Ieri mi-am îngăduit să vorbesc despre calea care conduce din lumea fizic-sensibilă în cea suprasensibilă, despre calea ce trebuie caracterizată de antroposofia actuală drept cea care duce la o anumită clarvedere exactă. Eu am vorbit despre o clarvedere exactă deoarece realmente în timpul nostru trebuie promovată o asemenea clarvedere exactă. Toate timpurile au avut o clarvedere ca bază a științei inițiatice, dar ele au acceptat această clarvedere ca fiind ceva provenit, sau măcar produs într-un mod elementar din om, iar acele personalități care au ajuns la o astfel de știință spirituală au fost în majoritatea cazurilor dependente de autoritatea celor care i-au precedat în posesia unei astfel de științe inițiatice. În actuala epocă de evoluție a omenirii nouă nu ne mai este îngăduit să clădim pe un astfel de principiu al autorității, căci aceasta ar contrazice celor pe care trebuie să le solicite omul în conformitate cu constituția sa sufletească actuală. De trei, patru, cinci secole, noi avem o știință exactă. Desigur că această știință exactă încă nu este știință inițiatică. Dar această știință exactă exercită un anumit control asupra metodei de cercetare, asupra metodei de gândire. Ea exercită un control pornind din conștiența deplină a personalității omenești, și un astfel de control trebuie exersat necontenit de cel care, în calitatea sa de cercetător spiritual, vrea să ajungă la o clarvedere exactă în sens antroposofic.
Dacă lăsăm să acționeze asupra noastră ceea ce poate fi dobândit ca înțelegere a Cosmosului, ca înțelegere a entității omenești dintr-o astfel de clarvedere, ea nu va acționa doar așa cum poate acționa o concepție teoretică despre lume, doar ca o sumă de idei care sunt cunoscute despre lumile spirituale, suprasensibile, ci această știință-inițiatică modernă va acționa totodată ca o forță, o forță spirituală vie care-l poate pătrunde și rodnici pe om în toate însușirile sale. Ne-a fost îngăduit deja să arătăm acest lucru prin aceea că am putut manifesta în mod artistic ceea ce apare altfel doar în formă de idei despre lumea spirituală. Goetheanumul de la Dornach, această Școală Superioară Liberă pentru Știință Spirituală a fost întemeiată prin disponibilitatea de jertfă a unui număr de prieteni ai cauzei antroposofice, și construcția clădirii este atât de avansată încât s-au putut înfăptui deja diverse activități în ea, deși nu este încă terminată. Dacă o altă Mișcare spirituală ar fi avut prilejul să înalțe o astfel de clădire, ar fi fost de la sine-înțeles ca respectiva Mișcare să se fi îndreptat către un arhitect cunoscut, care să fi proiectat în stil antic, renascentist, gotic sau în orice alt stil o clădire, așa cum se procedează în ziua de azi. Dar cu Goetheanumul din Elveția nu se putea proceda așa, căci atunci s-ar fi contrazis concepția antroposofică despre lume, care nu vrea să se manifeste doar în idei, ci vrea să fie viață în sfera acțiunii omenești. Abia dacă este necesar să spunem că lucrurile sunt nedesăvârșite. În această privință eu însumi sunt cel mai sever critic al meu. Dar oricât de nedesăvârșit este Goetheanumul în ziua de azi ca operă arhitectonică, ca operă de artă, ca întreg, a fost totuși necesar să înălțăm acest Goetheanum, pentru că antroposofia vrea să-l aducă în omenirea modernă ca model, într-un nou stil arhitectonic, într-un nou stil de artă. Astfel, în Goetheanumul de la Dornach se întâlnesc forme arhitectonice care provin din aceeași viață din care sunt extrase ideile despre suprasensibil, așa cum pot fi ele vestite prin cuvânt. Deci tot ce poate fi întâlnit la Dornach ca sculptură, pictură, etc., este purtat de un nou stil, din care trebuie să se nască antroposofia în viața modernă. Oricine vizitează această Școală Superioară Liberă pentru Știință Spirituală va afla că, pe de o parte, de pe podium se vestește în cuvinte concepția antroposofică despre lume, dar că formele clădirii, operele picturale de artă exprimă în mod artistic același lucru care este exprimat prin cuvânt. Ceea ce poate acționa de pe scenă urmează să fie doar o altă formă de revelație decât cea care se înfăptuiește prin cuvânt. Antroposofia nu urmează să se exprime doar în cuvinte, ci ea trebuie să provină dintr-o rădăcină profund umană, pentru care antroposofia teoretică constituie doar o ramură, iar cea artistică și educativă sunt alte ramuri. Așadar viața antroposofică este un factor în cele mai diferite domenii ale existenței omenești.
Găsiți astăzi la Stuttgart așa-numita Școală Waldorf, în care nu urmează să fie predată copiilor de către adulți antroposofia, așa cum este ea de obicei predată, pentru că nu este o școală de concepție despre lume. Acolo religia este predată copiilor de confesiune catolică de către preoți catolici, celor de confesiune evanghelică de pastori evanghelici, în conformitate cu concepțiile lor religioase. Cei care nu au solicitat o anumită religie – și care sunt atât de mulți în Germania – primesc o adaptare religioasă a antroposofiei special realizată pentru ei. Dar ceea ce urmează să fie dobândit prin Școala Waldorf se produce atunci când antroposofia trece în viață, în arta cu adevărat practică a educației, în pedagogie și didactică, în tot ceea ce este element educațional și de învățământ. Ceea ce face învățătorul, modul în care educă, în care predă el, este ceea ce trăiește în mod viu în întreaga sa personalitate. Acest factor se aprinde prin antroposofie. Eu remarc acest al doilea domeniu pentru a arăta cum vrea antroposofia să acționeze într-un mod plin de viață în cele mai diferite domenii ale existenței omenești.
Dar ea poate acționa într-un mod deosebit, plin de viață, și a și făcut-o până acuma, asupra nevoilor religioase ale omenirii. Aș dori să vă expun în considerațiile de astăzi modul în care acționează ea asupra nevoilor religioase ale omenirii în măsura în care omenirea civilizată este dispusă să înțeleagă Misteriul de pe Golgota. În acest sens, va trebui să fac legătura cu ceea ce v-am caracterizat ieri drept calea antroposofică în lumea suprasensibilă.
Eu v-am arătat că prin anumite exerciții sufletești se poate ajunge la a dobândi pentru început cunoașterea imaginativă. Această cunoaștere imaginativă trăiește în sufletul uman în așa fel încât omul ajunge în măsură să mențină imagini în sine prin simpla sa forță de gândire, care altfel îi furnizează doar gânduri abstracte, ca niște umbre, imagini care trăiesc la fel de energic în suflet și sunt la fel de intense ca imaginile care ajung la oameni prin percepția senzorială. Așa cum gândim în culori atunci când ne dăruim impresiilor ochilor noștri, așa cum gândim în sunete când ne dăruim impresiilor urechilor noastre, tot așa ne viețuim gândurile în cunoașterea imaginativă. Atunci când ne putem viețui gândurile lăuntric, atunci când ele nu mai apar doar în contururi abstracte, ci ca imagini pline de conținut, atunci ne aflăm în cunoașterea imaginativă. Eu am indicat ieri faptul că noi ne putem contempla prin cunoașterea imaginativă organismul temporal, trupul forțelor plăsmuitoare. Dar noi trebuie să fim conștienți ca atunci când ne înălțăm la această cunoaștere imaginativă să avem ceva imaginativ în noi. Ceea ce distinge un cercetător antroposof de un om care halucinează sau de un medium, este faptul că atunci când el ajunge la clarvederea exactă, el este în stare să recunoască, să stră-vadă faptul că pentru început ceea ce vede sunt imagini care trăiesc doar în om. Căci chiar dacă avem trupul forțelor plăsmuitoare, prin care recunoaștem cum a lucrat o forță formatoare plăsmuitoare începând de la nașterea noastră la organismul nostru pământesc, noi cunoaștem cu aceasta doar ceva subiectiv. Apoi v-am indicat însă cum omul poate stinge ceea ce are ca imagini, cum poate face acest lucru, de exemplu, în cazul conștienței golite. Atunci nu mai avem aceste imagini subiective pe care le-am avut inițial. Această conștiență golită conține puterea de a primi astfel de imagini din afară.
Este important ca noi, în calitate de cercetători antroposofi, să fim conștienți că trebuie să stingem prima formă de imaginațiuni; că avem apoi o conștiență golită, care este însă atât de trează în sine, care are forța energică de a primi doar astfel de imagini, imagini pur spirituale, dar acum din lumea de afară. Avem pentru început imaginea propriei noastre vieți spirituale, înainte de a fi coborât din lumile spirituale, pentru a locui în corpul nostru fizic. Putem apoi observa și imagini obiective a ceea ce este spiritual-sufletesc în mediul nostru înconjurător. O astfel de imagine obiectivă se va adăuga dacă avem cunoaștere inspirativă. Înspre cercetătorul antroposof se revarsă revelații ale lumii spirituale în conștiență sa golită, în imagini obiective, așa cum le-a produs el în sine subiectiv mai înainte, prin fortificarea gândirii sale cu ajutorul exercițiilor riguroase.
Ce aflăm despre noi înșine atunci când ne umplem în modul acesta conștiență golită cu imaginațiuni obiective prin cunoașterea inspirativă? Aflăm ceea ce ne era cunoscut înainte de a coborî din lumea spirituală în lumea fizică. Dar mai aflăm și altceva. Aflăm ceea ce am adus din lumea spirituală în existența noastră fizică: pentru conștiență noastră este, pentru început, doar puterea gândirii. Aceasta este o descoperire importantă. Filosofii se gândesc foarte mult la modul în care a apărut această gândire, dar antroposoful știe că această gândire nu ar putea niciodată să provină din trupul fizic, ci că ea este forța pe care a adus-o cu sine din lumea spirituală înainte de a coborî pe Pământ. Acolo, această gândire era cu totul altceva decât este ea în conștiență pământească obișnuită. Aici gândurile noastre sunt abstracte, potrivite pentru a gândi ceea ce este mort, lipsit de viață. Aici, cei care abordează cu seriozitate știința inițiatică a timpului modern, trebuie să pună în fața omenirii ceva care probabil că nu este ascultat cu plăcere. Aș dori să clarific printr-o comparație, cele spuse.
În partea opusă nașterii a existenței pământești limitate, se află moartea. Prin moarte noi ne lăsăm în urmă cadavrul. Cadavrul pământesc este ceea ce rămâne după moarte din trupul nostru fizic. Dar cadavrul este redat elementului său, pământul, prin funeralii, fie prin foc, fie prin înmormântare. După ce a trecut prin moarte, el încetează să urmeze legile care i-au fost imprimate de existența umană sufletească începând de la naștere. Cadavrul urmează acum legile pământești. El nu mai poartă nimic sufletesc sau spiritual, în sens uman, în sine, și el urmează acelorași legi ale naturii pe care le urmează și mineralele de afară, în măsura în care își au existența în regnul naturii. Aceasta este soarta fizică a trupului fizic omenesc atunci când intervine moartea. Trebuie să recunoaștem faptul că o astfel de moarte intervine și atunci când sufletul coboară din existența spiritual-sufletească pentru a se întrupa prin naștere într-un corp fizic. Sufletul pătrunde în acest corp fizic al omului la fel cum pătrunde trupul fizic al omului după moarte în elementele Pământului. Dar ceea ce observăm mai întâi în lumea spirituală pentru conștiență noastră sunt gândurile noastre, este forța noastră de gândire. Iar forța noastră de gândire este cadavrul spiritual-sufletescului. Și în timp ce acest spiritual-sufletesc își avea propria sa viață în lumea sufletesc-spirituală înainte de existența pământească a omului, omul mai ia cu sine din forța de gândire pe care o avea înainte doar cadavrul. Noi purtăm cu noi în trupul nostru fizic – așa cum poartă Pământul cadavrul fizic după moartea noastră fizică – gândurile noastre, cadavrul sufletesc din existența sufletească. Și pentru că așa stau lucrurile, cunoașterea actuală este nesatisfăcătoare, pentru că atunci când omul poartă în sine cadavrul sufletului său, el cuprinde, înțelege într-un anumit sens, doar natura lipsită de viață, și este o iluzie când crede că prin experimente va ajunge la altceva decât la natura lipsită de viață. Desigur că oamenii vor merge mai departe decât să expună ceva lipsit de viață, se vor expune și corporalități organice. Dar ele nu vor putea fi înțelese cu gândirea nedezvoltată, cu gândirea conștienței personale, chiar dacă acestea sunt produse în laborator. Cu această gândire care este cadavrul sufletului, care este moartă din punct de vedere spiritual, se poate înțelege doar ceea ce este mort.
Acesta este un adevăr care trebuie acceptat cu deplină nepărtinire, pentru că trebuie să ne fie clar că a existat cândva o epocă de dezvoltare a omenirii în care oamenii au preluat în sine această gândire moartă, această gândire abstractă. Căci omul poate ajunge la libertate numai prin această gândire abstractă, care nu are o viață lăuntrică, și care nu exercită nicio constrângere asupra lăuntricului omului. Prin urmare, libertatea s-a dezvoltat începând de la venirea morții. Vom vedea mai târziu ce putem realiza prin gândire din imaginație, inspirație și intuiție, așa cum am indicat ieri. Aceasta este adevărata vivifiere a gândirii moarte. Dacă mergem atât de departe cu exercițiile încât ajungem la imaginație, atunci gândirea trăiește din nou în așa fel încât să ne putem spune: Mai înainte, forța gândirii nu ne-a dat nicio idee despre ceea ce am fost înainte de a coborî din spiritual în pământesc; acum, când gândirea noastră trăiește din nou, privim înapoi prin gândirea imaginativă și inspirativă la existența noastră prenatală din lumea spirituală; acum recunoaștem că înainte de a fi preluat în corporalitatea fizică prin concepere, noi am trăit într-o existență spirituală. Acolo existența este vie. Așa cum gândim noi în conștiența din trupul fizic, existența este moartă. Prin imaginație devine din nou vie. Noi vivifiem ceea ce era sufletul încă nenăscut. Și așa, ceea ce dobândim prin imaginație și inspirație, această lume spirituală în care trăim acum, această capacitate realmente superioară de gândire, această percepere a staturilor spirituale, a entităților spirituale, a evenimentelor spirituale, nu este altceva decât o vivifiere a ceea ce este mort pentru conștiența obișnuită. Dar acum, în cadrul acestei vivifieri a gândirii obișnuite pentru înălțarea la imaginație și inspirație, pentru omul actual intervine ceva care nu a intervenit pentru vechiul grec, nici pentru vechiul egiptean sau vechiul persan, și care nu ar fi intervenit pentru toți acei oameni care au preluat știința inițierii înainte de Misteriul de pe Golgota. Căci cu totul altfel este vivifierea în cadrul științei inițiatice înainte ca Entitatea lui Christos să fi coborât din Înalturi pe Pământ, decât după aceea, la omenirea noastră actuală. Istoria este considerată în ziua de azi după evenimentele exterioare. Dar modul în care s-au schimbat stările sufletești ale omului de-a lungul istoriei nu este luat în considerare în ziua de azi. Acesta poate fi însă cunoscut numai prin știința inițierii, prin clarvedere în sensul exact. După ce omul a dobândit imaginația și inspirația, el trebuie să-și spună: În mine a pătruns ceva care mă neliniștește. – Eu menționez acest lucru ca pe un fapt neobișnuit, pentru că este într-adevăr zguduitor că în ziua de azi, atunci când omul se înalță la imaginație și inspirație, are o adevărată neliniște. Aceasta provine de acolo că în ziua de azi omul care vrea să devină clarvăzător trebuie să-și spună: Prin evoluția mea am devenit prea puternic egoist, Eul meu a devenit prea intens, Eul meu a devenit prea puternic.
Niciun om care comunică aceste lucruri în mod corect nu va spune altceva, în cazul în care el nu relatează iluzii, dacă știe că această neliniște vine asupra stării sufletesc-spirituale a omului, în așa fel încât omul își spune: Eul meu acționează prea puternic. – La oamenii care au trăit înaintea Misteriului de pe Golgota exista o trăire exact opusă. Ei trebuiau să-și spună: Prin știința inițiatică am devenit mai slab în Eul meu. Eu am devenit oarecum inconștient, eu sunt mai puțin în mine, mă stăpânesc mai puțin pe mine însumi ca om, dar mă fortific ca Eu atunci când nu am o știință a inițierii. – Există un egoism natural sănătos, care trebuie să existe în viața obișnuită și care, într-un anumit sens, a fost șters prin inițiere la omul care a trăit înaintea Misteriului de pe Golgota. Acel om se simțea ca revărsat în lume; înălțimea și intensitatea conștienței sale erau atenuate.
Prin inițiere omul de astăzi devine tot mai conștient: Eul devine mai conștient, devine mai puternic. Primul om care a simțit că Eul are nevoie de ceva pentru ca el să nu devină prea puternic într-un mod periculos atunci când devii inițiat, a fost Pavel. Pavel a știut aceasta începând de la acel eveniment care a fost relatat în Noul Testament de el drept trăirea de pe drumul Damascului. Nu este nevoie ca eu să o povestesc, pentru că ea este cunoscută. Dar ceea ce a știut Pavel prin cunoașterea sa, datorată Misteriului de pe Golgota, a fost că el a dobândit o înțelegere a lumii spirituale. Și pentru ca să poată suporta fără pericol această inițiere, el trebuia să-și atenueze Eul. Și Pavel a pus dinaintea lumii o formulă universală pe care ar trebui să o poată exprima noul inițiat. Ea sună așa: Nu eu, ci Christos în mine.
Așa se acționează în sensul acestei puteri a lui Christos: dacă omul recunoaște că îl preia pe Christos în sine în Eul devenit prea puternic, atunci el se pătrunde de puterea lui Christos, care a venit pe Pământ prin Misteriul de pe Golgota. Atunci Eul este din nou conectat în om în modul corect. Aceste cuvinte ale lui Pavel: Nu eu, ci Christos în mine – sunt de o importanță universală; ele dau direcția și orientarea pentru acela care viețuiește puterea lui Christos prin inițierea modernă.
Ceea ce am expus în legătură cu gândirea abstractă actuală: anume că în raport cu entitatea sa din existența prenatală este un cadavru care se află în trupul nostru fizic – după cum am indicat deja – reprezintă doar situația omului din epoca actuală. Cu toate acestea, trebuie să ni-i reprezentăm, printre acești oameni ai epocii actuale, pe oamenii care s-au pregătit treptat în constituția lor sufletesc-spirituală începând de la Misteriul de pe Golgota. Gândirea a început să capete treptat caracterul pe care îl are în ziua de azi abia la câteva secole după Misteriul de pe Golgota, cam prin secolul trei, patru. Înainte de aceasta, la toate popoarele vechi, gândirea adusese cu sine încă viață, vitalitate interioară în existența terestră. Ea adusese cu sine o viață pe care a avut-o anterior în existența spiritual-sufletească. Cel care studiază într-adevăr cu un simț lăuntric deplin evoluția omenirii în privința acestei constituții sufletești, poate ajunge cu ușurință la concluzia că așa stau lucrurile. Considerați toate vechile concepții despre lume, atât pe cele care au pornit dintr-o știință inițiatică, cât și pe cele care nu au avut la bază o știință inițiatică: Tot ceea ce a trăit în cadrul acestora drept concepție despre lume, ne arată că atunci când omul privea înspre lumea minerală, înspre râuri, izvoare, nori, fulger și tunet, plante și animale, el privea ca la ceva spiritual. Și este doar o reprezentare trivială atunci când se crede în ziua de azi că spiritualizarea naturii a provenit dintr-o fantezie pur poetică, numită de obicei animism. Acest animism nu a existat niciodată, dar în sufletul omenesc a existat o gândire care atunci când omul privea plantele vedea în același timp un spiritual în ele. Așa cum privește omul în ziua de azi din conștiența sa obișnuită la culoarea verde a frunzei sau la cea roșie a unei flori, tot așa vedea omul în timpurile vechi domnind spiritual-sufletescul; el vedea în nori, în râuri, în munți și câmpii. El vedea tot ceea ce este văzut astăzi drept lipsit de spirit, ca fiind pătruns lăuntric de spirit. Și de ce îl vedea lăuntric pătruns de spirit? Pentru că el avea în sine însuși o forță vie care pătrunsese în el. Ceastă gândire se întindea spiritual asupra lucrurilor, așa cum ne întindem noi în ziua de azi mâinile atunci când atingem lucrurile. Așa se cuprinde, aș spune, pornind de la organul viu al gândirii, care devine organ spiritual al atingerii, spiritual-sufletescul din lucruri. Dar aspectul viu al gândirii, care a fost întru totul intens în timpurile străvechi ale trecutului omenirii, a scăzut tot mai mult, fapt pe care îl indică numai știința inițiatică. Acest caracter viu al gândirii s-a atenuat tot mai mult, și începând din cel de-al patrulea secol creștin a rezultat treptat faptul că gândirea noastră este moartă lăuntric în sine, și că atunci când privim în afară prin această gândire lipsită de viață se poate vedea numai ceea ce este mort în tot ceea ce este viu de jur-împrejur, în existența vegetală, animală, ba chiar și în existența umană exterioară. Și așa a aflat omul timpurilor vechi, atunci când se observa pe sine însuși, că în el trăia ceva care era gândire vie, și care era doar continuarea a ceea ce constituise ființa sa în lumea spirituală înainte de nașterea sa, astfel încât el își putea spune în mod conștient: Eu trăiesc în același element viu în care am trăit înainte de a avea viață pe Pământ. El simțea în el ceva cu care se născuse și care se mutase doar în trupul fizic. Lucrurile s-au schimbat la oameni începând din secolele trei, patru. Atunci când un astfel de om privea în sine, el simțea gândirea moartă. Această murire lăuntrică treptată a gândirii este un eveniment istoric extrem de important.
Acum putem să ne imaginăm că nu s-ar fi petrecut nimic în existența Pământului decât ca această gândire să apară treptat în constituția sufletească a omului drept ceva pe cale de a muri. Să ne gândim pentru un moment că evoluția Pământului ar fi continuat așa cum a început, că evoluția Pământului ar fi continuat în secolele trei, patru, așa cum s-ar fi desfășurat ea dacă Misteriul de pe Golgota nu ar fi intervenit pe Pământ. Ce s-ar fi întâmplat atunci pentru sufletul omenesc dacă pe Golgota nu s-ar fi înălțat crucea? Atunci s-ar fi întâmplat ca oamenii să se simtă morți în trupul lor pământesc, ca ei să trebuiască să-și spună, la privirea morții trupului fizic: O dată cu nașterea pe Pământ, sufletescul meu începe să moară, el participă la moartea trupului fizic. – Dacă nu ar fi existat Misteriul de pe Golgota, atunci pentru omenirea Pământului ar fi intervenit faptul că odată cu moartea trupurilor fizice ar fi murit și sufletescul, la început într-un sens mai puțin intens, dar apoi tot mai intens, și procesul s-ar fi continuat în toată lumea. Putem să recunoaștem tot mai mult cât de tragic ar fi fost dacă ar fi trebuit să ne spunem: Noi, oamenii, suntem atât de uniți cu Pământul încât murim împreună cu trupul. Ceea ce era viu în noi până în secolele trei, patru, nu-l mai putem avea acum. Acum putem doar să ne lăsăm elementul sufletesc să împărtășească soarta corporalității noastre, și acesta va muri. Cel mult, oamenii și-ar fi putut spune: Un timp, lucrurile vor mai dăinui pe Pământ deoarece moartea nu i-a cuprins încă pe toți; dar faptul de a muri va interveni pentru toți. – Numai că lucrurile nu stau așa. Misteriul de pe Golgota a fost înfăptuit și nu se merge înainte, în vechiul stil.
Cel care a trecut prin știința inițiatică privește și într-un alt mod la Misteriul de pe Golgota decât poate privi sufletul obișnuit datorită Evangheliilor – și cu aceasta, desigur că nu vrem să spunem nimic împotriva acestui mod de a privi prin Evanghelii. Căci acesta este modul în care trebuie procedat mai întâi dacă vrei să prinzi rădăcini în creștinism. Dar ceea ce îi este intermediat celui mai simplu suflet prin Evanghelii este configurat mai departe atunci când omul ajunge la știința inițiatică. Pentru cei care nu rămân la simpla credință, atunci când urcă de la inspirație la intuiție se deschide o lume spirituală care are Misteriul de pe Golgota – tocmai pentru inițiați – drept cea mai mare mângâiere în existența lumii. Inițiatul a simțit anterior, dacă a progresat în mod corect prin imaginație și inspirație, că Eul său a devenit prea puternic, e drept că nu într-atât încât să constituie predispoziția la libertatea omenească, dar într-atât încât acest Eu puternic să se poată impune în evoluția care trebuie să-l salveze pe om de la ceea ce a intervenit prin gândirea moartă. Tragismul gândirii pe cale de a muri este văzut abia din punctul de vedere al științei inițiatice. Dar în fundal se înalță adevărul Misteriului de pe Golgota. Aș spune că în timp ce pe de o parte în sufletul omenesc se află ace pol care ne spune: Eul tău a devenit prea puternic, tu te-ai consolidat ca entitate spirituală, pe de altă parte apare ca eveniment istoric, dar contemplat suprasensibil – și anume la momentul istoric potrivit – trecerea ființei divine a lui Christos mai întâi prin trupul lui Iisus din Nazaret și apoi prin moartea de pe Golgota.
Dacă omul trece în mod corect prin inițiere el viețuiește pe de o parte la un pol o intensificare a Eului său, și pe de altă parte el trăiește adevărul Misteriului de pe Golgota. Dincolo de Evanghelii, dincolo de ceea ce poate fi cunoscut prin lectura obișnuită, corespunzător conținutului lor, se înalță o vedere și o contemplare intuitivă din care au provenit, la urma-urmelor, aceste Evanghelii. Inițiatul nu depinde de ceea ce îi spun Evangheliile. Prin aceeași forță prin care își dobândește conștiența descrisă despre propria sa existență de după moarte, prin inspirație și intuiție, el dobândește imaginațiunea și adevărul date în mod obiectiv de lumea exterioară, astfel încât ar putea scrie el însuși Evangheliile, dacă acestea nu ar fi fost scrise. El dobândește chiar conștiența corectă prin intermediul scriitorilor Evangheliei. El își spune: În primele trei-patru secole creștine s-au mai menținut multe aspecte vii din timpurile vechi, astfel încât anumiți oameni, fără să fi deținut ei înșiși știința inițiatică, mai puteau privi la Misteriul de pe Golgota și îl puteau interpreta corect. Dacă vechii inițiați din primele patru secole creștine nu ar fi interpretat Misteriul de pe Golgota în Gnosa de atunci, care nu este identică ci doar asemănătoare cu antroposofia actuală, atunci nu ar fi existat nicio Evanghelie, pentru că Evangheliile au fost scrise dintr-o asemenea știință inițiatică în stil vechi. Învățăm să cunoaștem Misteriul de pe Golgota și totodată originea Evangheliilor prin aceea că avem în mod spiritual dinaintea noastră evenimentele pe care le-au înscris primii evangheliști în Evangheliile lor. Așa învățăm să cunoaștem Misteriul de pe Golgota, învățăm să cunoaștem că Pavel a putut spune într-adevăr: Dacă El, Christos nu ar fi înviat, credința noastră ar fi zadarnică și sufletul nostru ar fi mort. – Da, acum învățăm să cunoaștem ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi intervenit Misteriul de pe Golgota, dacă un zeu nu ar fi coborât pe Pământ ca să treacă printr-un trup omenesc, ca să sufere moartea într-un trup omenesc și să se unească apoi cu forțele Pământului. Căci El s-a unit de atunci încoace cu forțele Pământului, și forțele lui Christos trăiesc împreună cu Pământul începând de la Misteriul de pe Golgota, anume cu evoluția omenirii Pământului, în care ele nu s-au aflat anterior. Ceea ce a avut Pavel în vedere prin Christos Cel Înviat a fost faptul că Acesta trebuia să treacă prin moarte și a trecut prin moarte, dar că El a învins moartea, că a ieșit biruitor ca spirit viu din moarte, prin Înviere, și că El trăiește de atunci împreună cu omenirea și pentru această omenire, care fără Christos nu ar avea decât gândire moartă. De aceea, el își poate aminti că Dumnezeu, Christos, a coborât pe Pământ și trăiește în continuare pe Pământ. În timp ce anterior gândirea și-a adus în vremurile vechi caracterul său viu în viața pământească, începând din secolul al treilea, al patrulea – înainte era mai simplu –, sufletul omului de pe Pământ își poate face gândirea să se trezească prin contemplarea nemijlocită a Misteriului de pe Golgota. Prin moartea și Învierea lui Christos, acest suflet a fost atât de vivifiat în gândirea sa încât oamenii nu mai trebuie să moară împreună cu trupurile lor, așa cum ar fi trebuit să moară dacă nu ar fi intervenit Misteriul de pe Golgota. Prin faptul că privește din Eul său devenit prea puternic și vede imaginile Misteriului de pe Golgota, inițiatul poate oarecum să citească din lumea spirituală evoluția sufletului omenesc. Prin înțelegerea acestui capitol special al științei inițiatice, el știe că prin învierea Sa Christos a readus viața în sufletele oamenilor. În felul acesta, știința inițiatică modernă conduce în sens antroposofic la o cuprindere lăuntrică vie a Misteriului de pe Golgota. Astfel că ea nu este o cale ce se îndepărtează de la Christos, ci o cale către Christos. Christos este găsit prin ea, în mod spiritual.
Acum vă rog să îmi permiteți ca în încheiere să vă prezint o schiță succintă a evoluției omenirii, așa cum rezultă ea din știința inițiatică modernă sub influența Misteriului de pe Golgota.
Dacă privim înapoi la vremurile foarte vechi ale evoluției istorice a omenirii, aflăm cum s-a dezvoltat conștiența obișnuită întru totul în sensul pe care tocmai l-am caracterizat. Gândirea era vie; omul găsea în jurul său în toate ființele naturii, pe lângă elementul fizic, pe cel spiritual. Cu toate acestea, conștiența sa era ca o conștiență de vis atunci când percepea acest spiritual. Dar în această conștiență de vis, aș spune, în această clarvedere instinctivă, mai exista încă întru totul conexiunea originară cu lumea spirituală prin gândirea vie. Din mulțimea oamenilor s-au ridicat pe atunci, în vremurile primordiale – ca savanții învățați din ziua de azi – cei care dispuneau de o anumită știință inițiatică în sens vechi, și de fapt întreaga cunoaștere din timpurile primordiale poate fi numită știință inițiatică, deoarece și omul obișnuit avea un fel de clarvedere. Ei nu au dobândit ceea ce am descris eu, dar ei aduseseră predispozițiile lor la un anumit grad de imaginație, inspirație și intuiție. Însă în intuiția de acel tip omul nu viețuia numai imaginile lumii spirituale, ci viețuia și ceea ce sunt ființele spirituale în sine. El se revărsa oarecum cu ființa Eului său în spiritual. Este ceea ce se viețuia prin știința inițiatică în acele vechi timpuri ale evoluției omenirii, astfel că erau viețuite tocmai acele ființe care coborâseră la oameni din lumile spirituale. Acestea nu erau ființe fizice și nu erau ființe care să poată fi percepute cu simțurile fizice, ființe care să fi folosit cuvinte ce ar fi putut fi auzite cu urechile. Erau ființe cu care nu se putea intra în raport decât prin contemplarea spirituală. Dar într-o asemenea contemplare spirituală măreață, inițiații din timpurile primordiale intrau în contact cu entități care coborâseră la ei în trup spiritual – nu în trup fizic –, și care îi instruiau într-un anumit mod despre ceea ce ei nu puteau dobândi din ei înșiși prin gândirea fizică, despre existența spiritual-sufletească. Însă acesta este aspectul cel mai important, esențial, al acestei vechi cunoașteri. Dacă e să îl exprimăm într-o frază rezumativă, ar trebui să spunem: Primii mari învățători ai omenirii au fost entități spirituale care intrau în mod spiritual în legătură cu primii inițiați, învățându-i tainele nașterii omului, tainele sufletului viu care coborâse nenăscut din lumile suprasensibil-spirituale.
Ceea ce se știa nemijlocit în acele vremuri străvechi prin revelațiile înseși lumii spirituale, erau misteriile nașterii. Omul învăța să înțeleagă într-o deplină cunoaștere clarvăzătoare veche ceea ce presimțea deja prin clarvederea sa instinctivă: faptul că el este nenăscut. El învăța să privească înapoi, prin vechea știință inițiatică, la destinele sale din sufletul său spiritual, pe care l-a avut înainte de a coborî în fizic. În acele vechi timpuri oamenii erau învățați să cunoască misteriile nașterii. Și chiar dacă în acele misterii era tratat în mod exterior prin anumite culte, prin acte cultice, în mod profetic, ceea ce urma să se petreacă mai târziu prin Misteriul de pe Golgota, lucrurile nu erau pe atunci așa cum au devenit ele ulterior pentru oameni după Misteriul de pe Golgota. Înainte de Misteriul de pe Golgota omul nu privea moartea așa cum a făcut-o mai târziu. El știa că el însuși este nenăscut, că este dotat cu un suflet viu, așa cum a fost acesta înainte de a coborî în viața fizică. El conta pe faptul ca acest suflet viu să treacă prin moarte. Moartea nu stătea încă în deplinul ei tragism dinaintea sufletului. Omul nu-și spunea încă: Sufletul meu poate muri odată cu moartea. – El știa că sufletul său este viu. Dar pe măsură ce s-a apropiat timpul în care gândirea a devenit tot mai ne-vie, în care gândirea abstractă, cadavrul gândirii vii, a coborât din lumea spirituală, omul a aflat ceea ce devenea tot mai important lăuntric: faptul că omul exterior moare; prin cultele care erau cultivate pe atunci și indicau Misteriul de pe Golgota, oamenii se consolau în această privință. Ei își spuneau: Zeii, deci în consecință și sufletele omenești divine nu pot să moară; trebuie să renască. – Aceasta era doar o consolare adusă de cult, încă nu era naștere. A devenit cunoaștere a celor de dincolo de moarte numai prin Misteriul de pe Golgota. Noi am privit la acei vechi învățători spirituali care au coborât din lumile spirituale. Oricât de paradoxal ar suna pentru oamenii prezentului, trebuie spus, din știința inițiatică: Acești învățători spirituali care trăiau ca ființe spirituale în lumile suprasensibile, au coborât numai atunci când oamenii și-au deschis sufletele. Acești învățători spirituali ai omenirii, care trăiau în lumea divină au coborât la oameni doar ca învățători, dar ei nu au participat la destinele omenești și nu au cunoscut ei înșiși misteriul morții.
Acesta este el însuși un misteriu important: faptul că, în esență, în vremurile foarte vechi oamenii au primit învățături din lumile superioare care tratau despre misteriul nașterii, dar nu și despre misteriul morții. De la suflete ce trecuseră ele însele doar prin naștere, oamenii au aflat misteriul vieții. Și prin faptul că primii inițiați creștini au putut contempla Misteriul de pe Golgota, ei au perceput ceva care nu a putut fi perceput prin nicio veche înțelepciune misterială: ei au perceput că în acele lumi din care primeau învățătura entităților nu exista nicio cunoaștere despre moarte, pentru că niciuna din acele ființe nu trecuse printr-un destin omenesc, anume nu trecuse ea însăși prin moarte. Acei învățători divini spirituali ai omenirii cunoșteau nașterea, dar nu și moartea. Printr-un destin independent de divinitate, gândirea devenise în așa fel încât oamenii trebuiau să trăiască cu teama că odată cu moartea trupului vor avea parte totodată și de moartea sufletului lor. Și atunci s-a luat decizia în împărăția zeilor de a trimite un zeu pe Pământ, pentru ca acesta să treacă prin moarte ca zeu și să preia în înțelepciunea zeilor experiența morții. Este ceea ce s-a dezvăluit prin contemplarea intuitivă a Misteriului de pe Golgota, anume că prin acest misteriu nu s-a înfăptuit ceva numai pentru oameni, ci și pentru zei. Și în timp ce mai înainte zeii puteau vorbi oamenilor Pământului doar despre misteriul nașterii, ei au văzut cum Pământul a depășit treptat acele forțe pe care ei înșiși le puseseră în el, și că moartea va cuprinde sufletul. Și atunci L-au trimis pe Christos pe Pământ, pentru ca un Dumnezeu să cunoască moartea omenească și să învingă această moarte omenească prin forța Sa divină. Și acesta este evenimentul divin: zeii au inițiat Misteriul de pe Golgota ca eveniment divin în evoluția Cosmosului și au făcut ca acest Misteriu de pe Golgota să se petreacă și pentru propriul lor destin. Și în timp ce mai înainte toate evenimentele s-au petrecut în lumile divin-spirituale, acum a coborât un zeu pe Pământ, împlinind un eveniment suprapământesc într-o înfățișare pământească. Așadar ceea ce s-a petrecut pe Golgota a fost un eveniment spiritual transpus pe Pământ. Iar acesta este un aspect important care poate fi aflat despre creștinism prin știința spirituală antroposofică.
Atunci când omul își îndreaptă privirea spre Misteriul de pe Golgota în așa fel încât poate vedea cum participă dumnezeirea la evoluția Pământului și ceea ce a săvârșit ea pentru Pământ, pentru destinul Pământului, atunci el vede ceva care-i privește pe zei. Atâta timp cât omul trăiește cu activitatea sa doar aici în viața pământească, el învață să configureze ceea ce privește Pământul și oamenii Pământului. Atunci el are doar forțe reduse, care nu sunt suficiente pentru a învinge un Eu mai puternic. Dar dacă trebuie să treacă la o înțelegere a Misteriului de pe Golgota, atunci el ajunge la ceea ce este suprapământesc și care nu mai poate fi cuprins prin rațiunea pământească, ceva pentru care este nevoie de o înțelegere care depășește lucrurile pământești. Așadar prin îndrumarea științei inițiatice noi putem privi la evenimentul de pe Golgota petrecut în cadrul existenței Pământului ca fiind ceva care s-a petrecut pe Pământ ca eveniment cosmic și totodată pământesc. În felul acesta omul aduce în sine însuși puternica forță a cunoașterii, care-l poate duce realmente la a-și spune: Prin forțele umane pământești obișnuite, eu preiau de la Pământ tot ceea ce îmi dăruie acest Pământ pentru Eul meu. Dacă privesc la Misteriul de pe Golgota, eu preiau ceva care mă înalță de la acest Pământ, care aprinde în mine o viață care altfel nu s-ar putea aprinde: prin înclinația mea, prin interesul meu față de acest Misteriu de pe Golgota, eu preiau ceva suprasensibil în mine. Eu recunosc că omenirea trebuie să aibă o simțire și o cunoaștere lăuntrică suprasensibile, de un tip nou față de vechiul tip, când oamenii mai simțeau încă în ei gândirea vie; că omul mai poate dobândi o astfel de cunoaștere prin Misteriul de pe Golgota, prin care el își viețuiește gândirea moartă pe care o introduce conștient în existența suprasensibilă, astfel încât să poată spune: Nu eu, ci Christos în mine mă face cu adevărat viu în urma Misteriului de pe Golgota.
Știința inițiatică modernă, antroposofia modernă, vrea să dea îndrumări vii pentru ca omul să poată realmente spune așa ceva. Și pentru că noi primim această îndrumare prin știința inițiatică modernă, nu vedem provenind din ea o viață anti-religioasă, ireligioasă, ci o viață profund religioasă a oamenilor, prin aceea că noi ne îndepărtăm în mod conștient de cele transmise din timpurile vechi. Dar prin cunoașterea spiritual-științifică a Misteriului de pe Golgota omul este condus dincolo de toate îndoielile care sunt conținute cu atâta putere în ziua de azi în viața religioasă, în învățământul științei exterioare, care, pe de o parte, ne-a făcut într-adevăr oameni liberi și a ajuns la mari triumfuri exterioare, dar pe de altă parte a sădit în inima omului îndoieli considerabile în privința sensului său religios și a cunoașterii entității sale suprasensibile. Antroposofia își stabilește sarcina de a înlătura din sufletul și entitatea omului cele mai puternice îndoieli înrădăcinate în sufletul omenesc prin știința exterioară, deoarece știința antroposofică are de învins din spiritual științei ceea ce știința exterioară nu poate învinge, nu poate depăși. Această știință antroposofică va putea din nou planta în sufletul omenesc viața cu adevărat religioasă. Ea nu poate contribui la uciderea simțului religios, ci poate adăuga în evoluția omenirii faptul ca omul să redobândească un simț, un sentiment religios pentru toate, ca omul să dobândească o nouă înțelegere a creștinismului prin înclinația sa către Misteriul de pe Golgota, care poate fi de fapt înțeles corect și preluat de către toți oamenii doar prin ea.
Prin faptul că omul nu numai că învie vechiul sens religios, astfel încât el dobândește pe această cale un nou sens religios prin cunoaștere, se poate spune că antroposofia nu se străduiește în niciun caz înspre ceva sectar. Antroposofia nu vrea să formeze secte; ea vrea să fie o slujitoare a religiilor care există deja, ea vrea să reînvie creștinismul în acest sens. Cu aceasta, ea nu vrea numai să păstreze vechiul sens religios, nu vrea să fie chemată să continue vechea viață religioasă; ea nu vrea să contribuie doar la vivifierea vieții religioase, ci la învierea acesteia, deoarece viața religioasă a suferit prea mult datorită existenței moderne, a civilizației moderne. De aceea antroposofia dorește să fie un mesager al iubirii, care nu aduce numai o revivifiere a vechiului sens religios, ci și o trezire spre învierea simțului religios lăuntric al omenirii.
