Am afirmat adesea, în cadrul consideraţiilor noastre, şi a jucat un anumit rol şi în ultimele conferinţe despre parcursul anului şi problema‑Michael [Nota 1] faptul că omul reprezintă, în întreaga sa alcătuire, în raporturile sale de viaţă, de fapt în tot ceea ce este el, o mică lume, un microcosmos faţă de macrocosmos, şi că el conţine realmente în sine întreaga legitate a lumii, toate tainele lumii. Acum nu trebuie să vă imaginaţi că înţelegerea deplină a acestei fraze întrutotul abstracte ar fi simplă. Ca să spunem aşa, trebuie pătruns în multitudinea şi varietatea tainelor lumii, pentru a regăsi apoi aceste taine în om.
Acum vrem să considerăm această situaţie, pe de o parte, prin aceea că privim lumea dintr‑un anumit punct de vedere, şi apoi privim omul pentru a afla cum se situează omul, ca mică lume, în lumea cea mare. Desigur că ceea ce se poate spune despre lumea cea mare este întotdeauna o mică porţiune. Nu poate fi expus niciodată totul, pe deplin, căci ar trebui să străbatem măcar întreaga lume de‑a‑lungul consideraţiilor. Să privim pentru început lumea de deasupra noastră, cea mai apropiată nouă. Să privim în jurul nostru omenesc acele fiinţe din regnul animal care‑şi duc viaţa, ca să spunem aşa, în aer, şi anume acea clasă care îşi duce viaţa în aer în modul cel mai frapant: neamul păsărilor.
Nu putem trece cu vederea că păsările, care trăiesc în aer, care‑şi extrag din aer condiţiile de existenţă, sunt alcătuite esenţialmente altfel decât animalele, care locuiesc nemijlocit pe suprafaţa Pământului, sau chiar în solul acestuia. Şi dacă privim la neamul păsărilor, în conformitate cu părerile generale omeneşti obişnuite, suntem nevoiţi să vorbim şi în cazul păsărilor despre cap şi membre, ş.a.m.d. Dar acest mod de a considera lucrurile este, în fond, de‑a‑dreptul neartistic. Şi în această privinţă eu am atras adesea atenţia că dacă vrem să cunoaştem realmente lumea nu putem rămâne la conceptele intelectualiste, şi că atitudinea intelectualistă trebuie să treacă treptat în conceperea artistică a lumii. Acum, dumneavoastră nu veţi concepe aşa‑numitul cap al păsărilor, extraordinar de pipernicit, în comparaţie cu capul altor animale, drept un adevărat cap. Desigur că din punct de vedere intelectual, exterior, se poate spune: Pasărea are un cap, un trunchi, pasărea are membre. Dar gândiţi‑vă cât de pipernicite sunt, de exemplu, picioarele unei păsări în comparaţie cu picioarele unei cămile sau ale unui elefant, şi cât de pipernicit este capul unei păsări în comparaţie cu capul unui leu sau al unui câine. Şi, de fapt, într‑un astfel de cap de pasăre nu se află nimic obişnuit dintr‑un cap de animal; în fond, în capul de pasăre abia dacă se află ceva mai mult decât în partea din faţă a botului unui câine sau al unui elefant, sau al unei pisici. Aş spune că un cap de pasăre este puţin mai complicat decât partea de bot a unui mamifer. Iar ceea ce sunt membrele unui mamifer apar pe deplin pipernicite la pasăre. Desigur că un mod de considerare neartistic vorbeşte despre faptul că membrele anterioare ar fi transformate în aripi. Dar aceasta este o concepţie întrutotul neartistică şi ne‑imaginativă. Dacă vrem să înţelegem cu adevărat natura, dacă vrem să pătrundem realmente în Cosmos, trebuie să considerăm lucrurile mai profund, să le considerăm înainte de toate, în forţele lor formatoare şi configuratoare.
Concepţia conform căreia pasărea ar avea cap, trunchi şi membre, nu conduce niciodată la capacitatea de a înţelege realmente trupul eteric al unei păsări. Căci dacă prin concepţia imaginativă se trece de la vederea a ceea ce este fizic în pasăre la ceea ce este eteric în pasăre, în pasărea eterică avem doar un cap. Privind lucrurile de la pasărea eterică, pasărea este doar cap. Privind lucrurile de la pasărea eterică, înţelegem imediat că pasărea nu poate fi comparată cu capul, trunchiul şi membrele altor animale, ci că ea trebuie concepută ca un simplu cap, care tocmai a fost transformat, remodelat drept cap. Astfel încât capul păsării reprezintă doar palatul şi părţile frontale, partea de gură propriu‑zisă, iar ceea ce se continuă în spate, toate părţile scheletului asemănătoare coastelor şi coloanei vertebrale, trebuie văzute ca un cap metamorfozat, transformat, dar totuşi un cap. Întreaga pasăre este de fapt un cap. Aceasta provine din faptul că dacă vrem să înţelegem o pasăre trebuie să ne întoarcem foarte departe în evoluţia Pământului, în evoluţia planetară a Pământului.
Pasărea are o istorie planetară îndelungată. Pasărea are o istorie planetară cu mult mai îndelungată decât, de exemplu, o cămilă. Cămila a luat naştere cu mult mai târziu decât orice pasăre. Păsările care sunt constrânse să rămână pe Pământ, cum este struţul, sunt păsările care au luat naştere cel mai târziu. Păsările care trăiesc liber în văzduh, vulturul, uliul, sunt animale foarte vechi ale Pământului. Şi în vreme ce în cele dintâi perioade ale Pământului, în perioada lunară, în perioada solară, ele aveau întrutotul în sine ceea ce a trecut apoi din interior în afară, până la piele, în neamul păsărilor s‑a constituit mai târziu ceea ce vedeţi astăzi în pene, sau în ciocul cornos. Exteriorul păsărilor a luat naştere mai târziu, a luat naştere prin aceea că pasărea şi‑a constituit relativ devreme natura capului, şi că în condiţiile în care a ajuns în perioadele următoare ale evoluţiei Pământului [Nota 2] , ea a putut să adauge doar din afară ceea ce se află în penele ei. Acest penaj i‑a fost dat păsării de către Lună şi de către Pământ, în timp ce ea îşi are restul naturii din timpuri mult mai îndepărtate.
Dar lucrurile au şi o latură cu mult mai profundă. Să privim o pasăre în aer, de exemplu vulturul care zboară maiestuos, căruia razele de Soare, cu efectele lor, i‑au dat oarecum ca dar hăruit, penele şi ciocul – eu voi menţiona şi celelalte efecte –; să privim acest vultur cum zboară el în aer. Asupra lui acţionează anumite forţe. Soarele nu are numai acele forţe fizice de lumină şi căldură, despre care vorbim în mod obişnuit. Eu v‑am atras atenţia atunci când am vorbit despre misteriile druizilor [Nota 3], că de la Soare pornesc şi forţe spirituale. La aceste forţe spirituale trebuie să privim noi. Ele sunt cele care dau diverselor specii de păsări diversitatea de culori, configurarea deosebită a penelor lor. Atunci când străvedem spiritual efectele Soarelui, înţelegem de ce vulturul are tocmai acel penaj al său.
Apoi, dacă ne cufundăm cu adevărat în această natură a vulturului, dacă înţelegem să dezvoltăm o percepere artistică lăuntrică a naturii, o înţelegere care să conţină spiritualul, dacă putem vedea cum impulsurile solare, intensificate de alte impulsuri, pe care le voi numi ulterior, se configurează artistic, dacă vedem cum impulsurile solare se revarsă oarecum asupra vulturului chiar înainte ca el să fi ieşit din ou, cum creează ele ca prin vrajă penajul, sau, mai exact, cum înscriu ca prin vrajă penajul în natura trupului său, ne putem întreba: Ce semnifică aceasta pentru om? – Pentru om asta semnifică ceea ce face din creierul său un purtător al gândurilor. Şi dumneavoastră priviţi corect în macrocosmos, în marea natură, dacă‑l vedeţi pe vultur în aşa fel încât să vă spuneţi: Vulturul îşi are penajul său, îşi are penele sale multicolore; în acestea trăieşte aceeaşi forţă care trăieşte în tine atunci când creierul devine purtător al gândurilor. Ceea ce duce la formarea circumvoluţiilor pe creierul tău, ceea ce face creierul capabil să preia acea forţă lăuntrică de sare, care este baza gândirii, ceea ce face creierul tău capabil să te transforme într‑un gânditor, este aceeaşi forţă care dă vulturului penajul său. – În felul acesta, prin faptul că gândim, noi ne simţim înrudiţi cu vulturul, simţind oarecum în noi înlocuitorul uman al penajului vulturului; gândurile noastre se revarsă din creier la fel cum se revarsă în afară penele din vultur.
Dacă ne înălţăm de la nivelul fizic la nivelul astral, trebuie să exprimăm fraza paradoxală: formarea penelor este determinată pe planul fizic de aceleaşi forţe care determină formarea gândurilor pe planul astral. Aceste forţe acordă vulturului formarea penelor; acesta este aspectul fizic al formării gândurilor. Omului, ele îi acordă gândurile; acesta este aspectul astral al formării penelor. Astfel de lucruri sunt exprimate uneori într‑un mod admirabil în geniul limbajului poporului. Atunci când se taie o pană în partea de sus şi se scoate ceea ce este acolo înăuntru, poporul numeşte acel ceva, „suflet”. Desigur că unii văd o desemnare exterioară în acest nume de „suflet”. Dar nu este o desemnare exterioară, căci pentru cel care străvede lucrurile pana conţine ceva imens: ea conţine taina formării gândurilor.
Să ne abatem acum atenţia de la vultur, care locuieşte în văzduh, şi să privim un mamifer ca leul – pentru a avea din nou un reprezentant. De fapt leul nu poate fi înţeles decât dacă dezvoltăm un sentiment în privinţa bucuriei, a satisfacţiei lăuntrice pe care o are leul de a trăi împreună cu mediul său înconjurător. De fapt nu există niciun animal care să nu fie înrudit cu leul şi care să aibă o respiraţie atât de minunată, atât de tainică. La toate fiinţele animale ritmul respirator trebuie să concorde cu ritmul circulaţiei sanguine, numai că ritmul circulaţiei sanguine se îngreunează datorită aparatului digestiv legat de el, iar ritmul respirator devine mai uşor prin aceea că el tinde să se înalţe la uşurinţa formării creierului. La pasăre este aşa că ceea ce trăieşte în respiraţia sa trăieşte de fapt simultan şi în capul său. Pasărea este întrutotul cap, şi ea îşi poartă acest cap în mod vizibil exterior în lume. Gândurile sale sunt formele penelor sale. De fapt, pentru o resimţire corectă a naturii, care poate trăi în frumuseţe, nu există nimic mai mişcător decât faptul de a simţi înrudirea lăuntrică dintre gândul omenesc, atunci când el devine absolut concret, când devine întrutotul viu lăuntric, cu penajul unei păsări. Cel care are o practică lăuntrică în astfel de lucruri ştie cu precizie când gândeşte în manieră de păun şi când gândeşte în manieră de vultur, şi când gândeşte în manieră de vrabie. Lucrurile îşi corespund într‑un mod admirabil, cu excepţia faptului că unul se desfăşoară pe plan astral, iar celălalt pe plan fizic. Se poate deci spune: Pasărea are o viaţă atât de preponderentă în respiraţie încât toate celelalte, circulaţia sanguină ş.a.m.d. aproape dispar. Întreaga greutate a digestiei, ba chiar greutatea circulaţiei sanguine, este îndepărtată de la pasăre prin sentimentul acesteia de a se simţi în sine.
La leu există un fel de echilibru între respiraţie şi circulaţia sanguină. În orice caz, circulaţia sanguină se îngreunează şi la leu, dar nu atât de mult ca la o cămilă sau o vită. Acolo digestia este ceva care împovărează nespus de mult circulaţia sanguină. La leu, care are un aparat digestiv relativ foarte scurt, şi care este alcătuit în întregime în aşa fel încât digestia să se săvârşească pe cât posibil de repede, digestia nu reprezintă o împovărare deosebită pentru circulaţia sanguină. Pe de altă parte, în capul leului are loc o asemenea dezvoltare a ceea ce este specific capului, încât ritmul circulaţiei sanguine este menţinut în echilibru cu procesul respirator. Leul este animalul care are în măsura cea mai mare un ritm lăuntric al respiraţiei şi un ritm al bătăilor inimii care se menţin lăuntric în echilibru, care se armonizează lăuntric. De aceea, aş spune că, dacă abordăm viaţa subiectivă a leului, acesta are particularitatea de a‑şi înghiţi hrana cu o lăcomie absolut nelimitată, pentru că el este de fapt bucuros când o are în lăuntrul său. El este avid în privinţa hranei pentru că foamea îl deranjează mai mult decât pe celelalte animale. El este lacom în privinţa hranei, dar nu este ahtiat de ea, nu este un gurmand deosebit. El nici nu este constituit în sensul de a mânca prea mult, deoarece este un animal care‑şi are satisfacţia lăuntrică în menţinerea echilibrului dintre respiraţie şi circulaţia sanguină. Abia după ce hrana leului a trecut în sânge, care reglează bătăile inimii, iar aceste bătăi ale inimii ajung într‑un raport reciproc cu procesul respirator în privinţa căruia leul îşi are bucuria sa prin faptul că el preia fluxul respirator în sine cu o profundă satisfacţie lăuntrică, abia atunci când simte în sine consecinţa hranei, acest echilibru lăuntric între respiraţie şi circulaţia sângelui, abia atunci trăieşte leul în elementul său. El trăieşte de fapt în întregime specificul de leu atunci când are profunda satisfacţie lăuntrică a faptului că sângele său pulsează mai repede şi că respiraţia sa pulsează mai rar. Căci leul trăieşte în această atingere reciprocă a două valuri.
Dacă priviţi acest leu, cum aleargă, cum sare, cum îşi ţine capul, chiar şi cum priveşte, atunci veţi vedea că el reduce totul la o alternanţă continuă, ritmică, dintre ieşirea din echilibru şi revenirea în echilibru. Poate că nu există aproape nimic altceva care să pară la fel de tainic ca această privire remarcabilă a leului, care priveşte afară din sine, care aduce prin expresia ochilor în afară ceva din stăpânirea lăuntrică, din stăpânirea celor care i se opun. Este ceea ce exprimă în afară privirea leului: această stăpânire a bătăilor inimii prin ritmul respirator într‑un mod aproape desăvârşit.
Şi, de asemenea, cel care are un simţ pentru înţelegerea artistică să privească botul leului, această alcătuire a botului leului care exprimă faptul că bătăile inimii pulsează în sus până în acest bot, dar respiraţia le reţine. Dacă vă imaginaţi această atingere reciprocă dintre bătăile inimii şi respiraţie, ajungeţi la botul leului.
Leul este în întregime organ toracic. El este realmente animalul care exprimă întrutotul sistemul ritmic prin statura sa exterioară, prin modul său de viaţă. Leul este organizat în aşa fel încât interacţiunea dintre bătăile inimii şi respiraţie se exprimă şi în raportul reciproc dintre inima şi plămânii săi.
Astfel încât trebuie să spunem realmente: Dacă vom căuta la om ceva care să fie cel mai asemănător unei păsări, numai că metamorfozat, atunci acela este capul omenesc; dacă vom căuta la om ceva care să fie cel mai asemănător leului, aflăm regiunea toracică, locul unde se întâlnesc ritmurile, ritmul circulaţiei sanguine şi al respiraţiei.
Şi acum să ne întoarcem privirea de la tot ceea ce ni se oferă în văzduh ca neam al păsărilor şi de la ceea ce se află în mediul nemijlocit înconjurător al Pământului şi trăieşte împreună cu circuitul aerului la fel ca leul, şi să ne îndreptăm către bovine. Eu am indicat adesea, în alte conferinţe, cât de interesant este să urmăreşti o cireadă sătulă aşezată pe o câmpie şi să observi acest proces al digestiei, care se exprimă în poziţie, în expresia ochilor, în fiecare mişcare. Încercaţi să priviţi o vacă aflată pe câmpie, atunci când apare de ici sau de colo un zgomot. Este admirabil să vezi modul în care îşi ridică ea capul şi cum se exprimă în această înălţare a capului sentimentul că totul este greu, că ea nu poate să‑şi ridice cu uşurinţă capul, căci în interiorul lui se află ceva deosebit. Atunci când vezi o vacă deranjată în modul acesta pe câmpie cum îşi ridică ea capul, nu poţi ajunge decât la a‑ţi spune: Această vacă este uimită de faptul că trebuie să‑şi înalţe capul pentru altceva decât pentru a paşte iarbă. Am putea exprima trăirea vacii prin următoarele cuvinte: Dar de ce ridic eu acum de fapt acum capul? Eu nu pasc, deci nu are niciun sens să ridic capul, dacă nu pasc. – Încercaţi să vedeţi acest lucru! Această atitudine este cuprinsă în ridicarea capului animalului. Dar ea nu este cuprinsă numai în ridicarea capului animalului. Nici nu vă puteţi imagina că un leu şi‑ar ridica şi el capul la fel cum îl ridică o vacă. Atitudinea este cuprinsă în forma capului. Şi dacă mergem mai departe, şi abordăm întreaga formă a animalului, constatăm că întregul animal este un aparat digestiv! Greutatea digestiei apasă atât de mult asupra circulaţiei sanguine, încât totul copleşeşte partea de cap şi de respiraţie din fiinţa animalului. Animalul este în întregime digestie. Şi dacă priveşti lucrurile din punct de vedere spiritual, este infinit de admirabil să‑ţi îndrepţi mai întâi privirea în sus, înspre o pasăre, şi apoi în jos, înspre vacă.
Desigur că oricât de mult am înălţa o vacă din punct de vedere fizic, ea nu devine pasăre. Dar dacă am putea face ca fizicul vacii să treacă – prin faptul că îl înălţăm în aerul aflat în imediata apropiere a Pământului – în elementul aeric umed, şi dacă am putea produce totodată o transformare a staturii sale eterice care să fie adecvată elementului umed, şi am înălţa‑o apoi în continuare şi am putea‑o aduce până în elementul astral, atunci, la înălţimea aceea, vaca ar deveni pasăre. Din punct de vedere astral ea ar deveni pasăre.
Vedeţi dumneavoastră, atunci ţi se impune faptul remarcabil că dacă vezi aceste lucruri trebuie să‑ţi spui: Ceea ce are pasărea acolo sus, astralicul din trupul său astral, care lucrează, după cum am spus, la configurarea penajului său, a fost introdus de vacă în carnea, în muşchii, în oasele ei. La vacă a devenit fizic ceea ce este astralic la pasăre. Desigur că în astralitate lucrurile se văd altfel, dar aşa stau lucrurile.
Şi vice‑versa, dacă aş lăsa să cadă în jos ceea ce constituie astralitatea unei păsări, întreprinzând transformarea în eteric şi fizic, atunci vulturul ar deveni o vacă, pentru că ceea ce este astralic în vultur ar deveni carne, încorporându‑se în vaca ce stă pe pământ atunci când digeră; căci de digestia unei vaci ţine faptul de a dezvolta o admirabilă astralitate. Vaca devine frumoasă când digeră. Din punct de vedere astral, în această digestie se află ceva infinit de frumos. Şi dacă din conceptele filistine obişnuite omul îşi spune, dintr‑un idealism filistin: Procesul digestiv este ceva inferior – atunci el se face vinovat de neadevăr, dacă această activitate digestivă s‑ar privi dintr‑un punct de vedere superior, prin contemplare spirituală. Căci ea este frumoasă, este măreaţă, este infinit de spirituală.
Leul nu ajunge până la această spiritualitate, iar pasărea cu atât mai puţin. La pasăre, procesul digestiv este aproape întrutotul fizic. Desigur că în aparatul digestiv al păsării se află şi trupul ei eteric, dar în procesele digestive ale păsării se găseşte prea puţină astralitate; aproape deloc. Dimpotrivă, la vacă în procesele digestive se află ceva care, văzut din punct de vedere astral, este întrutotul măreţ, este o lume întreagă. Şi acum, dacă vrem să vedem ceea ce este asemănător la om şi să vedem această corespondenţă dintre ceea ce vaca dezvoltă în mod unilateral – încarnarea fizică a unui anumit astral –, la om avem această încarnare a astralului întreţesută în mod armonios în organele sale digestive şi în continuarea lor, în membre. Astfel încât ceea ce văd sus, în văzduh, la vultur, ceea ce văd când animalul se bucură în mod nemijlocit de aer ca în cazul leului, ceea ce văd atunci când animalul este legat de forţele pământene sub‑terestre care‑şi proiectează acţiunea în organele sale digestive, aşadar atunci când privesc în adâncuri în loc să privesc în înalturi şi pătrunde acolo, plin de înţelegere, fiinţa vacii, am trei staturi care sunt unite armonios în om şi care se compensează în felul acesta: metamorfoza păsării în capul omenesc, metamorfoza leului în pieptul omenesc, metamorfoza vacii în aparatul digestiv şi cel al membrelor omului – desigur că în aparatul membrelor din nou extraordinar de metamorfozate, de transformate.
Dacă privim astfel la aceste lucruri şi realizăm că omul s‑a născut de fapt din întreaga natură şi poartă la rândul său în sine întreaga natură, aşa cum am expus eu, aşa cum poartă în sine regnul păsărilor, regnul leilor şi fiinţa vacii, atunci ajungem la părţile componente ale afirmaţiei abstracte: Omul este o mică lume, un microcosmos. – El este o mică lume şi lumea cea mare este în el, şi toate animalele, care locuiesc în aer, şi cele c are‑şi au elementul principal în aerul care înconjoară Pământul, ca şi cele care‑şi au elementul principal în forţele gravitaţionale din interiorul Pământului, toate acestea acţionează în om într‑un tot armonios. Şi omul este atunci sinteza dintre vultur, leu, taur sau vacă.
Dacă cercetăm şi străvedem lucrurile prin ştiinţa spirituală actuală, atunci dobândim acel mare respect despre care eu am vorbit adesea, faţă de vechea înţelegere instinctivă clarvăzătoare a Cosmosului; atunci dobândim un mare respect, de exemplu, faţă de măreaţa imagine a alcătuirii omului din vultur, leu, vacă sau taur, care alcătuiesc, armonizându‑se reciproc, omul ca totalitate.
Dar înainte de a trece la discutarea impulsurilor distincte – ceea ce probabil vom face mâine – care se ţes, de exemplu, în jurul vulturului, în jurul leului şi în jurul vacii, aş dori să discutăm şi o altă corespondenţă între lăuntricul omului şi ceea ce se află afară în Cosmos.
Noi dobândim o reprezentare în această privinţă prin cele pe care le ştim deja. Capul omenesc caută ceea ce este corespunzător naturii sale: trebuie să‑şi îndrepte privirea în sus, înspre neamul păsărilor. Dacă pieptul omenesc, bătăile inimii, respiraţia vor să se înţeleagă pe sine ca taină în cadrul tainelor naturii, ele trebuie să‑şi îndrepte privirea înspre ceea ce este leul. Omul trebuie să încerce să‑şi înţeleagă aparatul metabolic din constituţia, din organizarea vitelor. Dar capul omului este purtătorul gândurilor sale, pieptul său este purtătorul sentimentelor sale, iar aparatul său de schimburi metabolice este purtătorul voinţei sale. Astfel încât şi din punct de vedere sufletesc omul este o imagine a reprezentărilor care se împletesc în lume prin neamul păsărilor şi care se exprimă în penajul păsărilor; el este totodată şi o imagine a lumii de sentiment care înconjoară Pământul, care‑şi află viaţa de echilibru lăuntric între bătăile inimii şi respiraţie la leu, şi care este atenuată la om, dar reprezintă la om curajul lăuntric – limba greacă a alcătuit cuvântul „curajos” pentru a exprima o însuşire a inimii. Şi dacă omul vrea să‑şi găsească impulsurile de voinţă, care se află cu precădere în metabolismul său, atunci când le configurează în mod exterior el trebuie să privească la ceea ce s‑a constituit corporal în vacă.
Ceea ce sună în ziua de azi grotesc şi paradoxal, eventual lipsit de sens pentru o vreme care nu mai are nicio înţelegere pentru corelaţiile spirituale din lume, conţine însă un adevăr care este indicat de vechile obiceiuri. Vedeţi dumneavoastră, este un fenomen frapant faptul că acel Mahatma Gandhi [Nota 4] – pe care Romain Rolland [Nota 5] l‑a prezentat lumii într‑un mod mai degrabă denaturat decât adevărat într‑o lucrare prea puţin îmbucurătoare –, care şi‑a îndreptat activitatea întrutotul în exterior, dar a fost, în cadrul poporului hindus, aş spune, ca un iluminat al secolului XVIII, transpus în India, a păstrat însă în hinduismul său iluminat venerarea vacii. De la aceasta nu ne putem abate – a spus Mahatma Gandhi, despre care ştiţi că a primit de la englezi şase ani de închisoare grea pentru activitatea sa politică din India. El a menţinut venerarea vacii.
Astfel de lucruri care s‑au menţinut cu tenacitate în culturile spirituale pot fi înţelese numai dacă se cunosc aceste corelaţii, dacă se ştie realmente ce taine imense trăiesc în animalul ce reprezintă întruchiparea digestiei, vaca, şi cum poate fi venerat, aş spune, ceva devenit pământesc şi care pare de aceea inferior, o înaltă astralitate devenită pământească în vacă. Din astfel de lucruri înţelegem şi venerarea religioasă ce revine în hinduism vacii, în timp ce ea nu va putea fi niciodată înţeleasă din întregul hăţiş de concepte raţionaliste şi intelectualiste care îi este ataşat.
Vedem astfel cum pot fi căutate voinţa, simţirea şi gândirea afară, în Cosmos, şi cum pot fi căutate ele în microcosmos, în corespondenţa lor.
Dar, vedeţi dumneavoastră, mai există şi tot felul de alte forţe în om, şi mai există şi tot felul de alte lucruri afară, în natură. Vă rog să consideraţi următoarele. Consideraţi metamorfoza pe care o parcurge acea făptură care devine apoi fluture.
Dumneavoastră ştiţi că fluturele îşi depune oul. Din ou iese o omidă. Aşadar omida a ieşit din ou; oul conţine tot ceea ce reprezintă predispoziţiile animalului ulterior. După ce omida iese din ou, ea ajunge în aerul străbătut de lumină. Acesta este mediul înconjurător în care ajunge omida. Dumneavoastră trebuie să aveţi în vedere cum trăieşte de fapt această omidă în aerul iluminat de Soare. Apoi trebuie să studiaţi, de exemplu atunci când aprindeţi seara o lumânare şi o molie se îndreaptă spre lumină, şi‑şi găseşte moartea în lumină. Această lumină are un asemenea efect asupra moliei, încât ea se supune căutării morţii. Cu aceasta avem deja efectul luminii asupra vieţuitoarelor.
Omida – eu indic lucrurile doar aforistic; noi le vom considera ceva mai în amănunt mâine şi poimâine – nu se poate înălţa la sursa de lumină, anume la Soare, ca să se prăbuşească în ea; dar ea doreşte să o facă, o doreşte cu aceeaşi intensitate cu care o doreşte molia, care se aruncă în flacăra lumânării de lângă patul dumneavoastră şi‑şi află acolo moartea. Molia se azvârle în flacără şi‑şi află moartea în focul fizic. Omida caută de asemenea flacăra, acea flacără care îi vine în întâmpinare de la Soare. Dar ea nu se poate arunca în Soare; trecerea în lumină şi căldură rămâne la ea ceva spiritual. Întreaga acţiune a Soarelui trece asupra ei în mod spiritual. Această omidă urmăreşte fiecare rază de Soare, ea urmează raza Soarelui în timpul zilei. La fel cum molia se repede în lumină şi predă luminii întreaga ei materie de molie, tot aşa îşi ţese omida materia ei de omidă, treptat, în lumină; ea încetează să ţeasă în timpul nopţii, continuă să ţeasă ziua, şi toarce şi urzeşte în jurul său întregul cocon. Iar în cocon, în firele coconului, avem ceea ce a ţesut omida din propria ei substanţă pe care a tors‑o continuu în lumina iradiantă a Soarelui. Acum, omida, care a devenit pupă, a ţesut în jurul ei, din propria substanţă, razele Soarelui, pe care le‑a încorporat. Molia arde rapid în focul fizic. Omida, sacrificându‑se, se aruncă în lumina Soarelui şi ţese în jurul ei firele razelor Soarelui, a căror direcţie o urmează. Dacă luaţi coconul viermelui de mătase şi îl priviţi, el este lumină solară ţesută, numai că lumina Soarelui a fost încorporată în substanţa viermelui care a tors mătasea. Dar în felul acesta spaţiul este delimitat interior. Lumina exterioară a Soarelui a fost oarecum înfăşurată. Dar ceea ce pătrunde din lumina Soarelui în cromlehuri, după cum v‑am spus când am vorbit despre misteriile druizilor, este acum lăuntric. Şi acum, după ce Soarele şi‑a exercitat anterior puterea fizică, determinând omida să‑şi toarcă propriul cocon, el are putere asupra interiorului şi creează din interior fluturele, care iese afară. Şi circuitul începe din nou. Aveţi aici, în desfăşurarea succesivă, ceea ce este concentrat în oul păsării.
Tabla 1Comparaţi acest întreg proces cu procesul depunerii de ouă la pasăre. Atunci, înlăuntrul păsării se constituie coaja calcaroasă printr‑un proces de metamorfozare. Acolo, substanţa calcarului este folosită de forţele luminii solare pentru a concentra laolaltă întregul proces, care este desfăşurat la fluture în ou, larvă, cocon. Procesul desfăşurat este concentrat în pasăre, atunci când în oul păsării se constituie coaja dură de jur‑împrejur. Iar prin această concentrare a unor procese desfăşurate, întregul proces embrionar al păsării este diferit. La fluture aveţi desfăşurat în procesul de formare a oului, a larvei, a pupei şi a coconului, ceea ce se desfăşoară la pasăre comprimat până în cel de‑l treilea stadiu. La fluture desfăşurarea poate fi privită în mod exterior. Şi apoi fluturele ecluzează.
Dacă urmărim acum în mod astral întregul proces, ce anume vedem? Pasărea reprezintă, în întreaga ei alcătuire, un cap omenesc. Ea reprezintă organul formării gândurilor. Dar ce reprezintă la om fluturele, care locuieşte şi el în aer, dar este ceva extrem de complicat în alcătuirea embrionului său? Se ajunge la concluzia că fluturele reprezintă ceea ce ne arată funcţia capului în continuarea ei, funcţia capului extinsă oarecum la întregul om. Căci atunci în om se petrece ceva care corespunde unui alt proces din natură decât alcătuirea păsării.
Dacă adăugăm etericul şi astralul la capul menesc, avem ceva foarte asemănător cu formarea oului, numai că metamorfozat. Dacă am avea doar simpla funcţie a capului, am putea alcătui doar gânduri momentane. Gândurile nu s‑ar aşeza în noi, nu ar solicita întregul om, ca să reapară apoi ca amintiri. Dacă îmi privesc gândurile momentane, pe care mi le formez în raport cu lumea exterioară, şi privesc vulturul, atunci pot spune: În penajul vulturului văd în afara mea gândurile întrupate; în mine ele devin gânduri, dar sunt gânduri momentane. Dacă privesc la ceea ce port în mine ca amintiri, atunci se desfăşoară un proces complicat. Jos, în profunzimile trupului fizic, are loc un fel de formare de ou – în orice caz, în mod spiritual – care este cu totul altfel în eteric, ceva care din punct de vedere fizic‑exterior este asemănător cu formarea larvei; în trupul astral are loc ceva asemănător formării pupei şi a coconului; iar ceea ce declanşează în mine un gând şi îl împinge în jos atunci când am o percepţie, este similar procesului prin care un fluture depune un ou. Transformarea este asemănătoare cu ceea ce se petrece cu o larvă: viaţa în trupul eteric se jertfeşte luminii spirituale, întreţesând oarecum gândurile cu ţesut astral lăuntric de cocon, şi acolo ies la iveală amintirile. Şi dacă în penajul păsărilor vedem gândurile noastre momentane, atunci trebuie să vedem în aripile fluturelui, în aripile fluturelui care scânteiază în culori, gândurile noastre de amintire, create în mod spiritual.
Astfel, noi privim în afară şi simţim natura ca fiind infinit de înrudită cu noi. Astfel, noi gândim şi vedem lumea gândurilor în păsările care zboară. Şi noi ne amintim, avem o memorie şi vedem lumea imaginilor de amintire care trăiesc în noi, în fluturii care zboară scânteind în lumina Soarelui. Da, omul este un microcosmos, şi el conţine tainele lumii celei mari de afară. Şi lucrurile stau aşa că dacă privim din cealaltă parte, din afară, ceea ce noi privim dinlăuntru, gândurile noastre, sentimentele noastre, voinţa noastră, reprezentările noastre din amintire, deci dacă le privim din afară, macrocosmic, le recunoaştem în regnurile naturii.
Asta înseamnă să privim realitatea. Această realitate nu poate fi cuprinsă prin simple gânduri, căci pentru simplele gânduri realitatea este indiferentă; gândurile ţin doar de logică. Dar cu aceeaşi logică pot fi dovedite cele mai contradictorii lucruri din realitate. Pentru a face acest lucru evident, îngăduiţi‑mi să închei cu o imagine care urmează să constituie trecerea la dezbaterile de mâine.
La un trib de negri africani, Fellatas, există o fabulă foarte frumoasă, care exprimă multe. Un leu, un lup şi o hienă, drumeţeau cândva împreună. Ei au întâlnit o antilopă. Antilopa a fost sfâşiată de unul dintre animale. Cele trei animale erau bune prietene, şi acum se punea problema ca antilopa sfâşiată să fie împărţită între leu, lup şi hienă. Leul i‑a spus mai întâi hienei: Împarte tu. – Hiena avea logica ei. Ea este animalul care nu se ocupă de cei vii, ci de ceea ce este mort. Logica ei este determinată de tipul curajului ei, mai exact al laşităţii ei. În funcţie de modul în care este configurat acest curaj, el se raportează într‑un fel sau altul la realitate. Hiena spuse: Împărţim antilopa în trei părţi egale. O parte o primeşte leul, cealaltă parte o primeşte lupul, cea de‑a treia parte, o primeşte hiena, adică eu însămi. – Atunci leul o sfâşie pe hienă, o ucise. Deci hiena nu mai era. Iar prada trebuia împărţită. Atunci leul îi spuse lupului: Ia te uită, dragul meu lup, acum trebuie să împărţim altfel. Împarte tu acum. Cum ai să împarţi? Atunci lupul a spus: Da, acum trebuie să împărţim altfel, nu se poate să primim aceeaşi parte ca înainte, şi de vreme ce tu ne‑ai scăpat de hienă, trebuie, desigur, ca leu, să primeşti prima treime. A doua treime o primeai oricum, aşa cum a spus şi hiena, iar cea de‑a treia treime trebuie să o primeşti, pentru că eşti cel mai înţelept şi mai curajos dintre toate animalele. – Aşa a împărţit lupul. Atunci leul a întrebat: Cine te‑a învăţat să împarţi aşa? – Atunci lupul a spus: Hiena m‑a învăţat să împart aşa! – Iar leul nu l‑a mâncat pe lup, şi a luat cele trei părţi, după logica lupului.
Da, matematica, aspectul intelectual, a fost acelaşi la hienă ca şi la lup. Amândoi au împărţit în trei părţi. Dar ei au aplicat acest intelect, matematică, în moduri diverse asupra realităţii. În felul acesta s‑a schimbat considerabil şi destinul lor. Hiena a fost mâncată deoarece a aplicat principiul împărţirii la o altă realitate decât lupul, care nu a fost mâncat, deoarece în raportul său cu logica hienei – el însuşi a spus că hiena l‑a învăţat – a aplicat această logică la o cu totul altă realitate. El a referit‑o la o astfel de realitate încât leul nu a trebuit să‑l mai mănânce şi pe el.
Vedeţi dumneavoastră: logică de hienă pe de‑o parte, logică de hienă şi la lup; dar în aplicarea la realitate, intelectualitatea, logica devine cu totul alta.
Aşa este cu toate abstracţiunile. Puteţi face orice în lume cu abstracţiuni, în funcţie de modul în care le aplicaţi asupra realităţii. De aceea trebuie să putem privi la o realitate cum este corespondenţa dintre om ca microcosmos şi macrocosmos. Noi nu trebuie să putem considera omul doar într‑un mod logic, ci într‑un sens care nu poate fi niciodată obţinut fără trecerea intelectualismului în elementul artistic al lumii. Atunci, dacă veţi putea face metamorfoza elementului intelectual în înţelegerea artistică şi veţi putea configura elementul artistic ca principiu de cunoaştere, atunci veţi regăsi ceea ce trăieşte în om în mod specific omului, şi nu în mod firesc, natural, în macrocosmosul de afară, în lumea cea mare. Atunci găsiţi înrudirea omului cu macrocosmosul, într‑un sens real.
