M-am referit ieri la punctul de trecere important în care se afla civilizația apuseană în secolul al IV-lea d.Ch. și la cum a dispărut atunci din civilizația europeană înțelepciunea greacă, prin care se încerca să se aducă la exprimare într-un mod plin de rațiune profunzimile creștinismului. Momentul exterior al dispariției ei se plasează ceva mai târziu. El datează din momentul în care împăratul Iustinian declară scrierile lui Origene ca fiind eretice, când a desființat demnitatea de consul și a închis școlile de filosofie grecești de la Atena, astfel încât purtătorii înțelepciunii grecești au trebuit să emigreze spre Orient și s-au retras din fața a ceea ce era civilizația europeană. Ceea ce înaintase din Orient, ajungând până în Grecia, ceea ce apoi a primit aici forma sa deosebită, acesta a fost un aspect.
Celălalt aspect era faptul că manifestarea adorației lui Mithra printr-un cult exterior important trebuia să semnifice felul în care omul poate să se ridice prin componenta sa spiritual-sufletească din tot ceea ce putea fi înțeles din confluența ființelor din sfera planetară cu forțele pământești, cum trebuia să se simtă el ca om integral. Acest lucru trebuia să fie sugerat de cultul exterior al lui Mithra. Acest cult al lui Mithra, care tindea să-i dezvăluie omului propria sa ființă, a dispărut, de asemenea, după ce se extinsese în susul țărilor dunărene, până în Europa Centrală și de Apus. Ceea ce în Europa a luat locul acestor două curente, unul cultic și unul de înțelepciune, a fost o povestire a evenimentelor din Palestina după faptele exterioare. Astfel se poate spune: În Europa nu putea pătrunde un cult care ar fi văzut în Iisus Christos un învingător a tot ceea ce omul avea să-și supună sieși în evoluția sa, și nici nu se putea instala aici ceea ce voiau să cuprindă prin înțelepciune tainele propriu-zise ale creștinismului, și astfel s-a răspândit povestirea exterioară a evenimentelor din Palestina. Dar ceea ce trebuia să se stabilească în mod conceptual legat de aceste evenimente din Palestina a fost îmbrăcat într-o gândire juridică în care, în locul cercetării tainelor lumii, s-a acceptat stabilirea dogmelor prin deciziile conciliilor, luate în mod majoritar.
Acest lucru arată că în evoluția civilizației occidentale, și prin aceasta în evoluția întregii umanități, s-a produs o răsturnare importantă, puternică, în acest al IV-lea secol d.Ch. Tot ceea ce, plecând din Orient, luase în stăpânire răsăritul civilizației europene a fost din nou împins spre Orient. Singurul lucru care se putea menține din lumea apuseană, pe lângă cuprinderea lumii exterioare sensibile, era ceea ce a fost preluat de lumea romanică ca un avânt spre gândirea abstractă.
Cât de vii fuseseră totuși reprezentările grecilor despre zeii lor și cât de abstract conceptuale sunt reprezentările pe care și le-au făcut romanii despre zeii lor! În vremurile mai târzii, ideile pe care le aveau grecii despre lumea suprasensibilă, deși erau în sine foarte vii, erau deja relativ fără viață în comparație cu reprezentările vii despre lumea suprasensibilă care înfățișau o trăire înăuntrul acestor lumi suprasensibile, așa cum erau ele prezente în forma de civilizație persană mai veche sau în forma de civilizație indiană și mai veche. Aici oamenii trăiau, chiar dacă printr-o cunoaștere umană instinctivă, împreună cu aceste lumi suprasensibile așa cum în prezent o omenire mai târzie trăiește împreună cu lumea sensibilă. Pentru vechiul oriental lumea spirituală era ceva deschis. Pentru vechiul Orient lumea spirituală, referitor la entitățile sale, era așa cum pentru oamenii de mai târziu sunt, să spunem așa, semenii alături de care trăiesc. Grecul își formase din această lume suprasensibilă vie sistemul său de noțiuni. Până la Aristotel, în secolul al IV-lea î.Ch., ideile grecilor nu erau obținute prin observare exterioară sensiblă și distilate apoi în formă abstractă, ele luaseră naștere din viața suprasensibilă vie, printr-o clarviziune străveche. Aceste idei vii încă mai animau, mai încălzeau omul, îi confereau entuziasmul necesar pentru felul său de viață socială, în măsura în care putea avea acces la ele. Sigur, nu trebuie să uităm că o mare parte a poporului grec nu putea participa la idei; este vorba de lumea foarte numeroasă a sclavilor. Dar cei care erau purtători ai culturii grecești trăiau întru totul într-o lume a ideilor, care era, în fond, o iradiere venită de la forțe spiritual-suprasensibile spre lumea Pământului.
Prin comparație, lumea romanilor, care era despărțită de lumea grecilor numai prin mare, se comporta cu totul abstract. Am spune că romanii își desemnau zeii în același mod lucid, sec, cum o fac cercetătorii noștri ai naturii cu legile lor naturale. Dacă ne îndreptăm atenția asupra unui fapt sufletesc care nu s-a epuizat decât pe jumătate în evoluția lumii, care nu a ajuns la o dezvoltare deplină, acest lucru ne apare și mai clar. Să examinăm destinul vechiului popor grec. Acest destin are în el un anumit tragism. După marea sa înflorire, poporul grec bolește îndelung; de fapt, el dispare din istoria lumii. Din vechile sale idei apare ceva ce reprezintă, am spune, zorile unei culturi ulterioare, concepții despre viață ca stoicismul [Nota 20], epicureismul, care anunță ceea ce ulterior se obține, în civilizația apuseană, într-un mod mult mai abstract. Dar în stoicism, în epicureism și chiar și în mistica greacă mai târzie se recunoaște că ele exprimă o bolire a vechii lumi grecești.
De ce trebuia oare să se îmbolnăvească această lume greacă și apoi să moară? S-ar putea spune că în această boală și moarte a vechii lumi grecești [Nota 21] se ascunde o importantă taină a istoriei lumii. Poporul grec vedea încă în deplină lumină, cu ceea ce primise ca ecou al vechii concepții orientale despre lume, omul spiritual-sufletesc. În vremurile mai vechi ale culturii grecești, omul se considera o ființă spiritual-sufletească care coborâse prin naștere sau prin concepție, care-și avea patria într-o sferă spirituală, care era menit pentru sfere suprasensibile. Dar în același timp această Grecie, chiar în perioada înfloririi sale, își simțea declinul. Grecul simțea că nu putea deveni om deplin pe Pământ doar prin această privire în sus, spre în lumile suprasensibile. El se simțea îmbrățișat și străbătut de forțe terestre. De aici și acel străvechi proverb: Este mai bine să fii cerșetor în lumea sensibilă decât rege în lumea umbrei [Nota 22]. – Grecul vedea, în timpurile vechi, întreaga strălucire a lumii suprasensibile; dar, prin faptul că în același timp el a devenit în această lume om deplin, simțea că nu poate reține această strălucire a lumii suprasensibile, că partea sa sufletească se întrețese în lucrurile pământești, și se teme de moarte, pentru că prin viața dintre naștere și moarte sufletul poate fi înstrăinat de patria sa suprasensibilă. Specificul grec trebuie să fie descris întru totul prin prisma acestui sentiment.
În fond, oameni ca Nietzsche au simțit corect. Nietzsche a simțit corect [Nota 23] când a numit epoca care a premers celei socratice, celei platonice ca fiind epoca tragică a evoluției grecești. Deja la Thales [Nota 24], dar mai ales la Anaxagora, Heraclit [Nota 25], noi constatăm amurgirea unei concepții despre lume grandioase, despre care istoria actuală nu spune mai nimic. Vedem frica de a fi înstrăinat de lumea suprasensibilă și de a fi legat numai la ceea ce rămâne ca trecere prin viața dintre naștere și moarte, de a fi legat de lumea Hadesului, de lumea umbrelor, care este, în fond, alocată omului. Totuși grecul salvase ceva, salvase ceea ce apare în cea mai frumoasă înflorire a sa, în ideea platonică. Aș vrea să spun că în lumea ideilor platonice, ultimul rest strălucit al vechiului Orient, care el însuși va dispărea apoi în aristotelism, ies totuși la suprafață aceste idei grecești. Iar grecul simțea cum eul omului este ceva care se pierde, de fapt, în viața omului. Acesta era sentimentul de bază al grecilor. Vedeți în descrierea pe care am făcut-o evoluției eului în cartea Enigmele filosofiei cum era legat eul de gândire, de percepția exterioară. Întrucât de gândire este legată întreaga trăire a eului omul își simțea eul mai puțin în corporalitatea sa proprie, și mai mult legat de tot ceea ce trăiește afară, în lume, de flori, de fulgere și tunete, de norii de furtună, de arbori, de ceața care se ridică și de ploaia care cade. De toate acestea simțea grecul că se leagă eul său. El simțea, ca să spunem așa, forțele eului parcă fără lăcașul acestuia; mult mai mult, el putea spune: Când îmi îndrept privirea spre lumea florilor, acolo se fixează eul meu, el înflorește odată cu florile. – Aceasta simțea omul. Ceea ce se poate spune este că această cultură greacă nu putea continua să existe. Dar ce ar fi devenit ea, oare, dacă ar fi continuat să existe? Ce ar fi rezultat din ea? Omul s-ar fi simțit treptat ca o ființă a Pământului subumană, și ceea ce este de fapt spiritual-sufletesc în om ar fi fost perceput ca ceva ce sălășluiește în nori, în flori, în munți, în ploaie și în lumina Soarelui, care vine doar în vizită la noi. Dacă cultura greacă ar fi continuat să se dezvolte în linie dreaptă, s-ar fi simțit treptat că seara, când adormim, se poate percepe apropierea propriului eu în strălucirea sa, că el ne vizitează. Dar s-ar fi simțit și că, atunci când ne trezim dimineața și coborâm în lumea simțurilor inferioare, nu mai suntem, ca om al Pământului, decât lăcașul gol exterior al acestuia. S-ar fi instalat o anumită stare de înstrăinare față de eu, ceea ce poate fi perceput pe cale afectivă ca fiind tonalitatea fundamentală, ca fiind temperamentul de bază al naturii grecești.
Era necesar ca eul care fuge întrucâtva din om, eul care fuge în natură și în Cosmos, să fie consolidat în entitatea interioară umană ca o entitate organică care umblă pe Pământ. Pentru aceasta el avea nevoie de un impuls puternic. Aceasta a fost particularitatea orientalismului, el ce-i drept indica puternic spre eu, tocmai prin faptul că referitor la concepția umană despre viață vorbea despre viețile terestre repetate, dar în același timp, în el se afla și tendința de a înstrăina acest eu al omului, de a lua eul omului. Din această cauză, Apusul, care nu se putea ridica până la înălțimea gândirii grecești, nu avea nici forța de a întâmpina înțelepciunea greacă în forma sa deplină, și a lăsat-o, ca să spun așa, să se retragă spre Orient. El nu avea nici forța de a prelua cultul lui Mithra; și pe acesta l-a lăsat să se retragă spre Orient. El avea numai forța de a prelua, din robustețea deplină a omului, din natura terestră umană, evenimentele din Palestina și de a lăsa ca ele să fie întărite prin dogmatica stabilită pe calea conciliilor. Într-o anumită măsură, omul european a fost instalat mai întâi într-un materialism al personalității.
Acest lucru se vede cel mai bine în răsturnarea care a avut loc în cel de al IV-lea secol d.Ch. Atunci se retrage treptat spre Asia tot ceea ce ar fi adus o înțelegere mai matură a creștinismului, ceea ce ar fi putut aduce un cult care ar fi permis ca Christos să poată fi privit ca un triumfător, nu doar ca fiind cel care se prăbușește sub marea greutate a crucii și al cărui triumf poate fi numai bănuit dincolo de crucifix. În acest reflux al înțelepciunii și al vechiului ceremonial cultic, pentru Occident era vorba de consolidarea eului. Din puterea robustă a popoarelor nordice a apărut ceea ce trebuia să fie forța acestei consolidări a eului în organul terestru al omului. Și în timp ce aceasta s-a desfășurat în ținuturile țărilor dunărene, în acelea care se aflau mai spre sud, în sudul Europei, în vestul Europei, s-a transplantat din Orient, în alte forme, ceea ce fusese mai înainte înțelepciunea orientală, arabismul. Arabismul s-a transplantat în Spania și sud-vestul Europei a fost inundat de o cultură fantastică a rațiunii, care în lumea artistică exterioară nu a ajuns decât până la arabescuri, care nu a dus lucrurile până la pătrunderea organicului cu spiritual-sufletesc. În felul acesta, Europa era cuprinsă, pe de o parte, de povestirea pur faptică în legătură cu procedurile cultice, iar pe de altă parte de un adevăr fantastic abstract, de o înțelepciune, de ceea ce, filtrat apoi, a format cultura pură a rațiunii și care a pătruns în Europa, venind prin Spania.
În interiorul acestei lumi, în care trăiau povestirile ce se refereau doar la aspectul exterior al evenimentelor din Palestina, în care trăia numai ceea ce venise ca înțelepciune fantastică a rațiunii prin intermediul arabilor, în această lume au apărut și oameni izolați – oameni izolați există întotdeauna în masa populației – care s-au trezit la realitate, înțelegând cum stau lucrurile, de fapt. În sufletul lor s-a clarificat faptul că există o mare taină creștină și că cea mai înaltă înțelepciune nu este suficient de mare pentru a o pătrunde în toată semnificația sa, că simțirea cea mai profundă nu este suficient de puternică pentru a elabora un serviciu divin ceremonial corespunzător, că de la crucea de pe Golgota pornește ceva care trebuie primit cu maximă înțelepciune și cu cele mai îndrăznețe sentimente. Aceasta s-a dezvăluit la unii oameni izolați. Și în ei s-a înălțat ceva ca o imaginațiune importantă: în pâinea Cinei era prezentă o sinteză, o reunire a forțelor Cosmosului exterior care, împreună cu toți curenții de forțe care coboară din Cosmos, pătrund Pământul și provoacă ca prin vrajă apariția vegetației; atunci, ceea ce este încredințat din Cosmos Pământului, ceea ce răsare apoi din Pământ, este reunit în mod sintetic în pâine și constituie corpul uman.
Și aș spune că și altceva a străpuns toate cețurile care s-au extins peste vechile tradiții, ceva a trecut la acești înțelepți europeni, ceva care își avea originea în Orient, dar care a străbătut cețurile și a fost înțeles de oameni izolați. Acesta a fost celălalt misteriu, care s-a alăturat misteriului Pâinii, misteriul Cupei sfinte, în care Iosif din Arimateea a adunat sângele picurând al lui Iisus Christos, acesta a fost cealaltă parte a tainei lumii. Așa cum în pâine este adunat laolaltă tot ceea ce este extras al Cosmosului, tot astfel și în sânge este reunit tot ceea ce este extras al naturii și entității umane; în pâine și în sânge, pentru care vinul ar trebui să fie doar un simbol exterior, era exprimat pentru acești înțelepți europeni, care erau cu adevărat inițiați ai unor locuri tainice de misterii, proeminând mult peste grosul populației. Masa poporului putea auzi numai povestirea faptelor din Palestina, iar când se ajungea la erudiție nu se regăsea decât în fantasticul abstract al arabismului. La acești oameni care se distingeau prin ceva care era ca un rod matur, supramatur al înțelepciunii orientale și totodată ca un rod supramatur al modului european al simțirii, la aceștia s-a dezvoltat ceea ce ei au numit taina Graalului. Dar, spuneau ei, taina Graalului nu poate fi găsită pe Pământ.
Oamenii au fost obișnuiți să dezvolte o rațiune care a produs floarea sa cea mai înaltă, arabismul. Ei nu sunt obișnuiți să vadă sensul lucrurilor exterioare, ci numai să li se povestească despre aceste lucruri exterioare, potrivit adevărului lor sensibil. Trebuie să pătrunzi până la taina pâinii care a fost frântă de Iisus Christos în aceeași cupă în care Iosif din Arimateea a strâns apoi sângele său, cupă care a fost furată și dusă în Europa, dar, așa cum spune legenda, a fost ținută de îngeri deasupra suprafeței Pământului, până când a venit Titurel [Nota 26] care a creat pentru Graal, pentru această Cupă sfântă, cupă cuprinzând misteriul pâinii și al sângelui, templul de pe Montsalvat. Cei care deveniseră înțelepți ai misteriilor în acest mod european voiau să perceapă, în locul spiritual, sfânt, al unui templu prin cețurile abstracțiunii și ale povestirilor faptelor, taina Graalului, taina Cosmosului, dispărută odată cu astronomia eterică, taina sângelui dispărută odată cu vechea învățătură medicală. Așa cum vechea învățătură medicală trecuse în gândire abstractă, tot astfel trecuse în gândire abstractă și astronomia eterică. Acest lucru a fost depozitat în cea mai mare înflorire, la un anumit moment, de către arabi în Spania. În Spania nu putea fi găsită în afară, printre oameni, taina Graalului. Aici exista numai înțelepciunea abstractă a rațiunii. La creștini exista numai povestirea exterioară a faptelor, la arabi, la mauri dezvoltartea fantastică a rațiunii. Și numai în înălțimi, deasupra Pământului, plutea Sfântul Graal, iar în acest templu spiritual, acest templu care ascundea tainele pâinii și sângelui Mântuitorului puteau păși numai cei cărora forțele divine le conferiseră capacitățile necesare pentru aceasta. Nu este deloc întâmplător faptul că acest templu spiritual trebuia să fie în Spania, unde era necesar să se iasă din ceea ce oferea realitatea terestră, să se străbată mărăcinișuri, pentru a se ajunge la Sfântul Graal.
Concepția despre Sfântul Graal s-a dezvoltat din asemenea premise afective. Biserica invizibilă, biserica suprasensibilă, care trebuie găsită pe Pământ, a fost ceea ce s-a învăluit în misteriul Graalului. Era o realitate prezentă nemijlocit, dar pe care nu o găsește cel care întâmpină lumea cu o privire interioară indiferentă. În timpuri vechi, preoții misteriilor ieșeau în lume, printre oameni, observau aura umană și spuneau: Acest om este unul dintre cei pe care trebuie să-l preluăm în misterii; acesta este un altul pe care trebuie să-l preluăm în misterii. – Nu trebuia să întrebi, erai ales. Erai ales și introdus în locurile sfinte de misterii. Acest proces a luat sfârșit în jurul secolelor al XI-lea, al XII-lea. Trebuia să se consolideze în om prin forța lui Christos care pătrunsese în civilizația europeană, ceea ce-l îndemna să întrebe: Care sunt tainele existenței? – Niciunul dintre cei care drumețeau și pășeau interior somnoroși, indiferenți față de lumea exterioară, nu se putea apropia de Graal. Numai acela care simțea în sufletul său pornirea de a pune întrebări despre tainele existenței, ale existenței cosmice și ale existenței interior-umane putea pătrunde în tainele Sfântului Graal. Și de atunci lucrurile au rămas la fel. După ce, spre mijlocul Evului Mediu, oamenii au fost atenționați în mod serios cu privire la această obligație de a întreba, a apărut, în prima treime a secolului al XIV-lea, marele recul. Tot mai puțini erau cei care întrebau despre minunile Sfântului Graal, sufletele au devenit tot mai inactive. Începuse timpul în care priveau spre formele exterioare ale entității umane de pe Pământ, spre tot ceea ce, în Cosmos, poate fi numărat, cântărit, măsurat și calculat. Dar a rămas și această invitație sfântă pătrunsă în civilizația europeană în Evul Mediu timpuriu: a întreba despre tainele Cosmosului, la fel și despre tainele omului, adică a căuta misteriile sângelui. Oamenii au parcurs, în diferite stadii, ceea ce materialismul trebuia să aducă în mod necesar cu toate forțele sale peste civilizația europeană. Trebuie numai să reflectăm la cât de mare era posibilitatea să poată răsuna cuvinte importante în cadrul civilizației europene. Ceea ce a fost realizat pentru un anumit timp, povestirea faptelor exterioare din Palestina, impregnarea acestor fapte exterioare cu arabism, ceea ce mai apoi scolastica Evului Mediu a cultivat ca filosofie creștină medievală, a fost de mare importanță pentru o anumită perioadă. Dar așa cum s-a dezvoltat dintr-o vreme de înțelepciune superioară și de ceremonial mai amplu, care a fost împins spre Orient, tot așa nici ceea ce a rezultat nu a fost înțeles: a-ți îndrepta auzul spre misteriile suprasensibile ale creștinismului, spre misteriile Sfântului Graal. Toate vocile cu adevărat pătrunzătoare care s-au făcut auzite în Evul Mediu – și nu au fost puține – au fost reduse la tăcere prin afundarea crescândă în dogmatism a catolicismului Romei, tot așa cum a fost eradicată din rădăcini și gnosa.
Nu trebuie evaluată în mod negativ perioada dintre cel de al IV-lea secol d.Ch. și secolele al XII-lea, al XIII-lea, pentru că dintre numeroasele voci care au răsunat în civilizația europeană cu, aș spune, sfântă dulceață și supramaturitate, civilizație care de fapt era barbară, ne-a rămas cea oarecum stingheră a unui om care nu putea scrie, cea a lui Wolfram von Eschenbach [Nota 27]. El este încă destul de mare; i-a permis să rămână așa ceea ce s-a instalat în Europa ca dogmatică și care, în fond, a distrus ceea ce voci puternice au făcut să răsune, chemarea Sfântului Graal, dar cu luptă și cu amărăciune. Cei care au lăsat să răsune chemarea Sfântului Graal nu urmăreau să ia omului libertatea, nu voiau să-i impună nimic; el trebuia să fie numai unul care întreabă. El trebuia să întrebe din adâncurile ființei sale sufletești despre minunile Graalului. Ceea ce s-a scufundat aici ca viață spirituală era efectiv mai mare decât contrapartea sa, chiar dacă nici aceasta nu este lipsită de o anumită importanță. Și când ceea ce slujitorii Sfântului Graal au desemnat ca fiind o cale spirituală a fost apoi desființat, dincolo, în Orient, de calea fizică spre Ierusalimul fizic, drumul crucii spre Graal a fost suprimat prin cruciadele purtate spre Ierusalimul fizic. Când, în opoziție cu Roma, Godefroi de Bouillon [Nota 28] a vrut apoi să instaureze un regat exterior la Ierusalim, și a făcut să răsune din propria-i simțire chemarea „liber de Roma“, aceasta a fost mai puțin sugestivă decât cea a lui Pierre d'Amiens [Nota 29], care a acționat pentru a traduce în concepție materialistă ceea ce slujitorii Sfântului Graal au înțeles în mod spiritual.
Aceasta a fost și una dintre căile urmate de materialism, calea spre Ierusalimul fizic, în locul celui spiritual care trebuia să ascundă în templul lui Titurel ceea ce rămăsese din Misteriul de pe Golgota în Sfântul Graal. Titurel, așa se spunea, ar fi coborât Sfântul Graal din nori, unde îngerii îl ținuseră în stare de plutire – în timp ce domneau arabismul și povestirile exterioare ale faptelor –, în sfera terestră. Dar epoca materialistă nu a început să pună întrebări despre el. Oameni singuratici, oameni izolați, oameni în „încețoșare“, nu chiar înțelepți ca Parsifal, au fost cei care au pornit pe diferite căi spre Sfântul Graal, dar nici ei nu au înțeles cum să pună întrebarea corespunzătoare în mod corect. Iar în avangarda căii materialismului spiritual care a început în prima treime a secolului al XIV-lea se afla cealaltă cale a materialismului, care trecuse deja, în drumul ei spre răsărit, spre Ierusalimul fizic. Această tragedie a trebuit și trebuie s-o viețuiască omenirea pentru a se înțelege în această tragedie pe sine, devenind astfel interogativă în mod corect. Omenirea modernă a trebuit și trebuie să trăiască acest tragism, faptul că lumina care îi venise cândva din răsărit nu a fost recunoscută ca lumină spirituală, că ea a fost întoarsă înapoi și că a fost căutat în schimb ținutul fizic, materialitatea fizică a Orientului. Orientul fizic a început să fie căutat în Evul Mediu, după ce la terminarea Antichității se restabilise Orientul spiritual.
Aceasta este situația europeană, care este și situația noastră actuală. Căci, dacă știm să auzim adevărata chemare a omenirii, noi încă suntem căutători ai Sfântului Graal, și ar trebui să fim căutători ai Sfântului Graal. Încă mai trebuie ca strădaniile omenirii, așa cum au început ele în cruciade, să sufere transformarea, metamorfoza în direcție spirituală. Trebuie să ajungem din nou la o astfel de înțelegere a lumilor cosmice, pentru a putea căuta originea lui Christos în aceste lumi cosmice. Atât timp cât aceste lumi cosmice nu sunt înțelese decât de astronomia fizică exterioră, ele nu pot fi concepute ca fiind patria lui Christos; din cerul a cărui taină astronomul ne-o dezvăluie în prezent, pentru a cărui descriere el nu are decât geometria, matematica, mecanica, pentru a cărui observare are doar telescopul, din acest cer Christos nu a putut coborî pe Pământ pentru a se încorpora în Iisus din Nazaret. Această încorporare nu poate fi înțeleasă dacă aduci omul, pentru a-l cerceta, în clinică, unde diseci cadavrul pentru a-ți face apoi reprezentări despre omul viu. Cei vechi aveau o astronomie vie, aveau o medicină vie. Și noi trebuie să avem o astronomie vie, o medicină vie. Așa cum o astronomie vie ne va arăta un cer, un Cosmos străbătute de acea spiritualitate de unde poate coborî Christos, tot astfel și medicina revitalizată ne va prezenta omul în așa fel încât să-l înțelegem cu știința noastră, cu cunoașterea noastră până în taina sângelui său, până în acea sferă organică interioară în care forțele corpului eteric, ale corpului astral, ale eului se transformă în sângele fizic. În clipa în care am înțeles taina sângelui dintr-o cunoaștere cu adevărat medicală și în care am înțeles sfera lumii, sfera cosmică printr-o astronomie spiritualizată vom intui cum a putut coborî Christos pe Pământ din aceste sfere cosmice și cum a putut găsi aici acel corp uman pe care l-a putut prelua. Este taina Graalului, care trebuie să fie căutată pe această cale. A ne îndrepta pe această cale cu întregul om, cu capul și cu inima, spre Ierusalimul spiritual, aceasta este sarcina omenirii moderne.
Este uimitor cum ceea ce trebuie să se întâmple lucrează în mod obiectiv prin sfera existenței. Iar dacă nu devine simțire în mod corect, atunci este perceput în mod exterior, se materializează exterior. Așa cum creștinii mergeau odinioară la Ierusalim, tot așa se deplasează astăzi mase ale poporului evreu spre Ierusalim [Nota 30], exprimând prin aceasta din nou o fază a materialismului, arătând cum ceea ce ar trebui înțeles în mod spiritual în toate aspectele sale de către umanitatea modernă este înțeles în mod materialist. Dar trebuie să vină timpul în care să se poată percepe din nou în mod corect taina Graalului. Știți că în cartea mea Știința ocultă în rezumat am spus ce poate fi căutat pe această cale a științei spiritului, și am făcut prin aceasta referire la ce trebuie să cucerim ca un fel de imagine și imaginațiune pentru ceea ce trebuie căutat printr-un efort serios al spiritului și cu o simțire omenească profundă ca fiind calea spre Graal.
Mâine vrem să vorbim din nou despre acest lucru.
