Vom lua în considerare, astăzi, unele aspecte care pot fi sintetizate pentru un cerc lărgit de antroposofi cu ajutorul unora dintre adevărurile cunoscute nouă. Vă este poate cunoscut modul de a descrie acele lumi pe care omul trebuie să le parcurgă între moarte și o nouă naștere, dat de mine în cartea Teosofia [Nota 39]. Azi aș dori să descriu câteva din aceste lumi, dintr-un punct de vedere diferit față de cel adoptat în acea carte.
În Teosofia au fost folosite în cea mai mare parte imaginațiuni pentru lumea sufletească și cea spirituală prin care trece omul după ce a pășit prin poarta morții, pentru a urca, în dezvoltarea sa ulterioară, spre o nouă viață pământeană. Azi nu vreau să mă folosesc de punctul de vedere imaginativ pentru a vă prezenta această problemă, ci mai mult de inspirație. Pentru a înțelege, putem lua ca punct de plecare trăiri pe care le avem în cursul vieții noastre pe Pământ.
Într-un moment oarecare dintre naștere și moarte ne aflăm în corpul nostru fizic, față în față cu lumea. Ceea ce se află în interiorul corpului nostru fizic noi numim ființa noastră umană. Acceptăm premisa că această ființă umană nu ascunde numai realități anatomice și procese fiziologice, ci admitem că în interiorul lui se desfășoară și procese sufletești și spirituale. Vorbim despre noi înțelegând prin aceasta ceea ce se află în interiorul corpului nostru și privim lumea din jurul nostru, pe care o numim ambianța noastră. Știm că ne facem reprezentări despre această lume exterioară, iar aceste reprezentări continuă să trăiască în noi. Astfel încât în jurul nostru există lumea înconjurătoare și într-o oarecare măsură imagini reflectate ale acestei lumi, care se află în viața noastră sufletească.
Când ne aflăm în viața dintre moarte și o nouă naștere, ne aflăm în însăși lumea care este ambianța noastră aici pe Pământ. Tot ceea ce puteți vedea cu mare precizie sau ce puteți numai bănui a fi lume exterioară devine lumea dumneavoastră interioară. Acesteia i vă adresați, spunând: Eul meu. Așa cum considerați că plămânul dumneavoastră aparține Eului dumneavoastră, între moarte și o nouă naștere considerați Soarele și Luna ca fiind organele dumneavoastră, ca fiind ceea ce se află în interiorul dumneavoastră. Și singura lume exterioară pe care o aveti sunteți dumneavoastră înșivă, așa cum sunteți pe Pământ, sunt organele dumneavoastră terestre.
Dacă aici, pe Pământ, spunem: În noi un plămân, în noi o inimă, în afara noastră un Soare, în afara noastră o Lună, în afara noastră un cerc de constelații zodiacale, în viața dintre moarte și o nouă naștere spunem: În noi un cerc de constelații zodiacale, în noi Soarele, în noi Luna, în afara noastră plămân, în afara noastră inimă. Tot ceea ce purtăm în interiorul nostru devine tot mai mult, între moarte și o nouă naștere, lumea noastră exterioară, Universul nostru, Cosmosul nostru. Concepția privind relația dintre lume și om este complet opusă când trăim între moarte si o nouă nastere.
și așa se face că atunci când viețuim moartea, așadar când trecem prin poarta morții, avem mai întâi o viziune clară despre ce era aici, în vremea când eram pe Pământ, numai o imagine. Trebuie să vă reprezentați că această imagine face asupra dumneavoastră impresia unei lumi exterioare. Mai întâi aveti această imagine, ca un fel de viziune în dumneavoastră. Și după moarte aveți la început o conștiență despre ceea ce ați fost pe Pământ ca om, în forma unor amintiri și imagini terestre. Dar acestea se sting din ce în ce mai mult și dumneavoastră ajungeți la intuirea omului: lumea Eului, omul-Univers. Aceste imagini se intensifică. Numai că nu trebuie să vă imaginați că atunci plămânul va arăta așa cum arată acum. Nu ar fi o înfățișare care v-ar putea înlocui frumoasa înfățișare a Soarelui și a Lunii; dar ceea ce era atunci plămân, ce era inimă este ceva mult mai important, mai puternic decât ceea ce sunt acum Soarele și Luna în fața ochiului uman.
Pe această cale se obține o impresie despre ceea ce este, de fapt, Maia. Oamenii vorbesc despre Maia, despre marea iluzie care este aici lumea pământeană, dar ei nu cred cu adevărat în aceasta; oamenii tot mai cred că totul este așa cum arată în fața ochilor pământești. Dar nu acesta este cazul. Plămânul este numai o formațiune aparentă, la fel și inima. În realitate plămânul nostru este o parte a Cosmosului nostru, și cu atât mai mult inima; căci inima noastră este ceva mult mai maiestuos, ceva mult mai important decât un Soare.
Noi vedem cum răsare treptat o lume cosmică uriașă, despre care vorbim astfel, încât spunem: Jos este cerul. Dar, de fapt, înțelegem că jos este ceea ce pregătește capul uman prin incarnarea viitoare; sus este ceea ce este jos. Totul se inversează. Acolo se află toate forțele care pregătesc omul pentru a se îndrepta spre Pământ, pentru a sta în viața pământeană viitoare pe cele două picioare ale sale.
Aceasta o putem sintetiza prin cuvintele: Cu cât ne apropiem de o nouă viață pământeană, cu atât mai mult se contractă pentru noi Universul om. Devenim din ce în ce mai conștienti că acest Univers la început maiestuos (mai ales la mijlocul intervalului dintre moarte și o nouă naștere) se atrofiază, că din planetele pe care le purtăm în noi, din țesătura pe care o realizează planetele rezultă ceea ce mai târziu vibrează, pulsează în corpul eteric uman, că stelele fixe din cercul de constelații zodiacale devine ceea ce formează viața noastră neurosenzorială. Se formează mai întâi un corp spiritual, apoi un corp eteric, care este preluat de pântecele matern și îmbrăcat cu materie terestră, când a devenit foarte mic.
și vine clipa când ne apropiem de viața pământeană, când simțim dispărând Universul pe care l-am avut mai înainte. El se contractă, devine mai mic. Acest lucru produce în noi dorul de a reveni pe Pământ, de a ne contopi din nou cu un corp fizic, pentru că, într-un fel, acest Univers se retrage în fața vederii spirituale. Dacă analizăm cum devenim oameni, trebuie să ținem seama de o cu totul altă desfășurare a timpului. Viața dintre moarte și o nouă naștere durează secole, și dacă un om s-a născut în secolul al XX-lea, atunci coborârea sa este pregătită lent, încă din secolul al XVI-lea. Și avem omul, care acționează apoi într-o anumită relație asupra condițiilor de pe Pământ.
Un stră-străbunic al dumneavoastră s-a îndrăgostit în secolul al XVI-lea de o stră-străbunică; ei au simțit o dorință vie de a fi împreună. În această dorință ați acționat deja dumneavoastră, din lumile spirituale. Și când în secolul al XVII-lea un stră-străbunic mai puțin îndepărtat a iubit o stră-străbunică mai puțin îndepărtată, dumneavoastră ați fost într-un anumit sens mijlocitorul. V-ați cercetat întregul șir de generații, astfel încât în final să rezulte cei care puteau fi mama și tatăl dumneavoastră.
În această nedeterminare misterioasă care se află în relațiile de iubire pământeană sunt în joc acele forțe care pornesc de la cei care caută incarnări viitoare. Din această cauză nu există niciodată libertate deplină, conștientizare deplină în ceea ce privește întâlnirea persoanelor masculine și feminine în cadrul relațiilor exterioare. Aceste lucruri sunt cu totul în afara înțelegerii oamenilor.
Ceea ce numim azi istorie este, de fapt, ceva cu totul exterior. Despre istoria sufletelor oamenilor nu aflăm mare lucru în viața exterioară actuală. Oamenii de azi ignoră total faptul că sufletele oamenilor simțeau cu totul altfel în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Nu tot atât de clar, ci mai mult ca într-o stare de vis, oamenii secolelor al X-lea, al XI-lea și al XII-lea mai știau despre astfel de forțe tainice care acționau din lumea spirituală, venind însă de la suflete omenești. În Occident nu s-a vorbit prea mult despre vieți terestre repetate, despre reincarnări. Dar pretutindeni au existat oameni care știau despre aceste lucruri. Numai bisericile au eliminat toate gândurile legate de viețile terestre repetate și le-au afurisit. Și trebuie să vă faceți o reprezentare despre faptul că mulți oameni din Europa au știut până în secolele al XII-lea și al XIII-lea că omul parcurge vieți terestre repetate.
Apoi a venit timpul în care omenirea occidentală trebuia să se dezvolte prin intelectualitate. Omul trebuia să-și obțină libertatea treptat. În timpurile vechi nu exista libertate, atunci era prezentă clarvederea încețoșată asemănătoare visului. Nu există libertate, ci cel mai mult o credință în libertate, în acele relații interumane care sunt, să spunem, dominate de iubirea pământeană pe care am descris-o. În acest caz este întotdeauna în joc interesul sufletelor care vor coborî pe Pământ.
Dar omenirea trebuie să devină, totuși, în cadrul evoluției pe Pământ, din ce în ce mai liberă. Pământul atinge scopul evoluției numai dacă omenirea devine din ce în ce mai liberă. Pentru aceasta a fost necesară intelectualitatea, într-o anumită epocă. Acea epocă este epoca noastră. Dacă priviți în urmă la condițiile terestre în care oamenii au avut o clarvedere asemănătoare visului, vedeți că în această clarvedere trăiau întotdeauna entități spirituale. Omul nu putea spune pe atunci: Am în cap gândurile mele. Ar fi fost un neadevăr. În timpurile vechi el trebuia să spună: Eu în cap am viața îngerilor. Dar mai târziu el trebuia să spună: Am în cap viața spiritelor elementare. A venit mai întâi secolul al XV-lea, apoi secolele al XIX-lea și al XX-lea, când omul nu mai avea în cap nimic spiritual, nu mai avea în cap decât gânduri, gânduri.
Prin faptul că nu mai avea nimic de natură sprituală mai înaltă în sine, el și-a putut construi imagini despre lumea exterioară. Dar putea să fie liber omul atât timp cât spiritele trăiau în el? Acest lucru nu era posibil. Spiritele îl dirijau, îi dădeau totul. Omul a putut deveni liber abia atunci când nu a mai fost dirijat de spirite, când nu a mai avut decât gânduri-imagini.
Gândurile-imagini nu te pot constrânge la nimic. Dacă te așezi în fața oglinzii, chiar dacă imaginile reflectate pot reprezenta oameni răi, ele nu vă vor creea niciodată o problemă; niciodată nu vă vor da o palmă adevărată, pentru că nu au realitate, pentru că sunt imagini. Dacă vreau să iau o hotărâre oarecare, pot să fac să se vadă acest lucru în imaginea reflectată, dar aceasta nu poate lua nici o decizie.
În epoca în care intelectualitatea nu introduce în cap decât gânduri, ia naștere libertatea, căci gândurile nu pot să ne constrângă. Dacă lăsăm ca impulsurile noastre morale să fie numai gânduri, așa cum ați văzut în cartea Filosofia libertății [Nota 40], putem ajunge la libertate în epoca noastră. Așa încât în mod obligatoriu trebuia să vină un timp al intelectualismului. Sună ciudat, dar așa stau lucrurile. A trecut timpul când oamenilor le era permis să dezvolte intelectualitatea pură, simpla gândire în imagini. Acest lucru a trecut o dată cu secolul al XIX-lea. Oamenii dezvoltă aceste gânduri-imagini, iar gândurile cad pradă forțelor ahrimanice; forțele ahrimanice găsesc calea de acces spre om, care își pierde din nou libertatea în relația cu forțele ahrimanice. În prezent omenirea se află în fața acestui pericol.
Omenirea se află în fața eventualității fie de a înțelege lumea spirituală, de a înțelege că așa ceva este realitatea așa cum am descris-o azi, fie să o conteste. În acest din urmă caz, dacă ajungi să contești în prezent această realitate nu mai poți gândi liber, ci Ahriman, forțele ahrimanice încep să gândească în omenire; atunci toată evoluția umană se va înscrie pe o linie descendentă.
Așadar, este imperios necesar ca tot mai mulți oameni să înțeleagă că trebuie să ne reîntoarcem la viața spirituală. Acest sentiment al necesității întoarcerii la viața spirituală este ceea ce ar trebui să caute în prezent oamenii în sinea lor. Dacă nu-l caută, omenirea va cădea pradă lui Ahriman. Acestui lucru ar fi bine să i se acorde prioritate înaintea oricărui alt gând, care ar trebui să fie contemplat în lumina acestuia.
Acest lucru am vrut să-l comunic în prima parte a conferinței de azi. Poate că domnul Kaufmann [Nota 41] va fi atât de amabil să traducă această primă parte. Apoi voi continua.
* * *
Prin astfel de expuneri poate deveni evident că viața parcursă în lumea spirituală între moarte și o nouă naștere este fundamental diferită de cea pe care o parcurgem între naștere și moarte. Din această cauză nu sunt suficiente imaginile luate din viața pământească, pentru a caracteriza viața spirituală propriu-zisă a omului, ci putem conduce numai, încet și treptat, la o înțelegere a ceea ce este realitate în lumea spirituală. Vreau să dau unele exemple în acest sens.
Presupuneți că omul își părăsește aici corpul său pământesc și pleacă cu viața sa spiritual-sufletească dincolo, în lumea spiritual-sufletească. Să presupunem că o persoană care și-a dobândit cunoașterea inițiatică în sens mai intim are posibilitatea să urmărească sufletele în viața lor de după moarte. În acest scop sunt necesare numeroase pregătiri, este necesară o anumită karma care să lege omul de aici cu omul de dincolo. Este vorba de a obține posibilitatea de înțelegere cu un om care a trecut pragul morții. Vă vorbesc despre viețuiri spirituale de o deosebit de mare dificultate, căci, în general, este mai ușor să descrii lumea în mod spiritual, decât să te apropii de un mort. Oamenii cred că nu ar fi greu să ajungi la un mort; este mult mai greu să ajungi cu adevărat la el decât să obții cunoștințe spirituale generale.
Aș dori să vă fac cunoscute unele particularități ale comunicării cu morții. Mai întâi, nu este posibil să comunici cu morții decât dacă te poți transpune în capacitatea lor de amintire despre lumea fizică. Morții mai păstrează o legătură cu vorbirea umană, chiar cu limba pe care au vorbit-o aici, pe Pământ. Dar atitudinea lor față de limbă se modifică. Astfel, se observă, când comunicăm cu un mort, că acesta nu mai are nici o înțelegere, nici cea mai slabă înțelegere, pentru substantive. Poți adresa substantive unui mort, dar el pur și simplu nu le aude. În schimb, mortul păstrează un timp destul de îndelungat înțelegerea pentru toate cuvintele ce desemnează acțiuni.
De regulă, obții o înțelegere cu mortul numai dacă te pricepi să-i pui întrebări. Uneori trebuie să procedezi în așa fel, încât să trăiești împreună cu el ceva foarte concret – căci după moarte imaginile din sufletul său sunt mai mult reprezentări abstracte –, așadar trebuie să te concentrezi asupra unui lucru care este o viețuire concretă, reală, pe care aici, în viață fiind, o iubea foarte mult; numai așa te poți apropia treptat de mort.
De obicei, nu primești imediat un răspuns. Adeseori răspunsul vine doar după câteva zile. Dar nu primești niciodată răspuns dacă pui întrebarea cu ajutorul substantivelor. Trebuie să încerci să dai oricărui substantiv o formă verbală. Această pregătire este deosebit de necesară. Ceea ce înțelege mai bine un mort sunt verbele pe care le faci intuitive. Așadar, el nu va percepe niciodată cuvântul „masă”, dar dacă reușești să-i reprezinți acțiunea de a face o masă, așadar ceva ce se află în devenire, atunci, treptat, poți să te faci înțeles, astfel încât el să intuiască întrebarea și să obții răspunsul, care uneori este sub formă de verb, dar care adeseori este sub forma a ceea ce aici, pe Pământ, considerăm că sunt interjecții, cuvinte ce exprimă senzații.
Mortul vorbește în alcătuiri de litere, de sunete. Și cu cât a dăinuit mai mult în lumea spirituală după moarte, el ajunge să vorbească într-o limbă pe care ți-o însușești când obții pentru limba pământeană o capacitate de diferențiere, când nu mai ești legat de semnificația abstractă a cuvintelor, când pătrunzi în conținutul de simțire al sunetelor.
Așa cum am mai spus și în conferințele privind educația, în cazul vocalei A resimțim ceva ca o mirare. Mirarea o preluăm în sufletul nostru, dacă nu spunem A, ci Ah! Aceasta înseamnă A = mă mir, și mirarea intră în mine: h (în germană, A și ch, Ach!). [Fraza care urmează este intraductibilă, se comentează adăugarea unui m, ceea ce în limba germană duce la cuvântul mach! (fă!) – n. tr.] În acest fel vin adeseori răspunsurile morților. Ei nu vorbesc engleza, germana și nici rusa, ei vorbesc astfel, încât numai sufletul și inima îi înțelege, atunci când sufletul și inima sunt în legătură cu urechile.
V-am spus mai înainte: Inima este mai maiestuoasă decât Soarele. Pentru accepția terestră, inima se află undeva înăuntru, și dacă o scoatem ca piesă anatomică ea nu are un aspect frumos. În realitate, inima se află în întregul om, pătrunde toate celelalte organe, sălășluiește și în ureche. Noi trebuie să ne obișnuim tot mai mult cu această limbă de suflet a morților, dacă îmi este îngăduit s-o numesc astfel.
Prin ea ne obișnuim, dacă eliminăm treptat tot ce ține de substantive, să pătrundem în verbal. Activitatea, devenirea sunt înțelese de om mult timp după moarte. Mai târziu el înțelege o altă limbă decât cea adevărată. Ceea ce primim de la cel mort trebuie să retranspunem într-o limbă terestră.
În felul acesta, omul se dezvoltă treptat afară din corpul său, în lumea spirituală, în timp ce întreaga sa viață sufletească se schimbă. Și când vine timpul ca omul să se apropie de Pământ, el trebuie să-și modifice din nou întreaga viață sufletească, căci sosește clipa în care se va afla în fața unei sarcini uriașe, clipa în care va trebui să alcătuiască singur forma astrală și apoi forma eterică a omului viitor, care va trăi în plan fizic pe Pământ.
Ceea ce facem aici, jos, pe Pământ, este o lucrare exterioară. Mâinile noastre se ocupă de modelarea a ceva exterior. Când ne atlăm între moarte și o nouă naștere sufletul nostru se ocupă de alcătuirea corpului nostru. Faptul că omul rezultă prin ereditate este numai o aparență. Prin ereditate nu i se dă decât învelișul fizic exterior, dar chiar și forma organelor trebuie să o dea omul. Vreau să vă dau un exemplu în acest sens.
Când omul se apropie de viața pământeană, el mai poartă în sine Soarele și Luna. Dar treptat Soarele și Luna se atrofiază, contopindu-se. Atunci simțiți ca și cum cei doi plămâni s-ar contopi în dumneavoastră. Astfel percepeți existența dumneavoastră cosmică, contopirea organului dumneavoastră solar cu organul dumneavoastră lunar. Și atunci se desprinde ceva din Soare și ceva din Lună. Acum ai ceva – cum ai avut mai devreme în tine Soarele și Luna – care este un fel de imagine a Soarelui și a Lunii. Ai în fața ta două sfere uriașe, dintre care una este Soarele spiritualizat, cealaltă Luna spiritualizată: una din sfere este strălucitoare, cealaltă mocnește, este caldă mai mult în sine, păstrând parcă lumina, în mod egoist, la suprafața sa.
Aceste două sfere care se desprind de omul modificat cosmic – de acest Adam Kadmon [Nota 42] existând încă și azi – se apropie din ce în ce mai mult. Apoi, când cobori pe Pământ spui: Soarele și Luna devin una. Și aceasta este ceea ce te conduce – începând de la stră-străbunică, străbunică, bunică și așa mai departe – la acea mamă care trebuie să te nască. În această evoluție te conduc Soarele și Luna, dar în același timp se și apropie din ce în ce mai mult una de cealaltă.
Și atunci vezi o sarcină în fața ta. Vezi un singur punct, încă îndepărtat, în embrionul uman. Și vezi cum ceea ce a rezultat din Soare și Lună ca ceva unitar se apropie de mamă. În fața ta vezi o sarcină pe care o pot caracteriza după cum urmează.
Gândiți-vă că această mănușa ar fi ceea ce ți se prezintă drept Soare și Lună reunite. Știi că atunci când conștiența ta cosmică va dispărea cu totul, când vei trece prin întuneric – aceasta se întâmplă după concepție, când omul se cufundă în embrion –, va trebui să întorci totul pe dos, astfel încât interiorul să vină spre exterior. Ceea ce au fost Soarele și Luna trebuie să le întorci pe dos, și atunci ia naștere un mic orificiu; prin acesta trebuie să intri în Eul tău, și acesta va fi, în imagine, corpul tău uman pe Pământ.
Vedeți, aceasta este pupila din ochiul uman. Din acel lucru care aici este unu apare dualitatea, doiul, ca și cum ar lua naștere două imagini în oglindă. Acestea sunt cei doi ochi umani, la început uniți, pentru ca apoi să se întoarcă pe dos, ca Soare și Lună unificate.
Îți revine această sarcină, pe care o îndeplinești în mod inconștient. Trebuie să întorci totul pe dos, să scoți interiorul spre afară și să intri prin micul orificiu. În stadiul embrionar se formează două imagini-cópii fizice. Căci ochii embrionari fizici sunt două imagini: ceea ce a luat naștere din Soare și Lună.
În felul acesta se perfecționează diferitele părți ale organismului uman, prin faptul că ceea ce este viețuit ca fiind întregul Univers este adunat, în timp ce i se dă o anumită formă. Părțile de organism formate în felul acesta nu fac apoi decât să se îmbrace și să se răsîmbrace cu ajutorul materialului atât de plastic care este materia. Pe aceasta numai o acceptă. Dar forțele, pe acelea le formează, le formează din Univers.
Dacă, de exemplu, Soarele se află, în perioada de dinaintea nașterii, în semnul Leului – nu este necesar ca aceasta să fie poziția de la naștere, poate fi și cu mai mult timp înainte –, nu acum îți faci din Soare și Lună ochiul, acest lucru se va întâmpla într-un alt moment; în acest timp însă te unești cu interiorul Soarelui. Dacă ai intra în interiorul Soarelui, acesta ar arăta cu totul altfel decât își imaginează azi fizicienii. Reprezentarea fizicienilor este atât de candidă! Interiorul Soarelui nu este o minge de gaz, ci ceva mai puțin decât spațiul, de unde spațiul este chiar eliminat. Dacă îți imaginezi spațiul ca ceva care are întindere, care presează, interiorul Soarelui ar trebui să ți-l reprezinți ca ceva care absoarbe, ca spațiu negativ, mai gol decât spațiul. Foarte puțini oameni ajung la o reprezentare adecvată. Când traversezi acest spațiu negativ, viețuiești ceva căruia poți din nou să-i dai formă și care apoi apare ca inimă umană.
Din Soare și Lună nu se alcătuiește numai forma ochilor; și forma inimii este dată tot de Soare, dar numai dacă Soarele înglobează în sine și forțele care îi parvin de la constelația Leului, transmițându-le mai departe.
În felul acesta omul își construiește întregul organism, fie din mișcările, fie din constelațiile de stele din Univers. Acest organism uman este o reflectare a lumii stelare și o mare parte a lucrării dintre moarte și o nouă naștere constă din aceea că ne construim corpul din Univers. Ființa umană, așa cum există pe Pământ, este un Univers, dar un Univers atrofiat. Iar științele naturii sunt atât de naive, încât cred că omul nu se naște decât din germenele uman! Este ca și cum cineva, observând că acul magnetic care arată mereu cu un capăt spre nord și cu celălalt spre sud, ar începe să caute forțele care îi dirijează poziția numai în interiorul acului magnetic și nu ar privi Pământul ca pe un magnet.
Așa stau lucrurile când cineva spune: Omul ia naștere din germenele uman. El nu ia deloc naștere din germenele uman, ci din întregul Univers. Iar elementul său spiritual-sufletesc dintre moarte și o nouă naștere colaborează la forma umană sufletesc-eteric-suprasensibilă, care apoi se poate înveșmânta cu materia fizică. Omul nu este decât scena pentru ceea ce Universul și el însuși realizează cu forțele sale metamorfozate în fizicul său.
Astfel se dezvoltă omul. Totul începe cu limbajul, prin încetarea folosirii substantivelor și prin trecerea la un nou limbaj. Se trece de la limbă la vederea interioară a lumii stelare, apoi el trăiește în lumea stelelor. Și abia după aceea începe să articuleze și să diferențieze din lumea stelelor, să formeze ceea ce el va deveni, ceea ce el va fi în incarnarea următoare. În felul acesta se trece din fizic în spiritual, prin transformarea limbii; și așa se întoarce înapoi, prin transformarea Universului în om. Și numai când înțelegem cum spiritual-sufletescul care se pierde în acest fel în vorbire devine una cu lumea stelară și apoi se retrage din această lume pătrundem acest întreg ciclu vital al omului dintre moarte și o nouă naștere.
Aceste lucruri erau clare multor oameni pe vremea când a avut loc pe Pământ Misteriul de pe Golgota. Atunci nimeni nu credea că Iisus Hristos s-a dezvoltat pe Pământ, ci exista părerea că el a fost mai întâi în acea lume căreia îi aparținem între moarte și o nouă viață, și se reflecta asupra modului în care a coborât și a trecut în Pământ.
Știința inițiatică a fost renegată chiar de lumea romană; trebuiau să rămână numai dogmele vechi. Un anumit grup constituit în Italia după Misteriul de pe Golgota a făcut toate eforturile pentru ca vechile metode de inițiere să nu se transforme în metode noi; trebuiau să rămână oamenilor numai cunoașterea lumii fizice exterioare, iar despre lumile suprasensibile nu trebuiau să aducă informații decât dogmele vechi, pe care oamenii le preiau ca noțiuni cu ajutorul intelectului și nu le mai înțeleg; ei trebuie numai să creadă în ele. În felul acesta cunoașterea care a existat înainte a fost împărțită într-o știintă despre lumea pământeană și într-o credință într-o altă lume, până când această credință s-a atrofiat într-atât, încât pentru unii ea nu mai este alcătuită decât dintr-o sumă de dogme care nu mai sunt înțelese și care nu mai constituie decât un punct de sprijin pentru a putea crede. Ce crede oare omul modern care nu mai este legat de dogmele Sfintei Treimi? Ceva încețoșat, foarte general, spiritual. Dar noi trebuie să ne întoarcem la concepția prin care putem să viețuim participativ în sfera spiritualului; asta înseamnă că avem nevoie de o știință inițiatică, o știință care ne vorbește astfel: Admiră ochiul uman, el însuși este o mică lume. Nu este o simplă imagine, este ceva real, din motivele expuse mai sus. Căci acest ochi a fost o dată, când ne aflam între moarte și o nouă naștere, o unitate, și aceasta, care ulterior s-a răsturnat, a reprezentat o contopire a doi ochi, pentru că, dacă am fi structurați să vedem numai cu un ochi, ca ciclopii, nu am putea dezvolta niciodată Eul într-o lume vizibilă; l-am dezvolta numai în lumea sentimentelor.
Helen Keller [Nota 43] prezintă o altă lume a sentimentelor și a reprezentărilor decât ceilalți oameni; ea se poate înțelege cu alții numai pentru că i-a fost înțeleasă vorbirea. Fără aceasta nu am putea dezvolta o reprezentare a Eului. Noi o dezvoltăm numai pentru că putem așeza mâna dreaptă peste cea stângă, mai ales când așezăm deasupra membrele simetrice. În felul acesta dezvoltăm și o reprezentare subtilă a Eului, pentru că încrucișăm cu cei doi ochi axa vizuală, atunci când privim. Întotdeauna când privim ceva încrucișăm ochii.
Cei doi ochi materiali sunt o unitate pe plan spiritual. Și acest unu se află în spatele rădăcinii nasului, acest ochi unu, acest spiritual care se oglindește și devine doi ochi. Pentru că omul poate fi un om drept și un om stâng, el se poate numi om. Dacă ar fi numai drept sau numai stâng și nu o ființă simetrică orice reprezentare ar ieși afară, în lume; nu am ajunge la un Eu închegat.
Prin faptul că reunim cele două imagini ale Soarelui și Lunii într-una singură, ne formăm pentru o incarnare viitoare. Ne spunem: Tu nu te poți descompune, nu poți deveni solar și să ai alături un om lunar. Trebuie să devii un om unitar. Atunci când poți simți această coerență ia nastere din nou acel ochi solar-lunar. Ochiul uman solar-lunar reprezintă transformarea formei a ceea ce purtăm în noi ca ochi, iar cei doi ochi ai noștri sunt, de fapt, imaginile-cópii ale ochiului uman solar-lunar-unitar.
Aceste lucruri am vrut să le spun astăzi despre experiența cu totul diferită pe care o avem când ne aflăm în lumea spirituală, față de cea trăită pe plan fizic. Lucrurile sunt interdependente, dar depind în așa fel unele de altele, încât noi suntem cu totul întorși pe dos. Dacă am putea să răsturnăm omul, să-l întoarcem pe dos, ca să aducem interiorul său spre exterior, în așa fel încât interiorul, de exemplu, inima, să ajungă la suprafața omului – el nu ar rămâne în acest caz viu, ca om fizic, asta puteți s-o credeți –, dacă am putea, apucându-l din interiorul inimii, să-l întoarcem ca pe o mănușă, el nu ar mai fi același om, ci s-ar dilata, devenind un Univers. Căci dacă te concentrezi asupra unui punct din interiorul inimii și ai capacitatea de a te întoarce pe dos în spiritul tău, atunci devii această lume, pe care altminteri o viețuiești între moarte și o nouă naștere. Aceasta este taina interiorității umane care însă în lumea fizică nu poate fi întoarsă spre exterior. Dar inima umană este și ea o lume întoarsă pe dos; astfel este din nou legată lumea terestră fizică cu lumea spirituală. Trebuie să ne obișnuim cu această întoarcere pe dos. Dacă nu ne obișnuim cu ea, nu obținem niciodată o reprezentare corectă despre cum se comportă, de fapt, lumea fizică de aici față de lumea spirituală.
