate în așa fel încât nu a mai rămas în ele decât o știință a spiritului abstractă. Așa cum există în prezent învățătura lui Dionisie Areopagitul, ea este o învățătură spirituală care nu mai are legătură cu astronomia eterică. El este numit Dionisie Pseudo-Areopagitul. În acest fel s-a provocat un declin al învățăturii de înțelepciune, pe de o parte, prin denaturarea învățăturilor lui Dionisie, iar pe de altă parte prin faptul că a fost eradicată învățătura, încă foarte vie în Atena, care dorea să unifice astronomia eterică cu creștinismul, și că în plan cultic, a fost eradicat cultul lui Mithra.
Restul l-au făcut personalități cum a fost Constantin [Nota 16], ale cărui fapte au fost consolidate mai târziu de împăratul Iustinian [Nota 17], care a închis școala ateniană de filosofie, astfel încât ultimii oameni care s-au ocupat de armonizarea astronomiei eterice cu creștinismul au trebuit să emigreze și și-au găsit un loc în Persia, unde și-au putut duce mai departe viața. Prin același program cu ajutorul căruia a închis școala filosofică din Atena, Iustinian l-a declarat pe Origene eretic și a desființat demnitatea de consul roman, care, chiar dacă nu mai ducea decât o palidă existență de umbră, oamenii mai căutau în ea un fel de putere de rezistență față de ideea romană de stat, care a devenit pură jurisprudență. Vechiul aspect de omenie care era legat de demnitatea consulară a fost lăsat să dispară în imperialismul de stat al romanității.
În felul acesta vedem cum se stinge în secolul al IV-lea ceea ce ar fi putut apropia pe linie cultică creștinismul de om, vedem cum dispare ceea ce, ca veche învățătură de înțelepciune, voia să se unifice, într-o astronomie eterică, cu o cunoaștere a semnificației Misteriului de pe Golgota. Și vedem apărând în Apus germenii materialismului de mai târziu, care s-a maturizat abia în secolul al XV-lea, când a început cea de a cincea epocă postatlanteeană, dar care în esență a fost pregătit prin materializarea a ceea ce venise în plan spiritual din Orient.
Acest mers al civilizației europene trabuie pe deplin luat în vedere. Altfel nu vom cunoaște niciodată bazele civilizației europene. Și nu ne va fi niciodată clar cum a fost posibil ca oameni care mergeau în Orient să aducă puternice stimulări spirituale de acolo. În tot cursul primului Ev Mediu a existat o activitate comercială foarte vie din Orient, până sus la Dunăre, chiar de-a lungul drumului pe care îl urmase cultul lui Mithra, care evident s-a stins în primul Ev Mediu. Oameni care în calitate de comercianți se deplasau spre Orient sau veneau din Orient au găsit aici ceea ce a premers creștinismului. Și vedem cum cruciații au mers spre Orient, au resimțit aici puternice impulsionări spirituale și au adus în Europa vechi comori de înțelepciune. De aceste înțelepciuni vechi se leagă vechea medicină a umorilor. Cei care călătoreau în Orient, și printre ei și oameni care însoțeau cruciadele în Orient și se întorceau apoi în Europa, aduceau cu ei resturi ale acestei vechi medicine. Aceste resturi ale unei medicine vechi au fost apoi propagate în Europa prin tradiție. Oameni izolați, care au depășit prin propria lor evoluție vremea în care trăiau, au avut apoi evoluții uimitoare, cum este cazul personalității care s-a afirmat sub numele lui Basilius Valentinus [Nota 18].
Ce fel de personalitate a fost Basilius Valentinus? A fost o personalitate care a preluat de la oamenii între care și-a petrecut tinerețea tradiția vechii medicine a umorilor, uneori în mod complet nerațional, printr-o indicație sau aluzie. Până de curând – în prezent, nu mai este cazul –, în vechile reguli țărănești mai dăinuiau resturi ale acestei tradiții medicale aduse din Orient prin migrații, care s-au sedimentat în țărănime și apoi au fost auzite de către cei care au crescut în țărănime; ei erau de regulă cei care apoi deveneau preoți. Mai ales cei care deveneau călugări proveneau din țărănime. Ei însă trecuseră printr-o dezvoltare mai independentă. Până în secolele XV, XVI, ceea ce se parcurgea ca dezvoltare prin teologia creștină era încă ceva mult mai liberal decât a fost mai târziu. Acești preoți și călugări aduceau prin propria lor spiritualitate o anumită ordine în lucruri. Ei reflectau la ceea ce auziseră; ei au legat prin propriul lor geniu lucrurile și astfel au luat naștere scrieri ca cele ale lui Basilius Valentinus. Ba chiar s-a creat prin acest proces o școală în care au învățat și Paracelsus și chiar Jakob Böhme [Nota 19]. Ei au preluat ceea ce mai trăia, aș spune, ca veche înțelepciune medicală în sufletul-grup al poporului. Acest lucru poate fi observat la Jakob Böhme și este valabil și la Paracelsus, dar și la alții, chiar dacă se iau scrierile numai în mod exterior. Dar dacă cercetezi o scriere ca De signatura rerum a lui Jakob Böhme ceea ce am spus devine chiar palpabil în modul prezentării. Există aici un tezaur popular care conține în el o comoară de înțelepciune transformată, îmbunătățită. Un astfel de tezaur popular nu era încă atât de abstract cum este știința noastră actuală, ci avea ceva legat de simțirea a ceea ce este obiectiv în cuvinte. Se simțea în cuvinte. Așa cum în prezent se dorește a cunoaște în noțiuni, așa se simțea atunci în cuvinte. Omul extrăsese cuvintele din esența obiectivă a lumii. Acest lucru poate fi observat când Jakob Böhme își dă osteneala să simtă ce se află de fapt în silaba sul sul și în silaba fur: sulfur. În De signatura rerum, Jakob Böhme se luptă pentru, aș spune, a sorbi ceva dintr-un cuvânt interior, de a absorbi ceva din cuvântul sulfur pentru a ajunge la o entitate. Este prezent sentimentul că dacă trăiești originea cuvântului ajungi la ceva real. În vremurile mai vechi se simțea astfel introdus în cuvinte ceea ce sufletul uman a preluat atunci când a intrat în existența terestră venind, prin sferele planetare, din sfere din afara lumii. Ceea ce însă a introdus această existență în cuvinte prin apropierea mai mare de amestecul de umori, când copilul învăța să vorbească, era încă ceva obiectiv; mai exista ceva în vorbire ca un învățământ divin, nu numai o învățătură omenească. Și la Jakob Böhme se vede strădania ca ceva să se lase exprimat ca și cum ar fi simțit: În limbă vreau să văd ceva în care, dincolo de aparențe, zei vii acționează în organismul uman pentru a forma limba și totodată un anumit tezaur de înțelepciune. Vedem cum continuă să existe, chiar și mai târziu, vechiul tezaur de înțelepciune, dar preluat de gândirea modernă, care abia se face simțită la spirite atât de elementare ca Jakob Böhme și Paracelsus. Și în aceasta se impregnează ceea ce este teoretic-intelectualist pur, care cuprinde numai ceea ce este fizic din gândirea fizică a omului. Vedem cum, pe de o parte, se naște astronomia pur fizică, iar pe de altă parte ia naștere fiziologia și patologia orientată după organele bine conturate ale omului, pe scurt, întreaga umbrire medicală. În felul acesta, omul are în jurul său o lume pe care o înțelege numai fizic, în care bineînțeles el, ca ființă cosmică, nu se poate afla. El înțelege despre sine numai că pe Pământ a devenit ființă organică fizică net conturată. El nu mai poate găsi o consonanță între ceea ce i se dă prin cunoaștere de către Cosmos, ceea ce i se dă prin astronomia fizică și ceea ce trăiește în forma sa, care, în orice caz, face trimitere la altceva; dar omul întoarce privirea de la modul în care forma umană indică altceva. În final, el pierde cu totul din conștiență faptul că străduința sa spre verticalitate și modul special în care are din propriul său organism vorbirea nu pot lua naștere din taurul lui Mithra, ci abia din Mithra. El nu mai vrea să se ocupe de toate acestea. El trebuie să cârmească spre materialism, căci însăși conștiența religioasă a preluat din creștinism numai aparența exterioară materială și a dogmatizat această aparență materială prin faptul că nu s-a străduit să cunoască printr-o înțelepciune oarecare cum s-a petrecut Misteriul de pe Golgota, ci a căutat să stabilească prin decizii care este adevărul.
În felul acesta, vedem tranziția de la gândirea veche orientală, plecând de la cunoașterea lumii, la modul specific roman-european de stabilire a adevărului. Cum se „stabilea” în Orient și cum ar fi trebuit să se „stabilească” prin intuire orientală instinctivă adevărul despre Misteriul de pe Golgota? În timp ce se prelua ce se obținuse, în timp ce se privea spre lumile stelare, din cunoașterea lumii, chiar dacă această cunoaștere era instinctivă, elementară, a rezultat sau cel puțin ar fi trebuit să rezulte, și ceea ce era Misteriul de pe Golgota. Aceasta era calea care fusese urmată în Orient. Pentru această cale nu a mai existat o receptivitate începând cu secolul al V-lea. Concilii anterioare, în timp ce au adoptat în locul influențelor asiatice influențe mai mult egiptene, au dat indicația de a nu se mai stabili în acest mod cum stau lucrurile cu Misteriul de pe Golgota, ci acest lucru să fie hotărât de către majoritatea Părinților adunați în concilii. În locul principiului oriental al cunoașterii a fost preluat principiul juridic, iar în domeniul juridic s-a introdus dogmatismul. Nu a mai existat dorința să se hotărască asupra adevărului plecând de la conștiența cosmică. A apărut sentimentul că s-ar putea spune pe cale juridică, prin deciziile conciliilor, dacă natura divină și cea umană ar fi, în Iisus Christos, două naturi sau una singură, precum și alte aspecte asemănătoare. În structura interioară a civilizației occidentale vedem cum pătrunde substratul juridic egipteano-roman, care și azi se află atât de adânc înrădăcinat în cei care nu au dorința de a lăsa adevărul să hotărască relația lor cu acest adevăr, ci vor să decidă plecând de la sentimentele lor și care, din această cauză, nu au altă unitate de măsură pentru stabilirea adevărului decât majoritatea.
Despre aceasta vrem să vorbim în continuare mâine.
