După ce am cunoscut ieri relaţia dintre animalele din înalturi, reprezentate de vultur, animalele de la mijloc, reprezentate de leu şi animalele legate de forţele adâncurilor Pământului, reprezentate de vite, de vacă, putem cuprinde astăzi relaţia omului cu Universul din punctul de vedere ce rezultă tocmai din relaţia interioară, conformă cu configurarea lăuntrică a omului, faţă de reprezentanţii lumii animale.
Să ne îndreptăm mai întâi privirea în sus, în acele regiuni despre care a trebuit să spunem ieri că sunt regiunile din care animalul îşi extrage forţele sale deosebite, care determină ca întregul animal să fie o organizaţie‑cap. Să ne îndreptăm privirea în sus, înspre aceste regiuni. Vedem acolo că animalul datorează ceea ce este el, atmosferei străbătute de Soare. Atmosfera străbătută de Soare, adică tot ceea ce poate fi referit la animal prin aceea că el datorează cea mai importantă parte a fiinţei sale atmosferei străbătute de Soare, este o necesitate pentru el. De acolo provine de fapt configurarea propriu‑zisă a penajului. Pasărea îşi are oarecum fiinţa în exterior. Ceea ce face lumea exterioară din ea, se încorporează în penele sale. Şi dacă ceea ce poate fi făcut din acest aer străbătut de Soare nu este adus din afară în fiinţă, ca la vultur, ci este stârnit înlăuntru, ca din sistemul nervos omenesc, atunci spunem că iau naştere gândurile, gândurile momentane, gândurile prezentului nemijlocit.
Dacă ne îndreptăm acum în acest mod privirea spre înălţimi, aş spune, împovărată cu tot ceea ce rezultă dintr‑o astfel de contemplare, atenţia ne este atrasă de atmosfera liniştită şi de lumina solară ce iradiază. Dar într‑un astfel de caz noi nu putem considera Soarele în sine. Soarele îşi obţine puterea prin aceea că intră în legătură cu diversele regiuni ale Universului. Această relaţie este exprimată prin faptul că omul pune prin cunoştinţele sale în legătură efectele Soarelui cu aşa‑numitul cerc zodiacal, astfel încât atunci când razele Soarelui cad pe Pământ din Leu sau din Balanţă, sau din Scorpion, semnifică întotdeauna altceva pentru Pământ. Dar ele semnifică altceva pentru Pământ şi în funcţie de faptul că sunt intensificate sau atenuate de către celelalte planete ale sistemului nostru planetar. Şi aici există diverse relaţii cu diversele planete ale sistemului nostru planetar. Există un fel de relaţii cu aşa‑numitele planete exterioare, de dincolo de Soare: Marte, Jupiter, Saturn şi altfel de relaţii cu aşa‑numitele planete de dincoace de Soare: Mercur, Venus şi Lună.
Dacă avem acum în vedere organizaţia vulturului, va trebui să ţinem cont în primul rând de măsura în care sunt modificate forţele solare, de măsura în care sunt ele intensificate sau atenuate prin colaborarea dintre Soare şi Saturn, Jupiter, Marte. Legenda nu vorbeşte neîntemeiat de faptul că vulturul este pasărea lui Jupiter. În această legendă, Jupiter este reprezentantul planetelor exterioare. Dacă desenăm schematic acest lucru, pentru a vedea despre ce este vorba, trebuie să marcăm sfera pe care o are Saturn în spaţiul cosmic, în Cosmos, apoi sfera pe care o are Jupiter şi sfera pe care o are Marte (Tabla 2).
Tabla 2Să ne reprezentăm lucrurile: Sfera lui Saturn, sfera lui Jupiter, sfera lui Marte; apoi găsim trecerea la sfera solară, şi avem, ca să spunem aşa, în depărtările sistemului nostru planetar, o colaborare dintre Soare, Marte, Jupiter şi Saturn. Şi când vedem vulturul zburând în cercuri largi în aer, exprimăm întrutotul o realitate dacă spunem: Acele forţe care iradiază din Soare străbătând aerul, astfel încât ele sunt alcătuite din conlucrarea Soarelui cu Marte, Jupiter şi Saturn, sunt cele care trăiesc în întreaga înfăţişare, în entitatea vulturului. Dar ele trăiesc totodată şi în formaţiunea capului omenesc. Şi dacă vrem să încadrăm omul în privinţa adevăratei sale existenţe în Univers – trebuie să spunem că pe Pământ există doar imaginea sa miniaturală –, atunci trebuie să‑l încadrăm, în privinţa capului, în sfera vulturului. Noi trebuie aşadar să‑l încadrăm pe om în privinţa capului său în sfera vulturului, şi cu aceasta am indicat ceea ce‑l leagă pe om cu forţele de sus.
Leul este reprezentantul acelor animale care sunt animale solare în sens propriu‑zis, animale în care Soarele îşi dezvoltă oarecum propria sa forţă. Leul prosperă cel mai bine atunci când constelaţiile de dincolo de Soare şi cele de dincoace de Soare sunt în aşa fel încât exercită influenţa cea mai mică asupra Soarelui însuşi. Atunci intervine acea particularitate pe care eu v‑am descris‑o ieri, anume că forţele Soarelui care străbat aerul stimulează un asemenea sistem respirator în leu încât acest sistem respirator se află într‑un echilibru deplin prin ritmul său cu acela al circulaţiei sanguine, nu în privinţa cifrelor, ci a dinamicii. Aceste două ritmuri se echilibrează admirabil de frumos în cazul leului. Leul se opune circulaţiei sanguine prin înfrânarea respiraţiei, iar circulaţia sanguină stimulează necontenit fluxul respirator. Vă spuneam că acest lucru poate fi văzut şi ca formă, în configurarea botului leului. Acolo se exprimă în formă această admirabilă relaţie dintre ritmul circuitului sanguin şi ritmul respirator. Şi aceasta poate fi văzută din specificul privirii leului, privire care se odihneşte în sine şi este totuşi îndreptată cu îndrăzneală în afară. Dar ceea ce trăieşte în privirea leului este la rândul său legat de alte elemente ale naturii omeneşti, de organizaţia capului, de organizaţia metabolică, de organizaţia toracică şi cea a inimii, de organizaţia ritmică a omului.
Dacă ne reprezentăm efectul solar propriu‑zis, atunci trebuie să desenăm omul – corespunzător sferei Soarelui – în aşa fel încât să situăm inima sa şi plămânii aferenţi în regiunea acţiunii solare, şi avem astfel în acest domeniu natura de leu a omului.
Dacă trecem la planetele de dincoace de Soare, din apropierea Pământului, avem mai întâi sfera lui Mercur, care are de a face cu părţile mai subtile ale sistemului metabolic, cu organismul metabolic al omului, în care substanţele hrănitoare sunt transformate în substanţe de tip limfă, prin care sunt transferate apoi în circulaţia sanguină.
Dacă mergem apoi mai departe, ajungem în regiunea acţiunii lui Venus. Ajungem la părţile ceva mai grosiere ale sistemului metabolic din om, ajungem la ceea ce procesează în organismul omenesc mai întâi alimentele preluate de stomac. Ajungem apoi în sfera Lunii. Eu desenez această succesiune aşa cum se obişnuieşte în ziua de azi în astronomie; eu aş putea‑o desena şi altfel. Ajungem aşadar acum în sfera Lunii, în acea regiune în care se acţionează asupra omului în acele procese metabolice care sunt legate de Lună.
Am încadrat astfel omul în întregul Univers. Prin aceea că ne îndreptăm înspre acele efecte cosmice care sunt realizate de Soare în uniune cu Mercur, Venus şi Lună, ajungem apoi în acel domeniu care conţine forţele pe care le preia acea specie animală reprezentată de vacă, în sensul pe care vi l‑am expus ieri. Acolo avem ceea ce Soarele nu poate face prin sine însuşi, ci poate face doar dacă este condus în apropierea Pământului prin forţele planetelor apropiate de Pământ. Atunci când aceste forţe acţionează în aşa fel încât nu se revarsă doar prin aer, ci străbat suprafaţa Pământului în diverse moduri, atunci ele acţionează din adâncurile Pământului. Iar ceea ce acţionează din adâncurile Pământului aparţine acelei regiuni pe care o vedem încorporată în exterior în organizaţia vacii.
Vaca este un animal al digestiei. Dar vaca este totodată acel animal care înfăptuieşte digestia într‑un astfel de mod încât în procesul său de digestie se află o copie terestră a ceva realmente suprasensibil, supraterestru, astfel încât întreg procesul digestiv al vacii este străbătut de o astralitate care constituie o imagine luminoasă, admirabilă, a întregului Cosmos. După cum am spus deja ieri, în organismul astral al vacii există o lume întreagă, dar totul este purtat de greutate, este în aşa fel organizat încât să se poată manifesta forţa gravitaţională a Pământului. Este suficient să vă gândiţi că o vacă este nevoită să consume în fiecare zi o masă de hrană reprezentând a opta parte din greutatea corpului său. Omul se poate mulţumi cu a patruzecea parte, rămânând sănătos. Aşadar vaca are nevoie de greutatea pământească pentru a‑şi îndeplini organizaţia. Organizaţia ei este orientată în sensul ca substanţele să aibă greutate. Vaca trebuie să schimbe în fiecare zi o optime din greutatea ei. Asta o leagă pe vacă de Pământ prin materia ei, în timp ce prin astralitatea ei ea este în acelaşi timp o imagine a Înalturilor, a Cosmosului.
De aceea este vaca – după cum spuneam ieri – un obiect demn de veneraţie pentru adeptul religiei hinduse, deoarece el îşi poate spune: Vaca trăieşte aici pe Pământ, şi numai prin faptul că ea trăieşte aici pe Pământ, se poate spune că ea reflectă în materia fizică, densă, ceva supraterestru – aşa se spunea în sensul adeptului religiei hinduse. Şi este întrutotul aşa că natura omenească are o organizaţie normală atunci când omul poate aduce în armonie aceste trei efecte cosmice unilateralizate în vultur, leu şi vacă, aşadar atunci când el este într‑adevăr confluenţa efectelor de tip vultur, leu şi vacă sau taur.
Dar, în conformitate cu mersul general al lumii, noi trăim într‑o vreme în care devenirea lumii este ameninţată de un anumit pericol – dacă pot să mă exprim aşa –: pericolul ca efectele unilaterale să se exprime realmente unilateral şi în om. Începând din secolele XIV şi XV, situaţia din evoluţia terestră a omenirii s‑a intensificat tot mai mult până în zilele noastre în direcţia că efectele vulturului vor să revendice în mod unilateral capul, inteligenţa omenească, efectele leului vor să revendice în mod unilateral ritmul omenesc, iar efectele vacii vor să revendice în mod unilateral metabolismul omenesc şi întreaga acţiune a omului de pe Pământ.
Aceasta este amprenta timpului nostru, anume ca omul să fie împărţit în trei de către puterile cosmice şi ca una dintre formele puterilor cosmice să aibă mereu strădania de a suprima celelalte elemente. Vulturul se străduieşte să aducă efectele leului şi vacii la o lipsă de afirmare; tot aşa, ceilalţi se străduiesc să cufunde în lipsa de afirmare, de semnificaţie, celelalte două elemente. Iar asupra subconştientului omenesc acţionează tocmai în epoca actuală ceva extraordinar de ademenitor, de atrăgător; atrăgător din motivul că, într‑o anumită privinţă, este şi frumos. Omul nu percepe acest ceva în conştienţa sa, dar pentru subconştientul său lumea este străbătută şi răsună de o triadă de chemări care vor să‑l ademenească pe om. Şi, aş spune că taina timpului actual este că din regiunea vulturului răsună ceea ce îl face de fapt pe vultur să fie vultur, ceea ce conferă vulturului penajul său, ceea ce învăluie vulturul din punct de vedere astral. Însăşi entitatea vulturului devine audibilă pentru subconştientul omului. Iar chemarea sa ademenitoare este:
Tabla 3Aşa vorbeşte vulturul. Aceasta este chemarea de sus, care vrea să‑i unilateralizeze pe oameni.
Şi există şi o a doua chemare ademenitoare. Aceasta provine din regiunea de mijloc, în care forţele Cosmosului alcătuiesc natura leului, în care forţele Cosmosului produc din confluenţa Soarelui şi a aerului acel echilibru al ritmurilor, al respiraţiei şi circulaţiei sanguine, care constituie natura leului. Ceea ce vibrează în aer, aş spune, în sensul leului, ceea ce vrea să unilateralizeze sistemul ritmic propriu al omului, vorbeşte în ziua de azi ademenitor subconştientului omului, în felul acesta:
Aşa vorbeşte leul.
Şi aceste voci, care vorbesc subconştientului omului, au un efect cu mult mai mare decât se crede. Da, iubiţii mei prieteni, există diverse organizaţii omeneşti pe Pământ, organizate special pentru a prelua aceste influenţe. Aşa, de exemplu, Occidentul este special organizat pentru a fi ademenit şi sedus de către vocea vulturului. Anume, cultura americană este deosebit de expusă prin organizarea ei pentru a fi sedusă de ceea ce spune vulturul. Centrul european, care conţine în sine multă cultură antică, şi multe din ceea ce l‑au determinat, de exemplu, pe Goethe, să facă acea călătorie în Italia spre eliberarea vieţii sale, este deosebit de expusă celor rostite de leu.
Civilizaţia orientală este în primul rând expusă celor rostite de vacă. Şi la fel cum răsună celelalte două animale prin reprezentanţii lor cosmici, răsună, aş spune, ca un bubuit din adâncurile Pământului, chemarea a ceea ce trăieşte în greutatea vacii. Şi este realmente aşa cum v‑am descris deja ieri: că cireada care a păscut până la saturaţie, este aşezată la pământ în modul ei specific, dăruindu‑se forţei gravitaţionale a Pământului, într‑o înfăţişare care exprimă această supunere faţă de forţa gravitaţională, datorează aceasta circumstanţei că trebuie să înlocuiască în fiecare zi o optime din greutatea sa corporală. La aceasta se adaugă faptul că adâncurile Pământului – care sub influenţa Soarelui, a lui Mercur, a lui Venus şi a Lunii determină toate acestea în organizaţia digestivă a vacii –, că aceste adâncuri ale Pământului răsună cu o forţă demonică bubuitoare prin cuvintele:
Aşa vorbeşte vaca. Iar acestei chemări îi este expus în mod deosebit Orientul. Numai că lucrurile sunt avute în aşa fel în vedere încât este drept că pentru început Orientul este expus acestei chemări ademenitoare a vacii, pentru că în Orient există vechea venerare a vacii din hinduism, dar dacă această chemare ademenitoare ar cuprinde într‑adevăr omenirea în aşa fel încât ceea ce ia naştere din această chemare să învingă, atunci ceea ce acţionează din Orient s‑ar manifesta asupra Centrului şi Occidentului ca o civilizaţie care inhibă progresul şi determină declinul. Forţele demonice ale Pământului ar acţiona unilateral asupra civilizaţiei Pământului. Şi ce s‑ar întâmpla atunci?
Atunci s‑ar întâmpla următoarele: în decursul ultimelor secole omenirea a format pe Pământ, sub influenţa ştiinţei exterioare, o tehnică, o viaţă tehnică exterioară. Tehnica noastră este admirabilă în toate domeniile. Forţele naturii acţionează în tehnică în înfăţişarea lor lipsită de viaţă. Iar ceea ce determină aducerea în joc a forţelor naturii pentru a alcătui acest strat de civilizaţie pe suprafaţa Pământului, sunt măsura, numărul şi greutatea.
Balanţa, rigla, cântărirea, măsurarea şi numărarea constituie idealul omului de ştiinţă actual, al tehnicianului actual, care îşi are de fapt profesia de la ştiinţa exterioară. Lucrurile au ajuns atât de departe încât un important matematician6 al prezentului a răspuns la întrebarea: Care este garanţia existenţei, în felul următor. Acum, filosofii tuturor timpurilor au încercat să răspundă la întrebarea: Ce este de fapt real, adevărat? Acest important fizician [Nota 6] afirmă: Este adevărat, real, ceea ce poate fi măsurat; ceea ce nu poate fi măsurat, nu este real. – Altfel spus, există idealul de a privi întreaga existenţă în sensul de a o aduce în laborator pentru a o putea cântări, măsura şi număra; iar din ceea ce este cântărit, măsurat şi numărat se alcătuieşte de fapt laolaltă ceea ce se consideră ştiinţă, care se revarsă apoi în tehnică. Măsura, numărul şi greutatea au devenit ceea ce urmează să acţioneze, ca să spunem aşa, orientativ pentru întreaga civilizaţie.
Acum, atât timp cât oamenii aplică doar cu ajutorul raţiunii măsuratul, număratul şi cântăritul, încă nu este deosebit de rău. E drept că oamenii sunt foarte inteligenţi, dar ei nu sunt nici pe departe la fel de inteligenţi ca Universul. De aceea lucrurile nu pot sta deosebit de rău, atât timp cât oamenii se raportează, ca să spunem aşa, în mod diletant la Univers în privinţa măsurării, cântăririi şi numărării. Dar dacă civilizaţia actuală s‑ar transforma în iniţiere, atunci ar fi rău, dacă ea ar rămâne la atitudinea actuală. Şi dacă civilizaţia occidentală, care se află întrutotul sub semnul măsurii, numărului şi greutăţii, ar fi inundată de ceea ce se poate petrece în Orient, s‑ar ajunge ca prin ştiinţa iniţiatică să se poată întemeia ceea ce trăieşte de fapt spiritual în organizaţia vacii. Căci dacă pătrundeţi în organizaţia vacii învăţaţi să recunoaşteţi cum se schimbă acea optime din substanţele hrănitoare, împovărată cu greutate terestră, prin tot ceea ce se poate măsura, număra şi cântări, învăţaţi să recunoaşteţi ceea ce organizează spiritual această greutate pământească înlăuntrul vacii, învăţaţi să cunoaşteţi întregul organism al vacii, aşa cum stă el pe păşune şi digeră şi revelează prin digestia sa în mod astral elemente remarcabile din Univers; atunci învăţaţi să cunoaşteţi cum se încadrează cele măsurate, numărate şi cântărite într‑un sistem prin care puteţi depăşi orice altă civilizaţie şi da întregului glob pământesc o singură civilizaţie, care nu face decât să măsoare, să numere şi să cântărească şi face să dispară orice altceva din civilizaţie. Şi atunci ce ar da o iniţiere rezultată din cunoaşterea organizării vacii? Aceasta este o întrebare extrem de profundă, extrem de importantă. Unde s‑ar ajunge?
Da, modul în care se construiesc, de exemplu, maşinile, este foarte diferit în funcţie de tipul maşinii; dar există tendinţa ca şi maşinile cele mai nedesăvârşite, cele mai primitive, să ajungă treptat să se bazeze pe oscilaţii, pe vibraţii; în care efectul maşinii se obţine prin vibraţii, prin oscilaţii, prin mişcări executate periodic. Înspre astfel de maşini se tinde. Dar dacă se vor putea construi vreodată aceste maşini în colaborarea lor în modul în care se poate învăţa din repartizarea hranei în organizaţia vacii, atunci vibraţiile care sunt produse pe suprafaţa globului pământesc de către maşini, aceste mici vibraţii ale Pământului se vor desfăşura în aşa fel încât ceea ce se află deasupra Pământului să vibreze împreună, să răsune împreună cu ceea ce se petrece pe Pământ; astfel încât sistemul nostru planetar să fie obligat să vibreze împreună cu sistemul nostru pământesc a fel cum intră în rezonanţă o coardă acordată atunci când începe să răsune o alta în acelaşi spaţiu.
Aceasta este legea cumplită a rezonanţei vibraţiilor, care s‑ar împlini dacă Orientul ar fi sedus de chemarea ademenitoare a vacii, astfel încât aceasta să poată pătrunde în mod convingător civilizaţia lipsită de spirit, pur mecanicistă a Occidentului şi Centrului, putând crea în felul acesta pe Pământ un sistem mecanicist care să se integreze exact în conceptul de sistem mecanicist al Universului. Atunci, tot ceea ce este influenţă a aerului, a mediului înconjurător, tot ceea ce este influenţă stelară ar fi exterminat din civilizaţia umană. Ceea ce vieţuieşte omul, de exemplu, datorită ciclului anului, ceea ce vieţuieşte el prin faptul că participă la viaţa de încolţire şi înmugurire a primăverii, la viaţa muribundă, de declin, a toamnei, toate acestea şi‑ar pierde importanţa pentru om. Civilizaţia umană ar răsuna de zdrăngănitul maşinilor care vibrează şi de ecoul acestui zdrăngănit, care ar iradia din Cosmos pe Pământ ca o reacţie la mecanismele de pe Pământ.
Dacă veţi considera o parte a celor care acţionează în prezent, atunci vă veţi spune: O parte a civilizaţiei noastre contemporane este întrutotul pe calea de a avea ca scop acest declin cumplit.
Acum gândiţi‑vă că şi Centrul – dintre Orient şi Occident – ar fi ademenit de ceea ce spune leul; atunci este drept că nu ar exista pericolul pe care tocmai l‑am descris. Mecanismele ar dispărea treptat de pe Pământ. Civilizaţia nu ar deveni mecanicistă, dar omul s‑ar dărui cu o intensitate unilaterală la tot ceea ce trăieşte în vânt şi vreme, în circuitul anului. Omul ar fi încadrat în circuitul anului, şi datorită acestui fapt el ar trebui să trăiască în special în interdependenţa dintre ritmul său respirator şi ritmul circulaţiei sângelui. El şi‑ar constitui în felul acesta ceea ce îi poate oferi viaţa sa involuntară. El şi‑ar dezvolta în mod deosebit natura toracică. Dar datorită acestui fapt în civilizaţia pământeană ar veni un asemenea egoism peste oameni, încât fiecare ar voi să trăiască doar pentru sine însuşi, şi niciunui om nu i‑ar mai păsa de altceva decât de bunăstarea sa prezentă. Civilizaţia Centrului, care ar putea întrutotul să impună o asemenea viaţă civilizaţiei Pământului, este expusă acestui pericol.
Şi din nou, în cazul în care chemarea ademenitoare a vulturului ar seduce Occidentul în aşa fel încât acesta să reuşească să‑şi răspândească pe suprafaţa întregului Pământ modul său de gândire şi atitudinea lăuntrică şi să se unilateralizeze pe sine în acest mod de gândire şi această atitudine lăuntrică, atunci în omenire ar lua naştere impulsul de a se pune în legătură cu lumea supra‑terestră în modul care a existat la începutul evoluţiei Pământului. Oamenii ar avea impulsul să extermine ceea ce şi‑a cucerit omul prin libertatea şi autonomia sa. S‑ar ajunge la vieţuirea în voinţa inconştientă pe care zeii o lasă să trăiască în muşchii şi nervii omeneşti. S‑ar ajunge la stările primitive, la clarvederea iniţială, originară. Omul ar căuta să se desprindă de Pământ, prin aceea că s‑ar întoarce la începuturile Pământului.
Aş spune că pentru vederea clarvăzătoare exactă aceste lucruri sunt îngreunate prin aceea că vaca ce paşte îl străbate mereu cu un fel de voce care spune: Nu te uita în sus; toată puterea vine de la Pământ. Familiarizează‑te cu tot ceea ce se află în influenţele Pământului. Atunci vei deveni stăpân al Pământului. Vei face să dureze ceea ce lucrezi pe Pământ. – Da, dacă omul s‑ar supune acestei chemări ademenitoare, atunci nu ar putea fi îndepărtat acel pericol despre care am vorbit: mecanicizarea civilizaţiei Pământului. Căci astralul animalului care este preponderent digestie, vrea să facă durabil prezentul, să treacă prezentul în veşnicie. Din organizaţia leului nu provine ceea ce vrea să facă prezentul durabil, ci ceea ce vrea să facă prezentul pe cât de trecător este posibil, care vrea să facă din toate un joc al ciclului anului, ce se repetă mereu, care vrea să se contopească cu vântul şi vremea, cu jocul razelor de Soare, cu aerul. Iar civilizaţia ar prelua şi ea acest caracter.
Dacă vom considera realmente cu o înţelegere deplină vulturul, aşa cum planează el în aer, el ne apare ca şi cum ar purta pe aripile sale memoria a ceea ce a existat la începutul evoluţiei Pământului. El şi‑a păstrat în penele sale forţele care au acţionat de sus în Pământ. S‑ar putea spune că în fiecare vultur vedem mileniile Pământului; vulturul nu a atins Pământul cu partea sa fizică, decât cel mult pentru prinderea prăzii, în orice caz nu pentru satisfacerea propriei sale vieţi. Pentru satisfacerea propriei sale vieţi, el pluteşte în aer, pentru că ceea ce s‑a înfăptuit pe Pământ îi este indiferent, pentru că el îşi are bucuria şi inspiraţia de la forţele aerului, pentru că el dispreţuieşte chiar viaţa Pământului şi vrea să trăiască în acel element în care mai trăia Pământul pe când nu devenise încă Pământ, ci mai era unit cu puterile cereşti la începuturile existenţei sale. Vulturul este creatura mândră care nu a vrut să participe la evoluţia de solidificare a Pământului, care s‑a sustras influenţelor acestei evoluţii de solidificare a Pământului şi care nu a vrut să rămână unit decât cu acele forţe care existau la începutul evoluţiei Pământului. Acestea sunt învăţăturile pe care ni le oferă această triplă reprezentare a regnului animal, dacă o putem considera ca pe un scris măreţ care a fost înscris în Univers spre explicarea enigmei lumii. Căci, în fond, orice lucru din Univers este o literă, dacă o putem citi; şi dacă putem citi întregul context, atunci înţelegem enigma Universului.
Cât de plin de importanţă este faptul de a trebui să ne spunem: Când măsurăm noi cu o riglă sau un compas, când cântărim cu balanţa sau când numărăm, noi aducem laolaltă ceva care de fapt este doar un fragment, care devine întreg atunci când înţelegem organizaţia vacii în spiritualitatea ei lăuntrică. Asta înseamnă să citim în tainele Universului. Iar această citire a tainelor Universului ne duce la înţelegerea existenţei Cosmosului şi a omului. Aceasta este înţelepciunea iniţiatică modernă. Şi ea este ceea ce trebuie rostit în ziua de azi din adâncurile vieţii spirituale.
Omului din ziua de azi îi este de fapt greu să fie om. Căci, aş spune, omul se comportă în ziua de azi faţă de acea triplă reprezentare a regnului animal la fel ca antilopa din fabula pe care v‑am povestit‑o ieri. Ceea ce vrea să se unilateralizeze preia o formă deosebită. Leul rămâne leu, dar el vrea ca tovarăşii săi de pradă să fie metamorfoze ale celorlalte animale. El foloseşte în locul a ceea ce este de fapt vulturul, un tovarăş de pradă, hiena, care, în fond, trăieşte din ceea ce este mort, din acel element mort care este produs în capul nostru şi care furnizează continuu, în fiecare clipă, particule atomistice, spre moartea noastră. Astfel încât fabula a înlocuit vulturul prin hienă, care se hrăneşte din putreziciuni, din elemente aflate în descompunere, iar în locul vacii, leul pune, corespunzător declinului – este posibil ca legenda să fi provenit din cultura triburilor de negri – pe tovarăşul său de pradă, lupul. Şi aşa avem în fabulă cealaltă triadă: leul, hiena, lupul. La fel cum se raportează în ziua de astăzi chemările ademenitoare, tot aşa se raportează şi simbolismul cosmic, prin aceea că atunci când răsună chemările ademenitoare, treptat, vulturul coboară pe Pământ şi devine hienă, iar vaca nu vrea să mai fie imaginea Universului în felul ei blând şi răbdător, ci devine un lup care sfâşie.
Avem atunci posibilitatea să traducem din limbajul negrilor în limbajul civilizaţiei moderne acea legendă pe care v‑am povestit‑o ieri în încheiere. Ieri a trebuit să vă povestesc, în spiritul negrilor, că un leu, un lup şi o hienă merg la vânat şi doboară o antilopă. La început este însărcinată hiena să facă împărţeala; ea o face după logica hienei, spunând: Fiecăruia i se cuvine o treime de pradă: o treime leului, o treime lupului şi o treime mie. – Atunci hiena este devorată. Apoi leul îi spuse lupului: Acum împarte tu! Lupul spuse: Tu primeşti prima treime, pentru că ai ucis hiena, aşadar ţie ţi se cuvine şi partea hienei. A doua treime o primeşti tot tu, pentru că oricum îţi revenea ţie după judecata hienei, conform căreia fiecare ar fi primit câte o treime. A treia treime îţi revine tot ţie, pentru că eşti cel mai înţelept şi mai curajos dintre animale. – Atunci leul l‑a întrebat: Cine te‑a învăţat să faci o astfel de împărţeală? – Lupul a spus: Hiena m‑a învăţat. – Logica este aceeaşi la amândoi, dar în aplicarea la realitate iese cu totul altceva la iveală, în funcţie de faptul că ea este aplicată de hienă sau de lup, care are experienţa hienei. Esenţialul constă în aplicarea logicii la realitate.
Acum, am putea povesti întrucâtva altfel lucrurile, traduse într‑un limbaj modern, civilizat. Dar vă rog să daţi atenţie faptului că eu mă refer întotdeauna doar la marele mers al istoriei civilizaţiilor. Şi aici aş spune, în exprimare modernă, oarecum următoarele: Antilopa este omorâtă. Hiena se retrage şi oferă pentru început o judecată mută; ea nu îndrăzneşte să stârnească mânia leului; ea se retrage. Ea tace şi aşteaptă în spate. Leul şi lupul încep să se bată pentru prada antilopei, şi se luptă şi se luptă până se rănesc atât de puternic reciproc încât mor amândoi din cauza rănilor. Atunci hiena se apropie şi devorează cadavrele antilopei, lupului şi leului, după ce acestea au intrat în putrefacţie. Hiena este imaginea a ceea ce se află în intelectul omenesc, a ceea ce este ucigător în natura omenească. Ea reprezintă reversul, caricatura civilizaţiei de tip vultur.
Dacă simţiţi ce vreau eu să spun prin europenizarea acestei vechi fabule din cultura negrilor, veţi realiza că aceste lucruri ar trebui de fapt să fie înţelese corect în ziua de azi. Ele nu vor fi corect înţelese decât dacă apelului întreit, al vulturului, al leului şi al vacii, i se opune de către om propriul său răspuns, răspunsul care ar trebui să fie în ziua de azi proba, dovada pe baza căreia se stabileşte capacitatea cuiva – în privinţa forţei, gândirii şi acţiunii omeneşti:
Nu trebuie să cunoaştem doar greutatea terestră, doar greutatea, numărul şi măsura, nu trebuie să învăţăm doar ceea ce se află în organizaţia fizică a vacii, ci ceea ce este încorporat în ea; noi trebuie să ne îndreptăm cu sfială privirea de la organizaţia vacii înspre ceea ce întruchipează ea; să ne îndreptăm privirea spre înalturi: atunci se va spiritualiza ceea ce ar deveni altfel civilizaţia mecanicistă a Pământului.
Al doilea lucru pe care trebuie să şi‑l spună omul este:
Remarcaţi: „revelează” şi „face activ”! Şi al treilea lucru pe care trebuie să‑l înveţe omul este:
Astfel, omul trebuie să opună chemărilor ademenitoare unilaterale întreitul său răspuns, al cărui sens poate aduce unilateralităţile la o compensare armonioasă. El trebuie să înveţe să privească la vacă, dar după ce a resimţit‑o în mod temeinic să privească în sus, la ceea ce îi revelează limbajul stelelor. El trebuie să înveţe să‑şi îndrepte privirea spre vultur şi, după ce a resimţit temeinic în sine natura vulturului, să privească în jos, împreună cu ceea ce i‑a dat natura vulturului, înspre ceea ce răsare şi înmugureşte din Pământ acţionând de jos în sus şi în organismul omenesc. El trebuie să înveţe să privească leul în aşa fel încât acesta să îi reveleze ce anume adie în vânt, ce anume străfulgeră în fulger, ce anume răsună în tunet, ce anume determină vântul şi vremea pe parcursul anului în întreaga viaţă pământească în care este încadrat omul. Aşadar atunci când omul va fi capabil – cu privirea fizică îndreptată în jos şi cea spirituală îndreptată în sus, cu privirea fizică îndreptată în jos şi cea spirituală îndreptată în sus, cu privirea fizică îndreptată spre est şi cea spirituală îndreptată spre vest – aşadar, când omul va fi capabil să lasă să se întrepătrundă privirea spirituală şi cea fizică în sus şi în jos, înainte şi înapoi, atunci el va putea percepe adevăratele chemări ale vulturului din înălţimi, ale leului din mediul înconjurător şi ale vacii din interiorul Pământului, care nu îl vor slăbi, ci îl vor fortifica.
Asta trebuie să înveţe omul despre relaţiile sale cu Universul, astfel încât să devină din ce în ce mai apt în acţiunea pentru civilizaţia Pământului, şi să nu slujească decăderii, ci progresului.
Tabla 3Eu trebuie să învăţ:
O, vacă,
Forţa ta,
Din limbajul pe care îl revelează sferele în mine.
O, leule,
Forţa ta,
Din limbajul pe care îl face activ în mine
Mediul înconjurător prin an şi zi.
O, vultur,
Forţa ta
Din limbajul pe care îl creează în mine
Viaţa care răsare din Pământ.
