Aș dori astăzi, în continuarea conferințelor [Nota 1] ținute de mine în ultimele zile ale Goetheanumului dispărut [Nota 2], care se refereau la legătura omului cu mersul anului și la o serie de cunoștințe pe marginea acestei legături, să vă introduc încă o dată într-o epocă, pe care noi am analizat-o în mai multe rânduri și care trebuie bine înțeleasă, dacă vrem să cunoaștem în mod just prezentul evoluției omenirii. Am vorbit atunci despre posibilitatea, ca în om să se producă într-un mod foarte bine stabilit procese, care pot fi recunoscute în repetarea perpetuă a cursului anului. Și eu am mai indicat faptul, că știința misterială, știința inițiatică de demult urmărea să răspândească printre oamenii care erau receptivi la așa ceva, astfel de cunoștințe. Prin aceasta, prin faptul că se răspândeau astfel de cunoștințe, gândirea omenească, simțirea, voirea, întreaga situare a omului în lume trebuiau să fie fortificate.
Acum ne putem întreba: De ce depindea, în epocile mai vechi, ca oamenii să aibă din capul locului o înțelegere pentru acest raport al omului, al microcosmosului, cu macrocosmosul, cu cosmosul mare, așa cum se exprimă acesta în mersul anului? Căci oamenii aveau o astfel de înțelegere. Ei aveau această înțelegere, deoarece în acele timpuri de demult interiorul sufletesc al omului era mai strâns unit cu corpul eteric sau corpul forțelor plăsmuitoare, decât este cazul în ziua de azi. Din cele prezentate schematic de mine în cadrul Cursului Francez [Nota 3], noi știm că omul, după ce a parcurs în suprasensibil viața sa dintre moarte și o nouă naștere și și-a trimis jos pe pământ germenele spiritual al corpului său fizic – el însuși nefiind încă coborât ca ființă sufletesc-spirituală înainte de concepție – își adună din Cosmos forțele eterului cosmic, le concentrează și își plăsmuiește din ele corpul său eteric, pe care îl posedă așadar înainte să se fi unit cu corpul său fizic. Omul coboară deci din lumile spiritual-suprasensibile îmbrăcându-și mai întâi spiritual-sufletescul său cu corpul său eteric. După aceea el se unește cu ceea ce-i este încredințat prin curentul ereditar fizic de către tată și mamă drept corp fizic.
În epocile mai vechi ale evoluției omenirii, unirea pe care o putea realiza omul cu corpul eteric înaintea vieții pământești era una mult mai intimă decât a fost mai târziu și decât este acum. Tocmai această unire mai intimă cu corpul eteric dădea posibilitatea omenirii de atunci să înțeleagă ce voia să se spună prin fraza ce provenea din cunoașterea misterială: Ceea ce noi vedem drept soare fizic, este expresia fizică a ceva spiritual. – Exista înțelegere pentru așa ceva. Exista înțelegere, deoarece prin acea unire intimă a ființei spiritual-sufletești a omului cu corpul eteric sau corpul forțelor plăsmuitoare, oamenilor li s-ar fi părut ceva complet absurd să trebuiască să creadă că acolo sus, undeva în spațiul cosmic, ar pluti acea sferă de gaz fizică, despre care ne povestește de exemplu astrofizica actuală. Oamenilor de atunci li se părea de la sine înțeles, că acestui obiect fizic îi aparține un spiritual. Iar acest spiritual era însăși acea ființă, care în toate vechile Misterii era cunoscută și venerată drept Spiritul solar.
Noi putem indica secolul al IV-lea după Christos – desigur toate acestea sunt doar aproximativ exacte, însă în esență așa stau lucrurile – drept acel interval de timp, în care ființele omenești ce coborau din lumea spiritual-suprasensibilă nu mai aveau această legătură strânsă cu corpul eteric sau corpul forțelor plăsmuitoare. Era o legătură mai slabă. De aceea se tindea din ce în ce mai mult și mai mult ca oamenii să se slujească și în viața fizică pământească exclusiv de corpul lor fizic, atunci când, dacă mă pot exprima astfel, se uitau în sus la cer. În timpurile de demult oamenii, când își ridicau privirea spre cer, vedeau soarele, însă din interiorul lor venea imboldul de a vedea în acest soare nu doar ceva pur fizic, ci de a ști că împreună cu acesta stă un spiritual-sufletesc. După secolul al IV-lea după Christos, pentru a vedea soarele puteai să te slujești doar de corpul fizic, de ochii fizici, prin care privirea, atunci când rătăcea în afară, nu mai era purtată de forța corpului eteric sau a corpului forțelor plăsmuitoare. De aceea, într-o măsură tot mai mare, nu se mai vedea decât soarele fizic. Faptul că exista un Spirit solar mai putea fi învățat încă de la alții, pentru că cei de odinioară știau asta și pentru că aceasta s-a păstrat ca tradiție. Așa a învățat, de exemplu, Iulian Apostatul [Nota 4] de la învățătorii săi, după cum am mai indicat eu cândva, [Nota 5] că există un astfel de Spirit solar. Și după cum știm, acest Spirit solar a coborât pe pământ prin Misterul de pe Golgota. El și-a strămutat cursul ceresc al vieții sale și l-a schimbat într-un curs de viață pământesc, orientându-și, de la Misterul de pe Golgota încolo, acțiunea sa spre conducerea evoluției omenirii în cadrul condițiilor pământești.
După cum observați: cele două momente nu coincid. Momentul Misterului de pe Golgota – drept ce apare el, atunci când privim astăzi spre el? Noi trebuie să ne spunem: în acel moment Christos, înalta Ființă solară, trece prin Misterul de pe Golgota și se unește cu existența pământească. Popular spus: din acel moment Christos este pe pământ. Vederea Spiritului solar a fost posibilă oamenilor până în secolul al IV-lea după Christos, deoarece până atunci ei au rămas încă strâns uniți cu corpul lor eteric sau corpul forțelor lor plăsmuitoare.
Deși Christos însuși fusese deja pe pământ, soarele a continuat să se vadă prin corpul eteric oarecum în postimagine, până în secolul al IV-lea. După cum în planul fizic, atunci când privim atent un obiect și apoi închidem ochiul, avem în ochi o imprimare retiniană, tot astfel corpul eteric omenesc, atunci când privea soarele, avea, la persoanele la care aceasta s-a mai păstrat încă, o postimagine a Spiritului solar, atunci când omul privea afară în Cosmos. Așa se făcea că astfel de oameni, care încă mai erau uniți în acest fel cu corpul lor eteric – și acesta era cazul la foarte mulți oameni în regiunile din sudul Europei, în Africa de nord și în Orientul apropiat – își spuneau din simpla lor experiență personală: Spiritul solar poate fi văzut dacă privim în depărtările spațiului ceresc. – Și ei nu înțelegeau ce vrea să însemne ceea ce spuneau învățătorii și conducătorii altor Misterii, acelea despre care eu am pomenit cu ocazia acestui Curs Francez; ei nu înțelegeau ce vrea să însemne, că Christos ar fi pe pământ.
Încercați să vă gândiți că trecuseră aproape patru secole de la Misterul de pe Golgota, în care un mare număr de oameni, bine consolidați în ceea ce eu tocmai am spus, nu puteau lega o noțiune justă de propoziția: Christos a apărut pe pământ . – Pentru ei, ceea de s-a petrecut în Palestina era un eveniment nesemnificativ, într-atât de nesemnificativ, încât pentru niște scriitori romani [Nota 6] acesta a fost un fapt divers, și ei l-au consemnat ca atare. A fost o persoană nesemnificativă, care și-a găsit moartea în niște împrejurări ciudate. Căci întregul mister, întreaga lui profunzime nu a fost înțeleasă tocmai de acești oameni. Luat grosso modo putem spune: Acești oameni nu aveau nevoie de Christos pe pământ, căci ei îl aveau încă în modul vechi în ceruri. Pentru ei, el era încă acel Spirit al Universului, care acționa în lumină. Pentru ei nu exista necesitatea de a privi în interiorul omului și de a-l căuta în Eu.
Un astfel de om, care nu putea înțelege deloc de ce Christos trebuia căutat într-un om pe pământ, întrucât el este totuși de găsit în ceruri și trăiește în lumină, care strălucește zilnic pe pământ odată cu răsăritul soarelui și încetează să strălucească odată cu apusul soarelui, un astfel de om a fost chiar Iulian Apostatul. Pentru astfel de oameni, ceea ce s-a întâmplat în Palestina a fost un eveniment ca oricare eveniment istoric, însă unul complet nesemnificativ. Și el a fost un eveniment istoric obișnuit și chiar nesemnificativ, în special datorită faptului că în acești oameni nu trăia încă nevoia de Christos. Când a putut să înceapă pentru prima dată în om nevoia de Christos? Când a putut apărea în general în omenire această nevoie de Christos, vom încerca într-o primă tentativă să ne-o reprezentăm astăzi.
Dacă cuprindem cu privirea epocile succesive ale evoluției pământești de după marea catastrofă atlanteeană, acestea arată astfel: Dacă ne întoarcem cu 8, 9 milenii în urmă, avem catastrofa atlanteeană, pe care eu am zugrăvit-o adesea. Avem apoi prima perioadă de cultură postatlanteeană, despre care dumneavoastră puteți citi în Știința ocultă în rezumat [Nota 7] a mea, pe care eu am denumit-o epoca protohindusă (vezi schema). În această perioadă protohindusă omul trăiește cu predilecție în corpul său eteric sau corp al forțelor plăsmuitoare. Aici unirea cu corpul eteric este încă una într-atât de intensă, încât se poate spune în general:
Omul trăiește în corpul său eteric sau corp al forțelor plăsmuitoare. El trăiește în așa fel, încât în mare parte corpul fizic este încă pentru el mai mult o haină, ceva exterior. El privește mult mai mult în lumea din afară cu ochiul său eteric, decât cu ochiul fizic. A doua perioadă este cea protopersană. Aici omul privește mediul său ambiant de preferință prin ceea ce am putea numi corpul senzației. În a treia perioadă, în perioada egipto-caldeeană, omul privește în lume cu ajutorul sufletului senzației al său. Și în sfârșit, în a patra epocă, epoca greco-latină, omul privește în lume cu ajutorul sufletului înțelegerii sau afectivității.
Iar în epoca noastră, a cincea, care începe în secolul al XV-lea și poate fi numită a prezentului istoric, omul privește în lume prin intermediul sufletului conștienței. Iar această privire cu sufletul conștienței produce tot ceea ce eu, în Cursul de științe naturale [Nota 8], am prezentat în succesiune istorică.
Acum însă să ne lămurim cum stau lucrurile de fapt. Este chiar foarte greu, însă dacă am vrea să desenăm schematic această stare de lucruri, ar trebui să spunem: Corpul fizic (vezi schița), corpul eteric (hașurat), iar în acest corp eteric se evidențiază la început sufletescul, însă în așa fel încât mai întâi omul trăiește încă în corpul eteric. Apoi însă în corpul senzației, care în realitate este încă în întregime corp eteric. Căci abia în epoca egipto-caldeeană omul trăiește în lăuntrul sufletului, însă aici sufletul trăiește încă în totalitate în lăuntrul corpului eteric. Așa încât eu aș putea desena sufletul oarecum astfel (roșu hașurat). Când omul se simte sufletește în interior, el se simte încă pe jumătate în lăuntrul corpului eteric.
În epoca greco-latină lucrurile stau în așa fel, încât omul iese în afara corpului eteric cu sufletescul său. Până în anul 333, aproximativ, el mai are încă în sine și corpul eteric. Apoi omul iese din corpul eteric, în așa fel încât sufletul este unit doar foarte slab cu corpul eteric, nu mai are niciun fel de legătură interioară cu el (violet hașurat). Sufletul se simte părăsit înspre afară. El este nevoit acum să iasă afară, în Cosmos, fără sprijinul corpului eteric. Prin aceasta începe nevoia de Christos, căci acum, întrucât în suflet nu mai există legătura strânsă cu corpul eteric, omul nu mai vede nimic din Spiritul solar, nici măcar, postimaginea, atunci când privește afară în întinderile cerești. Însă în evoluția cosmică lucrurile decurg astfel, că totul se dezvoltă abia treptat, de-a lungul unor intervale lungi de timp. Mai întâi, începând din secolul al IV-lea, sufletul era emancipat interior într-o oarecare măsură de corpul eteric, însă el nu era încă consolidat în sine, era încă slab în sine. Și dacă mergem de-a lungul întregii perioade dintre secolele V, VI, VII până în secolele XIV, XV, XVI, ba chiar până în epoca noastră – însă să ne rezumăm mai întâi la perioada de până în secolul al XV-lea, avem sufletul abia emancipat însă slab, care simte nevoia după ceva, însă nu este încă suficient de puternic pentru a veni dintr-un impuls interior în întâmpinarea acestei nevoi și, în loc să-l caute pe Christos ca înainte în soare, să-l caute acum în Misterul de pe Golgota; în loc să-l caute afară în spațiu, să-l caute în cursul timpului. Sufletul a trebuit să se întărească interior, pentru a dezvolta în general forțe în el. Pe întreaga durată de până în secolul al XV-lea nu erai suficient de puternic, pentru a dezvolta în interior forțe, pentru a ajunge prin intermediul sufletului la o cunoaștere generală a lumii. De aceea te limitai la a-ți lua cunoștințele din cărți lăsate de cei bătrâni, la a lua drept cunoaștere niște consemnări istorice.
Trebuie avut în vedere acest lucru. Sufletul trebuie să se fortifice interior. În secolul al XV-lea el ajunsese într-atât de departe, încât a început să viețuiască învățătura matematică – pe care nu și-o mai lua din corpul eteric sau din corpul fizic prin intermediul corpului eteric – drept a sa proprie, s-o viețuiască în abstract – spațiul abstract ca gânduri. În această viețuire omenirea nu este încă într-atât de departe, însă este, după cum remarcați, o altă viețuire decât cea de dinainte. Este impulsul de a ajunge din interior-sufletesc la ceva, la care omenirea putea ajunge în timpurile de demult, pe când se mai putea sluji de corpul ei eteric, cu care sufletul era strâns unit. Acum oamenii trebuiau să se fortifice interior pentru a ajunge la Christos, în timp ce înainte, pentru a-l vedea pe Christos coborând din Soare, se slujiseră de corpul eteric. Și astfel noi putem spune, că până în secolul al IV-lea chiar și oamenii cei mai civilizați nu știau absolut deloc ce să facă cu știrile care veneau despre Christos, despre Misterul de pe Golgota.
Este interesant că se poate spune: Nici credința împăratului Constantin [Nota 9] în Christos, nici apostazia lui Iulian față de Christos nu stau propriu-zis pe vreun sol ferm. Istoricul Zosimos [Nota 10] declară chiar că împăratul Constantin ar fi trecut la Creștinism deoarece comisese atât de multe crime în familia sa, încât vechii preoți nu i le mai iertau. El s-a dezis de vechiul păgânism și de preoții lui, deoarece preoții creștini îi promiseseră că ei îi pot ierta acestea. Era deci în fond un motiv de-a dreptul inconsistent. Putem spune chiar, că el și-a îndreptat credința sa spre Christos nu neapărat din nevoia de Christos.
La Iulian a fost suficientă inițierea în Mistenile eleusine, care deja pe atunci era una foarte exterioară, pentru a-l mai entuziasma pentru Spiritul solar chiar în forma veche de cunoaștere. Nici la el aceasta nu se baza pe un motiv foarte profund, cu toate că el a primit prin inițierea sa în Misteriile eleusine cunoștințe extrem de importante. În orice caz însă, nici argumentele pro nici cele contra în problema lui Christos nu reprezentau ceva puternic și semnificativ, întrucât oamenii chiar nu știau ce înseamnă afirmația, că Christos ar trebui căutat istoric într-un trup omenesc.
Începând din secolul al IV-lea s-a întâmplat de asemenea ca oamenii, ce-i drept, în sufletele emancipate interior însă încă slabe, să nu găsească o altă cale spre Christos, și în general spre o explicație a lumii – căci trebuia regândită întreaga explicație a lumii – decât tradiția istorică, datele transmise în scris, respectiv parvenite pe cale orală; date parvenite pe cale orală înseamnă, că doar câțiva oameni dețineau moștenirea scrisă și ei dădeau celorlalți doar o interpretare orală.
Aceasta a rămas așa secole de-a rândul, și de fapt așa a rămas până în ziua de azi în ce privește viziunea asupra lui Christos. Însă acest lucru, faptul că acum sufletul devenise liber interior, este ceva foarte important. După cum spuneam, chiar dacă în istorie toate își au precedente și efecte ulterioare, noi putem desemna totuși anul 333 drept anul, în care pentru oamenii cei mai avansați s-a petrecut această emancipare a sufletului, chiar dacă sufletul era încă prea slab pentru a dobândi în general cunoștințe interioare. Pe atunci lucrurile stăteau în așa fel, că dacă un om reflecta îndeajuns de profund, el putea – întrucât atunci încă mai existau destule informații din timpurile anterioare – să spună: Cu foarte puțin timp înainte au existat oameni, care încă mai vedeau în soare ceva divin-spiritual. Eu nu mai văd nimic. Însă oamenii care au văzut în soare ceva divin-spiritual, au extras din interior și alte cunoștințe, de exemplu cunoștințele matematice. Sufletul meu este, ce-i drept, astfel încât se simte o ființă independentă, însă el nu se poate aduna, nu poate scoate din sine forțe pentru a cunoaște ceva.
Tocmai acesta a fost atunci, în secolele XV-XVI, elementul important, că oamenii au început să conceapă din lăuntrul sufletului cel puțin cunoștințe matematico-mecanice. Iar Copernic [Nota 11] a aplicat aceasta mai întâi la edificiul ceresc, pe care el îl viețuia în acest mod în sufletul emancipat. Sistemele cosmice anterioare erau toate dobândite cu ajutorul unor suflete, care încă nu se emancipaseră de corpul eteric, care erau încă suflete ale înțelegerii sau afectivității, însă ca suflete ale înțelegerii sau afectivității mai dețineau încă într-o oarecare măsură forța corpului eteric, ca să privească afară în Cosmos.
Acum, până în secolul al XV-lea, mai exista încă și sufletul înțelegerii sau afectivității, însă nu te puteai sluji decât de corpul fizic, de ochiul fizic, pentru a privi afară în Cosmos. Acestea sunt motivele pentru care de-a lungul tuturor acestor secole și până în ziua de azi vestea despre Christos și Misterul de pe Golgota s-a putut perpetua doar prin lucrul scris sau prin tradiția orală.
Ce am câștigat noi în fond prin sufletul întărit de-a lungul secolelor, începând din secolele IV, V? Exterior, niște cunoștințe mecanice, acele cunoștințe fizice pe care eu le-am caracterizat în Cursul de științe naturale. Însă acum a sosit timpul în care sufletul trebuie să se întărească într-atât de mult, încât, după cum mai înainte, atunci când privea afară în ceruri, vedea cu ajutorul corpului eteric alături de soarele fizic Soarele spiritual, să privească acum interior în Eu, să perceapă Eul și, întrucâtva, în spatele Eului pe Christos.
Dacă ne reprezentăm aceasta schematic, însă de fapt foarte real, lucrurile arată așa: Prin intermediul vederii fizice vedem soarele (hașurări luminoase), prin intermediul vederii cu corpul eteric, în spatele soarelui se vede Spiritul solar, Christos (epoca veche, roșu). Astăzi, dacă omul privește în interiorul său, el are acel Eu. El simte Eul, are un sentiment de Eu. Însă acesta este foarte întunecat. Acest sentiment de Eu a luat naștere mai întâi în sufletul emancipat. Mai înainte omul își îndrepta privirea în afară, în Cosmos, acum el trebuie să privească în sine. Privirea în afară, în Cosmos, îl reunea cu soarele și cu Christos. Privirea în interior l-a reunit mai întâi cu Eul. El trebuie să ajungă în plus, să găsească în spatele Eului ceea ce înainte găsise față de soare. El trebuie să ajungă să simtă radiind interior din Eul său, ceea ce înainte viețuia în lumină, ceea ce viețuia de la răsăritul soarelui până la apusul lui, pe Christos, pe Luminătorul propriei lui cunoașteri, să simtă acum că în Christos el găsește sprijinul tare al propriului său Eu. Astfel încât se poate spune: Înainte se privea afară în soare și se găsea lumina christificată. Acum simțim în propriul nostru lăuntru și învățăm să cunoaștem Eul christificat (roșu, violet).
Desigur, în această privință noi ne aflăm chiar la început. Căci antroposofia constă în a spune întrucâtva omenirii: Aceste secole scurse începând din secolul al IV-lea încoace, sunt secole intermediare. Ceea ce aveam înainte, era o omenire care putea privi în afară în ceruri și îl găsea pe Christos exterior-spațial, ca Spirit solar. După aceste secole intermediare trebuie să se nască o omenire care simte în interiorul ei, și care pe calea spre acest interior îl găsește din nou pe Christos, Soarele interior, dar care acum apare împreună cu Eul, după cum înainte apăruse împreună cu soarele, care acum este Purtătorul de Eu [Christoforus n.t.], după cum înainte era Spiritul solar.
Odată cu secolul al IV-lea, în omenire, care se dezvoltă treptat din rasele greco-latine, începe să se facă simțită nevoia de Christos, care inițial poate fi satisfăcută doar prin tradiția scrisă sau orală. Astăzi însă lucrurile stau în așa fel, că această tradiție scrisă sau orală și-a pierdut forța de convingere tocmai la spiritele cele mai avansate, și că oamenii trebuie să învețe să-l găsească pe Christos în interior, după cum o omenire veche îl găsise în exterior prin soare și prin lumina acestuia. Secolele intermediare noi trebuie să le înțelegem în mod just, să le înțelegem în sensul că sufletul a ajuns pentru prima dată să fie independent, însă într-un anumit fel și gol. Când înainte sufletul privea în afară înarmat cu corpul eteric, el nu putea vedea în aparițiile cerești acel sistem matematico-mecanic, care mai târziu a devenit sistemul copernican. Lucrurile erau mult mai strâns legate de om. Și atunci a ieșit nu un sistem cosmic oarecare, smuls cu forța din om, ci acel sistem cosmic, care ulterior, deja în decadență, apare ca sistemul ptolemeic.
Când însă sufletul a început să nu se mai înrădăcineze în eter cu propriul lui corp eteric, s-a pregătit treptat și acea dispoziție, care mai târziu a întemeiat o astronomie, căreia îi era indiferent dacă omul aparține de cerul stelelor sau nu. Singurul tribut, pe care acest om transformat l-a adus timpurilor vechi, a fost acela, că el și-a strămutat punctul de plecare pentru sistemul său mecanic acolo unde înainte fusese văzut Christos, și anume în soare. Prin Copernic soarele a fost făcut centrul Universului, însă nu al Universului spiritual, ci al celui fizic. În acesta trăiește încă un sentiment întunecat, despre cât de puternic a simțit omenirea odinioară soarele drept centrul Cosmosului prin Christos. Nu trebuie să privim numai aspectul exterior al istoriei universale, cum treptat aceasta a devenit un obicei, ci trebuie avut cumva în vedere și evoluția simțămintelor/senzațiilor.
Dacă înțelegem cum să-l citim realmente pe Copernic, vom remarca tocmai acest element de simțire curios, care te întâmpină la Copernic: El nu doar calcula; el avea un impuls senzorial interior, de a da înapoi soarelui ceva de la cei vechi. Prin acest impuls de simțire s-a ajuns ca el să găsească trei legi, dintre care a treia aduce de fapt iarăși totul într-o anumită stare îndoielnică, punând sub semnul întrebării ceea ce spune în primele două. Căci Copernic are și o a treia lege, de care ulterior astronomia pur și simplu nu a ținut seama [Nota 12], deoarece ea a mecanizat totul. El are o lege, conform căreia mișcarea pământului în jurul soarelui nu este prezentată nicidecum atât de categoric așa cum este privită astăzi. Astăzi chestiunea este privită, fapt pe care eu l-am mai menționat deja, ca o stare de fapt, care pentru observație ar rezulta dacă s-ar pune cumva în spațiul cosmic îndepărtat un scaun, însă suficient de departe în afară, și de acolo s-ar observa apoi cum este soarele și cum se rotește pământul în jurul lui. Însă acolo scaunul ar trebui să stea afară, și pe el ar trebui să stea învățătorul respectiv, care își privește sistemul cosmic de acolo, din afară. Acesta nu este un rezultat al observației. Copernic nu avea încă o conștiință atât de robust contrară, să zicem așa, în astfel de lucruri, cum au avut oamenii de mai târziu la mecanizarea întregului edificiu cosmic. El a pomenit și acele fenomene, care vorbesc propriu-zis de faptul că, totuși, nu este atât de incontestabil just să se vorbească de mișcarea pământului în jurul soarelui. Însă, după cum s-a spus, această a treia lege a fost pur și simplu ignorată, ascunsă de către știința de mai târziu. S-a rămas la primele două – rotirea pământului în jurul lui însuși și rotirea pământului în jurul soarelui – și s-a obținut un sistem foarte simplu, care treptat a fost predat în această formă simplă în școli. Aici, bineînțeles, nu se vrea să se facă o opoziție la sistemul copernican. El a fost necesar în cursul evoluției omenirii. Astăzi însă a sosit timpul, în care despre aceste lucruri trebuie vorbit în acel mod în care eu am încercat să vorbesc într-un Curs de științe naturale în Stuttgart [Nota 13], în care s-au dezbătut chestiuni astronomice. Acolo eu am arătat că asupra acestor lucruri trebuie gândit totuși complet altfel decât se face în cadrul actualei construcții materialist-mecanice.
Însă la Copernic, în întreaga concepție a sistemului său, există încă în mod clar o simțire, care se poate caracteriza așa cum tocmai am vorbit. Într-un anumit sens, el nu a vrut totuși să creeze pentru sistemul nostru solar doar un sistem de coordonate matematice și să așeze în centrul acestui sistem de coordonate soarele, ci a vrut să redea soarelui ceea ce i-a fost luat, prin faptul că oamenii nu l-au mai putut percepe pe Christos în soare.
Acestea sunt lucruri, care dumneavoastră ar trebui să vă arate că n-ar trebui urmărite numai faptele exterioare și modificarea gândurilor oamenilor în decursul evoluției istorice, ci și modificarea simțămintelor. Acest lucru s-a întâmplat de fapt abia atunci când mecanismul a apărut ulterior complet dezvoltat. La Copernic, și în special la Kepler [Nota 14], se pot găsi încă simțăminte, la Newton [Nota 15] chiar foarte puternice. În Cursul de științe naturale eu am explicat deja, că mai târziu Newton, în filosofia matematică a naturii, a sa, a devenit cam fără chef. După ce mai întâi a analizat spațiul, astfel încât l-a îmbibat cu forțe exclusiv matematico-mecanice, a simțit ulterior, după ce a revăzut încă o dată materialul, ceva apăsător și a spus, că ceea ce el statuase drept spațiu abstract cu cele trei dimensiuni abstracte, ar fi de fapt Sensosium Dei, sensoriumul lui Dumnezeu [Nota 16]. Acum, pentru Newton, devenit ceva mai bătrân, a cărui conștiință s-a deșteptat față de reprezentările matematico-mecanice, spațiul, pe care el îl matematizase îndeajuns, era spațiul cel mai important din creierul lui Dumnezeu, respectiv sensoriumul, partea cea mai importantă a creierului lui Dumnezeu.
Abia mai târziu s-a ajuns în situația de a se verifica oamenii cunoscători exclusiv după gândurile lor și nu după simțămintele lor. Newton trebuie verificat încă după simțămintele sale, Leibniz [Nota 17] cu atât mai mult, și în general cercetătorii naturii din acea vreme. De asemenea, și cel care își propune să cerceteze viața lui Galilei [Nota 18] găsește, din orice parte ar privi, să zicem așa, cum acolo mai este activ omul întreg. Omul, acest aparat gânditor, care se hrănește pe sine ca un aparat gânditor cu rezultatele observației și ale experimentului, după cum o mașină cu aburi se alimentează cu cărbuni, acest om s-a ivit abia mai târziu și devine abia mai târziu conducătorul autoritar al științei fără premise. Această știință este de fapt fără premise, deoarece ei îi lipsește complet orice premisă pentru a ajunge la cunoașterea adevărată.
Însă ceea ce trebuie să se mai adauge în plus la cuceririle făcute de sufletul fortificat, care acum, desigur, nu mai este un suflet gol, așa cum devenise el în secolul al IV-lea după Christos, căci s-a îmbibat la rândul lui cu o mulțime de reprezentări matematico-mecanice, este tocmai faptul că în lăuntrul Eului este găsită lumina interioară, care acum, probabil, ca să nu vorbim doar la figurat sau simbolic, n-ar mai trebui să fie numită, simplu, Eu, ci ar trebui numită: Ființa care sprijină sufletul.
Și prin aceasta noi învățăm să cunoaștem ceva, care de-a lungul secolelor a ieșit mereu și mereu la suprafață, care astăzi răzbate puternic, dar care este împins de oamenii care nu sunt treji, care se amețesc în privința aceasta, în subteranele inconștiente ale sufletului: nevoia de Christos. Doar o cunoaștere spirituală, o cunoaștere a Universului spiritual poate veni în întâmpinarea acesteia. Pe lângă tot ceea ce noi trebuie să avem în vedere ca momente caracteristice ale propriei noastre epoci în secolul XX, trebuie să adăugăm și aceasta: nevoia de Christos și mobilizarea interioară a sufletului pentru puterea de a-l găsi pe Christos în Eu, în spatele Eului, după cum înainte a fost găsit înaintea soarelui.
Modul în care oamenii se situau față de Spiritul solar în epoca greco-latină, era al unui amurg de seară. Căci luminos, sufletesc-spiritual luminos aș spune eu, vedeau Spiritul solar doar oamenii din perioada protohindusă. Acum noi trăim într-o perioadă în care ar trebui să simțim revărsarea zorilor, zorile de zi ale cunoașterii reale a lui Christos, cucerită prin forța omului. Vechea cunoaștere a Spiritului solar, pe care Iulian Apostatul a vrut s-o revigoreze, nu mai poate acorda în niciun fel satisfacție omenirii. Din perspectiva devenirii istorice, însăși strădania lui Iulian a fost una zadarnică. Însă după epoca primelor patru secole, în care de fapt nu s-a știut ce urma să se înceapă odată cu Christos, după perioada care a urmat, în care exista nevoia de Christos, însă această nevoie nu putea fi satisfăcută decât prin tradiția orală sau scrisă, trebuie să vină perioada care înțelege așa ceva, precum nota de la sfârșit a Evangheliei: „Eu aș mai avea multe lucruri să vă spun, însă acum voi nu le puteți duce” [Nota 19].
Trebuie să vină o epocă, care înțelege ceea ce a vrut să spună Christos prin cuvintele: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor pământești” [Nota 20]. Căci Christos nu este unul mort, ci unul viu. El nu vorbește doar prin Evanghelii, el vorbește pentru ochiul spiritual, dacă ochiul spiritual se deschide din nou față de tainele existenței omenești. El este aici în fiecare zi și vorbește și se revelează. Iar o omenire, care nu vrea să năzuiască spre epoca în care pot fi spuse cele ce atunci nu au fost spuse deoarece oamenii nu le puteau încă duce, deoarece ei trăiau într-o mentalitate în care nu puteau pricepe în fond ceea ce le oferea Christos, este o omenire slabă.
Cu siguranță, cei din jur puteau înțelege ceva din aceasta, însă Evanghelia a fost rostită pentru toți, iar acest cuvânt, desigur, merge afară, în depărtările lumii. Trebuie tins spre o omenire, care în locul simplei tradiții despre Christos îl așază pe Christos cel viu. Și este lucrul cel mai necreștinesc, dacă se vrea să se rămână mereu la ceea ce a fost lăsat scris și să nu se admită ceea ce în fiecare zi vorbește astăzi din lumea spirituală spre gândirea noastră, care năzuiește spre iluminare, spre inimile noastre simțitoare și spre întregul nostru om voitor, drept revelație a lui Christos.
