Viața spirituală a Evului Mediu, în care își are originea viața spirituală modernă, este conținută în esență, pentru Europa, în ceea ce se numește Scolastică, Scolastica despre care eu am vorbit adesea chiar aici. În Scolastică, la apogeul ei, au existat două direcții, care se deosebesc prin aceea că una este denumită Realism, iar cealaltă Nominalism.
Dacă se ia semnificația cuvântului Realism, așa cum este înțeles el adesea astăzi, nu se ajunge la ceea ce se înțelegea prin Realismul scolastic al Evului Mediu. Acest Realism și-a luat acest nume nu din cauză că el admitea cumva doar realul exterior-senzorial și tot restul îl considera aparență, ci chiar din contră. Acest Realism al Evului Mediu avea această denumire, deoarece el considera drept real noțiunile pe care omul și le făcea despre lucrurile și fenomenele din lume, în timp ce Nominalismul considera aceste noțiuni niște simple nume, care de fapt nu înseamnă nimic.
Să încercăm să ne clarificăm în privința acestei deosebiri. Mai demult eu am vorbit despre concepția Realismului cu referire la o prelegere a bătrânului meu prieten Vincenz Knauer [Nota 95]. Cel care nu admite decât exterior-senzorialul, decât ceea ce poate fi găsit ca material în lume, nu va reuși să-și reprezinte, așa opina Vincenz Knauer, ce devine un lup dacă acesta este închis într-un țarc și primește mult timp de mâncare doar carne de miel. După un anumit timp, după ce lupul și-a schimbat complet vechea sa materie și conform materiei ar consta doar din carne de miel, ar trebui să ne așteptăm ca lupul, dacă el ar consta doar din materie, să devină complet miel.
Aceasta însă nu se întâmplă, el rămâne tot lup. Aceasta înseamnă că important nu este materialul, important este modul de organizare/plăsmuire, care face ca același material să existe o dată în miel și altă dată în lup. Însă noi oamenii ajungem să facem deosebirea între miel și lup, tocmai prin faptul că noi ne formăm o noțiune, o idee despre miel și de asemenea o noțiune, o idee despre lup.
Dacă însă vine unul și spune: Noțiunile și ideile sunt nimic, doar materialul este ceva, atunci materialul, care s-a transferat în întregime de la miel la lup, nu se deosebește, fie că se găsește în miel, fie că se găsește în lup; dacă noțiunea este nimic, lupul ar trebui să devină miel, dacă mănâncă mereu numai carne de miel. De aici Vincenz Knauer, care în sensul Scolasticii Evului Mediu era un realist, a formulat apoi concepția: Importantă este forma în care este ordonată materia, iar această formă este tocmai noțiunea, ideea. De această părere erau realiștii scolastici ai Evului Mediu. Ei spuneau: Noțiunile, ideile, sunt ceva real. De aceea ei se numeau realiști. De cealaltă părere erau nominaliștii, adversarii lor radicali. Ei spuneau: Nu există nimic altceva, decât realul exterior-senzorial. Noțiunile și ideile sunt simple nume, prin care noi surprindem lucrurile reale, exterior-senzoriale. – Am putea spune, dacă privim Nominalismul și apoi Realismul, așa cum îl întâlnim de exemplu la Toma D’Aquino sau la alți scolastici, și dacă privim cu totul abstract aceste două curente spirituale, că nu se vede o deosebire prea mare. Am putea spune: Sunt două puncte de vedere omenești diferite.
În ziua de azi ești mulțumit cu astfel de lucruri, fiindcă nu te învăpăiezi în mod deosebit pentru ceva care se exprimă în astfel de direcții spirituale. Însă în ele este ascuns ceva extrem de important. Să-i luăm de pildă pe realiști, care spuneau: Ideile, noțiunile, formele deci în care se organizează senzorial-materialul, sunt realități – pentru scolastici, aceste idei și noțiuni erau, desigur, abstracțiuni, însă ei numeau aceste abstracțiuni un ceva real, deoarece aceste abstracțiuni ale lor erau vlăstarele concepțiilor anterioare, mult mai concrete, mult mai pline de viață, mai ființiale. În epoca anterioară oamenii nu priveau doar noțiunea de lup, ci sufletul-grup-lup real, existent în lumea spirituală. Acesta era o ființă reală. Această ființă reală a unei epoci anterioare s-a refugiat la scolastici în noțiunea abstractă. Însă scolasticii realiști aveau încă sentimentul, că în noțiune nu este conținut un Nimic, ci este conținut un Real.
Acest Real era, desigur, urmașul ființelor cât se poate de reale anterioare, însă această descendență mai era încă presimțită, după cum ideile la Platon – care la rândul lor erau mult mai pline de viață, mai ființiale decât ideile scolasticilor Evului Mediu – erau urmașele vechilor ființe arhanghelice persane, Amshaspanzii, care acționau și trăiau în Univers [Nota 96]. Acestea erau ființe foarte reale. La Platon ele au fost deja învăluite în ceață, iar la scolasticii Evului Mediu au fost abstractizate. Acesta a fost un ultim stadiu, la care ajunsese vechea clarvedere. Desigur, scolastica realistă a Evului Mediu nu se mai baza pe o clarvedere, însă ceea ce ea mai păstrase prin tradiție drept noțiunile și ideile ei reale, care trăiau pretutindeni, în pietre, în plante, în animale, în oamenii fizici, erau privite încă drept un spiritual, chiar dacă un spiritual foarte diluat. Nominaliștii își dăduseră deja seama, deoarece s-a apropiat epoca abstracțiunii, a intelectualismului, că ei nu mai erau capabili să asocieze un ceva real la idee, la noțiune. Și pentru ei noțiunea și ideea erau un simplu nume, izvorât din comoditatea de sintetizare omenească.
Realismul scolastic al Evului Mediu, al unui Toma D’Aquino de exemplu, nu și-a găsit în concepția modernă despre lume o continuare, căci noțiunile și ideile nu mai trec astăzi drept ceva real pentru oameni. Dacă i-ai întreba pe oameni dacă lor li se pare că noțiunile și ideile sunt ceva real, ai putea primi un răspuns doar dacă ai schimba puțin întrebarea, dacă de exemplu l-ai întreba pe un astfel de om, bine ancorat în cultura modernă: Ai fi mulțumit dacă tu, după moartea ta, ai continua să trăiești ca noțiune, ca idee? – El s-ar închipui atunci extrem de nereal după moarte. Lucrurile nu stăteau încă în acest fel la realiștii scolastici. La aceștia, noțiunea și ideea erau încă într-atât de reale, încât, într-o oarecare măsură, ei nu s-ar fi crezut complet pierduți în Univers, dacă după moarte ar fi fost doar noțiune sau idee. Așa cum s-a spus, acest Realism scolastic al Evului Mediu nu și-a găsit o continuare. În concepția modernă despre lume, totul este Nominalism. Totul a devenit mereu și mereu mai mult Nominalism. Iar omul din ziua de azi este – el nu știe de fapt aceasta, deoarece nu se mai sinchisește de astfel de noțiuni – în proporția cea mai mare nominalist.
Aceasta are însă o anumită semnificație mai profundă. Se poate spune: Tocmai această tranziție de la Realism la Nominalism, eu aș spune victoria Nominalismului în civilizația modernă, înseamnă că omenirea a devenit complet neputincioasă în ceea ce privește sesizarea spiritualului. Căci, desigur, pe cât de puțin numele Schmidt [fierar, potcovar] are ceva de-a face cu personalitatea care stă în fața noastră, care cândva a primit în plus numele de Schmidt, tot atât de puțin semnifică pentru realitate o noțiune, o idee – Wolf [lup], Lowe [leu] –, dacă ne-o reprezentăm ca un simplu nume. Întreaga despiritualizare a civilizației moderne se exprimă prin trecerea de la Realism la Nominalism. Căci vedeți dumneavoastră, o întrebare își pierde întregul ei sens, dacă Realismul își pierde sensul. Dacă în piatră, în plante, în animale, în oamenii fizici eu găsesc încă idei reale – sau mai bine spus, ideile le găsesc drept realități –, atunci pot ridica întrebarea, dacă aceste gânduri/idei, care trăiesc în pietre, în plante, dacă aceste gânduri n-au fost cândva ale Ființei divine, care este Creatorul pietrelor și al plantelor. Dacă eu însă văd în idei și noțiuni doar niște nume pe care omul le dă pietrelor și plantelor, atunci eu sunt rupt de legătura cu Ființa divină, nu mai poate fi vorba de a intra în vreun fel prin cunoaștere în relație cu o Ființă divină.
Dacă sunt un realist scolastic, voi spune: Eu mă adâncesc în lumea minerală, eu mă adâncesc în lumea vegetală, eu mă adâncesc în lumea animală. Îmi fac o idee despre cuarț, despre cinabru, despre malahit; îmi fac o idee despre crini, despre lalele; îmi fac o idee despre lup, despre hienă, despre leu. Aceste gânduri/idei eu le primesc din ceea ce percep senzorial. Dacă aceste gânduri sunt ceea ce a sădit la origini o Zeitate în pietre, în plante, în minerale, înseamnă că eu am realizat prin gândirea mea o legătură cu Zeitatea.
Dacă stau ca un om pierdut pe pământ, și fiindcă, să zicem, cu cuvântul „leu” eu imit probabil puțin răgetul leului iar acest nume l-am dat eu însumi leului, atunci în cunoașterea mea eu nu am nimic dintr-o legătură cu un Creator divin-spiritual al ființelor. Aceasta înseamnă, că omenirea modernă a pierdut facultatea de a găsi în natură un spiritual, iar ultima urmă s-a pierdut odată cu Realismul scolastic.
Dacă se merge în urmă în acele timpuri, care printr-o veche clarvedere aveau posibilitatea cercetării naturii adevărate a unor astfel de lucruri, se va descoperi că vechea concepție misterială era aproximativ următoarea. Vechea concepție misterială vedea în toate lucrurile un principiu creator, zămislitor, pe care ea îl recunoștea drept principiul-Tată. Și trecându-se de la senzorial-perceptibil la suprasensibil, se simțea la propriu: se transcende la principiul-Tată divin. Astfel că ideile și noțiunile scolastice realiste erau ultimele resturi a ceea ce omenirea căuta în lucrurile naturii drept principiul-Tată.
Când Realismul scolastic și-a pierdut înțelesul său, abia atunci a început de fapt posibilitatea de a vorbi în cadrul civilizației europene de ateism. Căci atât timp cât în lucruri mai erau găsite gânduri/idei reale, nu se putea vorbi de ateism. Faptul că printre greci existau deja atei, trebuie înțeles în primul rând în sensul că ei nu erau veritabili atei, precum cei moderni; atât de clar atei ei nu erau totuși. Însă se poate spune că în Grecia, adeseori, a apărut o primă străfulgerare, ca dintr-o emoție omenească elementară, pentru lucruri ce abia mai târziu au fost cu adevărat fundamentate în evoluția omenirii. Iar ateismul teoretic veritabil s-a ridicat abia odată cu decăderea Realismului, a Realismului scolastic.
Acest Realism scolastic a continuat însă să trăiască în principiul-Tată divin, deși cu treisprezece, paisprezece secole înainte se petrecuse deja Misterul de pe Golgota. Misterul de pe Golgota a fost înțeles în fond – eu am mai spus-o adesea – doar cu ajutorul cunoștințelor unei epoci vechi. Și de aceea, cei care voiau să înțeleagă acest Mister de pe Golgota cu resturile vechii înțelepciuni misteriale despre Dumnezeu-Tatăl, au recunoscut de fapt în Christos doar pe Fiul Tatălui.
Vă rog să acordați o mare atenție ideilor pe care intenționăm să le dezvoltăm acum. Gândiți-vă la următorul lucru: Dumneavoastră vi se povestește ceva despre o anume persoană Müller, și în esență vi se comunică doar următoarele: acesta este fiul bătrânului Müller. Dumneavoastră nu știți mai mult despre Müller, decât că el este fiul bătrânului Müller. Dumneavoastră vreți să aflați ceva mai multe despre acesta de la cel care v-a făcut comunicarea. Acesta însă vă spune de fapt doar atât: Da, bătrânul Müller este asta și asta. Și el indică toate însușirile posibile, după care spune: Și tânărul Müller este tocmai fiul său. Cam așa stăteau lucrurile în epoca în care despre Misterul de pe Golgota se mai vorbea încă conform vechiului principiu-Tată. Natura era caracterizată prin aceea că se spunea: În ea trăiește principiul-Tată divin, creator, iar Christos este Fiul. – În esență nici cei mai redutabili realiști nu ajungeau la o altă caracterizare a lui Christos, decât aceea că el este Fiul Tatălui. Acest lucru este esențial.
Și a venit apoi, ca un fel de reacție la toate aceste construcții noționale, care de fapt țineau de curentul care a pornit de la Misterul de pe Golgota însă concepeau totul după principiul-Tată, a venit în plus ca un fel de contracurent, ceea ce s-a impus ulterior, în decursul trecerii vieții Evului Mediu la noua viață, drept principiu evanghelic, drept protestantism și așa mai departe. Căci pe lângă toate celelalte însușiri, care erau proprii acestei evanghelizări, acestui protestantism, una este esențială, și anume că se punea un accent mai mare pe aducerea în fața ochilor a lui Christos însuși în Ființialul său. Nu se mai recurgea la vechea teologie, care conform principiului-Tată vedea în Christos doar pe Fiul Tatălui, ci se recurgea la Evangheliile înseși, pentru ca din povestirile faptelor și din cuvintele comunicate de Christos să se facă cunoștință cu Christos ca o ființă de sine stătătoare. Aceasta stă la baza Reformei lui Wiclif [Nota 97], aceasta stă la baza curentului lui Comemus [Nota 98], aceasta stă și la baza protestantismului german: prezentarea lui Christos în mod independent, ca o ființă desăvârșită, autonomă.
Dar timpul unei înțelegeri spirituale a trecut. Nominalismul a cuprins în fond toate sufletele, astfel încât în Evanghelii, în Christos nu mai era găsit divin-spiritualul. Iar teologia mai nouă a pierdut treptat întreg acest divin-spiritual. Christos a devenit chiar și pentru teologi, după cum am menționat eu adesea, bărbatul simplu/modest din Nazaret.
Da, dacă dumneavoastră luați cartea lui Harnack [Nota 99] „Esența Creștinismului”, veți observa în ea chiar o recidivă semnificativă, căci acolo Christos este conceput, din nou de către un teolog, conform principiului-Tată, acum și mai pronunțat. Și în cartea lui Harnack „Esența Creștinismului”, peste tot acolo unde întâlnim „Christos”, dacă am înlocui „Christos” cu „Dumnezeu-Tatăl”, deosebirea n-ar fi una esențială.
Așadar, atât timp cât înțelepciunea-Tată l-a prezentat pe Christos drept Fiul lui Dumnezeu, s-a avut într-un anumit sens o viziune îndreptată spre realitate. Când însă s-a vrut acum ca Christos însuși să fie conceput în Ființialul său divin-spiritual, înțelegerea sa spirituală s-a pierdut deja, nu s-a mai ajuns la Christos. Și ceva foarte interesant, de exemplu, a fost, nu știu ca mulți să fi observat, atunci când una dintre personalitățile care intenționau la început să participe la Mișcarea pentru înnoire religioasă, dar care apoi nu a mai participat, pastorul principal din Nurnberg Geyer [Nota 100], a ținut odată o conferință în Basel, unde a recunoscut deschis: Noi teologii evanghelici moderni, nu mai avem un Christos, îl avem numai pe Dumnezeu în general. – Așa spunea Geyer, deoarece el mărturisea onest, că de fapt peste tot se vorbește de Christos, dar că în fond a rămas doar principiul-Tată. Aceasta are legătură cu faptul, că omul care mai privește cu spirit în natură nu poate afla propriu-zis în natură – așa cum este el născut – decât principiul-Tată; de la decăderea Realismului scolastic, desigur, nici măcar aceasta. De aceea nici principiul-Tată nu este găsit, și au apărut tot felul de păreri ateiste.
Dacă însă se vrea să nu ne oprim la caracteristica de Christos ca simplu Fiu al lui Dumnezeu, ci se dorește cuprinderea acestui Fiu în propriul său Ființial, atunci nu trebuie să ne mai luăm ca om așa cum ne-am născut, ci trebuie să viețuim singuri în viața pământească un fel de deșteptare interioară, chiar dacă una încă slabă. Trebuie odată să treci prin următoarele etape de conștiență. Trebuie să-ți spui: Dacă tu rămâi ca om doar așa cum ai fost născut, așa cum îți arată ție ochii și celelalte simțuri ale tale natura, dacă apoi tu parcurgi în goană cu intelectul tău această față a naturii, nu ești în ziua de azi om deplin. Nu te poți simți om întreg, tu trebuie întâi să trezești ceva în tine, ceva mai profund din tine. Tu nu poți fi mulțumit doar cu ceea ce este născut în tine. Tu trebuie să naști la rândul tău din tine, cu deplină conștiență, ceea ce zace mai adânc în tine.
S-ar putea spune: Dacă educi astăzi un om doar conform predispozițiilor sădite la naștere în el, nu îl educi spre a fi un om complet; ci doar dacă îi poți insufla convingerea că el ar trebui să caute în adâncurile ființei sale ceva, pe care să-l scoată la suprafață, ceva ce este precum o lumină interioară, care se aprinde în cursul vieții pământești.
De ce se întâmplă asta? Fiindcă Christos a trecut prin Misterul de pe Golgota și s-a unit cu viața pământească și trăiește în adâncurile omului. Și dacă se petrece în sine această redeșteptare, atunci este găsit Christosul cel viu, care nu intră în conștiența obișnuită, în conștiența înnăscută și dezvoltată din cele cu care te-ai născut, ci trebuie scos la suprafață din profunzimile sufletului. Conștiență de Christos trebuie să ia naștere printr-un eveniment sufletesc. Astfel încât se poate spune cu adevărat, lucru pe care eu l-am exprimat adesea: Cel care nu îl găsește pe Tatăl, are într-un fel din naștere predispoziții deficitare, acela nu este sănătos. A fi ateist, înseamnă într-un fel să fii bolnav corporal, și toți ateiștii sunt într-un anume fel bolnavi corporal. A nu-l găsi pe Christos este un destin, nu o boală, deoarece a-l găsi pe Christos este o viețuire, nu o pură constatare. Principiul-Tată este aflat prin constatarea a ceea ce ar trebui să vezi de fapt în natură. Pe Christos îl găsești doar dacă ai o viețuire a renașterii. În această viețuire a renașterii, Christos apare ca o ființă independentă, nu doar ca Fiu al Tatălui. Căci atunci înveți să recunoști: Dacă, ca om modern, te ții doar de Tatăl, atunci nu te poți simți în întregime om. De aceea Tatăl l-a trimis pe Fiul, pentru ca Fiul să desăvârșească opera sa pe pământ. Dumneavoastră nu simțiți, cum prin desăvârșirea operei Tatălui, Christos devine o Ființă independentă?
În fond, practic, noi nu suntem în stare să înțelegem astăzi întregul proces al redeșteptării, să-l înțelegem ca viețuire, decât prin știința spirituală. Căci știința spirituală vrea să scoată la suprafață din profunzimile sufletului la o cunoaștere conștientă tocmai astfel de viețuiri, care aduc lumină în viețuirea lui Christos. Și astfel putem spune: Odată cu Realismul scolastic, principiul cunoașterii Tatălui și-a epuizat posibilitățile. Odată cu acel Realism, care recunoaște de asemenea spiritul ca ceva real, care este și Realismul antroposofic, odată cu acest Realism, Fiul este recunoscut în cele din urmă în Ființialul lui independent, Christos devine în sfârșit o ființă desăvârșită/de sine stătătoare. Prin aceasta, Divin-Spiritualul se regăsește în mod independent în Christos.
În timpurile mai vechi, acest principiu-Tată a jucat realmente cel mai mare rol imaginabil. Teologia, dezvoltată din vechea înțelepciune misterială, a fost interesată de fapt doar de principiul-Tată. La ce se reflecta când era vorba de acesta? – Dacă Fiul provine simultan cu Tatăl din veșnicii [Nota 101], sau dacă Fiul a luat naștere în timp, dacă s-a născut în timp. Se reflecta la proveniența Tatălui. Cercetați istoria mai veche a dogmelor: peste tot se pune accentul pe originea lui Christos, pe cum stau lucrurile în această privință. Iar când s-a mai adăugat și a treia făptură, Spiritul, s-a reflectat dacă el a ieșit de la Tatăl odată cu Fiul sau prin Fiul și așa mai departe. Mereu este vorba de fapt despre genealogia acestor trei persoane divine, așadar despre o descendență, care se consideră deci a fi de la principiul-Tată.
În perioada disputei dintre Realismul scolastic și Nominalismul scolastic nu se ajunsese la niciun rezultat în privința acestor vechi noțiuni despre descendența Fiului de la Tatăl și a Spiritului de la Tatăl și Fiul. Căci vedeți dumneavoastră, acum erau trei ființe acolo. Aceste trei ființe, care sunt niște persoane divine, ar trebui să formeze o Dumnezeire. Realiștii au reunit cele trei persoane divine într-o idee, ideea era pentru ei ceva real. De aceea unul Dumnezeu era pentru ei, pentru cunoașterea lor, un ceva real. Nominaliștii însă nu au ajuns cu cele trei persoane ale unuia Dumnezeu la niciun rezultat, căci ei îl aveau pe Tatăl, pe Fiul, Spiritul, însă atunci când le compuneau, rezultatul era un simplu cuvânt, un „Nomen”, și în felul acesta cele trei persoane divine se separau/derivau una din alta. Și astfel, perioada în care Realismul scolastic se afla în luptă cu Nominalismul scolastic, a fost și perioada în care nu se mai știa să se asocieze o noțiune justă cu Sfânta Treime. Atunci a căzut în ruină o concepție plină de viață a acestei Treimi divine.
Când după aceea Nominalismul a învins, nu se mai știa absolut deloc ce să se mai facă cu astfel de noțiuni. S-au adoptat vechile noțiuni, după cum se potrivea unei confesiuni sau alteia, însă nu se putea gândi nimic just în legătură cu ele. Și când în cele din urmă Christos a fost împins mai mult în față în cadrul confesiunii evanghelice, dar – întrucât erai în plin Nominalism – ființa lui divin-spirituală nu mai putea fi înțeleasă, atunci nu se mai știa de fapt absolut deloc cum să se conceapă o noțiune despre cele trei persoane. Atunci s-a pierdut vechea dogmă despre Sfânta Treime, dispărând pur și simplu.
Aceste lucruri, care în epoca în care mai existau încă contacte/legături spirituale aveau o mare importanță pentru oameni, aceste lucruri, care jucau un mare rol în ceea ce privește fericirea și nefericirea interioară a sufletului omenesc, aceste lucruri au fost împinse de epoca filistinismului modern complet în fundal. Ce-l mai interesează în cele din urmă pe omul modern – dacă el nu este implicat direct în certurile și disputele teologice – de raporturile care există între Tatăl, Fiul și Spiritul? El caută să fie un bun creștin, însă mai departe nu-l roade ideea raportului dintre Tată, Fiu și Spirit. El nu-și poate deloc închipui că, odată, aceasta a fost o problemă sufletească arzătoare a omenirii. A devenit un filistin. De aceea epoca Nominalismului poate fi deja numită, pentru civilizația europeană, și epoca filistinismului. Căci filistinul este acel om care nu mai are niciun fel de simțământ pentru spiritualul mereu trezitor, un om care trăiește propriu-zis în obișnuințe. Complet fără spirit, omul nu poate trăi. Filistinul și-ar dori cel mai mult să fie complet lipsit de spirit, să se scoale dimineața fără spirit, să ia micul dejun fără spirit, să meargă la birou fără spirit, să ia masa de prânz fără spirit, după-amiază să joace biliard fără spirit, și așa mai departe, el ar dori să facă totul fără spirit. Însă, inconștient, spiritul străbate totuși întreaga viață. Numai că filistinul nu se sinchisește de aceasta; pe el nu-l interesează mai departe.
Putem spune astfel că antroposofia, sub acest raport, trebuie să aibă ca ideal să nu piardă General-Divinul. Ea nu face acest lucru, căci ea găsește în Dumnezeu-Tatăl Divin-Spiritualul, în Dumnezeu-Fiul, separat, Divin-Spiritualul. Ea se află oarecum în următoarea situație, dacă comparăm concepțiile ei cu cunoașterea anterioară a Tatălui: Eu aș spune – vă rog să nu-mi luați în nume de rău expresia oarecum trivială –, cunoașterea Tatălui s-a întrebat înainte de orice, referitor la Christos: Cine este Tatăl său? – Dacă arătăm/demonstrăm cine este Tatăl său, atunci avem cunoașterea lui. – Antroposofia este, natural, situată în viața modernă. Prin faptul că dezvoltă cunoașterea naturii, ea a trebuit, desigur, să ducă mai departe cunoașterea Tatălui. Însă atunci când dezvoltă cunoașterea lui Christos, ea pornește inițial doar de la Christos. Ea studiază până în pânzele albe, dacă mă pot exprima astfel, istoria, găsește în istorie o evoluție descendentă, găsește apoi Misterul de pe Golgota, și de aici încolo o evoluție ascendentă; în Misterul de pe Golgota găsește centrul și sensul întregii istorii pământești a omenirii. Așadar, prin faptul că antroposofia studiază natura, ea face să învie din nou vechiul principiu-Tată. Însă prin faptul că studiază istoria, ea îl găsește pe Christos. Acum ea a cunoscut două laturi/ Doimea. Este ca și cum eu aș călători în orașul A și acolo aș cunoaște un bărbat mai în vârstă, apoi în orașul B, și acolo aș cunoaște un bărbat mai tânăr. Eu fac cunoștință cu bărbatul mai în vârstă și fac cunoștință cu bărbatul mai tânăr, cu fiecare separat. Inițial, ei mă interesează complet separat. Ulterior, mă izbește o anumită asemănare. Merg pe urma asemănării și constat, că cel mai tânăr este fiul celui mai bătrân. Așa se întâmplă cu antroposofia. Ea face cunoștință cu Christos, ea face cunoștință cu Tatăl, și face cunoștință cu relația dintre cei doi abia mai târziu; în timp ce vechea înțelepciune a Tatălui a pornit de la Tatăl, iar relația a cunoscut-o drept originara (existând de la origini n.t.).
După cum vedeți, în toate lucrurile antroposofia trebuie de fapt să urmeze un drum nou, și este deja necesar, dacă se vrea cu adevărat o pătrundere în antropozofie, să se producă o schimbare în felul de a gândi și simți în privința celor mai multe lucruri. Pentru antroposofie nu este suficient ca, pe de o parte, antroposofii să privească concepția despre lume mai mult sau mai puțin materialist sau să trăiască mai mult sau mai puțin în sensul vechilor credințe tradiționale, și apoi să treacă la altceva – și anume la antroposofie, fiindcă aceasta este mai pe gustul lor decât o altă învățătură. Așa nu merge. Nu trebuie doar să treci de la un aspect la altul, de la aspectul materialist monist, la aspectul antroposofic și să-ți spui: Aspectul antroposofic îmi place mai mult. – Ci trebuie să-ți mărturisești ție însuți: Ceea ce te îndreptățește să privești aspectul monist-materialist, nu te îndreptățește să privești aspectul antroposofic.
Teosofii au crezut că examinarea aspectului monist-materialist îi îndreptățea deja să privească spiritualul. De unde și această viziune ciudată, care se vehiculează în concepția monist-materialistă despre lume, că totul este materie, că și omul constă doar din materie, materie nervoasă, materie sanguină și așa mai departe – totul este materie. Teosofii – mă refer la membrii Societății Teosofice – spun: Nu, aceasta este concepția materialistă; există un spirit. – Și acum încep să-l descrie pe om conform spiritului: corpul fizic – dens; apoi corpul eteric – mai diluat, însă o ceață, o ceață mai diluată, în realitate totuși o reprezentare complet materială. Apoi corpul astral – acesta este și mai diluat, însă el este doar o materie mai diafană și așa mai departe. Aici se urcă gradat pe o scară, însă mereu avem materie mai diluată. Da, acesta este tot materialism, căci chiar dacă ai mereu materie mai diluată, obții mereu doar materie. Este materialism, numai că îl numesc spirit. Materialismul, cel puțin, este cinstit și o numește materie, în timp ce acolo, ceva ce este reprezentat material este etichetat drept spirit. Trebuie să-ți mărturisești, că trebuie să-ți schimbi felul de a gândi, trebuie să înveți să privești altfel imaginea despre spiritual, față de cum s-a privit imaginea despre material.
În Societatea Teosofică istoria a devenit la un anumit punct deosebit de interesantă. Materialismul vorbește despre atomi. Acești atomi au fost reprezentați în cele mai diverse moduri, iar materialiștii convinși, care și-au îndreptat atenția asupra proprietăților materiale ale corpurilor, și-au făcut în cele din urmă tot felul de reprezentări despre atomi. Printre altele, unul dintre aceștia a elaborat odată o teorie a atomului, unde atomul este prezentat într-un fel de stare de oscilație, ca și cum înăuntrul lui materialul diluat s-ar afla în mișcări oscilatorii în spirală. Și dacă vă uitați cum arată atomii la Leadbeater [Nota 102], veți găsi ceva identic. Deunăzi, într-un articol al unui ziar englezesc [Nota 103] s-a ridicat în general întrebarea, dacă acest atom al lui Leadbeater a fost „văzut”, sau dacă clarviziunea lui Leadbeater s-a limitat doar să citească această carte și să o traducă spiritualicește.
Astfel de lucruri trebuie privite cu mare seriozitate. Este vorba în special de a te examina tu însuți, dacă nu cumva rămâi agățat de materialism și doar botezi materialismul cu tot felul de nume spirituale. O schimbare a felului de a gândi, o schimbare a felului de a simți, despre aceasta este vorba, dacă se vrea să se ajungă la o concepție cu adevărat spirituală despre lume. De-abia atunci se dobândește o perspectivă asupra a ceea ce trebuie întreprins practic pentru ridicarea din păcat, față de căderea în păcat.
