În prezent este întru totul necesar ca un număr de oameni să știe unde anume se află omenirea prezentului în evoluția ei spirituală, și ce cale trebuie abordată, pentru ca civilizația noastră să nu se îndrepte spre pieire. Căci – și eu vreau să vă vorbesc astăzi într-o formă cu totul antroposofică – acele forțe spirituale pe care noi le numim forțe ahrimanice și care includ în sine tot ceea ce se gândește și se face materialist în omenire, aceste forțe ahrimanice doresc să-l încătușeze pe om de Pământ, în tot ceea ce este pur intelectualist. Aceste forțe ahrimanice sunt foarte puternice în vremea noastră, și ele încearcă în toate felurile să obțină acces la sufletele omenești pentru a seduce sufletele imprimându-le o poziție lăuntrică materialistă, o înțelegere pur intelectualistă a lumii. De aceea, un număr de oameni trebuie să știe cum ar trebui să se desfășoare evoluția omenirii pe Pământ, pentru ca omenirea să-și atingă țelul său ca omenire a Pământului. Dar pentru aceasta este necesar să privim puțin înapoi în evoluția omenirii. Noi am putea să ne întoarcem și mai mult în timp, însă pentru astăzi nu este necesar să ne întoarcem mai departe decât în mileniul trei și patru de dinainte de Misteriul de pe Golgota, și apoi să urmărim evoluția omenirii până în zilele noastre, dintr-un anumit punct de vedere.
În vremea aceea despre care aș dori să vă vorbesc mai întâi, s-a dezvoltat în Orient, în Asia, o cultură pe care eu am denumit-o în cartea mea Știința ocultă cultura proto-persană. Învățătorul omenirii din răstimpul acelei culturi proto-persane a fost Zarathustra, Zoroastru. Nu este acel Zarathustra despre care a vorbit istoria și care a trăit într-o perioadă ulterioară. Este un învățător cu mult mai vechi al omenirii. Dar în acele timpuri vechi lucrurile stăteau așa că discipolii unui învățător important preluau numele acestuia, pentru un timp îndelungat. Și așa a fost omul menționat în istorie drept Zarathustra ultimul din șirul discipolilor marelui Zarathustra. Zarathustra a fost inițiat într-un mod absolut deosebit în tainele existenței, și el a putut da învățătură omenirii din timpul acela în calitatea sa de mare inițiat, de inițiat proeminent al omenirii. Prin inițierea sa, Zarathustra știa că în acel loc din spațiu în care privim atunci când vedem Soarele, trăiește un mare spirit universal, cuprinzător. Zarathustra nu vedea deloc mai întâi Soarele fizic în locul în care noi vedem Soarele fizic prin conștiența obișnuită, ci el vedea acolo un mare spirit universal. Iar acest spirit cosmic își exercita în mod spiritual influența asupra lui Zarathustra. Și Zarathustra știa, în felul acesta, cum odată cu strălucirea Soarelui, cu razele acestuia, vin pe Pământ și razele divin-spirituale ale harului, care pot aprinde în sufletul, în spiritul omului, pe omul superior, la care omul obișnuit ar trebui să lupte ca să se înalțe. Și deoarece în vremurile acelea vechi inițiații nu erau denumiți prin nume exterioare, ci prin numele ce le revenea datorită celor pe care le știau, acest mare inițiat a fost numit de discipolii săi Zarathustra, Zoroastru, Steaua strălucitoare, și așa s-a numit și el. Dar prin aceasta se avea în vedere divinitatea radiantă care trimite razele înțelepciunii pe Pământ. În raport cu toate inițierile ulterioare, aceasta a fost o inițiere superioară. Pentru că în ceea ce vedea Zarathustra în Soarele spiritual al lumii se aflau toate forțele care întăresc pietrele pe Pământ, care fac plantele să răsară din germenii lor, care răspândesc diferitele specii animale pe suprafața Pământului, care-i fac și pe oameni să crească și să prospere. Cel mai vechi Zarathustra – Steaua strălucitoare – cunoștea tot ceea ce se întâmpla pe Pământ prin ceea ce viețuia el de la Soare ca ființă spirituală.
Apoi a venit o vreme în care nu s-a mai putut pătrunde atât de profund în tainele lumii. A fost perioada pe care eu am numit-o în Știința ocultă a mea, cultura caldeo-egipteană a omenirii. Și atunci oamenii mai priveau în sus, înspre Soare, dar ei nu mai vedeau acum Soarele ca radiant, ci îl vedeau doar luminos, strălucitor. Iar Ra, al cărui reprezentant pământesc era Osiris, apărea drept Soarele care de fapt se mișcă în jurul Pământului și strălucește. În felul acesta s-au pierdut anumite taine prin faptul că nu se mai putea vedea, așa cum vedeau inițiații din timpurile străvechi, cu o deplină claritate lăuntrică, zeul radiant al lumilor, ci se mai putea vedea doar ceea ce provine din forțele primordiale, din forțele astrale, de la Soare. Zarathustra mai vedea încă în Soare o ființă; el mai putea să vadă în vremea aceea, în Soare, o ființă. Egiptenii, inițiații caldeeni, mai vedeau în Soare doar forțe, care veneau din Soare pe Pământ ca forțe ale luminii, ca forțe de mișcare. Ei au văzut ceva mai puțin decât o ființă spirituală: ei au văzut fapte spirituale, dar nu o ființă spirituală. Și drept cel ce reprezintă pe Pământ ceea ce poartă omul în sine din forțele Soarelui, inițiații egipteni l-au desemnat pe Osiris.
Și dacă ajungem acum în perioada greacă, așadar în secolul al optulea, șaptelea, cincilea ș.a.m.d. Înainte de Misteriul de pe Golgota, oamenii nu mai vedeau în tainele Soarelui, ei mai vedeau numai ceea ce se arăta în jurul Pământului ca efect al Soarelui. Ei mai vedeau oarecum numai efectul Soarelui în eterul care umple spațiul din jurul Pământului. Iar ceea ce se răspândește ca eter în jurul Pământului, pătrunzându-l și pe om, era desemnat de inițiații greci – nu de popor, ci de inițiații greci – drept Zeus.
Așadar a existat o treaptă în evoluția culturală a omenirii în care inițiații vedeau în Soare o ființă divin-spirituală, apoi acea treaptă în care inițiații vedeau în Soare forțele care acționau acolo, și apoi o a treia treaptă, în care inițiații nu mai vedeau decât efectele Soarelui în eterul Pământului.
Vedeți dumneavoastră, învățătura despre aceste trei aspecte solare, despre aspectul solar al lui Zarathustra, aspectul solar al lui Osiris, despre aspectul solar al lui Pitagora și Anaxagoras, despre aceste trei aspecte solare, a mai fost cunoscută în timpurile ulterioare de un singur om, care s-a apropiat de învățătura inițiatică pe cât de mult a fost posibil pe vremea lui. Aceste trei aspecte au mai fost cunoscute – nu prin contemplare, ci ca învățătură, ca tradiție transmisă prin școala de misterii – Iulian Apostatul [Nota 23]. Iar Iulian Apostatul a fost atât de copleșit de acest triplu aspect al Soarelui, încât comparativ cu acesta ceea ce aducea creștinismul i s-a părut mic, neînsemnat. El a ajuns să mai cunoască ceva din splendoarea greu de exprimat în care privise Zarathustra, el a învățat să mai cunoască ceva despre eficacitatea focului, a luminii, a forțelor cosmic-chimice, a forțelor de viață cosmice, așa cum au fost văzute ele la început în vechile misterii, pe care el nu le-a mai putut afla decât din tradiții. Această învățătură i s-a părut atât de măreață, atât de covârșitoare, încât el nu s-a putut converti la creștinism. În schimb, el voia altceva: el voia să vestească omenirii, în general, vechile misterii, în care el fusese inițiat într-o anumită măsură. De aceea a fost ascuțit pentru el acel pumnal care i-a adus o moarte violentă. Pumnalul a fost mânuit de una dintre personalitățile care, în acele timpuri vechi, au fost de părerea că nu este îngăduit să se împărtășească omenirii în general înaltele învățături ale inițierii. Pumnalul respectiv a fost mânuit de una dintre acele personalități care voiau ca oamenilor să li se vorbească despre Soare în acea epocă numai la modul exterior în care li se vorbea pe atunci.
Iulian Apostatul spunea că Soarele ar avea trei aspecte: Cel al eterului pământesc, cel al luminii cerești aflate în spatele lui și a forțelor chimice de căldură sau foc și a forțelor de viață, și, în fine, aspectul de entitate în întregime spirituală. Pentru asta el a fost înlăturat. Și realmente trebuie să spunem că în acea perioadă a mai existat un moment în evoluția omenirii în care omenirea în general nu era suficient de matură pentru a primi adevăruri atât de importante. Dar noi putem vedea altceva, ceva extrem de important. În cultura greacă exterioară, exoterică, a trecut mult din ceea ce era conținut în această triplă învățătură a lui Zarathustra, Osiris și Anaxagoras, despre Soarele spiritual, despre Soarele elementar, despre Zeus, despre eterul pământesc solar. Și numai de aceea a existat o artă greacă atât de înaltă, o filosofie greacă atât de înaltă, numai de aceea au existat un Platon și un Aristotel, pentru că în aceste personalități s-a revărsat mult din acea veche înțelepciune. Dar pe atunci venise deja vremea în care adevărurile inițiatice din vechime nu au mai fost suficient protejate de profanare. Și așa s-a ajuns ca o mare parte din înțelepciunea inițiatică să treacă la personalități romane remarcabile, anume la împărații romani, la conducătorii de seamă ai poporului roman. Dar cel mult Augustus a știut să prețuiască ceea ce îi fusese predat prin înțelepciunea inițiatică. Și de aceea în epoca romană nu s-a mai putut recunoaște că în arta greacă, în înțelepciunea greacă era cuprins ceva esoteric, ceva care, dacă ar fi fost corect înțeles, ar fi dus la cele mai vechi învățături ale înțelepciunii. Și așa s-a întâmplat că romanitatea întru totul prozaică, pe jumătate barbară, a preluat splendoarea exterioară a culturii grecești, dar romanii nu au fost în măsură să ducă mai departe pentru posteritate, în adevărata sa înfățișare, ceea ce trăise în cultura greacă. Și așa s-a ajuns ca odată cu românismul, vechea cultură să nu poată trece în creștinismul ce se constituia în legătură cu Misteriul de pe Golgota.
Nu este îngăduit să se considere drept mustrare sau critică niște lucruri cum sunt cele pe care tocmai le-am exprimat eu acum, căci toate aceste lucruri au fost necesare pentru evoluția omenirii. Dar trebuie să fie clar faptul că vechile adevăruri inițiatice propriu-zise nu au putut fi transferate Occidentului de către romanitate, care nu a știut să prețuiască inițierea, și că noi, ca oameni contemporani având o conștiență obișnuită, am fost separați de adevărul sfânt al vechilor timpuri de către lumea romană, care nu a putut înțelege aceste adevăruri, ceea ce a avut și ca efect faptul că o anumită personalitate provenită din această lume romană [Nota 24], i-a alungat pe ultimii filosofi greci, care au fost nevoiți să fugă în Orient. Eu vă expun toate aceste lucruri din motivul că pentru diferitele considerații pe care le voi face este necesar să aruncăm o scurtă privire asupra acelui timp în care vechii învățători spirituali puteau privi cerul înstelat și vedea acolo Soarele triplu. Din această cunoaștere, nu a mai rămas pentru posteritate decât un simbol în tripla coroană a Papei de la Roma. Doar aspectul exterior a rămas, interiorul s-a pierdut și numai noua inițiere poate privi înapoi, în acele timpuri vechi. Prin această nouă inițiere despre care trebuie să vorbească și antroposofia putem privi din nou înapoi la acele timpuri vechi ale evoluției omenirii, în care oamenii ascultau chiar de la Soarele însuși ceea ce voiau să afle pe Pământ din tainele evoluției omenirii.
Atunci când cei care erau discipolii vechilor inițiați priveau în Univers și vorbeau despre ceea ce trăia în afara Pământului în efectele Soarelui, în Soarele însuși, în marea ființă spirituală zarathustriană a Soarelui, acești vechi inițiați aveau de fapt în vedere acea Ființă care mai târziu a fost numită Christos. Astfel că trebuie spus sub orice formă, că vechii inițiați L-au văzut pe Christos în Cosmos, în afara Pământului, și anume în acel Cosmos care este reprezentat de Soare. Iar esențialul Misteriului de pe Golgota nu este învățătura despre Christos, căci această învățătură despre Christos a fost avută și de vechii inițiați. Numai că ei au vorbit despre Christos în sensul că El nu trăia pe Pământ, că nu se află în forțele Pământului, ci că El trăiește în forțele Soarelui. Dar este întru totul incorect să credem că vechii inițiați nu au vorbit despre ființa lui Christos. Este unul dintre acele adevăruri care s-au pierdut întru totul pentru omenire, faptul că și înainte de Misteriul de pe Golgota s-a vorbit întotdeauna despre Christos ca despre o ființă exterioară Pământului. În ziua de azi o astfel de concepție este numită chiar necreștină.
Dar de ce anume se numește o astfel de concepție necreștină, de vreme ce primii Părinți ai Bisericii au avut întru totul această concepție? Primii Părinți ai Bisericii au spus: înțelepții din vremurile vechi, care sunt denumiți adesea păgâni, sunt creștini într-un sens mai profund! Primii Părinți ai Bisericii au vorbit despre astfel de păgâni ca fiind creștinii dinaintea Misteriului de pe Golgota. Ceea ce s-a petrecut prin Misteriul de pe Golgota este faptul că acea Ființă ce nu putea fi găsită anterior pe Pământ, care putea fi găsită doar în afara Pământului atunci când erai inițiat în misteriile Cerului, s-a întrupat Ea însăși în Iisus din Nazaret, a trăit pe Pământ în Iisus din Nazaret, a fost răstignit și pus în Pământ și le-a apărut discipolilor Săi inițiați în trup spiritual drept Cel Înviat. Ceea ce s-a înfăptuit în Misteriul de pe Golgota a fost coborârea reală a înaltei Ființa solare din înălțimile cosmice pe Pământ. Iar acest Christos, care a coborât din lumile spirituale, care a trecut prin moarte, care a fost pus în Pământ în privința trupului Său, acest Christos a avut după moartea Sa, după Învierea Sa, și discipoli inițiați. Iar ceea ce i-a învățat El pe discipolii Săi inițiați, ar trebui cunoscut de fapt în ziua de azi de mulți oameni, pentru ca ei să poată participa la forțele evoluției omenirii.
În fond, toți vechii inițiați au fost învățați, în realitate, de ființe extraterestre. Învățătura din cele mai vechi misterii ale omenirii se desfășura în așa fel încât discipolii misteriilor erau pregătiți să poată vedea în afara trupurilor lor. Prin această vedere ei învățau să cunoască ființe așa cum L-a cunoscut Zarathustra pe Christos ca înaltă ființă solară. Prin această vedere ei învățau însă să cunoască și alte ființe ale diferitelor Ierarhii. Trebuie să ne imaginăm că limbajul spiritual folosit de o asemenea ființă care cobora și îi învăța pe inițiați, este acel limbaj prin care puteau fi învățați oamenii în acele vechi timpuri. Un astfel de învățător divin a fost și Christos pentru oamenii cărora le-a dat învățătură după învierea Sa. Dar El îi putea învăța și altceva decât vechii învățători divini.
Vechii învățători divini le-au vorbit mult oamenilor despre tainele nașterii, dar ei nu le-au vorbit despre tainele morții, pentru că în lumea divină nu se făcuse experiența morții. În lumea din care coborâseră vechii învățători divini la vechii inițiați, nu existau ființe care să fi trecut prin moarte. Moartea era ceva prin care puteau trece doar oamenii de pe Pământ. Zeii priveau în jos la oameni, dar ei nu cunoșteau decât aspectul exterior al morții. Christos a cunoscut moartea pe Pământ prin aceea că El nu a fost numai încorporat ca o apariție în anumite timpuri, cum a fost cazul vechilor învățători, ci Christos a cunoscut moartea prin aceea că El, ca Dumnezeu, a trăit ca un suflet omenesc într-un trup fizic omenesc pe Pământ. El a cunoscut realmente moartea, El a trecut prin moarte. Și El a ajuns să știe și mai multe.
În cazul în care Christos ar fi trecut doar prin toate cele care s-au desfășurat de la Botezul din Iordan până la răstignirea și moartea Sa pe cruce, atunci El nu ar fi putut vorbi despre acele taine despre care le-a vorbit discipolilor Săi inițiați după învierea Sa. Căci, vedeți dumneavoastră, pentru acei învățători divini care puteau coborî pe Pământ și pentru vechii învățători inițiați nu existau în lumea întreagă alte secrete decât în interiorul Pământului. Ei știau că în interiorul Pământului domnesc entități spirituale care sunt de un alt tip decât zeii care coborau la oameni înainte de Misteriul de pe Golgota. Aceștia au fost cunoscuți, de exemplu, de greci, care le-au dat în mitologia lor numele de titani. Dar cel care dintre zeii superiori, a fost primul care a cunoscut interiorul Pământului pentru că s-a cufundat în el, a fost Christos. Și este important că El a cunoscut pentru zeii superiori un domeniu pe care aceștia nu-l cunoscuseră anterior. Iar această taină, anume că zeii parcurg și ei o evoluție, această taină a fost împărtășită de Christos discipolilor Săi inițiați după învierea Sa. Iar această taină a fost aflată de Pavel prin inițierea sa naturală din fața Damascului. Asta a fost zguduitor pentru Pavel, faptul că el a aflat că puterea care putea fi găsită înainte doar în Soare, era acum unită cu puterile Pământului.
Dar pentru ce îi prigonea Pavel ca Saul pe adepții lui Christos? Pentru că Pavel ca Saul învățase din vechea inițiere ebraică faptul că entitatea lui Christos nu trăiește decât afară, în Cosmos, iar cei care afirmă că El trăiește pe Pământ, greșesc. Atunci când Pavel a avut iluminarea de pe drumul Damascului, el a aflat pentru început că el era cel care greșea, deoarece crezuse în ceea ce fusese adevăr în trecut. Dar ceea ce fusese adevăr în trecut devenise altfel acum, ceea ce trăise înainte doar în Soare, coborâse pe Pământ și trăia de acum în forțele Pământului. Astfel, pentru cei care au vestit la început Misteriul de pe Golgota oamenilor, acesta nu fusese numai un eveniment pământesc, ci un eveniment cosmic; un eveniment cosmic ce a fost predat ca învățătură în primele secole creștine de către adevărații inițiați în modul următor.
Acești primi inițiați creștini au fost atât de profund inițiați încât știau următoarele: Christos care apare în ziua de azi drept ființa care a trecut la începutul cronologiei noastre prin Misteriul de pe Golgota, a coborât din înălțimi și mai mari până la Soare, unde L-a văzut Zarathustra. Apoi puterea Lui a trecut în razele Soarelui și El a fost văzut acolo de inițiații egipteni. Apoi puterea Lui a trăit în jurul Pământului și acolo L-au văzut inițiații greci. Acum ar trebui să fie văzut așa cum a umblat El printre oameni ca ființă cu trup pământesc, acum ar trebui să fie văzut în așa fel încât să i se zărească adevărata înfățișare în Cel Înviat, în Cel care a pătruns în Pământ, care a văzut taina Pământului și care poate lăsa acum această taină să se reverse treptat în evoluția omenirii.
Este o căldură imensă cea cu care a acționat această învățătură esoterică a creștinismului în școli foarte singuratice din primul secol creștin – răspândindu-se tot mai mult din Orient, dar într-o mare taină. Da, a existat o asemenea învățătură esoterică a creștinismului! Primii Părinți ai Bisericii au mai știut ceva în această privință, dar ei vedeau, pe de altă parte, asaltul romanității. Ciocnirea dintre primele impulsuri creștine cu lumea anti-spirituală romană a fost mult mai puternică decât este menționat în istorie. Această romanitate a răspândit oarecum o mantie de exterioritate peste cele mai profunde taine ale creștinismului.
În fond, în ziua de azi nu se știe deloc, prin conștiența obișnuită, ce tip de relație a existat în vechea omenire cu forțele Universului. Omul din mileniile trei, patru sau cinci, știa că dacă mănâncă o anumită substanță ea continuă să acționeze în trupul său, și că forțele Cosmosului se manifestă în el. Ce îi învăța, de exemplu, Zarathustra pe discipolii săi? Zarathustra își învăța discipolii astfel: Voi mâncați roadele câmpului. Le sunt luminate de Soare, dar în Soare trăiește Înalta ființă spirituală. Odată cu razele Soarelui, în roadele câmpului vine din Cosmos, din afară, puterea Înaltei ființe spirituale. Voi mâncați aceste roade ale câmpului, care-și eliberează substanțele în voi. Umpleți-vă de forțele spirituale ale Soarelui; Soarele răsare în voi, în timp ce vă bucurați de roadele câmpului. Faceți aceasta la o oră deosebit de solemnă, preluați la o oră deosebit de solemnă în voi ceva care este pregătit din roadele câmpului. Meditați la modul în care se află Soarele acolo înăuntru, meditați până când bucățica de pâine strălucește și bucurați-vă de ea, apoi deveniți conștienți că din vastul Univers spiritul Soarelui a pătruns în voi și a devenit viu în voi.
Din toate acestea a mai rămas doar aspectul exterior: mâncarea pâinii la liturghia jertfei, și la comuniune. Cei care propagă această exterioritate în sensul celor aduse de romanitate în creștinism, sunt totodată cei care combat cel mai mult faptul că trebuie să existe o înțelepciune cosmică pentru a înțelege creștinismul. Dar aceștia sunt și cei care înțeleg cel mai puțin învățăturile Sfântului Apostol Pavel, căci Pavel a văzut pur și simplu radiind acea forță care vine din nori, și care era forța solară, care era ființa supra-corporală: Era Christos Cel care a coborât pe Pământ prin Misteriul de pe Golgota, divinitatea cosmică a Soarelui unită cu forțele Pământului. În primele trei-patru secole se mai știau încă multe despre această taină propriu-zisă. Apoi cunoașterea exterioară a lumii a devenit atât de puternică încât chiar prin ecourile care au ajuns în timpurile următoare nu se mai putea recunoaște înălțimea spirituală la care a fost înțeles evenimentul de pe Golgota în primele secole ale cronologiei creștine. Dar astăzi este timpul în care omenirea trebuie să-și amintească neapărat această înțelegere spirituală a creștinismului din primele secole creștine. Începând din aceste secole, omul a parcurs ceea ce l-a adus la o înaltă înțelepciune pământească. Prin aceasta el a devenit o ființă liberă. Nici măcar vechii inițiați nu erau liberi, pentru că atunci când voiau să-și manifeste impulsurile cele mai profunde, ei se lăsau călăuziți de zei. Omul poate deveni liber numai prin această înțelepciune [pământească] deosebit de înaltă. Aceasta va aduce în vremurile următoare omenirea în situația ca forțele contra-divine, forțele anticreștine, să poată cuprinde sufletele oamenilor. Eu numesc aceste forțe anticreștine, forțe ahrimanice.
Noi avem o știință avansată, dar ea încă nu este christificată. Noi vorbim despre natură, și nimeni nu găsește un motiv să christifice această știință a naturii. Însă acest lucru trebuie să se întâmple. Această știință a naturii trebuie să devină christificată, căci altfel se pierd toate cele de care are omul nevoie din Cosmos. În vremurile vechi, oamenii mai erau încă receptivi, ei mai aveau încă o înțelegere [a influențelor cosmice] care străbat alimentația în general, pe care o savurează omul. Dar viața a devenit tot mai străină de viața cosmică. În cultura egipto-caldeeană de mai târziu, vechii inițiați mai puteau vorbi încă de forțele zeilor, de forțele care pătrund în plante, în pietre. De aceea a luat naștere în acel timp știința vindecării, medicina. Remediile cele mai eficiente provin încă din acele timpuri vechi, numai că acest lucru nu se cunoaște. Noi trebuie să ne întoarcem și în această privință la izvoare, trebuie să dobândim o medicină care să vadă realmente forțele mai profunde ale ființelor. Soluția îi revine noii științe a inițierii, și antroposofia nu dorește altceva decât să ofere omenirii ceea ce se poate realiza în ziua de azi. Începând din anul 1899, epoca întunecată – Kali Yuga, așa cum au numit-o vechii profeți – s-a încheiat. În jurul nostru trăiește o lume spirituală care se poate revela. Noi o putem observa, și este sarcina noastră să ascultăm aceste revelații. Înspre aceasta ar dori antroposofia noastră să conducă omenirea. Sarcina care îi revine antroposofiei nu este numai o problemă a omenirii, ci o problemă generală a Universului.
Atunci când comunicăm în detaliu, în termeni concreți, cunoștințe ale științei inițierii, atunci trebuie să fim conștienți că în anumite circumstanțe unele aspecte sau altele pot fi luate în derâdere. Dar tocmai din ceea ce am spus astăzi în introducere, anume că avem nevoie de oameni care să cunoască din știința inițierii amănunte despre evoluția omenirii, poate reieși totodată cât de necesar este ca noi să nu plutim oarecum în nori cu niște cunoștințe generale, ci să vivifiem aceste cunoștințe prin aceea că pătrundem realmente cu ele în viața oamenilor. Și acest lucru se va înfăptui numai dacă aceste cunoștințe se implică întru totul cu putere în viața omenească. Acum aș dori să vă relatez următoarele.
În răstimpul uneia dintre ultimele cruciade, într-o mănăstire italiană trăia un tânăr călugăr. Acesta era deosebit de dotat, și el se putea realmente cufunda în ceea ce se transmisese ca tradiție din vechile timpuri creștine – nu în Scriptură, ci de la om la om – și care mai trăia în anumite mănăstiri. Despre acestea îi povestea uneori un călugăr în vârstă celui tânăr, și el ascultase multe asemenea istorisiri. El s-a alăturat apoi uneia dintre cruciadele târzii, și s-a îmbolnăvit în Palestina, sau undeva prin Asia Mică, și a primit o îngrijire în răstimpul căreia a cunoscut un călugăr și mai bătrân, inițiat în tainele creștinismului. Atunci s-a stârnit în el dorul de a simți și de a cunoaște misterele mai profunde ale creștinismului. Acest tânăr călugăr a murit în Orient; el s-a renăscut în epoca noastră, el a renăscut ca o personalitate în care existau aceste forțe din viața anterioară și care s-au manifestat într-un mod remarcabil în el. După cum spuneam, sunt lucruri care pot fi și ridiculizate, dar există întru totul necesitatea de a vorbi despre lucruri concrete din știința inițierii. Va veni cândva vremea în care se va înțelege că despre aceste lucruri se poate vorbi atât din perspectivă spirituală cât și din perspectivă istorică, așa cum se face în privința realităților științifice exterioare. Această personalitate este cea cunoscută sub numele de cardinalul Newman [Nota 25]. Urmăriți-i viața din tinerețe, cunoașterea, ceea ce a spus el, și atunci veți vedea că în el trăia o personalitate puternică, plină de un altfel de creștinism decât cel pe care îl avea în jurul său, și veți înțelege de ce voia această personalitate să iasă din forma intelectuală a creștinismului, de ce visa ea la un alt tip de conștiență, la acea conștiență pe care o avuseseră pe Pământ primii ucenici ai lui Christos Cel Înviat. Dacă veți urmări apoi această viață în continuare și veți vedea ce afirmație semnificativă [Nota 26] a rostit cardinalul Newman la investirea sa în această funcție: Nu există salvare pentru religie dacă nu apare o nouă revelare –, dacă veți cuprinde toate acestea cu privirea atunci veți înțelege această căutare ca provenind dintr-un dor intens, dintr-o viață pământească anterioară. Newman simțea ceea ce răzbătea la suprafață din acele forțe spirituale despre care v-am vorbit în a doua parte [Nota 27] a conferinței, el presimțea faptul că se poate dobândi o nouă știință inițiatică printr-o dezvoltare specială, și că în felul acesta se poate ajunge la o nouă revelație spirituală. El nu a ajuns mai departe de un anumit tradiționalism, în viziunea sa creștină. Nu este nevoie să vă spun până unde a ajuns el, asta puteți citi în țara dumneavoastră despre cardinalul Newman. El s-a străduit să iasă din ceață și să ajungă la lumină, dar a rămas de fapt în ceață. O cunoaștere mai profundă a ființei sale ne arată că de fapt nu a fost el de vină, ci în această privință el a fost realmente o jertfă a timpului său, o jertfă a ceea ce am numit eu aici forțe ahrimanice. Acestea au acționat extraordinar de puternic asupra lui, ca niște atacuri, și i-au capturat forța gândirii astfel încât aceasta nu s-a putut dezvolta liber în spiritualitate. Dar cel care vrea să se dezvolte liber în ziua de azi trebuie să-și elibereze forța gândirii de înlănțuirea acesteia de creier.
Ahriman și-a obținut marele său succes prin aceea că a scurtat cea de-a doua jumătate a vieții omenești de la moarte până la o nouă naștere. Nu-i așa, această viață dintre moarte și o nouă naștere se scurge într-un anumit timp. Acest timp, care a fost prezentat în Dramele mele mister [Nota 28], constă din două jumătăți. Ceea ce se desfășoară după ceea ce am numit eu miezul nopții cosmice, este a doua jumătate. Ahriman încearcă să scurteze această a doua jumătate, de la miezul nopții cosmice până la naștere. În felul acesta el cuprinde creierul omenesc cu forța de gândire a acestuia, cu o mare energie și într-o mare grabă. El se agață oarecum în creier. Ahriman încearcă să-i lege pe oameni tot mai mult de Pământ. Acesta este modul în care acționează forțele ahrimanice tot mai mult asupra oamenilor, în care acestea vor să implice tot mai mult forța gândirii în viața pământească, în comparație cu implicarea acesteia în lumea spirituală: Oamenii se nasc cu 1-2 secole mai devreme. Însă acest fapt trebuie depășit printr-o energie puternică. Pe vremea când cardinalul Newman mai era încă la putere, el nu și-a putut elibera suficient forța de gândire, în ciuda marii sale energii, căci altfel nu ar fi vorbit despre ceva care trebuie să vină, ci ar fi găsit el însuși calea către noua revelație. Trebuie să vorbim despre o astfel de personalitate atunci când vrem să indicăm ceea ce vrea să-i aducă pe oameni la o nouă viață, atunci când vrem să vorbim despre spiritualitate. Căci această spiritualitate va face din nou inteligibil oamenilor Misteriul de pe Golgota în modul pe care l-am indicat eu, în așa fel încât ei să-l poată pătrunde cu întreaga lor omenie, încât să-l poată trăi înlăuntrul lor cel mai profund. Am vrut să dau acest exemplu al cardinalului Newman pentru ca din astfel de personalități tragice să se studieze ceea ce este necesar. Și în această direcție multe pot fi studiate tocmai în această țară. De aceea, ar trebui să se înțeleagă în această țară și că există o necesitate interioară de a face din nou inteligibilă acea viață spirituală din care a smuls cardinalul Newman de către forțele ahrimanice, de a face din nou inteligibile acea viață spirituală și acea cunoaștere spirituală pentru omenire, pentru ca această civilizație să poată fi salvată înainte de a pieri.
Și se poate spune că din înțelegerea unor astfel de conexiuni concrete – dacă se recunosc aceste conexiuni – provine idealul de a face tot posibilul pentru răspândirea vieții spirituale a omenirii. Aceasta este singura posibilitate. Să fim conștienți de faptul că forțele ahrimanice sunt foarte puternice. Dar cele despre care vrea să depună mărturie antroposofia au dușmani foarte puternici, care sunt inspirați de puterile ahrimanice. Aceste forțe devin din ce în ce mai puternice! Asta am dorit să vă spun astăzi, ca să nu fiți surprinși când ceea ce vrea să pășească în lume ca Mișcare antroposofică va trebui să lupte tot mai mult cu asemenea forțe cumplit de ostile. Trebuie să fie oarecum un rezultat real al faptului că noi înțelegem ce anume se vrea prin aceste eforturi antroposofice și prin aceea că avem o atenție trează asupra atacurilor extrem de calomnioase sau de alt tip ale dușmanilor noștri, care nu doresc să lase această Mișcare să dăinuie. Dar oricât de puternice ar fi acestea, la fel de puternică trebuie să fie și forța omului prin aspectul pozitiv al propriei sale energii. Este necesar să răspândim concepția antroposofică despre lume într-o manieră limpede și onestă, chiar dacă unii o prezintă lumii în așa fel încât mulți nu vor crede în ceea ce se voiește a fi cultivat tocmai prin Mișcarea antroposofică.
Și de aceea aș dori să se găsească totuși mulți oameni care să vivifieze în ei puterea – în ciuda deformărilor și întunecării care vor interveni față de ceea ce voiește Mișcarea antroposofică – pentru ca prin cuprinderea a ceea ce este pozitiv în ei să înainteze în sensul afirmării acestei spiritualități în fața lumii. Și asta înseamnă totodată să recunoaștem că ea este o necesitate pentru evoluția omenirii.
Și dacă ne-am întâlnit în înțelegerea reciprocă a acestui caracter interior al ființei antroposofice și al importanței sale pentru timpul nostru, dacă ne-am apropiat întrucâtva în privința înțelegerii reciproce, atunci faptul de a fi fost împreună aici – pe care a trebuit să-l așteptăm [Nota 29] de-a-lungul timpului – a adus acele roade pe care eu le-aș considera, măcar pentru sufletul meu, ca fiind cele mai frumoase. Și în spiritul acestor roade și cu gândul la această înțelegere reciprocă, vrem să rămânem sufletește împreună, chiar dacă ne despărțim din punct de vedere spațial.
