Dacă facem un tur de orizont printre acele personalități care au presimțit viața spirituală modernă, care au dezvoltat deci un sentiment despre cum se poate duce de fapt în mod activ această viață spirituală de astăzi în interiorul propriu – prin „astăzi” eu am în vedere, desigur, deceniile în care noi trăim –, ajungem printre alții, natural, la două personalități, pe care eu le-am menționat frecvent și aici, în această comunitate, Herman Grimm [Nota 104] și celălalt Friedrich Nietzsche [Nota 105].
Despre ambii putem spune: Ei au încercat să se adapteze la viața spirituală a prezentului. Ei au încercat să simtă cum poate viețui omul în sufletul său ceea ce se întâmplă astăzi spiritual. Iar la Herman Grimm se observă felul în care el a zugrăvit omul în general sau oameni individuali din acest sentiment al timpului. La Nietzsche ajungem mai mult să vedem felul cum s-a simțit el însuși în timp. Dacă la Herman Grimm asculți cu atenție cum descrie el în general omul din prezent sau cum descrie oamenii individuali, ai întotdeauna în față o imagine, descrierea se transformă într-o imagine. Iar această imagine mie îmi pare să fie imaginea unui om, a unei făpturi omenești care cară în spate o povară enormă. Nu pot să-mi alung din minte impresia, că pentru aceasta imaginea potrivită este cartea, de altfel excelentă, a lui Herman Grimm despre Michelangelo. Dacă citești această carte despre Michelangelo a lui Herman Grimm, ai de fapt o mulțime de impresii frumoase, însă în cele din urmă, din această carte și Michelangelo ajunge să-ți pară un om ce se târăște anevoie prin lume, care duce în spate o povară grea. Și Herman Grimm a presimțit aceasta, exprimând-o adesea prin cuvintele [Nota 106]: Noi, oamenii moderni, târâm după noi, așa spunea el, prea multă istorie.
Noi, oamenii moderni, târâm și în realitate, chiar dacă pe băncile școlii am fost niște puști leneși și nu am asimilat niciun pic de istorie, cum se zice de obicei, târâm cu toate acestea după noi, prin tot ceea ce face în școală impresie asupra noastră încă de la al șaselea an de viață, prea multă istorie. Noi nu suntem liberi, noi purtăm în spinarea noastră trecutul.
Și dacă apoi ne întoarcem privirea de la Herman Grimm la Nietzsche, ai impresia că Nietzsche însuși ar fi o persoană, care se bălăbăne prin lume oarecum isteric, că în permanență se scutură de această viață spirituală a prezentului. Și dacă apoi îl privim mai atent, indiferent dacă călătorește în Italia sau dacă se plimbă sus în Sils Maria [Elveția n.t.], el mereu se scutură. Însă el se scutură ținând totodată corpul înclinat în față. Și dacă apoi cercetăm de ce se scutură, ajungem la concluzia că el vrea de fapt să se lepede de istorie, pe care omul o duce în spinare/ cocoașă* ca bagajul său de istorie.
* Atât Michelangelo, cât și Nietzsche, aveau o ținută cocoșată n.t.
Și el a simțit aceasta și pentru motivul, că pe când era încă relativ tânăr a scris o lucrare „Despre folosul și prejudiciul istoriei pentru viață”, care conține cu aproximație următoarele: Oameni ai prezentului, descotorosiți-vă de istorie, aruncați-o de pe umeri sau de pe spinare, căci voi vă pierdeți viața dacă mereu duceți cu voi în cârcă istoria. Voi nu știți să trăiți în prezent. Voi întrebați cu orice prilej: cum făceau oamenii înainte? – dar voi nu aduceți nimic creator la suprafață din gândirea, simțirea și voirea voastră originară, pentru a trăi așa cum se cuvine ca om al prezentului.
Aceste două imagini care îl descriu pe om – Herman Grimm, care îl descrie purtând mereu în spinare o povară enormă, și Nietzsche care se descotorosește de această povară –, aceste două imagini ne urmăresc tot timpul, dacă privim întregul caracter al vieții spirituale din ultima treime a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Și dacă apoi mergem mai profund, vedem cum omul timpurilor moderne geme la propriu sub această povară istorică. S-ar putea spune: Omul timpurilor moderne pare asemenea unui câine, căruia îi este foarte cald, și atunci face unele gesturi cu limba. Așa îți face impresia omul timpurilor moderne sub povara istoriei. – Da, dacă privim mai atent, te frapează acest aspect, că omul de fapt geme și se clatină sub povara istoriei.
Să ne uităm la oamenii din epoca preistorică – trebuie să facem și această retrospectivă a obiceiurilor acelor timpuri, căci este extraordinar de greu să te înțelegi ca om al prezentului, dacă nu aduci la suprafață cel puțin imaginile vremurilor vechi. Reușești să faci ceea ce trebuie făcut în prezent, doar dacă arăți ceea ce făceau strămoșii și ceea ce noi nu mai facem. Să pornim, cel puțin ca preambul, de la o astfel de analiză, pentru ca apoi să lepădăm din spinare istoria.
Strămoșii, atunci când priveau natura, mitologizau, ei erau în stare să formeze prin forța lor sufletească creatoare mituri. Ei erau capabili să-și aducă în mod viu, ființial, în fața sufletului ceea ce se întâmplă în natură. Omul modern nu mai poate crea mituri. El nu mai mitologizează. Când însă încearcă ici și colo să facă aceasta, ele sunt de genul scriitoricesc, foiletonist, rigid/ cu ștaif. Inițial omenirea a uitat să încorporeze prin mituri viul în lumea creației. Omul modern poate cel mult să interpreteze, așa cum se spune, vechile mituri. Ulterior, când omul nu a mai putut mitologiza, a recurs la istorie. Acest lucru nu se întâmplă de prea mult timp. Cum însă el și-a pierdut forța mitologizantă, nu a mai putut face nici cu istoria ceva just. Și așa s-a ajuns în secolul al XIX-lea, în domeniul dreptului, de exemplu, să se declare: Da, noi nu mai putem face nicio lege, noi trebuie să studiem dreptul istoric. Școala de drept istoric [Nota 107] este ceva foarte curios, este o recunoaștere a omului necreator al prezentului. Ea spune că ea nu poate crea niciun drept/lege, deci trebuie să studieze istoria dreptului și să propage acest drept, de care ea a luat cunoștință din istorie. Acest fapt, de a te declara inapt să trăiești ca om al prezentului și să vrei să trăiești doar ca om istoric, este ceva ce a bântuit la începutul secolului al XIX-lea în special Europa Centrală.
Iar Nietzsche, care încă a trebuit să studieze în această veșnică istoricizare, a vrut să se descotorosească de aceasta și a scris cartea sa „Despre folosul și prejudiciul istoriei pentru viață”. Lui i se părea, atunci când privea în urmă la timpul studenției sale și la ceea ce i-au adus timpurile vechi, că ajungi să nu mai poți respira, că toate acestea sunt praf care îți taie respirația. La o parte cu istoria! Viață în locul istoriei!
Și a venit apoi perioada mai târzie a secolului al XIX-lea. Atunci, din dispoziția istorică s-a dezvoltat frica. Iar această frică se exprima prin aceea, că pe oameni îi apuca clănțănitul de dinți, mai ales atunci când trebuiau să privească dinspre om ceva din cadrul naturii. Asta au numit ei treptat antropomorfism. În timpurile vechi erai bucuros să regăsești în natură ceea ce viețuia omul, deoarece se știa că aceasta vine de la Divinitate. Natura vine de asemenea de la Divinitate. Prin urmare, dacă asociezi conținutul tău omenesc, care este divin, cu conținutul omenesc din afară, obții adevărul. Însă pe omul cel mai modern îl apuca cu adevărat clănțănitul de dinți, și în plus i se făcea pielea de găină doar dacă observa: pe aici, undeva, este un antropomorfism! O teamă iremediabilă îl cuprindea față de antropomorfism.
Și astăzi noi trăim încă în această teamă de antropomorfism, și nu știm că, de fapt, noi facem antropomorfism în permanență, fără să remarcăm. Atunci când în fizică vorbim de elasticitatea a două bile, în cuvântul lovitură avem ceva – căci lovitură poate fi și o lovitură/ghiont în coaste, pe care ți-o aplici cu propria ta mână –, care transformă lovitura din afară în forța elastică din interior. Doar că nu se remarcă aceasta. Se remarcă aceasta, atunci când în dirijarea istoriei lumii se pune un ceva omenesc. Așadar, ceea ce s-a dezvoltat acolo din istorism, este o teamă îngrozitoare față de antropomorfism. Iar în această teamă trăiește îndeosebi omul astăzi.
Prin aceasta însă omul își taie toate punțile cu lumea exterioară. Și înainte de toate el își taie puntea către o înțelegere vie a Ființei christice. Căci Christos trebuie să trăiască ca o ființă vie, nu doar ca unul pe care să-l recunoști prin ce spune istoria. Astăzi deci se pune problema nu doar să te năpustești asupra istoriei, asupra forței de mitologizare, interpretând, combătând cu tot felul de argumente, ci mai degrabă se pune problema de a ajunge în spatele a ceea ce este tăinuit, decât să te apuci să interpretezi.
Astăzi, dacă vrei să spui ceva despre năzuința omenească, nu se vorbește de regulă proaspăt, actual, din prezentul nemijlocit, ci se interpretează Parsifal sau o legendă și mai veche. Se interpretează, se explică. Însă această explicație nu este o clarificare, ci o întunecare, căci nimic nu devine clar, luminos prin această clarificare, ci totul devine mai întunecat.
Motivul pentru care se întâmplă aceasta constă în aceea, că astăzi ne lipsește din două direcții curajul de a aborda lumea cu sufletul nostru. Pe de o parte, se întâmplă că noi am fundamentat o concepție despre natură, care se scurge de la starea de nebuloasă a lumii/Cosmosului, trecând prin starea complicată și sfârșind în moartea termică. În aceasta, lumea morală nu își are locul, în cadrul lumii morale se rămâne deci într-o abstracțiune. Lucrul acesta eu l-am menționat de mai multe ori. Omul actual nu are forța de a recunoaște, că ceea ce el întemeiază prin impulsurile sale morale sunt cauzele viitoarelor efecte și acțiuni [Nota 108], care se pot vedea, care sunt reale. Acest lucru s-a pierdut odată cu decăderea Realismului scolastic, menționată ieri.
Prin aceasta, tot ceea e înseamnă impuls moral a devenit doar ceva gândit/închipuit, cu care omul nu poate face nimic de natura unei ordini superioare. El știe cel mult să privească la starea în care se va transforma pământul. Dacă este cinstit, el trebuie să-și spună: Acesta este marele cimitir. În el vor fi îngropate și idealurile morale, pe care oamenii le-au imaginat. El nu are o reprezentare onestă a faptului, că din pământul în amurgire ia naștere un nou corp cosmic, care însă este vlăstarul impulsurilor morale pe care le dezvoltă omul astăzi. Astăzi omul nu are curajul de a gândi impulsurile sale morale ca un germene al unor lumi viitoare. La aceasta se ajunge, însă pe de o parte. Se ajunge însă la încă ceva, pentru care astăzi nu există de fapt prea mult curaj. Noi avem pe de o parte ordinea cosmică morală, despre care noi trebuie să ne reprezentăm că ea nu este doar o ordine cosmică inventată de noi, ci se unește cu o realitate, iar odată, după ce lumea fizică va fi pierit, va fi o nouă lume fizică. Dacă nu avem curajul de a recunoaște aceasta, cu atât mai puțin vom avea curajul pentru altceva.
Pe de altă parte noi vedem ordinea naturală. Această ordine naturală, care se opune ordinii morale, această ordine naturală ne-a adus grandioasa știință naturală, admirabila știință naturală. Noi observăm astăzi acest impuls principal, cel al științei naturale. Acest impuls principal pătrunde în toate cercurile. Aș zice că țăranul știe astăzi deja mai mult despre ceea ce se răspândește prin intermediul concepției natural-științifice despre lume, decât despre o concepție spirituală despre lume. Însă sub ce semn s-a dezvoltat știința naturală modernă? Acest lucru poate fi clarificat în special printr-un exemplu, deoarece acest exemplu s-a dezvoltat extraordinar de rapid. Zorii acestui ingredient cultural, care astăzi inundă întreaga noastră cultură exterioară, au început să se arate de fapt abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Reflectați însă puțin la contrastul extraordinar de mare care există! Gândiți-vă puțin la acel fizician [Nota 109], care a preparat un picior de broască: între picioarele acestei broaște s-a adus metalul de la armătura ferestrei sale – piciorul de broască a tresărit; atunci el a descoperit electricitatea. Cât este de atunci? Nici măcar un secol și jumătate, și astăzi electricitatea este un ingredient cultural. Dar nu numai un ingredient cultural. Vedeți dumneavoastră, când oamenii de vârsta mea erau încă niște tineri boboci, atunci niciunui om nu i-ar fi trecut prin minte să vorbească despre atom în domeniul fizicii altfel decât ca despre mici biluțe neelastice, sau chiar elastice din partea mea, care se ciocnesc unele de altele și tot așa, iar apoi s-a calculat rezultatul acestor ciocniri. Pe vremea acea nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-și imagineze atomul așa de simplu, cum se imaginează el astăzi: ca un electron, ca o entitate, constând de fapt numai și numai din electricitate.
Gândul oamenilor a fost împăienjenit în întregime de electricitate, și asta nu de așa mult timp. Astăzi, despre atom noi vorbim ca despre ceva, unde în jurul unui fel de mic soare, în jurul unui centru, este depozitată electricitatea; este vorba despre electroni. Dacă deci privim în interiorul mecanismului cosmic, peste tot noi suspectăm a fi electricitate. Cultura exterioară este deja strâns legată de această gândire. Dacă oamenii nu ar circula pe căile electrice [tramvaie n.t.], nici atomii nu s-ar reprezenta în felul acesta, electric.
Și dacă apoi privim la reprezentările care existau înainte de epoca electricității, putem să le caracterizăm astfel: Ele mai dădeau încă gânditorului întru ale naturii libertatea de a gândi, cel puțin abstract, spiritualul din natură. – Mai exista încă un mic și infim rest al Realismului scolastic. Însă electricitatea i-a intrat în nervi omului modern, și din nervi a alungat tot ceea ce este îndreptare spre spiritual.
S-a ajuns și mai departe. Întreaga lumină respectabilă, care curge cu putere prin spațiul cosmic, a fost treptat, treptat calomniată, până la a deveni așa ceva, precum electricitatea. Când astăzi se vorbește în acest fel despre aceste lucruri, atunci cuiva, care este cufundat complet cu capul în undele electrice ale culturii, i se pare, desigur, că se spun niște prostii. Acest lucru se întâmplă însă fiindcă acest om, care privește acestea ca pe niște prostii, le privește cu capul, cu limba scoasă, ca un câine căruia i s-a făcut cald și se târâie cu povara istoriei în spinare și, împovărat cu noțiunile istorice, nu mai poate vorbi din prezentul nemijlocit.
Căci vedeți dumneavoastră, odată cu electricitatea s-a intrat într-un domeniu, care față de alte domenii ale naturii se înfățișează altfel contemplării imaginative. Cât timp se rămăsese în lumină, în lumea sunetelor, deci în optică și acustică, nu era nevoie să se judece moral cele ce îi comunicau omului mineralul, planta, animalul, în lumină culorile, în lumea auzului sunetele, căci exista încă un ecou, chiar dacă slab, despre realitatea noțiunilor și ideilor. Însă electricitatea a izgonit chiar și acest ecou. Și dacă pe de o parte astăzi oamenii nu sunt în stare să găsească realitatea pentru lumea impulsurilor morale, cu atât mai mult, pe de altă parte, ei nu sunt în stare să găsească moralul pe tărâmul a ceea ce se consideră astăzi ingredientul cel mai important al naturii.
Dacă astăzi cineva atribuie impulsurilor morale o putere reală de a influența ceva, de a face, de exemplu, ca un germene de plantă să devină mai târziu o realitate sensibilă, el trece drept un om pe jumătate nebun. Dacă însă astăzi ar veni cineva și ar atribui cumva acțiunilor naturii impulsuri morale, atunci el ar trece drept un om pe de-a întregul nebun. Și cu toate acestea, dacă cineva a simțit vreodată, cu o capacitate de contemplare spirituală reală, conștient, curentul electric trecând prin sistemul său nervos, acela știe că electricitatea nu este doar o curgere naturală, ci că electricitatea din natură este în același timp un factor moral, și că în momentul în care pășim în domeniul electricului, noi ne expunem totodată elementului moral. Căci dacă dumneavoastră introduceți falanga degetului dumneavoastră undeva într-un curent anclanșat, simțiți imediat că vă extindeți viața dumneavoastră interioară într-un domeniu al omului interior, unde își are locul totodată elementul moral. Electricitatea proprie, aflată în om, nu o puteți căuta în niciun alt domeniu, decât acolo unde apar și impulsurile morale. Cel care viețuiește totalitatea electricului, viețuiește totodată și moralul naturii. Și fără să bănuiască ceva, fizicienii moderni au făcut de fapt un hocus-pocus ciudat. Ei și-au imaginat atomul electric și au uitat, conform conștienței generale a epocii, că dacă își reprezintă atomul electric atașează acestui atom, fiecărui atom în parte, un impuls moral, că fac totodată din el o ființă morală. Însă eu vorbesc acum incorect. Se face de fapt din atom, când se face din el electron, nu o ființă morală, ci o ființă imorală. În electricitate înoată ce-i drept impulsurile morale, impulsurile naturale – însă acestea sunt instinctele imorale, acestea sunt instinctele răului, care trebuie învinse prin lumea superioară.
Iar contrastul cel mai mare față de electricitate îl formează lumina. Și ea este un amestec de bine și de rău, dacă o privim drept electricitate. Dacă nu ești conștient, că atunci când electrifici atomii faci de fapt din ei purtătorii răului, nu doar purtătorii morții, așa cum am menționat eu în ultimul Curs [Nota 110], înseamnă că ai pierdut viziunea reală a Răului din ordinea naturală. Purtătorii morții faci din ei atunci când îi lași să fie în general atomi, atunci când îți reprezinți materia atomistic. În momentul în care electrifici această parte a materiei, în același moment îți reprezinți natura drept Răul. Căci atomii electrici sunt mici demoni răi.
Cu aceasta s-a spus de fapt foarte mult. Căci prin aceasta se spune, că felul modern de a explica natura este pe cale să se unească de-a dreptul cu Răul. Acești oameni ciudați de la începutul Evului Mediu, care s-au temut așa de mult de un Agrippa von Nettesheim [Nota 111] și de Trithem von Sponheim [Nota 111] și de alții, care i-au văzut pe aceștia că umblă cu pudelul cel rău al lui Faust, au exprimat de fapt toate acestea în mod stângaci. Însă chiar dacă ideile lor erau injuste, sentimentul lor nu era complet injust. Căci dacă vedem cum fizicianul de azi explică, candid, că natura ar consta din electroni, el spune de fapt că natura constă din mici demoni ai Răului. Și întrucât nu se mai admite decât această natură, se proclamă Răul drept Dumnezeul lumii. Dacă ai fi un om al prezentului și nu ai proceda conform ideilor din vechime, ci conform realității, ai ajunge la concluzia, că după cum impulsurile morale au viață, viață naturală, prin care ele se realizează ca o lume viitoare reală senzorial, tot așa și electricul din natură are moralitate. Care va să zică, dacă moralul are în viitor o realitate naturală, tot așa și electricul a avut în trecut o realitate morală. Și dacă privim astăzi în jur, noi vedem imagini ale unei realități morale de odinioară, care însă s-a schimbat brusc în rău.
Dacă antroposofia ar fi fanatică, dacă antroposofia ar fi ascetică, s-ar abate acum, bineînțeles, tunete și fulgere asupra culturii electricității. Aceasta ar fi însă, evident, o absurditate, căci așa pot vorbi doar acele concepții despre lume care nu iau în calcul realitatea. Acestea pot spune: O, aceasta este ahrimanică! Cât mai departe de ea! – Așa ceva poți face doar în abstract. Căci exact atunci când ai pus de o adunare sectară și acolo ai tunat și fulgerat despre cum să te păzești de Ahriman, cobori apoi treptele și urci în vehiculul electric/tramvai. Așa încât întreagă această furtună împotriva lui Ahriman, chiar dacă sună așa de solemn, este – iertați-mi expresia trivială – o nerozie. Nu te poți eschiva de la a trebui să trăiești împreună cu Ahriman. Trebuie numai să trăiești în mod just cu el, trebuie numai să nu te lași învins de el.
Și dumneavoastră puteți observa deja ce înseamnă neconștientizarea unui lucru, din prima mea dramă misterială [Nota 112], în tabloul final. Citiți încă o dată acest tablou final și veți vedea că este cu totul altceva dacă în privința unei chestiuni eu mă legăn în inconștiență, sau dacă o cuprind în mod conștient. Ahriman și Lucifer au cea mai mare putere asupra omului dacă acesta nu știe nimic despre ei, dacă ei îl pot manipula fără ca el să știe. Exact acest lucru este exprimat în tabloul final al primei drame misteriale. De aceea, electricitatea ahrimanică are putere asupra omului de cultură doar în măsura în care omul electrifică drăgălaș-inconștient, candid, atomii și crede: asta este complet inofensiv. Numai că el nu își dă seama că își reprezintă natura compusă exclusiv din mici demoni ai Răului. Și dacă în plus mai electrifică și lumina, așa cum a făcut-o o teorie mai nouă, atunci el chiar atribuie bunului Dumnezeu însușirile Răului. Este de fapt înspăimântător gradul înalt în care cercetarea noastră actuală a naturii este, fără să bănuiască, o demonolatrie, o adorație, un cult al demonilor. Trebuie doar să devenim conștienți de aceasta, căci de conștiență este vorba aici – noi trăim în epoca sufletului conștienței.
De ce noi nu înțelegem să trăim în epoca sufletului conștienței? Nu înțelegem aceasta, deoarece noi purtăm în spinarea noastră povara istoricului, deoarece nu lucrăm cu noțiuni noi, ci exclusiv cu unele vechi.
Și dacă unul ca Nietzsche presimte vag aceasta, el ajunge în primă instanță doar să critice, însă nu este în stare, atunci când poposește pe tărâmul vechiului, să arate cumva o direcție în care trebuie să meargă evoluția. Uitați-vă odată la acest briliant, aș spune eu, tânăr Nietzsche, care a scris această scânteietoare operă: „Despre folosul și prejudiciul istoriei pentru viață”, care cerea imperios acolo, cu cuvinte învăpăiate, să ne debarasăm de povara istoriei și să devenim un om în plin prezent, să punem viață în locul trecutului. Și ce a ieșit? El a luat darwinismul la puricat și a tras concluzia: Ei da, dacă din animal a ieșit omul, atunci din om va ieși supraomul. – Însă acest supraom a rămas un produs cu totul abstract, nu are niciun conținut, este un sac omenesc gol. Fizic putem spune orice despre el, însă nu ajungem la nicio imaginațiune. Cu siguranță, putem numi, în sensul lui Nietzsche, pe cercetătorii naturaliști aritmeticorobi [Nota 113]; este chiar un cuvânt foarte nimerit, căci naturaliștii nu mai fac astăzi altceva decât să calculeze. Și dacă se găsește unul care nu calculează, ca de exemplu Goethe, atunci ei îl dau afară din templul științelor naturii. Însă ceea ce importă este totuși altceva. Ceea ce importă este curajul de a recunoaște, acolo unde trebuie, moralul în realitatea sa și naturalul în idealitatea sa, de a recunoaște impulsurile morale drept germenii ordinii naturale viitoare, și ordinea naturală de astăzi, cu electricitatea ei, drept o ordine morală, chiar dacă o recunoaștem drept antimorală, drept o ordine rea. Trebuie să avem curajul de a atribui, acolo unde trebuie, naturii însușiri morale.
În acest scop este necesară o cunoaștere justă a omului. Căci dacă omul reflectează în sensul fiziologiei actuale de ce un impuls imoral, căruia el se dedă, ar trebui să dăuneze corpului său, ar fi un imbecil dacă ar încerca să-și explice aceasta conform fiziologiei și biologiei actuale. Căci el cunoaște toate modalitățile de acțiune din sânge, din nervi și așa mai departe; în ele nu este nicăieri vorba despre ceva moral. Și dacă apoi se vorbește despre electricitate și se atribuie de asemenea omului o electricitate interioară, omul nu știe deloc, că această electricitate poate absorbi realmente impulsurile imorale. Astăzi se vorbește despre absorbirea oxigenului, despre tot felul de absorbții în sens material. Că însă electricitatea din noi absoarbe imoralul și că aceasta este o lege a naturii ca oricare altă lege a naturii, despre aceasta nu se vorbește, după cum tot așa de puțin se vorbește că lumina, pe care noi o primim din lumea exterioară, trăind în noi conservată, absoarbe impulsurile morale, impulsurile bune. Trebuie ca în fiziologie să se introducă spiritualul.
Acest lucru noi îl putem face însă doar dacă ne eliberăm de vechile poveri noționale ale istoriei, care mișună și împung în noi, și înainte de toate tropăie pe spatele nostru. Aceasta o putem face doar dacă ne amintim, că odată cu decăderea Realismului scolastic, noțiunile noastre au devenit simple cuvinte – cuvinte în sensul rău –, și cu cuvintele noi nu mai ajungem să ne apropiem de realitate. Noi nu mai viețuim cuvintele; dacă am face-o, atunci în urmărirea sunetelor am mai avea încă ceva viu. Gândiți-vă numai de câte ori am spus eu aici: Spiritul care domnește în limbă, este un spirit înțelept, mult mai înțelept decât este omul izolat. – Acest lucru omul îl poate percepe cu orice ocazie, dacă dezvoltă un sentiment pentru aspectul minunat care trăiește în flexiunile unui verb. Gândiți-vă doar puțin – nici în alte limbi nu este altfel –, dacă eu spun: a se gândi/reflecta, eu mă gândesc, și: eu m-am gândit! – Astăzi învățătorul, când intră în clasă, târăște după el în spinare povara istoriei, însă nu o atârnă în cui, ci predă sub această povară cu o limbă cleioasă, reușind cel mult să spună gramatical elevilor: A gândi, eu mă gândesc [ich besinne mich] –, este prezentul, eu m-am gândit [ich habe mich besonnen] –, este perfectul.
Însă atunci când eu spun: Eu m-am gândit, trebuie totuși să simt ce înseamnă: Eu m-am gândit [Ich habe mich besonnen (die Sonne = soare)] – Eu m-am așezat în soare! Și dacă eu mă gândesc [ich besinne mich], atunci eu mă slujesc de lumina soarelui, care este în mine, atunci o-ul se densifică în i. – În general, dacă soarele trăiește în mine, atunci soarele sunt simțurile [die Sinne]! Dacă mă dăruiesc soarelui [der Sonne], atunci eu nu mai știu nimic despre simțuri [von den Sinnen], atunci ele sunt soarele [die Sonne]. De la simțuri [Sinnen] eu ies afară în Cosmos. Când asimilez trecutul, devin un mădular al Cosmosului. Trebuie să trăiești împreună cu limba, trebuie să simți ce înseamnă ca un i să devină un o. Când în limbă un i îl transformi în o, asta înseamnă ceva ce se face în Cosmos!
Aceste lucruri arată că noi avem nevoie să ne întoarcem la fundamentele omenescului pentru a explica astfel de doruri și nostalgii, precum cele avute de cei mai buni oameni – Herman Grimm, Nietzsche. Prin așa ceva, precum euritmia [Nota 114], noi facem ceva ce se întoarce la fundamentele omenescului. De aceea este atât de important, ca tocmai antroposofii să înțeleagă corect, din fundamente, și o astfel de creație artistică, precum euritmia. Este important ca noi, ca antroposofi, să simțim ce înseamnă în realitate înnoirea civilizației.
Așadar, în prezent nu este deloc important ca noi să mai cărăm după noi istoria, ci să devenim oameni ai prezentului. Această conștiență trebuie să răsară în sufletele antroposofilor. În caz contrar, întotdeauna, iarăși și iarăși, va fi rău înțeles cum ar trebui să te porți cu antropozoficul. Mereu și mereu, ici și colo, apar astfel de demersuri, care arată că se pleacă de la o judecată precum aceasta: Nu se poate aduce, aici sau acolo, puțintică mișcare euritmică, pentru ca oamenii, printre alte lucruri, să vadă și ceva euritmic? Nu se poate veni în întâmpinarea oamenilor, să li se strecoare cumva puțină mișcare euritmică sau ceva antroposofic după gustul lor propriu? – Nu aceasta trebuie să fie strădania noastră, ci noi trebuie să prezentăm lumii, în absolută onestitate și probitate, ceea ce cu adevărat trebuie să vrea antroposofia. Altfel noi nu vom înainta. Prin luarea în considerare a vechiului, noi nu vom putea atinge astfel de lucruri, precum cele pe care eu tocmai le-am caracterizat și care trebuie atinse, pentru ca omenirea să nu piară.
Nu-i așa, schimbarea modului de a gândi și schimbarea modului de a simți au fost cuvintele pe care eu le-am folosit ieri. Spre o astfel de schimbare a modului de a gândi și de a simți, nu spre o altă imagine a lumii trebuie noi să tindem. Și noi trebuie să ne luăm curajul de a utiliza noțiuni morale, în acest caz noțiuni antimorale, atunci când vorbim de electricitate. Omul modern se îngrozește de lucruri. El simte ceva neplăcut dacă trebuie să-și mărturisească, că dacă urcă în tramvaiul electric se așază pe fotoliul lui Ahriman. Mai repede se lasă furat de misticism, formează niște adunări sectare, în care se dezice de aceasta, spunând: Trebuie să te păzești de Ahriman. – Însă nu acest lucru este important, ci faptul că noi știm: Evoluția pământului este de aici încolo una, în care însăși forțele naturii, care intervin în viața culturală, trebuie să se ahrimanizeze. Și de acest lucru trebuie să fim de-a dreptul conștienți, deoarece doar prin aceasta se va găsi drumul just.
Asta este și una dintre sarcinile antroposofilor, care trebuie dezvoltată drept cunoaștere în ei. Și într-adevăr, nu se pune problema ca antroposofia să fie luată așa, ca un surogat, ca un înlocuitor pentru ceva ce a fost furnizat anterior în diverse credințe. Acestea au devenit plictisitoare astăzi pentru mulți așa-ziși oameni cultivați. Antroposofia nu este încă așa de plictisitoare [langweilig], ci mai amuzantă [kurzweiliger]; așa încât nu vă îndreptați spre un crez sau altul, ci spre antroposofie, spun ei. Așa ceva nu se poate! Problema care se pune este ca noi, din conștiența epocii, să presimțim cu totul obiectiv apartenența inimii noastre la inima dumnezeiască a lumii/a Cosmosului. Acest lucru poate fi atins însă tocmai pe astfel de căi, cum au fost ele caracterizate aici.
