Biblioteca antroposofică

CăutareLucrări OnlineIndex GA230PrecedentaUrmătoarea

Rudolf Steiner
OMUL CA ARMONIE A CUVÂNTULUI COSMIC CREATOR, FORMATOR ŞI CONFIGURATOR

GA 230

A NOUA CONFERINŢĂ

Dornach, 4 noiembrie 1923

Aşa cum ajungem să cunoaştem fiinţele lumii sensibile numai dacă le observăm în viaţa şi activitatea lor, tot aşa este cazul şi pentru acele fiinţe despre care v‑am vorbit în aceste conferinţe, cu entităţile elementare ale naturii care se află în mod invizibil, suprasensibil, în spatele lumii fizice, senzoriale, şi care participă la toate procesele din lume sau, mai bine spus, care participă de fapt într‑un sens mai înalt decât fiinţele fizic‑sensibile la toate procesele din lume.

Acum puteţi să vă gândiţi că lumea arată altfel pentru aceste entităţi decât pentru entităţile din lumea sensibilă, căci dumneavoastră aţi văzut că ele nu au un trup fizic, la fel ca fiinţele din lumea sensibilă. De aceea, tot ceea ce înţeleg ele despre Univers, ceea ce percep în el, trebuie să fie altfel decât ceea ce pătrunde, de exemplu, în ochiul omenesc. Şi într‑adevăr, aşa stau lucrurile. Omul resimte, de exemplu, Pământul ca pe un corp ceresc, pe care el merge. Şi lui i se pare deja neplăcut când acest glob terestru – cum se întâmplă câteodată – se înmoaie datorită unor procese atmosferice, şi omul se cufundă cât de puţin în el. El ar dori să simtă acest sol pământesc dur şi compact, ca pe ceva în care el să nu se cufunde.

Acest mod de a resimţi lucrurile, această raportare la Pământ, nu există deloc, de exemplu, în cazul gnomilor; aceştia se cufundă pretutindeni şi întreg corpul pământesc este pentru ei ca un spaţiu gol, din care se poate trece uşor. Ei pot să meargă în toate direcţiile; pentru ei rocile sau metalele nu sunt ceva care să‑i împiedice să se deplaseze – sau, aş putea spune, să înoate printre ele. În limbajul nostru nu există cuvinte care să poată exprima mersul gnomilor înăuntrul corpului Pământului. Putem spune doar că ei au un sentiment lăuntric, o trăire lăuntrică a diferitelor ingrediente ale Pământului; ei simt altceva când merg de‑a‑lungul unui filon de metal, decât atunci când se deplasează printr‑un strat de calcar. Însă gnomii simt asta în mod lăuntric; ei pătrund prin toate. De fapt, ei nici măcar nu au o reprezentare că Pământul ar exista; ei au reprezentarea că există un spaţiu în care vieţuiesc diverse sentimente: sentimentul aurului, sentimentul mercurului, sentimentul staniului, sentimentul siliciului, ş.a.m.d. Lucrurile sunt exprimate în limbaj uman, nu în limbajul gnomilor. Acesta este cu mult mai intuitiv, şi ei primesc tocmai prin faptul că se deplasează mereu de‑a‑lungul vieţii lor prin toate filoanele şi straturile Pământului, acea intelectualitate pronunţată despre care v‑am vorbit. Ei dobândesc cunoaşterea lor cuprinzătoare, datorită faptului că în metale şi Pământ li se dezvăluie tot ceea ce se află afară, în Univers; ei resimt ca într‑o oglindă ceea ce se află afară în Univers. Dar în privinţa Pământului, gnomii nu au nicio percepţie, decât în privinţa diferitelor ingrediente ale acestuia, ale diferitelor tipuri de trăiri lăuntrice.

În schimb, gnomii sunt deosebit de dotaţi pentru impresiile care provin de la Lună. Luna este, pentru ei, astrul pe care îl pândesc, îl ascultă necontenit cu atenţie. În această privinţă, ei sunt – neurastenici înnăscuţi nu pot să spun; este atât de greu de găsit cuvintele – neurastenici deveniţi. Nu‑i aşa, la om este o boală ceea ce este pentru gnomi un element vital. La ei nu este o boală, ci este ceva de la sine‑înţeles. Căci aceasta le conferă acea receptivitate lăuntrică faţă de toate, despre care v‑am vorbit. Dar ea le conferă o receptivitate lăuntrică şi faţă de transformările influenţelor lunare. Ei urmăresc fazele Lunii cu o asemenea atenţie, încât această atenţie – eu v‑am descris forţa lor de atenţie – le modifică înfăţişarea, statura. Astfel încât realmente cel care urmăreşte existenţa gnomilor, are o cu totul altă impresie despre ei pe Lună plină, faţă de impresia de la Lună nouă, sau fazele lunare intermediare.

Pe Lună nouă, gnomii simt un fel de disconfort. Lumina fizică a Lunii nu li se potriveşte, şi atunci ei împing în afară întregul lor sentiment de sine. Atunci când este Lună plină, ei se învăluie oarecum cu o piele spirituală, ei îşi împing sentimentul de sine la suprafaţa trupului lor. Iar observatorului dotat cu simţ imaginativ, gnomii îi apar, în această perioadă, ca nişte mici cavaleri strălucitori, acoperiţi de armuri. Ei poartă ca un fel de armură spirituală în jurul lor, aceasta răzbate în afară prin pielea lor pentru a‑i apăra de lumina Lunii, care este neplăcută pentru ei. Dar atunci când Luna se apropie de faza de Lună nouă, gnomii devin de‑a‑dreptul transparenţi, şi în ei se văd jocuri de culori luminoase, strălucitoare. Se poate urmări cum se desfăşoară în ei o lume întreagă. Este la fel cum te‑ai uita, aş spune, în creierul omenesc, dar nu ca un anatomist, care caută acolo ţesuturi şi celule, ci ca om, care vede acolo gândurile strălucind şi licărind; aşa apar unei astfel de priviri văzătoare aceşti omuleţi transparenţi, în care se manifestă jocul gândurilor. Şi tocmai pe Lună nouă sunt gnomii extraordinar de interesanţi, pentru că fiecare în parte poartă în sine o lume întreagă, şi se poate spune că în această lume este cuprinsă de fapt taina Lunii.

Dacă pătrundem această taină a Lunii, atunci ajungem la rezultate remarcabile; atunci realizăm că în prezent lumea se află într‑un proces necontenit de apropiere de Pământ – desigur că nu trebuie să vă reprezentaţi grosier lucrurile, ca şi cum Luna s‑ar prăbuşi în curând pe Pământ – dar în fiecare an, ea se apropie ceva mai mult. Şi de fapt în fiecare an, Luna este mai aproape de Pământ. Acest lucru se recunoaşte din jocul forţelor lunare care devine tot mai viu în perioada Lunii noi, în lumea gnomilor. Şi cobolzii dau o deosebită atenţie acestei apropieri treptate a Lunii, căci ei văd ca misiune principală a lor în Univers faptul de a extrage rezultate din ceea ce face Luna faţă de ei. Ei aşteaptă cu o mare încordare momentul în care Luna se va reuni din nou cu Pământul, şi ei îşi adună toate forţele pentru a fi înarmaţi în momentul în care Luna se va reuni cu Pământul, pentru că atunci ei vor folosi substanţa Lunii pentru a risipi treptat întreaga substanţă a Pământului, în Univers. Substanţa trebuie să dispară.

Dar pe măsură ce îşi stabilesc această sarcină, aceşti cobolzi, aceşti gnomi, se simt deosebit de importanţi, pentru că ei strâng cele mai diferite experienţe din întreaga existenţă a Pământului, şi ei se pregătesc, pentru ca atunci când întreaga substanţă a Pământului va fi risipită în Univers, tinzându‑se la starea de Jupiter, să păstreze în structura Pământului ceea ce este bun în această structură şi care va fi încorporat apoi, ca un fel de schelet osos, noului Jupiter.

Vedeţi dumneavoastră, dacă facem pentru o clipă abstracţie de această activitate a gnomilor, atunci dobândim un imbold să ne reprezentăm – şi putem face aceasta – cum ar arăta Pământul nostru dacă i s‑ar lua toată apa. Gândiţi‑vă că pe emisfera occidentală totul este orientat de la nord la sud, iar pe emisfera orientală totul este orientat de la est la vest. Aşadar dacă îndepărtăm apa, atunci America, cu munţii ei şi fundul oceanului, ar rămâne o formaţiune dirijată de la nord la sud; iar Europa, cu lanţul Alpilor, Carpaţilor ş.a.m.d., ar fi o formaţiune dirijată de la est la vest. Şi atunci am obţine ca o structură de cruce a Pământului.

   Tabla 14

Şi dacă pătrundem aceste lucruri, dobândim impresia că aceasta este, de fapt, lumea reunită a gnomilor de pe vechea Lună. Şi că aceia care au fost strămoşii gnomilor noştri de pe Pământ, gnomii lunari, au adunat experienţele Lunii, şi că structura solidă a ţesutului pământesc, formaţiunea solidă a Pământului a fost alcătuită din experienţele lor, astfel încât noi avem structura solidă a Pământului din experienţele gnomilor de pe vechea Lună.

Acestea sunt lucruri ce rezultă în privinţa lumii gnomilor. Prin aceasta, gnomii dobândesc o relaţie extraordinar de interesantă cu întreaga evoluţie a Universului. Ei poartă oarecum elementul solid dintr‑o fază anterioară a Pământului într‑o fază ulterioară. Ei sunt păstrătorii continuităţii structurii solide în evoluţie. Ei menţin structura solidă de la un corp ceresc la altul. Şi este extrem de interesant să te apropii de aceste entităţi spirituale ale unei lumi suprasensibile şi să le studiezi sarcina lor particulară; căci abia atunci dobândim impresia că toate fiinţele care există în Univers colaborează la configurarea Universului.

Să trecem acum din nou de la gnomi la ondine, la fiinţele apei. Aici ni se oferă o reprezentare ciudată. Aceste entităţi nu au dorinţa de a trăi pe care o au oamenii, nici dorinţa de a trăi pe care o au animalele, chiar dacă la modul instinctiv, ci s‑ar putea spune că ondinele şi silfidele au mai degrabă dorinţa de a muri. Ele reprezintă în mod cosmic insecta care se repede în flacără. Ele au sentimentul că de fapt îşi încep viaţa abia când mor. Este extraordinar de interesant: aici, pe Pământul fizic, totul vrea să trăiască, şi se preţuieşte tot ceea ce are forţă de viaţă în sine; se preţuieşte ceea ce are puterea de a germina, de a răsări, de a se dezvolta. Dar dacă trecem pragul, toate entităţile spun că moartea este abia începutul vieţii adevărate. Iar aceste entităţi simt acest lucru. Să considerăm acum ondinele. Dumneavoastră ştiţi probabil, din spusele marinarilor, că marea ia un aspect caracteristic: Marea Baltică în iulie, august, septembrie, iar mările apusene deja din iunie, astfel încât aceşti oameni spun că marea începe să „înflorească”. Ea scoate la iveală oarecum tot ceea ce se descompune în mare. Apare la suprafaţă ceea ce se descompune în mare, iar asta conferă mării un miros specific de putrefacţie.

Cu totul altfel stau lucrurile pentru ondine. Ondinele nu reţin nimic neplăcut atunci când milioane de animale de apă, care putrezesc în mare, ajung să se descompună, căci atunci marea devine pentru ondine un minunat joc de culori fosforescente, strălucitoare. Marea le apare strălucind în toate culorile posibile. Şi ea le apare strălucind lăuntric şi exterior în special în culorile albăstrui, violet şi verde. Întregul proces de putrefacţie din mare devine o licărire şi o scânteiere de la culori mai întunecate, până la verde. Dar aceste culori sunt realităţi pentru ondine, şi atunci vedem ondinele cum preiau în sine aceste culori din jocul de culori al mării (Tabla 14, sus dreapta). Ele aspiră aceste culori în propria lor corporalitate. Şi atunci devin identice cu aceste jocuri de culori; devin ele însele fosforescente. Şi pe măsură ce preiau aceste jocuri de culori, pe măsură ce devin ele însele fosforescente, ia naştere în ele un fel de dor, un dor imens de a merge în sus, de a se înălţa. Acest dor le conduce să plutească în sus, şi ele se oferă cu acest dor al lor entităţilor din Ierarhiilor superioare, Îngerilor, Arhanghelilor ş.a.m.d. ca hrană pământească, şi ele îşi găsesc în aceasta fericirea. Ele continuă să trăiască apoi înlăuntrul Ierarhiilor superioare.

Este aşadar remarcabil cum evoluează din adâncuri insondabile aceste entităţi, la începutul fiecărei primăveri. Ele participă la viaţa Pământului, lucrând în lumea vegetală în modul pe care l‑am descris. Dar apoi ele se revarsă oarecum în apă, preiau prin propria lor corporalitate fosforescenţa apei, ceea ce putrezeşte la suprafaţa apei, purtând‑o cu un dor imens în sus, şi vedem, într‑o imagine cosmică grandioasă, colosală, cum culorile care au luat naştere din apa Pământului, care sunt spiritual‑substanţiale şi purtate de ondine, sunt oferite ca hrană Ierarhiilor superioare, vedem cum Pământul devine o sursă de hrană pentru Ierarhiile superioare prin aceea că dorul ondinelor constă tocmai în a se lăsa mistuite de fiinţele superioare. Iar acolo ele continuă să trăiască, ele trec oarecum în eternitatea lor. Există astfel în fiecare an o revărsare continuă în sus a acestor entităţi, al căror interior este alcătuit din Pământ, şi care iradiază pline de dor, pentru a se oferi ca hrană entităţilor superioare.

Acum să trecem la silfide. De‑a‑lungul anului există păsări care mor. Eu v‑am relatat cum aceste păsări au o substanţă spiritualizată pe care vor să o predea lumilor superioare, ca să urce de la Pământ. Dar pentru aceasta este nevoie de un mijlocitor. Mijlocitorii sunt silfidele. Căci realmente, datorită păsărilor care mor, aerul se umple necontenit cu astralitate, o astralitate inferioară, dar totuşi o substanţă astrală. Iar în această substanţă astrală dispar silfidele. Ele preiau ceea ce vine din lumea păsărilor care mor, şi poartă această substanţă, la rândul lor, pline de dor, în înalturi, voind să fie respirate, aspirate de către entităţile Ierarhiilor superioare. Ele se oferă pe ele însele pentru a deveni substanţa respirată de Ierarhiile superioare. Este din nou o imagine grandioasă! În timp ce pasărea moare, această substanţă astrală, strălucitoare lăuntric, trece în aer. Silfidele, ca nişte străfulgerări albastre, absorb această substanţă din aer, ele preiau în fulgerele lor albastre, care mai întâi se înverzesc şi apoi se înroşesc, această astralitate care provine din lumea păsărilor, şi se înalţă fulgerător în sus. Dacă le urmărim până dincolo de hotarele spaţiului, ele devin acolo substanţa respirată de entităţile Ierarhiilor superioare.

Astfel încât putem spune: Gnomii transportă o lume într‑alta, în privinţa structurii sale. S‑ar putea spune – dar formularea este doar comparativă – că ei merg orizontal, paralel cu evoluţia. Celelalte entităţi, ondinele, silfidele, poartă în înalturi ceea ce resimt ele drept fericire în propria lor moarte, în faptul de a fi mistuite, respirate. Ele trăiesc apoi mai departe în Ierarhiile superioare; acolo îşi resimt ele eternitatea.

Şi dacă trecem acum la fiinţele focului, iubiţii mei prieteni, gândiţi‑vă numai cum pare să dispară în neant praful de pe aripile fluturilor care mor. Dar nu este adevărat că el dispare în neant. Această pulbere subtilă de pe aripile fluturilor este o materie extrem de spiritualizată. Ea se revarsă în eterul căldurii, care înconjoară Pământul ca nişte comete minuscule; fiecare fir de praf fiind ca o cometă minusculă în eterul căldurii Pământului. Atunci când lumea fluturilor trece în moarte de‑a‑lungul anului, totul devine sclipire şi licărire, scânteiere şi licărire lăuntrică. Şi în această sclipire şi licărire se revarsă spiritele focului, care o preiau. Ea continuă să sclipească şi să licărească în ele, şi atunci spiritele focului îşi primesc dorul lor. Ei poartă ceea ce au preluat, în înalturi. Şi atunci se vede – eu v‑am descris deja lucrurile dintr‑o altă perspectivă – cum ceea ce este purtat în afară de fiinţele focului de pe aripile fluturilor licăreşte, sclipeşte în spaţiul cosmic. Dar nu numai că licăreşte în afară, ci se şi revarsă în afară, şi atunci oferă perspectiva propriu‑zisă a Pământului, văzută de spiritele Ierarhiilor superioare. (Tabla 14, jos dreapta) Aceste spirite ale Ierarhiilor superioare privesc spre Pământ şi văd, în primul rând, această substanţă provenită de la fluturi şi insecte, purtată în afară de către spiritele focului. Iar spiritele focului resimt o înaltă voluptate în a simţi că ele sunt cele care sunt văzute de privirea spirituală a Ierarhiilor superioare. Ele găsesc că este un deliciu extrem să fii privit, să fii preluat de privirile spirituale ale Ierarhiilor superioare. Ele tind înspre aceste Ierarhii superioare, aducându‑le cunoaşterea de pe Pământ.

Vedeţi aşadar cum intermediază aceste fiinţe elementare între Pământ şi Cosmosul spiritual: acest spectacol măreţ al ondinelor fosforescente, care se înalţă într‑o are de lumină şi flăcări pentru a servi drept hrană Ierarhiilor superioare; a străfulgerărilor verzi şi roşii ale silfidelor, care sunt respirate, aspirate acolo unde ceea ce este pământesc trece necontenit în ceea ce este veşnic; zăbovirea continuă a spiritelor focului, a căror activitate este durabilă. Căci în timp ce aici pe Pământ moartea păsărilor nu are loc decât în anumite momente ale anului, spiritele focului veghează pentru ca iradierea în Univers datorată existenţei fluturilor să se continue, ca să spunem aşa, de‑a‑lungul întregului an. În felul acesta, Pământul poartă un fel de mantie de foc în jurul său. Văzută din afară, ea apare ca fiind de foc. Dar totul este determinat de fiinţe care văd lucrurile de pe Pământ întrutotul altfel decât omul. Căci, după cum am spus, omul simte Pământul ca fiind o substanţă dură, pe care poate merge şi sta. Pentru gnomi Pământul este o sferă permeabilă, un spaţiu gol. Pentru ondine apa este ceva în care ele percep fosforescenţele, pe care le pot prelua în sine şi pe care le pot vieţui în sine. Pentru silfide, astralitatea aerului ce provine din lumea păsărilor care au murit este un imbold de a se transforma în lumini fulgerătoare roşii şi verzi – de obicei, ele au străfulgerări mate, albăstrui. Şi, în fine, distrugerea lumii fluturilor este ceva care învăluie în mod durabil Pământul cu o mantie de foc. Pentru privirea clarvăzătoare, Pământul este înconjurat într‑o imagine de foc, iar pe de o parte – dacă se priveşte dinspre Pământ – se zăresc aceste străfulgerări fosforescente ale ondinelor care se înalţă şi dispar. Totul este în aşa fel încât ar trebui să ne spunem că aici pe Pământ urzesc şi trăiesc spiritele elementare; ele tind spre înalturi şi dispar în mantia de foc a Pământului. Dar, de fapt, în realitate ele nu dispar, ci îşi găsesc acolo existenţa eternă în entităţile Ierarhiilor superioare.

Tot ceea ce se vede în final ca o minunată imagine cosmică, este expresia a ceea ce se petrece pe Pământ, dar fiind deocamdată doar în stadiul său de început. Noi oamenii suntem mereu implicaţi în ceea ce se desfăşoară, şi de fapt lucrurile stau aşa că dacă pentru început omul nu este capabil să cuprindă în conştienţa sa acest mediu înconjurător, el se află în fiecare noapte în mijlocul urzirii ş activităţilor acestor entităţi, participând el însuşi ca Eu şi trup astral la ceea ce înfăptuiesc aceste entităţi.

Dar în special gnomii se amuză realmente să‑l observe pe om dormind; anume nu trupul fizic din pat, ci omul din afara trupului fizic, ca Eu şi trup astral, şi să vadă că acest om gândeşte de fapt în spirit, şi nu o ştie. El nu ştie că gândurile sale trăiesc în spiritual. De asemenea, ondinele găsesc inexplicabil faptul că omul se cunoaşte pe sine atât de puţin; şi tot aşa silfidele şi fiinţele focului.

Vedeţi dumneavoastră, pe planul fizic este adesea neplăcut să fim înconjuraţi în timpul nopţii de vorbe goale şi altele asemănătoare. Dar omul spiritual, Eul şi trupul astral, sunt înconjuraţi în timpul nopţii şi învăluit de aceste fiinţe elementare, iar această înconjurare şi învăluire este de fapt o avertizare continuă de a înainta în conştienţă, astfel încât să ştie mai mult despre lume.

Aici pot doar încerca să vă ofer câteva noţiuni despre ceea ce „bâzâie” aceste entităţi: gnomii, ondinele, silfidele şi fiinţele focului, şi cum este când începi să auzi ceea ce de fapt îi amuză pe aceştia, şi ce vor ei să obţină prin aceea că ne îndeamnă, ne avertizează să înaintăm în conştienţă. Aşa, de exemplu, gnomii spun cam următoarele:

Gnomii ştiu că omul nu‑şi percepe de fapt Eul decât ca în vis, şi că el trebuie să se trezească realmente pentru a ajunge la Eul său adevărat. Ei văd acest lucru cu o deplină claritate. De aceea îi strigă ei omului, în timpul somnului:

Tu te visezi pe tine însuţi

– ei au în vedere răstimpul zilei –

Şi eviţi trezirea.

Apoi răsună din partea ondinelor:

Tu gândeşti lucrarea Îngerilor...

Omul nu ştie că de fapt gândurile sale sunt la Îngeri.

Iar dinspre silfide, răsună înspre omul adormit:

– putere creatoare – forţă –

Şi nu o trăieşti.

Acestea sunt cu aproximaţie cuvintele silfidelor, ale ondinelor, ale gnomilor.

Cuvintele fiinţelor focului:

– cu forţa voinţei divine –

Şi o respingi de la tine.

Acestea sunt avertizări, pentru ca omul să‑şi extindă conştienţa. Aceste entităţi, care nu coboară în existenţa fizică, vor ca omul să‑şi extindă conştienţa, ca să poată participa şi el la lumea lor.

Şi după ce ne‑am familiarizat cu ceea ce au de spus, ca să spunem aşa, aceste entităţi omului, înţelegem treptat şi cum îşi exprimă ele propria esenţă. De exemplu, gnomii spun cam aşa:

Ondinele:

Silfidele:

Iar fiinţele focului – este foarte greu să găsim cuvinte pământeşti potrivite pentru ceea ce fac ele, căci ele se află foarte departe de viaţa şi evenimentele Pământului. De aceea, voi folosi cuvântul „a digera”, dar este vorba de o mistuire înflăcărată. Voi folosi verbul „a mistui”, căci numai aşa poate fi exprimat ceea ce se petrece aici:

Eu m‑am străduit, pe cât de bine a fost posibil, să vă ofer câteva noţiuni despre modul în care se caracterizează pe sine aceste regnuri elementare, ca şi avertizările pe care le adresează ele omului. Dar ele nu sunt atât de neprietenoase încât să‑i şoptească omului doar lucruri negative, ci de la ele pornesc şi fraze lapidare, oarecum maxime. Iar aceste maxime sunt resimţite ca fiind ceva enorm. În cazul unor astfel de lucruri trebuie să vă însuşiţi un sentiment în privinţa diferenţei care există atunci când se rosteşte o frază în cuvinte omeneşti, oricât ar fi ele de frumoase, sau dacă o astfel de frază răsună cosmic, venind de la o întreagă ceată de gnomi. Modul în care ia naştere fraza respectivă aduce diferenţa. Şi dacă omul îi ascultă pe gnomi, atunci din corul gnomilor răsună spre el – după ce i‑au dat avertizarea pe care am menţionat‑o –:

Străduieşte‑te să veghezi!

Aceasta este puternica impresie morală pe care o au astfel de cuvinte ce răsună prin întreg Universul, fiind alcătuite din nenumărate voci individuale.

Corul ondinelor răsună:

Gândeşte în spirit!

Corul silfidelor – de data aceasta nu este aşa de simplu, căci tocmai atunci când în lumina Lunii pline, gnomii apar ca mici cavaleri în armuri strălucitoare – atunci răsună din partea lor, ca din adâncurile Pământului: „Străduieşte‑te să veghezi!” Iar când ondinele se înalţă spre regiunile superioare, cu dorinţa de a fi mistuite de Ierarhii, în ascensiunea lor se fac auzite cuvintele pe care le îndreaptă spre Pământ: „Gândeşte în spirit!” De la silfide, în timp ce se lasă respirate acolo sus, ca şi cum ar dispărea în lumina cosmică asemenea unor fulgere albăstrui‑roşiatice‑verzui, răsună de sus în jos, în timp ce străfulgeră în lumină şi dispar în ea:

Trăieşte creând, existenţa respirândă!

Şi apoi răsună, aş spune, ca dintr‑o mânie înflăcărată – dar dintr‑o mânie care nu este resimţită ca având ceva distructiv, ci drept ceva pe care omul trebuie să‑l aibă din Cosmos –, dintr‑o mânie înflăcărată, dar totodată entuziastă, atunci când fiinţele focului îşi aduc contribuţia în mantia de foc a Pământului; dar de data aceasta nu sună ca reunirea de voci individuale laolaltă, ci ca un tunet puternic venind din întregul mediu înconjurător:

Primeşte cu iubire forţa de voinţă a zeilor!

Desigur că putem să nu dăm atenţie acestor lucruri, dar atunci nu le percepem. Depinde de liberul arbitru al omului ca el să perceapă aceste lucruri, sau nu. Dar în măsura în care le percepe el ştie că acestea sunt ingredientele existenţei cosmice, şi că realmente se petrece ceva atunci când gnomii, ondinele, silfidele şi fiinţele focului se dezvoltă în modul descris. Iar gnomii nu există pentru om numai în privinţa pe care am descris‑o deja, ci ei există pentru a face să răsune cuvintele lor cosmice pornind de la Pământ, ondinele au rolul de a lăsa să răsune cuvintele lor cosmice în timp ce se înalţă, silfidele fac să coboare de sus cuvintele lor iar fiinţele focului răsună ca un cor, ca o confluenţă de voci puternice.

Aşa putem traduce în cuvinte omeneşti ceea ce ne poate apărea. Dar aceste cuvinte fac parte din Cuvântul cosmic, şi chiar dacă noi nu îl putem auzi prin conştienţa obişnuită, ele sunt cuvinte care nu sunt lipsite de importanţă pentru om. Căci străvechea concepţie despre lume, care a luat naştere dintr‑o clarvedere instinctivă, şi conform căreia lumea a fost alcătuită din Cuvânt, constituie un adevăr profund. Dar Cuvântul cosmic nu este o alăturare de câteva silabe, ci el răsună din nenumărate fiinţe. Nenumărate entităţi au ceva de spus în întregimea Universului, iar Cuvântul cosmic răsună din aceste nenumărate entităţi laolaltă. Această realitate nu poate fi redată de adevărul general abstract că lumea s‑a născut din Cuvânt, ci poate fi redată pe deplin abia dacă ajungem să realizăm cum se alcătuieşte Cuvântul cosmic în diversele sale nuanţe din vocile entităţilor individuale, astfel încât aceste nuanţe răsună şi vorbesc în marea armonie cosmică şi în măreaţa melodie cosmică, atunci când el creează.

Atunci când corul gnomilor face să răsune îndemnul „străduieşte‑te să veghezi”, aceasta reprezintă o transpunere în limbajul gnomilor a ceea ce acţionează ca forţă pentru a înfăptui sistemul osos omenesc, şi, în general, posibilitatea de mişcare.

Prin faptul că ondinele ne strigă „Gândeşte în spirit!”, ele ne revelează, transpus în limbajul ondinelor, ceea ce se revarsă drept Cuvânt cosmic în om, pentru a configura organele metabolice.

În timp ce silfidele care sunt respirate fac să se reverse din înalturi îndemnul lor „Trăieşte creând, existenţa respirândă!”, omul este pătruns, cutremurat şi întreţesut de forţa care îi formează organele sistemului ritmic.

Iar în ceea ce răsună, cu o voce de tunet, în modul specific fiinţelor focului, dacă suntem atenţi, este ceea ce apare ca reflectare, ca imagine – gândiţi‑vă că iradiază mantia de foc a Pământului! –, acolo iradiază forţa acestui cuvânt! Şi fiecare sistem neuro‑senzorial al omului, ca să spunem aşa, fiecare cap omenesc, este copia miniaturală a ceea ce, transpus în limbajul fiinţelor de foc, înseamnă „Primeşte cu iubire forţa de voinţă a zeilor!”. Aceste cuvinte „Primeşte cu iubire forţa de voinţă a zeilor!” acţionează în cea mai înaltă substanţă cosmică, iar ceea ce parcurge omul atunci când îşi înfăptuieşte evoluţia între moarte şi o nouă naştere, remodelează ceea ce a adus el prin poarta morţii, alcătuind ceea ce va deveni ulterior sistemul neuro‑senzorial al omului.

Sistemul locomotor

Corul gnomilor: Străduieşte‑te să veghezi!

Organizaţia metabolică

Ondine: Gândeşte în spirit!

Sistemul ritmic

Silfide: Trăieşte creând existenţa respirândă!

Sistemul neuro‑senzorial

Fiinţele focului: Primeşte cu iubire forţa de voinţă a zeilor!

Vedeţi astfel că ceea ce se află dincolo de prag face parte din natura noastră şi ne conduce la forţele creatoare ale zeilor, care acţionează şi trăiesc în toate. Aş spune, dacă ne amintim de aspiraţiile unui alt secol, concretizate în cuvintele:

acestea trebuie să se adeverească de‑a‑lungul evoluţiei omenirii, a dezvoltării omenirii. Altfel, continuăm să scormonim în cunoaştere şi în vorbe goale dacă nu privim la forţele germinative care îl clădesc pe om în cele mai diferite moduri.

Astfel încât putem spune: sistemul locomotor, sistemul metabolic, sistemul ritmic şi sistemul neuro‑senzorial constituie o unitate ce se reuneşte laolaltă atunci când răsună de jos în sus, îndemnurile: „Străduieşte‑te să veghezi”; „Gândeşte în spirit!” – iar de sus în jos se alătură cuvintele: „Trăieşte creând existenţa respirândă!”; „Primeşte cu iubire forţa de voinţă a zeilor!”

Aceste cuvinte „Primeşte cu iubire forţa de voinţă a zeilor!” reprezintă principiul creator care acţionează liniştit în cap. Sentenţa ce urcă de jos în sus „Gândeşte în spirit!”, împreună cu cea care iradiază de sus în jos, „Trăieşte creând existenţa respirândă!”, se unesc, şi în interacţiunea lor urzesc şi trăiesc în aşa fel încât creează o imagine a modului în care respiraţia omenească trece ritmic în sânge. Iar ceea ce ne implantează instrumentele senzoriale se revarsă de sus în jos: „Primeşte cu iubire forţa de voinţă a zeilor!”. Dar ceea ce acţionează în mersul nostru, în capacitatea noastră de a sta în picioare, în mişcarea braţelor şi mâinilor noastre, ceea ce îl aduce pe om să‑şi manifeste impulsurile de voinţă, răsună în cuvintele „Străduieşte‑te să veghezi”.

Vedeţi astfel că omul este o armonie a Cuvântului cosmic, ce poate fi interpretat pe o primă treaptă aşa cum v‑am expus eu. Acest Cuvânt cosmic urcă apoi până la Ierarhiile superioare, care trebuie să mai dezvolte şi alte aspecte ale acestuia, pentru ca Universul să ia naştere şi să se dezvolte. Dar apelul pe care l‑au făcut în lume fiinţele elementare este reverberaţia finală a Cuvântului cosmic creator, ziditor, configurator, care stă la baza a tot ceea ce trăieşte şi există.

AcasăLucrări OnlineIndex GA230PrecedentaUrmătoarea