Antroposofia, așa cum urmează ea să fie reprezentată de mine, se bazează în timpul actual pe aceleași fundamente ca orice știință inițiatică dintr-o epocă trecută. Dar în decursul evoluției ei omenirea a parcurs cele mai variate metamorfoze în privința constituției sale sufletești. Fiecare epocă prezintă în cadrul evoluției civilizației omenirii o anumită constituție sufletească principală, și știința inițierii – care se străduiește să cerceteze eternul din ființa omenească și din lume – trebuie să se orienteze în funcție de această constituție sufletească. Pentru timpul nostru este nevoie de o altă știință inițiatică decât a fost, de exemplu, nevoie în Evul Mediu, în Grecia antică sau în epocile de civilizație și mai îndepărtate. Antroposofia vrea să fie o știință a inițierii, așa cum trebuie ea să corespundă nevoilor și dorurilor sufletului omenesc actual. În sensul epocii noastre, ea trebuie să pornească de la faptul că omul nu poate recunoaște prin concepția natural-științifică actuală nici propria sa veșnicie, nici veșnicia din lume. Ea trebuie să pornească de la faptul că dacă omul se reîntoarce de la știința exterioară în sine însuși și caută să se adâncească mistic în sine însuși, el nu poate ajunge pe această cale la un rezultat satisfăcător. Căci știința exterioară nu ajunge până la cele veșnice, iar cufundarea lăuntrică, deși oferă credința mistică, nu oferă cunoașterea de care are nevoie omul prezentului.
Ceea ce am indicat eu acum prin câteva fraze poate fi dovedit în amănunt. Numai că eu presupun că astăzi sunt prezenți aici doar acei stimați ascultători care au aflat din propria lor viață sufletească faptul că știința exterioară nu le oferă informații satisfăcătoare despre propria lor veșnicie și despre veșnicia Universului dacă ei vor să dobândească o adevărată cunoaștere, și nu o simplă iluzie lăuntrică mistică. De aceea, voi prefera să vorbesc în amănunt despre relația în care se află antroposofia pe care o avem aici în vedere pe de o parte cu științele naturii, și pe de altă parte cu misticismul, care este adesea căutat. Vreau doar să spun că această antroposofie se străduiește din spiritul și constituția sufletească a omului civilizat înspre ceea ce aș dori să numesc clarvedere exactă. Și pentru că ea tinde spre aceasta, întâmpină în ziua de azi extraordinar de mulți adversari. Și ea este înțeleasă cu multă greutate, deși, în fond, toate forțele sufletești ale prezentului tânjesc după ea. De ce este ea greșit înțeleasă? Ea este greșit înțeleasă deoarece de la judecățile, sentimentele ș.a.m.d.pe care le are omul în mod conștient în prezent, încă nu s-a pătruns la acele doruri inconștiente, care, la urma-urmelor, se află totuși deja în ziua de azi în fiecare suflet omenesc gânditor.
Aceste doruri nedeterminate, aceste țeluri inconștiente, cer să se tindă înspre o cunoaștere mai profundă, o cunoaștere superioară a eternului în ziua de azi, și anume și prin exerciții absolut deosebite, printr-o evoluție anume a sufletului omenesc și a capacității de cunoaștere, cu condiția ca aceste exerciții sau această evoluție să poată fi configurate așa cum se obișnuiește în ziua de azi de a configura cunoașterea în sens exact. Ceastă antroposofie ar dori să pășească în fața contemporanilor după modelul științelor exacte ale naturii și cu o conștiinciozitate științifică. Și ea dorește totodată să fie o cunoaștere pentru toată lumea, chiar și pentru sufletul omenesc cel mai simplu și cel mai naiv, astfel încât niciunui suflet să nu îi rămână închisă cunoașterea a ceea ce este etern, nepieritor înlăuntrul omului. Și așa aș dori, după ce am spus aceste lucruri în pregătire, să vă prezint pentru început cât mai simplu cum ajunge această antroposofie, știința inițiatică modernă, la căile ei de cunoaștere.
Ea se bazează în primul rând pe faptul ca omului să-i devină clar în ce raport reciproc se află înlăuntrul omului cele trei forțe fundamentale ale vieții sufletești: gândirea, simțirea și voirea. Atunci când privim la sufletescul nostru, noi vorbim în viața obișnuită despre gândire, simțire și voință. Atunci când vorbim despre gândire, despre reprezentare, ne este limpede faptul că noi reflectăm asupra a ceva care de fapt ne trezește ca oameni. Această viață de reprezentare tace în timpul stării de somn, ea tace de la adormire până la trezire. Întreaga conștiență a omului se află atunci într-o stare confuză. Noi vedem lumea oarecum într-o lumină clară în măsura în care putem prelua în noi prin conștiență obișnuită o astfel de lumină clară, atunci când această conștiență este străbătută de reprezentări în starea de veghe. Vorbim apoi despre sentimentele noastre. Deși probabil ele sunt cele mai importante pentru noi din punct de vedere uman, ele sunt mai puțin clare decât reprezentările. Ele văluresc în sus din adâncurile necunoscute ale vieții sufletești, sunt oarecum iluminate de reprezentările noastre, de gândurile noastre, dar ele nu sunt străbătute de aceeași claritate ca reprezentările înseși. Și cât de neclar – va trebui să vorbim mai târziu despre aceasta cât de întunecat este tot ceea ce se leagă de impulsurile voinței omenești! Acestea răzbat în sus din adâncuri necunoscute, ne străbat și ne determină să acționăm. Numai în cazurile cele mai rare putem indica de fapt cu claritate ce anume se întâmplă în noi atunci când avem un impuls de voință.
Aceste trei forțe fundamentale ale vieții sufletești umane se pot distinge deja prin claritatea diferită cu care le pătrundem, și prin multe alte lucruri. Dar în cadrul vieții sufletești a omului ele formează totuși o unitate. Putem spune că viața de reprezentare constituie unul dintre poli. Dar noi știm de asemenea că vrem ceva atunci când înșirăm o reprezentare după o alta, atunci când facem ca o reprezentare să provină dintr-o alta. Voința noastră intervine în viața de reprezentare. Iar celălalt pol – simțirea se află la mijloc, între cele două – este elementul voinței, sunt impulsurile de voință. Noi nu am fi oameni dacă nu ne-am configura cunoscând cele mai importante acțiuni din viață, dacă nu ne-am lăsa impulsionați de reprezentări. Astfel că putem spune: De cealaltă parte, voința este impregnată de viața de reprezentare. Așadar celui care vrea să ajungă în sensul antroposofiei la știința inițiatică modernă, la ceea ce eu am numit clarvedere exactă, îi revine sarcina de a-și configura, pe de o parte, dezvoltarea vieții de configurare, și pe de altă parte viața de voință.
Trebuie să facem, pe de o parte, exerciții de gândire, iar pe de cealaltă parte exerciții de voință, dacă e să ni se deschidă poarta înspre lumea suprasensibilă, în care trebuie să intrăm dacă vrem să ne cunoaștem ca oameni sub aspectul nostru veșnic și dacă vrem să cunoaștem lumea sub aspectul său veșnic. Exercițiile de gândire se realizează tocmai prin faptul că reflectăm la modul în care intervine voința în gândire; iar exercițiile de voință prin faptul că dăm atenție intervenției gândirii în voință. În viața obișnuită noi nu dăm atenție acestui element de voință. Pentru a ajunge la inițierea modernă trebuie să dăm atenție în special factorului subtil de voință care există în viața de reprezentare. Acest lucru trebuie realizat treptat, prin exercițiile pe care le-am descris în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?. Este tocmai ceea ce vreau să indic eu aici: Noi trebuie să retragem conținutul de gândire, care în mod obișnuit este cel mai important, și să învățăm să folosim conștient voința în gândire. Aceasta se face în felul următor – dar, după cum am spus, eu pot indica lucrurile doar în principiu, toate celelalte le puteți găsi în Știința ocultă în schiță și în Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, și în alte cărți.
Gândiți-vă la o reprezentare ușor de cuprins cu privirea, care este pe deplin limpede, cum ar fi, de exemplu, un triunghi matematic. O plasăm pe aceasta în mijlocul unui complex de reprezentări. Nu contează deloc conținutul reprezentării, ci faptul că ne concentrăm în acest mod întreaga viață sufletească asupra unui complex de reprezentări, într-o meditație asupra gândirii. Trebuie să ajungem în situația să putem face abstracție de întreg restul lumii, astfel încât pentru conștiența noastră să nu mai existe nimic altceva decât reprezentarea aleasă, complexul de reprezentări. Este nevoie de o încordare sufletească energică dacă vrem să realizăm acest lucru. Dar la fel cum se fortifică un mușchi dacă îl folosim mereu, tot așa se fortifică și puterea noastră sufletească dacă o folosim mereu. Pentru aceasta, sunt oameni care au nevoie de luni de zile, alții de ani. Dacă ne vom concentra iar și iar în mod energic întreaga forță sufletească asupra unui complex de reprezentări sau asupra unei reprezentări, ea va deveni mai puternică după un timp. Și apoi se poate avea o trăire lăuntrică zguduitoare. Această trăire zguduitoare va consta în aceea că ne-am fortificat lăuntric, ne-am energizat printr-o gândire cu totul nouă, o gândire pe care nu am avut-o mai înainte. Ceea ce obținem în felul acesta poate fi descris cel mai ușor în următoarele cuvinte.
Atunci când ne raportăm la lumea obișnuită, impresiile senzoriale pe care le primim sunt foarte vii. Noi trăim intens în aceste impresii senzoriale, trăim intens în lumea de culori, de sunete, de căldură sau de frig, sau în restul impresiilor senzoriale. Dimpotrivă, gândurile conștienței obișnuite sunt firave. Este suficient ca fiecare să-și amintească faptul că viața sa de gândire este cu mult mai firavă decât viața sa din percepțiile senzoriale. Iar prin aceste exerciții ajungem în cele din urmă să avem o viață de gânduri atât de vie și de intensă, cum este doar viața senzorială. Aceasta este o tranziție importantă pe calea cunoașterii omenești, căci atunci această viață de gânduri nu mai apare liniar, drept contur așa cum o avem în conștiența obișnuită, ci apare în imagini intense lăuntric, saturate lăuntric, la fel ca percepțiile exterioare ale simțurilor. S-a avansat la ceea ce se poate numi – față de gândirea abstractă obișnuită sau gândirea referitoare la obiect – gândire imaginativă, nu pentru că aici ne-am deda unor lucruri pe care ni le imaginăm sau pe care le vedem atunci când ne dăruim fanteziei, ci pentru că acum putem vedea lumi despre care știm că trăiesc în suflet la fel ca și imaginile de vis. Dar ele nu sunt imagini de vis, ci sunt pline de o realitate lăuntrică.
Dacă după un timp am învățat să trăim cu exactitate în gândirea imaginativă, să ne angajăm lăuntric întreaga ființă în această gândire imaginativă, atunci vom afla că prin această gândire imaginativă ne cufundăm într-o realitate pe care nu am cunoscut-o până atunci. Căci prin această gândire imaginativă am atins prima treaptă a lumii suprasensibile. Prin această gândire imaginativă descoperi treptat că viețuiești acum în tine un al doilea om, un om care este la fel de real ca omul spațial fizic exterior. Și la fel cum acest om spațial-fizic exterior este un organism ale cărui părți componente se află într-o relație reciprocă, la fel cum capul depinde de mână și mâna depinde de cap, așa cum mâna dreaptă depinde de cea stângă și toate elementele componente ale organismului spațial omenesc sunt dependente una de cealaltă, tot așa descoperim în noi un al doilea om, pe care trebuie să-l numesc acum organism temporal. Acesta este un organism temporal, nu unul spațial. Și el stă în fața privirii noastre sufletești ca un tablou imens. Dacă am înaintat suficient în cunoașterea imaginativă, atunci nu mai privim înapoi din memorie la anumite reminiscențe individuale, ci atunci privim înapoi la întreaga noastră viață pământească, începând din primii ani ai copilăriei. Privim înapoi cuprinzând dintr-odată cu privirea, ca într-o singură imagine, dar o imagine despre care știm că nu este o imagine spațială. Dacă am picta-o, ar trebui să pictăm ceva ca un fulger, ca pe ceva care nu poate fi reținut decât o clipă. Este ceea ce eu am numit trupul forțelor formatoare, trupul eteric. Acesta nu poate fi pictat pur și simplu, ci trebuie să fim conștienți că pictăm doar o secțiune dintr-un organism temporal. Și acum vedem cum am fost dotați în copilăria noastră cu forțe suprasensibile care ne erau înnăscute, care au lucrat în creierul nostru ca un sculptor, care au găsit trecerea de la creier la organismul respirator și cel circulator, pentru a lucra treptat tot mai mult în întregul organism spațial, până când îl iau în stăpânire. Copilul ia treptat tot mai mult în stăpânire întregul organism spațial, prin ceea ce numim noi aici organism temporal. Acest trup eteric ne umple cu forța sa. Noi devenim conștienți în conștiența noastră obișnuită de efectele sale, dar nu de el însuși. Dar prin cunoașterea imaginativă devenim conștienți de acest organism temporal. Învățăm să cunoaștem de ce am devenit oameni cu un anumit caracter, de ce – pentru a menționa doar acest aspect – unul dintre noi are o predispoziție mai mare de a fi pictor, altul de a fi matematician, ș.a.m.d., vedem cum ceva suprasensibil lucrează asupra noastră, lucrează la existența noastră pământească. Învățăm să cercetăm în felul acesta prima treaptă a suprasensibilului. Prin exersarea sistematică a capacității de gândire, se poate ajunge la o clarvedere exactă. Aceasta este prima treaptă a cunoașterii suprasensibile: cunoașterea imaginativă. Ajungem la prima entitate suprasensibilă la care poate ajunge un om, la trupul său suprasensibil pe care îl poartă în trupul său pământesc, în acest trup spațial-fizic.
Până acum am încercat să arăt cum ajunge omul prin cunoașterea imaginativă la primul element suprasensibil. Acesta este un element suprasensibil care este inițial încadrat în cel sensibil. Noi încă nu am ieșit din trupul nostru pământesc. Dar deja în acest trup pământesc se află un element suprasensibil, pe care vi l-am descris aici măcar în privința principiului său. Noi învățăm să-l cunoaștem prin cunoașterea imaginativă. Până aici am descris prima treaptă a cunoașterii suprasensibile. Acum trebuie să mergem mai departe. Găsim acum că putem ajunge, într-un anumit sens, la natura omenească superioară, la ceea ce se află dincolo de naștere și dincolo de moarte: La natura omenească veșnică.
În viața obișnuită, intervenția voinței în capacitatea gândirii, în forța gândirii, este legată de faptul că s-a ajuns la această cunoaștere imaginativă. Pentru a merge mai departe în lumea suprasensibilă, trebuie să facem, într-un anumit sens, exerciții în direcția opusă. Știm din viața obișnuită că nu trebuie să ne însușim numai atenția necesară pentru a ne putea concentra pe o reprezentare sau pe un obiect, ci că trebuie să avem în puterea noastră și capacitatea de a retrage sufletul de la cele asupra cărora l-am îndreptat la un moment dat. Este ceea ce trebuie să ne conducă la următorul exercițiu. Dacă am folosit o forță sufletească lăuntrică pentru concentrarea sistematică, forță care ne-a dus la cunoașterea imaginativă, acum trebuie să folosim o forță și mai mare, ca să nu rămânem reținuți în respectiva reprezentare sau respectivul complex de reprezentări. Dacă vrem să înaintăm pe calea cunoașterii trebuie să folosim această forță mai mare. Această forță mai mare este necesară dacă am dobândit astfel de gânduri vii, pentru ca acum să dăm laoparte aceste gânduri în mod voit, intenționat, cu o conștiență deplină, din viața conștientă, pentru a le scoate din conștiență. În felul acesta înaintăm tot mai mult și ajungem să fim capabili să scoatem din conștiență ceea ce am adus înlăuntrul ei ca reprezentări intensificate prin concentrare și meditație, și în cele din urmă să trăim într-o stare pe deplin trează, dar cu o conștiență voită.
Să ne clarificăm acum ce înseamnă: cu o conștiență golită. Știm că atunci când în viața obișnuită nu avem impresii senzoriale și amintirile noastre nu urcă dinlăuntrul nostru, noi adormim, trecem în starea lipsită de conștiență. Acum ne ferim de aceasta prin intensificarea vieții de reprezentări și prin faptul că stingem apoi această viață intensificată de reprezentări. Rămânem treji, și totodată cu o conștiență golită față de tot ceea ce ne întâmpină. Pentru început nu se pune problema să ne întâmpine percepții senzoriale exterioare. Acestea au fost șterse prin gândirea intensificată. Nici amintirile nu ne întâmpină în gândirea intensificată. Eu am spus deja că în gândirea imaginativă noi ajungem să avem cele trecute ca tablou, și nu ca amintiri. Noi putem cuprinde cu privirea simultan tot trecutul, ca pe o unitate. Acum, ceea ce pătrunde în conștiență noastră este ceva cu totul nou, pe care omul nu a bănuit că-l poate găsi în mediul său înconjurător. Acum, pentru această conștiență golită, apare contemplarea unui mediu înconjurător suprasensibil în care este încadrat omul, așa cum este el încadrat în mod obișnuit în culorile și sunetele lumii. Acum entități cu adevărat spirituale răsar oarecum din tot ceea ce ne înconjoară. Acum nu mai stăm în fața norilor, în timp ce aceștia se mișcă atunci când îi privim cu ochii noștri fizici; acum percepem ceva suprasensibil în tot ceea ce este senzorial. Noi nu avem în fața noastră o lume de dincolo, o lume transcendentală, ci o lume care se desfășoară în fața noastră la fel ca lumea senzorială; o lume suprasensibilă adevărată, care trebuie dobândită prin inițiere. Acum, prin faptul că ne cufundăm împreună cu conștiență noastră într-o lume suprasensibilă, învățăm să cunoaștem o nouă gândire, o nouă reprezentare. Acum cunoaștem un mod de reprezentare, o gândire care nu sunt dependente de gândirea obișnuită, de sistemul nervos. Acum omul știe: Tu a trebuit să-ți folosești sistemul nervos, dar acum gândești gânduri pentru care nu ai nevoie de creier; acum gândești gânduri care sunt trezite în conștiență ta doar prin puterea sufletească.
Dacă putem face aceasta, atunci vom face, în orice caz, și alte descoperiri care ne pot clarifica modul în care noi am extras o nouă gândire din cea veche, însoțită de noi trăiri. Acum ne devine clar că această nouă gândire, independentă de creier, nu poate fi comparată cu vechea gândire, care este legată de creier, deoarece această nouă gândire nu are, în sensul obișnuit, nicio amintire, nicio memorie, în timp ce gândirea din viața obișnuită este sănătoasă abia atunci când implică existența memoriei și a amintirilor. Oricât de ciudat și de paradoxal pare, este totuși adevărat că pentru început noua trăire nu evocă nicio amintire. Aceasta este uneori surpriza discipolilor științei inițiatice: Ei ajung la o anumită clarvedere și cred că pot păstra ceea ce au aflat în felul acesta în amintire, în memorie, și că le pot extrage din memorie ca pe celelalte gânduri, și sunt nefericiți când nu o pot face. Ei știu doar: Eu am trăit niște lucruri, am stat înlăuntrul lor, dar acum nu mi le pot aminti înlăuntrul organismului meu fizic. – Or aceasta este tocmai caracteristica pentru viețuirea unei realități, și nu doar a unui simplu gând. Atunci când am o trăire senzorială îmi pot aminti gândurile care se află în legătură cu această trăire senzorială a mea. Eu pot păstra în memorie gândurile legate de un trandafir. Dar dacă vreau să am trandafirul în toată intensitatea roșului său dinaintea mea, atunci trebuie să mă întorc la trandafir. Dar dacă am ajuns din conștiența mea obișnuită, prin încordare și efort, să ajung la inițiere, să ajung la un nou văz, dacă vreau să am trăirea spirituală însăși în fața mea trebuie să reparcurg acei pași pe care i-am făcut anterior, astfel încât această trăire spirituală să apară din nou în fața mea, așa cum reapare trandafirul ca percepție senzorială. Cineva care vorbește din lumea spirituală, care nu spune numai lucruri pe care le-a învățat, ci cunoaște ceva din propria sa contemplare, acela știe că și atunci când vorbește despre lucrurile cele mai elementare prin clarvederea exactă trebuie creat ceva nou în suflet de fiecare dată. Cel care lucrează din știința obișnuită poate lucra din memorie. Dar cercetătorul spiritual trebuie să refacă pașii care l-au dus cândva la trăire. Iar atunci procesul trebuie să apară din nou ca o trăire originară. Așadar și condițiile trăirii spirituale sunt altele decât în conștiența obișnuită din viața obișnuită.
Pentru a ne putea orienta în lumile spirituale, pentru a percepe cu adevărat în lumea spiritual-suprasensibilă, mai avem însă nevoie de o însușire de caracter deosebită. Avem nevoie de ceea ce eu aș numi prezența de spirit. Aceasta este ceva de care avem nevoie în viața obișnuită pentru a putea lua într-o anumită situație, fără ezitare, o anumită decizie. Trebuie să faci multe exerciții în privința prezenței spirituale ca să înveți să observi în lumea suprasensibilă. Căci fără această prezență spirituală nu ai timp să înțelegi trăirea, căci ai ajunge la trăirea spirituală deja prea târziu, după ce ea a trecut. Această rapiditate imensă, această reflectare rapidă trebuie să intervină în momentul în care cineva a ajuns la gândirea eliberată de creier.
Dar atunci când ajungem la ființialitatea suprasensibilă din mediul nostru înconjurător, prin conștiența golită, într-o stare deplină de veghe, atunci mai putem face și altceva – numai că este nevoie să mai dezvoltăm întrucâtva această forță. Dacă vom continua să exersăm, să practicăm această forță, atunci vom putea stinge trupul forțelor formatoare, trupul eteric. Atunci nu vom putea stinge numai reprezentări izolate, ci întregul trup eteric. Atunci intervine o conștiență golită în sens superior, și în fața acestei conștiențe golite apare viața noastră sufletesc-spirituală, așa cum era ea în lumea sufletesc-spirituală înainte ca noi să fi coborât ca suflete din lumea suprasensibilă în aceste trupuri pământești. Învățăm să cunoaștem viața prenatală prin cunoașterea inspirativă, prin inspirație. La fel cum pătrunde aerul exterior prin inspirație în plămâni, tot așa pătrunde lumea spirituală în conștiența care a devenit goală. Atunci inspirăm – în sens spiritual – oarecum lumile spirituale, așa cum le-am cunoscut noi înainte de a coborî din înălțimile spirituale în existența pământească fizică.
Am cunoscut astfel o parte a entității noastre, cealaltă parte este nemurirea spirituală, despre care vom vorbi în cea de-a treia parte a conferinței noastre. Nemurirea neagă moartea. Despre ne-naștere, despre starea de dinainte de naștere nu se vorbește; noi a trebuit să spunem că ea este cealaltă parte a sufletului omenesc. Ca oameni, suntem ne-născuți, la fel cum suntem nemuritori. Antroposofia ca știință inițiatică modernă, nu procedează ca o filosofie prin aceea că trage concluzii și prin aceea că vrea să știe mai multe pe baza celor pe care le știe deja, ci ea dorește mai degrabă să pregătească sufletul, pentru ca acesta să se înalțe prin exerciții la un punct de vedere superior al cunoașterii. Atunci când sufletul ajunge pe o treaptă de evoluție superioară celei din viața obișnuită, atunci el ajunge, prin contemplare, la cunoașterea ființei sale veșnice. Aceasta este, pentru început, o latură a cunoașterii inspirative, care se referă la propria noastră umanitate. Cealaltă latură aș dori să o expun în felul următor. Prin cunoașterea inspirativă învățăm să cunoaștem și lumea exterioară. Eu nu pot să expun aceste lucruri decât schițat. Atunci când avem în fața noastră, în lumea sensibilă exterioară, de exemplu, Soarele, atunci în știința obișnuită Soarele constituie un corp delimitat în spațiu. Dar acesta este doar o parte a întregii ființe solare, la fel cum trupul fizic este doar o parte a întregii ființe omenești. La om vorbim despre faptul că spiritual-sufletescul locuiește înlăuntrul corpului. La Soare trebuie să vorbim despre faptul că suprasensibilul, spiritualul Soarelui, se află în afara Soarelui și umple întregul spațiu cosmic, ca element solar. Ceea ce se află pretutindeni ca element solar, în mineral, plantă și animal, ceea ce se află în noi înșine ca oameni drept element solar, îl zărim fizic concentrat atunci când privim în mod senzorial la Soare. În cunoașterea inspirativă învățăm să cunoaștem în acest mod elementul solar din plantă, animal și om. Învățăm să-l recunoaștem în fiecare om, în plămâni, inimă, ficat, creier ș.a.m.d. Dar nu învățăm să cunoaștem numai acest element solar, ci învățăm să cunoaștem spiritualul în raport cu toate ființele exterioare. Așa cum Soarele nu are numai contururi precise, la fel stau lucrurile și cu Luna. Luna fizică exterioară este doar o concentrare fizică, în timp ce elementul Lunar străbate întregul spațiu. În ziua de azi, aceste lucruri sunt considerate superstiții. Însă ele sunt știință exactă, la fel ca altele, numai că trebuie stră-văzute. În măsura în care plantele, animalele și oamenii sunt organisme fizice, noi le vedem drept ceva care există în Cosmosul fizic exterior; dar prin cunoașterea inspirativă noi învățăm să le cunoaștem ființa lăuntrică. Tot așa putem cunoaște fiecare mână, plămân, ficat ș.a.m.d. În acestea continuă să trăiască elementul solar și elementul lunar: elementul solar în răsărire, creștere, înflorire; elementul lunar în ceea ce trebuie să avem și ca degenerare, ca descreștere. Noi nu am putea trăi fără elementele solar și lunar. Atâta timp cât recunoaștem o evoluție solară ascendentă și una lunară descendentă, învățăm să recunoaștem elementele solar și lunar în lumea exterioară. Dar noi învățăm să cunoaștem și aspectele maladive din lumea exterioară. Învățăm să cunoaștem cum predomină într-un organ bolnav elementul solar sau elementul lunar, învățăm să cunoaștem cum își poate pierde omul sănătatea datorită anumitor influențe cosmice. Învățăm să recunoaștem și modul în care trăiesc elementele solar și lunar în plantă, animal și mineral ca forțe opuse, precum și faptul că există anumite forțe exterioare ale naturii care ne indică remediile pentru anumite boli interne. Aici antroposofia intervine în viața practică exterioară, la fel ca o medicină exterioară. Ea poate fi constituită prin aceea că noi privim în spiritul Cosmosului și învățăm în felul acesta să cunoaștem, din punctul de vedere al Cosmosului, omul în starea sa maladivă, respectiv sănătoasă. Ceea ce vă indic eu aici sunt doar câteva cuvinte în privința a ceea ce există deja în ziua de azi ca medicină antroposofică, artă a vindecării antroposofică. Nu există medicină, psihologie sau terapie care să fie altceva decât rezultatul încercărilor dacă nu înaintăm la o cunoaștere spirituală a Universului.
Eu am arătat cum ajungem la adevărata cunoaștere de sine a omului prin cunoașterea inspirativă, și cum această cunoaștere inspirativă poate fi de ajutor și în viața practică, într-un domeniu practic. Eu am arătat acest aspect pentru un anumit domeniu, dar este posibil să-l arătăm și pentru altele. Astfel încât putem spune că știința inițiatică ne oferă pe de o parte baza celui mai profund dor din ființa sufletului omenesc, ne oferă cele de care avem nevoie pentru a interveni lucrând în mod practic în Univers într-un sens mai profund decât se poate înfăptui acest lucru prin știința senzorială exterioară. Este ceea ce trebuia să spunem despre cea de a doua parte a cunoașterii omenești, cunoașterea inspirativă, care ne conduce în spiritul Cosmosului. Mai departe ne duce ceea ce ne conduce la cunoașterea omului după ce trece prin Poarta morții.
Prin cunoașterea inspirativă tocmai descrisă învățăm de fapt să cunoaștem partea cu adevărat sufletească a omului, acea ființialitate sufletească a omului care dăinuie și atunci când el se află în afara trupului său, înainte de a fi coborât din lumile spiritual-sufletești și de a fi preluat un trup fizic. Dar cunoașterea acestei entități spiritual-sufletești a omului rămâne pentru început unilaterală, dacă nu înaintăm decât până la cunoașterea inspirativă. Căci atunci cunoaștem doar ființa sufletesc-spirituală a omului de dinainte de naștere. Dar dacă este să cunoaștem ceea ce se află după moarte, atunci trebuie să continuăm exercițiile pentru dezvoltarea forțelor de cunoaștere suprasensibilă ale omului. Aceasta se întâmplă prin aceea că acum purtăm gândirea în voință, așa cum am purtat înainte voința în exercițiile de concentrare în gândire. Vreau să descriu pur și simplu cum reușește cineva să aducă treptat forța gândirii în voință, la fel cum am procedat la exercițiile de concentrare. Să pornim de la un exemplu simplu. Orice om îl poate înfăptui zilnic. Ne așezăm într-un loc liniștit și apoi ne gândim la cele pe care le-am trăit de-a-lungul zilei, dar nu în sensul că începem cu dimineața și lăsăm evenimentele să se perinde pe dinaintea noastră așa cum s-au succedat ele pe parcursul zilei, ci înfăptuim o privire retrospectivă asupra vieții din timpul zilei, prin aceea că începem cu ultimele trăiri din seara zilei respective și înaintăm până la cele dintâi trăiri de dimineață, în cât mai multe amănunte. La început este întru totul posibil să considerăm doar un episod din zi, ulterior tabloul amintirii se ordonează de la sine. Important este următorul aspect: noi suntem obișnuiți să ne dăruim în mod pasiv gândirea succesiunii exterioare a evenimentelor; noi gândim întotdeauna ceea ce s-a petrecut ulterior în legătură cu cele petrecute anterior. Dar în felul acesta ne dezvoltăm doar o forță slabă de voință, prin gândire. Noi ne formăm o voință mai puternică dacă procedăm în mod invers, dacă desprindem gândirea de succesiunea parcursului exterior al evenimentelor, și printr-o abordare retroactivă pornim de la sfârșit și ne îndreptăm spre început. Noi ne exersăm voința prin aceea că resimțim evenimentele de la sfârșit spre început. Tot așa, se poate gândi o melodie de la sfârșitul spre începutul ei, putem lăsa o dramă să se desfășoare, să zicem, de la actul cinci până la primul act, de la încheierea până la începutul ei. Important este ca printr-o voință puternică să ne desprindem de succesiunea exterioară a evenimentelor. În felul acesta ne fortificăm voința și dezvoltăm în noi puterea de a aduce gândirea în voință, așa cum am purtat voința în gândire la exercițiile de concentrare și meditație. Este ceea ce am descris în continuare în cărțile deja menționate.
Vreau să mai adaug câte ceva pentru a face lucrurile și mai clare. Dacă cineva practică o autoeducare atât de puternică a voinței, dacă el nu se poate dărui numai vieții exterioare și celor pe care le-au făcut educația și mediul înconjurător din el, ci își configurează oarecum autoeducația într-o cunoaștere matură, dacă el se ia pe sine însuși întru totul în mâini în măsura în care se dezobișnuiește de unele lucruri și se obișnuiește cu altele prin astfel de exerciții care durează ani de-a rândul, dacă el își spune: Tu încerci ca prin puterea gândirii tale, prin puterea voinței tale care există în viața ta de reprezentare să-ți formezi o anumită însușire pe care nu o ai deloc, în așa fel încât ea să devină o însușire durabilă – pentru care este probabil nevoie de șapte ani –, dacă el va face mereu acest lucru de la un deceniu la altul, repetându-l mereu, atunci el își va fortifica voința. Și mai există și alte exerciții de voință prin care intrăm în aceeași măsură în lumea suprasensibilă dintr-o altă parte. Dar cum stau lucrurile pentru conștiența noastră cu aceste impulsuri de voință? În această privință ne putem înțelege în felul următor. Atunci când îmi ridic mâna sau brațul, eu am un impuls de voință. Acest impuls de voință intră atunci în străfundurile entității mele. Acest fapt se sustrage conștienței obișnuite de veghe, la fel cum se sustrage ceva conștienței în timpul somnului. Și chiar dacă noi visăm în privința sentimentelor noastre, noi dormim în raport cu impulsurile noastre de voință. Putem spune așadar că într-o anumită privință noi suntem netransparenți, opaci, din punct de vedere sufletesc. Căci la fel cum găsim că un obiect sau altul este opac pentru lumea fizică, tot așa găsim și corpul nostru ca fiind netransparent, atunci când ne urmărim voința. Noi nu putem vedea în voință, pe când noi vedem cu ochiul, ca simț fizic, datorită faptului că ochiul este transparent. Dacă suntem bolnavi de cataractă, nu mai putem vedea. Eu nu vreau deloc să afirm că noi am fi bolnavi în privința organismului nostru fizic în viața obișnuită, căci antroposofia nu vrea să practice o falsă asceză – dar dacă am ajunge să ne facem corpul transparent, desigur că nu fizic, ci sufletește, am ajunge realmente în măsură să vedem cum iradiază din gânduri în organismul fizic impulsurile de voință. Am ajunge în măsură să ne stră-vedem impulsurile de voință, deoarece organismul nostru fizic ar fi transparent pentru percepția noastră lăuntrică. Astfel, noi ne vedem ca oameni de voință și privim totodată înlăuntrul lumii spirituale de voință căreia îi aparținem, în acea exterioritate pe care noi o facem transparentă prin exercițiile de voință. Însă atunci, pentru cel care a atins o anumită treaptă de cunoaștere pentru care trupul fizic a devenit transparent la modul sufletesc deoarece voința este stră-văzută, contemplată, pentru acela dispare mai întâi din contemplare acest trup fizic, și dacă el vrea să vadă în continuare, el ajunge, fortificat în acest mod, să aibă dinaintea sa în imagine momentul morții, acel moment în care noi ne predăm trupul fizic Pământului și pășim cu spiritual-sufletescul nostru prin Poarta morții. Această imagine a trecerii prin Poarta morții o avem dacă am reușit să ne facem trupul fizic transparent, ca să privim în spiritual. Atunci înțelegem ce anume nu mai are acest trup fizic, și că noi nu numai că privim în lumea spirituală, ci ne trăim cu adevărat pe noi înșine în ea prin aceea că intrăm în această lume spirituală. Această treaptă este treapta cunoașterii intuitive, este adevărata cunoaștere intuitivă. Acest nivel ne oferă contemplarea nemuririi. Prin aceea că ne înălțăm la această treaptă, trecând prin cunoașterea imaginativă și cea inspirativă, noi știm că aparținem Universului ca ființe spirituale veșnice, noi știm că vedem spiritualul Universului cu sufletul spiritual veșnic din noi înșine. Pentru aceasta, știința inițiatică se înalță de la ceea ce este trecător la ceea ce este veșnic, la fel cum s-a înălțat în vechile timpuri în mod atavic, visând profund, dar în ziua de azi într-un mod pe deplin conștient și întru totul adaptat conștienței moderne. În felul acesta ea poate fi înălțată din constituția modernă a sufletului. Însă cele spuse nu vor putea fi recunoscute numai de acela care înfăptuiește toate exercițiile din această antroposofie pentru a se putea convinge oarecum prin propria sa contemplare de această lume și de viața din veșnicie. Nu, pentru cercetare este drept că sunt necesare imaginația, inspirația și intuiția. Cercetătorul spiritual a scos la iveală ceea ce poate el cerceta. El le-a îmbrăcat în logica și limbajul obișnuit și le-a pus dinaintea semenilor săi în timpul actual. Rezultatul său poate fi înțeles de orice om care are un simț sănătos. După cum cineva nu este nevoie să fie pictor ca să înțeleagă o operă de artă ci are nevoie pentru aceasta doar de o simțire sănătoasă, de un sentiment sănătos, tot așa pot fi înțelese toate rezultatele cercetării suprasensibile cu simțul omenesc general, dacă ele sunt puse în mod corect în fața lumii și dacă sunt preluate cu nepărtinire. Numai că nu trebuie să creăm noi înșine neînțelegere peste neînțelegere, așa cum se întâmplă frecvent peste tot. Căci atunci oamenii vor confunda ceea ce este descris în ziua de azi drept cunoaștere imaginativă, inspirativă și intuitivă, cu o viață halucinantă care apare în stări patologice. Căci oamenii ar putea spune: Poate că și ceea ce este descris aici drept cunoaștere imaginativă nu este nimic altceva decât ceva imaginat, iluzoriu, halucinație ș.a.m.d., sau chiar ca stare mediumică. Dar ceea ce este descris aici despre meditație, concentrație ș.a.m.d, este exact opusul acestor stări. Omul care halucinează se trăiește complet pe sine în acele stări. Dar cine se înalță prin exerciții spirituale, prin imaginație, inspirație și intuiție, acela nu se implică într-un mod halucinant, ci rămâne pe de o parte pe loc tocmai prin rațiunea sa umană sănătoasă, și evoluează de acolo. Căci cel care acționează printr-o rațiune umană sănătoasă este cel care controlează mereu și apreciază critic lucrurile în viață, astfel încât să nu se poată pierde în fantasmagorie și halucinație. Ceea ce intervine prin imaginație, inspirație și intuiție este tocmai opusul acestor stări maladive, astfel încât intervine ceea ce se obține atunci când se ajunge pornind de la conștiența modernă la o convingere despre viața suprasensibilă în modul care se arată a fi o continuare a conștienței moderne. În acest fel, prin știința inițiatică antroposofică se dobândește o cunoaștere suprasensibilă adecvată vieții moderne.
Noi trebuie să străbatem conștiența modernă, căci trebuie să trecem prin triumful deplin al cunoașterii lumii exterioare. Noi avem nevoie de o cunoaștere a lumii suprasensibile pusă în slujba civilizației prezentului, și în special a viitorului. Se aud multe voci, din partea a nenumărați oameni care ar dori să dobândească și ei cunoașterea suprasensibilă – căci aceasta poate fi dobândită – în privința aspectului religios, prin antroposofie. Antroposofia ar dori să slujească acestui nou apel. În această privință îmi voi îngădui să vorbesc mâine, atunci când voi vorbi despre căile științei inițiatice antroposofice înspre Misteriul de pe Golgota, înspre o înțelegere corectă a creștinismului. Astăzi am vrut să indic doar ceea ce constituie în general sarcina științei inițiatice antroposofice. – Atunci când avem un om în fața noastră și îl privim cu ochii fizici, dobândim o impresie a fizionomiei sale exterioare. Aceasta nu este o impresie completă despre om. Abia atunci când vom putea privi cu inima și sufletul nostru în spiritual-sufletescul lui vom avea omul deplin în fața noastră. La fel cum nu avem omul deplin în fața noastră când îl privim numai cu ochii fizici, tot așa nu avem lumea și omenirea în mod deplin în fața noastră atunci când le privim doar printr-o cunoaștere exterioară. Căci noi avem nevoie de o conștiență pe care nu ne-o poate da cunoașterea exterioară; noi avem nevoie de o cunoaștere, o cunoaștere inițiatică a spiritual-sufletescului Universului. Aceasta trebuie să devină o convingere pentru noi. Și abia cu această convingere se pot satisface cu adevărat cele mai profunde nevoi ale sufletului omenesc. Dar vom putea să tindem la satisfacerea nevoilor sufletului omenesc numai dacă adăugăm ceva la științele naturii exterioare care au realizat un progres atât de măreț – antroposofia recunoaște acest progres – dacă îi adăugăm ceea ce trebuie să îi adăugăm: o cunoaștere a sufletescului și spiritualului din Cosmos și din om. Este ceea ce ar dori să adauge din punctul de vedere al cunoașterii antroposofia pe care o avem noi aici în vedere, cunoașterii exterioare: ea vrea realmente să adauge la această cunoaștere exterioară cunoașterea spirituală, lăuntrică; să adauge la această cunoaștere senzorială cunoașterea suprasensibilă. Așa cum contemplarea deplină a omului trebuie să adauge la viața exterioară și sufletul lăuntric, tot așa ar dori antroposofia să fie sufletul, spiritul, ființa lăuntrică a cunoașterii moderne.
