Veţi fi văzut că în aceste conferinţe pe care le‑am ţinut în ultima vreme, totul tinde spre sintetizarea proceselor lumii în aşa fel încât la urmă să rezulte prin aceasta şi o cunoaştere cu adevărat cuprinzătoare a omului. Tot ce am considerat, impune cunoaşterea omului. Dar o cunoaştere a omului va deveni posibilă abia atunci când începe cu formele inferioare ale lumii fenomenelor, cu tot ce se revelează omului ca fiind lumea materială. Iar ceea ce începe astfel cu observarea a ceea ce se revelează ca fiind lumea materială, trebuie să se încheie cu abordarea lumii Ierarhiilor. Ceea ce poate să conducă la adevărata cunoaştere a omului trebuie căutat de la formele cele mai de jos ale existenţei materiale, până sus, la cele mai înalte forme ale existenţei spirituale, până la lumea Ierarhiilor. Pentru moment vom contura un fel de schiţă pentru o astfel de cunoaştere a omului, în conferinţele pe care le pot ţine acum în faţa dumneavoastră.
Trebuie să ne fie clar că ceea ce stă în ziua de azi în faţa noastră ca om, este rezultatul acelei evoluţii cosmice îndelungate pe care am prezentat‑o sintetic ca fiind dezvoltarea Saturn, dezvoltarea Soare, dezvoltarea Lună şi dezvoltarea Pământ. Evoluţia Pământului actual încă nu s‑a încheiat. Dar trebuie să ne fie limpede ce anume datorează omul de fapt evoluţiei Pământului în sens restrâns, aşadar acelei evoluţii care a urmat după evoluţia lunară.
Vedeţi dumneavoastră, când vă întindeţi braţele şi le mişcaţi, când mişcaţi degetele ca să executaţi o mişcare exterioară oarecare: tot ce este necesar în organismul dumneavoastră pentru ca să puteţi mişca braţele şi picioarele, capul, buzele, etc. – iar forţele pentru astfel de manifestări umane pătrund în cele mai interioare părţi ale organismului uman –, toate acestea au fost hărăzite omului prin evoluţia Pământului în sens strict. Dacă pătrundeţi, dimpotrivă, în tot ceea ce este evoluţia metabolismului, în spaţiul delimitat de pielea umană exterioară, dacă priviţi la tot ce se petrece în omul fizic‑corporal interior ca evoluţie a metabolismului, atunci veţi avea în aceasta o imagine a ceea ce datorează omul evoluţiei lunare. Şi aveţi o imagine a ceea ce datorează omul evoluţiei pe vechiul Soare, dacă priviţi la tot ceea ce este în om un proces întrucâtva ritmic. Procesul respirator, procesele circulaţiei sângelui sunt cele mai importante procese ritmice; toate aceste procese ritmice omul le datorează evoluţiei de pe vechiul Soare. Şi tot ce este dezvoltare a nervilor şi a simţurilor, răspândite la rândul lor pe întregul corp al omului actual, este datorat evoluţiei de pe vechiul Saturn.
Să admitem că ingerăm ceva de natură minerală. Tot ce ingerăm de natură minerală trebuie să fie condus în om până acolo încât să fie valabil următorul lucru: dumneavoastră ştiţi că noi avem o căldură proprie, căldura noastră sanguină, care la omul sănătos este de aproximativ 37 de grade. În căldura sângelui nostru avem ceva care depăşeşte, în medie, căldura exterioară. Tot ce preluăm de natură minerală trebuie însă să fie transformat, să fie metamorfozat în organismul nostru în aşa fel încât ceea ce depăşeşte în căldura sângelui nostru căldura medie a lumii înconjurătoare, ceea ce este superior căldurii medii a mediului, să fie preluat cu plăcere de ceea ce este mineral. Dacă veţi consuma o fărâmă de sare de bucătărie, atunci această sare de bucătărie trebuie să fie absorbită de căldura dumneavoastră proprie, nu de căldura pe care o aveţi în comun cu lumea exterioară, ci de propria dumneavoastră căldură, care trebuie să o preia cu plăcere. Tot ce este mineral trebuie să se transforme în eter al căldurii. Iar în momentul în care omul are în organismul său ceva care împiedică mineralul să se transforme în eter al căldurii, în acel moment el se îmbolnăveşte.
Să trecem mai departe, să trecem la vegetalele pe care le consumă omul. Omul preia în sine produse vegetale; el însuşi aparţine lumii prin faptul că elaborează materia vegetală şi în sine. Omul conţine materie minerală, care înclină însă, tinde continuu, să devină eter al căldurii. Materia vegetală tinde încontinuu să devină aerică, gazoasă, în om. Astfel încât omul are în sine vegetalul ca regn aeric. Tot ce pătrunde în om provenind de la plante sau tot ce dezvoltă el însuşi ca organizare vegetală interioară, trebuie să devină aeric, să primească în el o formă aerică. Atunci când nu preia o formă aerică, atunci când organizarea lui este în aşa fel încât îl împiedică să lase ca tot ceea ce vrea să fie vegetal în el să treacă în formă aerică, el este bolnav. Tot ce este de natură animală şi este preluat de om sau este elaborat de el în sine ca fiind de natură animală, trebuie – cel puţin la un moment dat – să preia forma fluidă, lichidă. Omului nu îi este îngăduit să aibă în sine ceva de natură animală, ceva de natură animală elaborat în interior, sau de natură animală preluată din exterior, care să nu parcurgă în el procesul prin care devine la un moment dat fluid. Dacă omul nu este în stare să fluidifice elementul propriu de natură animală sau pe cel preluat din exterior, pentru ca apoi să‑l conducă iar spre starea solidă, atunci el este bolnav. Numai ceea ce dă naştere în om formei pur umane, ceea ce provine din faptul că omul este o fiinţă verticală, care se deplasează vertical, care are în sine impulsul de a vorbi şi a gândi, numai ceea ce‑l face propriu‑zis să fie om, ceea ce îl ridică deasupra animalului poate intra în pământescul solid – care reprezintă doar zece procente din organizarea noastră totală – numai acestei fracţiuni îi este îngăduit să pătrundă în starea solidă, în ceea ce este configurat solid, în formă. Dacă orice altceva de natură animală sau vegetală pătrunde în forma umană solidă, omul este bolnav.
Tot ce este de natură minerală trebuie să devină în om, la un anumit moment, eter al căldurii. Tot ce este de natură vegetală trebuie să parcurgă în om stadiul aeric. Tot ce este de natură animală trebuie să parcurgă în om stadiul tranzitiv de lichid. Numai ceea ce este uman poate să menţină în el permanent forma solid‑pământeană. Aceasta este una din tainele organizării umane.
Şi acum să lăsăm deoparte ceea ce are omul de la Pământ – abordarea ulterioară va îmbogăţi cu atât mai mult acest aspect – şi să considerăm ceea ce este în om organizaţie metabolică, ceea ce transformă el în perioada stadiului Pământ, dar pe care îl deţine ca predispoziţie de la vechea Lună; să luăm aşadar ceea ce se împlineşte ca metabolism în sens strict în ceea ce este delimitat de pielea umană, proces la care noi trebuie să asociem întrutotul metabolismului şi excreţiile: Aş spune că acest proces este mereu modificat prin ingerarea materiilor alimentare. Materiile alimentare care sunt în afara omului pătrund în om şi se integrează apoi în sistemul său metabolic.
Acest sistem metabolic prelucrează ceea ce este ambianţă umană, transformând‑o în componentă umană. Tot ceea ce este mineral începe să se apropie de eterul căldurii, tot ce este vegetal începe să se apropie de forma gazoasă‑eterică, tot ce este de natură animalică, anume ceea ce este produs animal propriu, începe să se apropie de elementul lichid şi constituie ca modelare de formă organizată omenescul propriu‑zis, în stare solidă. Toate acestea se află ca tendinţă în metabolism. Şi metabolismul este, în această privinţă, ceva deosebit de interesant.
Când urmărim metabolismul în sus, până la respiraţie, găsim că omul formează din sine carbonul, care se găseşte peste tot în om. Acesta este căutat de oxigen şi transformat în bioxid de carbon, pe care omul îl expiră apoi. Bioxidul de carbon este combinaţia carbonului cu oxigenul. Oxigenul care este absorbit prin respiraţie, se năpusteşte asupra carbonului, preia carbonul în sine; omul expiră bioxidul de carbon, combinaţia oxigenului cu carbonul. Dar înainte ca expiraţia să aibă loc, carbonul devine, ca să spunem aşa, un binefăcător al organizării umane. Căci în timp ce se combină cu oxigenul, în timp ce el uneşte oarecum ceea ce determină circulaţia sanguină cu ceea ce face respiraţia ulterior din această circulaţie sanguină, acest carbon devine binefăcător al organizaţiei umane, căci înainte de a părăsi organismul uman el răspândeşte în întregul organism o revărsare de eter. Ştiinţa fizică spune doar atât: Carbonul este expirat prin bioxidul de carbon. Dar acesta este doar un aspect al întregului proces. Omul expiră bioxidul de carbon, dar în întregul său organism prin respiraţie este lăsat în urmă de către carbonul solicitat de oxigen, etericul. Acest eteric pătrunde în trupul eteric al omului. Şi acest eteric, care este produs încontinuu de carbon, este ceea ce face organizaţia umană să fie aptă de a se deschide către influenţele spirituale, de a prelua influenţele eterice‑astrale din Cosmos. Acum, acest eteric pe care‑l lasă în urmă carbonul atrage impulsurile cosmice, acele impulsuri cosmice care acţionează la rândul lor modelator asupra omului, care pregătesc, de exemplu, sistemul său nervos în aşa fel încât el să poată deveni purtător al gândurilor. Acest eteric trebuie să pătrundă continuu simţurile noastre, de exemplu ochii noştri, pentru ca ochii să poată vedea, pentru ca ei să poată prelua etericul luminii din exterior. Aşadar noi datorăm carbonului faptul de a avea în noi o pregătire eterică ce poate veni în întâmpinarea lumii.
Toate acestea sunt pregătite deja în sistemul metabolic. Dar sistemul metabolic, ca sistem uman, este în aşa fel amplasat în întregul Cosmos încât el nu ar putea exista prin sine însuşi. Sistemul metabolic nu ar putea dura pentru sine însuşi. Din această cauză, a fost el format în om, ca predispoziţie, drept a treia componentă. Prima predispoziţie, pentru sistemul neuro‑senzorial, a fost formată pe vechiul Saturn, cea de‑a doua, pentru sistemul ritmic, pe vechiul Soare, şi abia după ce aceste două sisteme existau deja, a putut să fie determinat în om sistemul metabolic, pentru că sistemul metabolic nu putea fiinţa doar pentru el însuşi. Sistemul metabolic, dacă lăsăm deoparte mişcările voluntare, este calculat în contextul cosmic pentru om, pentru nutriţie. Dar această nutriţie nu poate dăinui pentru sine. Omul are nevoie de această nutriţie, dar ea nu poate dăinui doar pentru sine. Atunci când studiem sistemul metabolic la om în sine – veţi vedea în conferinţele următoare cât de necesar este, la rândul său, acest lucru pentru întreaga organizare umană – observăm că el este pătruns permanent de toate înclinaţiile posibile de îmbolnăvire a omului. Originea tuturor îmbolnăvirilor interne, aşadar care nu iau naştere prin răniri exterioare, trebuie întotdeauna căutată în sistemul metabolic. Din această cauză, cel ce vrea să instituie o observare raţională a unei boli, trebuie să plece de la sistemul metabolic, şi el trebuie de fapt să analizeze orice manifestare izolată din sistemul metabolic, şi să o întrebe: Pe ce cale te afli tu? Dacă luăm toate procesele de la preluarea alimentelor în gură, de la prelucrarea hranei, din timp ce transformăm anumite substanţe noi în amidon şi zahăr, etc., când luăm învăluirea cu ptialină a alimentelor din gură, când mergem mai departe şi luăm impregnarea lor cu pepsină în stomac, când mergem mai departe la prelucrarea produselor metabolice în sistemul digestiv, la trecerea lor în vasele limfatice, la trecerea lor în sânge, trebuie să luăm fiecare proces în parte – şi sunt nenumărate procese care intră în considerare. Se mai adaugă şi amestecarea produselor metabolismului cu secreţia pancreasului, impregnarea materiilor cu secreţia biliară, etc.; fiecare proces trebuie întrebat: Ce vrei tu, de fapt? – şi el ne va răspunde: Atunci când sunt singur, sunt un proces care întotdeauna îmbolnăveşte omul. – Niciun proces metabolic nu trebuie să ajungă până la capătul său în natura umană, căci fiecare proces îmbolnăveşte omul când ajunge la capăt. Natura umană este sănătoasă numai când procesele metabolice sunt oprite pe o anumită treaptă.
Vom vedea că ceea ce mai întâi ar putea apare ca inepţie a organizării lumii: faptul că în om începe ceva care dacă nu ar fi oprit la jumătate de drum, l‑ar îmbolnăvi – apare în conferinţele următoare ca fiind unul dintre cele mai înţelepte lucruri. Dar acum vrem să‑l observăm deocamdată din perspectiva realităţii sale, vrem să luăm în considerare că amănuntele proceselor metabolice, atunci când le studiem potrivit fiinţei lor interioare, ar răspunde: Suntem pe cale de a îmbolnăvi întregul organism. Fiecare proces metabolic continuat, îmbolnăveşte organismul. Şi dacă, în general, metabolismul trebuie să existe în om, atunci trebuie să existe deja alte procese care să fi fost dezvoltate mai înainte în predispoziţiile lor, şi acestea sunt procesele prezente în circulaţia sanguină; acestea sunt procesele circulaţiei sângelui. Procesele circulaţiei conţin permanent procese vindecătoare. Astfel încât se poate spune: Omul s‑a născut pe vechea Lună ca pacient, şi lui i‑a premers, i‑a fost trimis în prealabil, în propria sa natură, în timpul evoluţiei de pe vechiul Soare, medicul. În timpul evoluţiei de pe vechiul Soare, omul s‑a născut ca medic în legătură cu propria sa natură. A fost foarte prevăzător în evoluţia lumii faptul că medicul a luat naştere înaintea pacientului, căci în timpul evoluţiei de pe vechea Lună s‑a alăturat în om şi pacientul. Dacă vrem să‑l descriem pe om în mod corect, trebuie să avansăm de la procesele metabolice la procesele circulatorii; desigur, la tot ce se află ca impulsuri la baza proceselor circulatorii. O substanţă produce o circulaţie mai rapidă, alta o circulaţie mai lentă, în sensul cel mai larg. Avem în noi şi procese circulatorii foarte mică. Luaţi orice substanţe minerale, luaţi aur sau cupru, atunci când acestea i se administrează omului într‑un mod oarecare, oral sau ca injecţie, sau altcumva, totul este prilej ca în circulaţie ceva să se modeleze, să se modifice, să acţioneze în mod vindecător. Şi ceea ce trebuie cunoscut pentru a privi în procesele propriu‑zis vindecătoare ale omului, este ce anume declanşează în om fiecare substanţă din mediul ambiant al omului cu privire la modificările circulaţiei. Astfel încât putem spune: Circulaţia este un proces continuu vindecător.
Aş spune că dumneavoastră puteţi să faceţi nişte calcule, dacă vreţi. Reflectaţi la ceea ce v‑am spus: În medie, omul face optsprezece respiraţii pe minut. Aceasta înseamnă, în timpul unei zile, printr‑o extraordinară adaptare regulată la Cosmos, atâtea respiraţii câte conţine ritmul circulator al Soarelui la parcurgerea unui an solar. Dar Soarele trece prin punctul vernal la echinocţiul de primăvară, şi parcurge anul solar în 25920 de ani. Un om de vârstă mijlocie face pe zi, în medie, 25920 de respiraţii (Tabla 17). Bătăile pulsului sunt de patru ori mai multe. Cealaltă circulaţie, mai concentrată intern, este influenţată de metabolism. Circulaţia respiratorie corespunde contactului omului cu lumea exterioară, schimburilor cu lumea exterioară. Ritmul respirator trebuie să domolească încontinuu ritmul circulator, pentru ca acesta să rămână la cele patru bătăi de puls ale sale, altfel omul ajunge la un ritm circulator cu totul neregulat, şi nu la numărul de 103680. Or asta nu ar corespunde la nimic din Cosmos. Într‑un astfel de caz, omul se smulge cu totul din Cosmos. Metabolismul său îl smulge din Cosmos, îl înstrăinează de Cosmos, iar ritmul respirator îl trage energic, continuu, spre Cosmos. În această împărţire şi domolire a ritmului circulator de către ritmul respirator, vedeţi procesul vindecător primordial, care este efectuat continuu în om. Dar într‑un anumit mod mai fin, cu fiecare vindecare interioară trebuie să venim în ajutorul procesului respirator care se continuă într‑un anumit mod în întregul corp, în aşa fel încât el să domolească peste tot în om procesul circulator, să‑l readucă la condiţiile generale ale Cosmosului. Astfel încât putem spune că noi trecem de la nutriţie la vindecare prin aceea că omul are de fapt tendinţa – de jos în sus – de a se îmbolnăvi mereu, şi el trebuie să dezvolte în organismul său median, în organismul său circulator, mereu tendinţa de a rămâne sănătos. În timp ce în organismul nostru median iau mereu naştere impulsurile de însănătoşire, ele lasă în urmă tocmai sistemul cap‑neuro‑senzorial: ce fel de forţe găsim noi atunci în sistemul neuro‑senzorial? În sistemul neuro‑senzorial noi găsim acele forţe pe care, ca să spunem aşa, le lasă în urmă medicul din noi. El acţionează, pe de o parte, în jos, asupra procesului metabolismului, însănătoşind. Dar în timp ce acţionează vindecător, el face ceva care este supus apoi unei judecăţi în întregul Cosmos. Şi eu nu spun nimic fantasmagoric, ci ceva care este întrutotul realitate: acest eveniment, faptul că mereu au loc în noi procese de însănătoşire în jos, determină un sentiment de mulţumire, de apreciere a Ierarhiilor superioare. Este bucuria Ierarhiilor superioare legată de lumea Pământului. Ele privesc în jos şi simt încontinuu revărsarea în sus a bolii din ceea ce curge în sus, în oameni, plecând de la elementul pământesc, ceea ce rămâne acolo din proprietăţile pământeşti ale substanţelor. Ele văd cum impulsurile forţelor care acţionează din ce este pământesc, care se află în atmosferă, etc., sunt mereu procese vindecătoare. Aceasta determină sentimentul de mulţumire a Ierarhiilor superioare.
Şi acum imaginaţi‑vă ce puteţi studia la acel corp cosmic ce a fost amplasat, fiind oarecum cel mai demn obiect spiritual de studiu, la graniţa sistemului nostru planetar. Aici se află, în mijloc, ceea ce ascunde în sine forţele, acele forţe care, atunci când le gândim în mod concentrat pe Pământ, sunt forţe de îmbolnăvire, iar în mediul înconjurător ele se arată a fi forţele ce se rotesc ale însănătoşirii. Iar cine are receptivitate pentru astfel de lucruri, acela vede în inelele lui Saturn, într‑o astfel de manifestare – aşa cum nu poate fi ea conştientizată în ceea ce înconjoară Pământul, pentru că noi ne aflăm în interior – ceea ce este sănătate roditoare. Acest inel al lui Saturn este esenţialmente şi altceva decât ceea ce spun astronomii despre el. Inelul lui Saturn este sănătate rotitoare, iar interiorul lui Saturn este îmbolnăvitor, este ceea ce îmbolnăveşte, în concentrarea cea mai pură.(Tabla 17)
Şi astfel se vede la Saturn, care este plasat la capătul exterior al sistemului nostru solar, desfăşurându‑se acelaşi proces pe care îl purtăm în noi în metabolismul nostru şi în organismul nostru circulator. Dar noi vedem atunci când observăm şi modul în care este condusă privirea noastră spirituală spre lumea celei de‑a doua Ierarhii şi a primei Ierarhii; a doua Ierarhie: Kyriotetes, Dynamis, Exusiai; prima Ierarhie: Serafimi, Heruvimi, Tronuri. Când suntem atenţi cu privirea noastră spirituală la Saturn şi la inelul său, suntem îndreptaţi spre aceste Ierarhii superioare, spre modul în care privesc ele, aş spune, cu satisfacţie, acest proces îmbolnăvitor, respectiv vindecător.
Această satisfacţie este o forţă în Univers. Această satisfacţie a Ierarhiilor superioare se revarsă în sistemul nostru neuro‑senzorial şi formează în acesta forţele dezvoltării spirituale ale omului. Acestea sunt forţele care, într‑o anumită măsură, înfloresc în afară din vindecarea ce are loc permanent în om. Astfel încât, în al treilea rând, avem dezvoltarea spirituală.
Dacă vrem să descriem acum omul în decursul perioadelor Saturn, Soare şi Lună, trebuie să spunem: Omul este mai întâi spirit născut din Cosmos, care dezvoltă în sine tămăduitorul, şi care prin aceasta poate prelua apoi pacientul cosmic, iar prin co‑acţionarea tuturor acestora este apoi creat omul, aflat în mişcare auto‑determinată pe Pământ.
Aş spune că fiecare componentă a cunoaşterii umane trebuie să fie inspirată într‑un anumit mod, de ceea ce se află la baza a ceea ce am spus aici. Să spunem că cineva ar vrea să elaboreze un sistem terapeutic cu adevărat raţional. Deci ce va trebui să cuprindă acesta? Desigur, în principal, procesele tămăduitoare. Dar procesele tămăduitoare, de unde vor trebui ele să plece? Ele vor trebui să plece de la procesele metabolismului, iar restul poate fi cel mult presupunere; despre asta vom mai vorbi; aspectul anatomic, chiar aspectele anatomice mai subtile, poate fi punct de plecare numai pentru că este configurat în stare solidă. Asta îl face uman. Dar procesele metabolice trebuie studiate mai întâi de un sistem raţional al medicinii în aşa fel încât să se conştientizeze întotdeauna în ele tendinţa îndreptării lor spre stadiul de îmbolnăvire. Astfel încât un sistem medical actual, care poate fi elaborat, trebuie să înceapă neapărat cu sistemul metabolismului. Asta înseamnă să se înceapă mai întâi cu procesele metabolice normale, şi plecând de la acestea trebuie să rezulte cunoaşterea posibilităţii ca bolile interne să ia naştere din metabolism, în sensul cel mai larg. Apoi, din aceasta trebuie să rezulte, printr‑o cunoaştere intimă a ceea ce fac procesele ritmice, care este terapia propriu‑zisă. Astfel încât, la un sistem actual al medicinii, trebuie început cu studiul proceselor metabolismului şi apoi, plecând de acolo, trebuie făcută trecerea la tot ce poate apărea în om în domeniul proceselor ritmice. Şi atunci, aş spune, se va atinge un fel de încununare a întregului, prin faptul că se arată cum o dezvoltare sănătoasă a predispoziţiilor spirituale ale omului presupune cunoaşterea a ceea ce vine de la forţele vindecătoare. În prezent nu puteţi găsi niciun fel de pedagogie, adică nicio artă a dezvoltării sănătoase a naturii spirituale a omului, dacă nu plecaţi de la procesele vindecătoare; căci procesele vindecătoare nu sunt nimic altceva decât aplicarea la natura mediană a omului a ceea ce trebuie aplicat deja în gândirea pură la elaborarea proceselor spirituale ale omului.
Maestrul pedagog trebuie să lucreze neapărat cu forţele care, densificate în fizic sau în eteric, sunt procese vindecătoare. Dacă aplic ceva la un copil prin artă pedagogică, acesta este un proces care are la bază ceva spiritual. Dacă transpun acest proces, atunci ceea ce efectuez eu în spiritual îl efectuez prin aceea că folosesc ceva material, sau un proces. Acest proces sau această substanţă constituie un remediu. S‑ar putea spune şi că medicina este metamorfozarea tratării spirituale a omului în material. Dacă vă amintiţi cum am indicat eu lucrurile la Cursul pentru profesori – care atunci a fost ţinut pentru participanţi englezi – veţi vedea cum am atras eu atenţia asupra faptului că în tot ceea ce face profesorul trebuie început cu un fel de terapie umană generală; cum unele măsuri pedagogice pot determina la vârste ulterioare depuneri sau dizolvări metabolice nesănătoase, provenite dintr‑un metabolism dezordonat. Astfel încât, ceea ce face pedagogul, continuat până în corp, este terapie. Iar contra‑imaginea terapiei, anume ceea ce tinde de jos în sus, este constituită de procesele metabolice.
Dacă răsfoiţi în prezent manuale de terapii, veţi constata că de regulă nu se începe cu sistemul metabolic, sau se începe cu sistemul metabolic doar în cazuri extrem de rare. Dar de la acesta trebuie să se plece, căci altfel nu se recunoaşte în ce constă natura bolii.
Vedeţi dumneavoastră, întreaga problemă este în aşa fel încât procesele nutritive pot trece efectiv în procese vindecătoare, procesele vindecătoare în procese spirituale, şi înapoi: procesele spirituale în procese vindecătoare; sau dacă procesele spirituale determină direct tulburări metabolice, atunci procesele spirituale trec la rândul lor într‑un stadiu în care trebuie tămăduite prin organismul median al omului. Toate aceste lucruri trec în om unele în altele, şi organizarea umană este încontinuu o minunată metamorfoză. Consideraţi, de exemplu, procesele care sălăşluiesc în toată această minunată circulaţie a sângelui uman. Ce fel de procese sunt acestea? (Tabla 16, mijloc)
Acum, concepeţi mai întâi, cu totul separat de restul organismului uman, sângele, aşa cum curge el prin vene, şi concepeţi statura umană, să spunem, sistemul venos şi ceea ce se asociază acestuia ca sistem muscular, ca sistem osos etc., aşadar ceea ce este formaţiune solidă şi ceea ce o parcurge ca fluid. Să ne oprim la starea fluidă, la sânge. În acest fluid care curge, oare ce procese se petrec? Acolo se desfăşoară încontinuu procese. Aceleaşi procese care se desfăşoară în sângele fluid, pot cuprinde ceva solid, format în om, şi atunci ceea ce aparţine sângelui se află în interior, în peretele vasului sau în muşchi, sau undeva în os, sau într‑un organ învăluitor. Şi ce devin ele acolo? Acolo se formează impulsul pentru fenomene inflamatorii. Ceea ce găsim pe ici şi colo ca fiind fenomene inflamatorii, le găsim ca fiind fenomene normale în sângele care curge. Ceea ce apare drept inflamaţie sunt procese aflate la locuri nepotrivite, adică la locuri configurate, solide, dar care ar trebui să aibă loc necontenit în sângele care curge. Un proces sănătos, absolut normal, dislocat, plasat în alt loc, de care nu aparţine, este un proces care duce la îmbolnăvire. Şi anumite boli ale sistemului nervos constau tocmai în aceea că sistemul nervos, care este polar opus sângelui prin întreaga sa organizare, trebuie să sufere imigrarea proceselor care sunt normale în sânge. Atunci când aceste procese, care sunt normale în vasele sanguine, se transpun pe căile nervilor, atunci căile nervilor sunt cuprinse de inflamaţii – şi aceasta se întâmplă la cele mai infime pătrunderi – care constituie abia începutul inflamării, şi duc la diferite forme de sistem nervos bolnav
Spuneam că în nervi sunt cu totul alte procese decât în sânge, procese opuse acestora. În sânge sunt procese care tind spre fosforic, procese care atunci când cuprind ca procese fosforice ceea ce înconjoară sau se învecinează cu sângele, conduc la manifestări inflamatorii. Când urmăriţi procesele din căile nervoase şi acestea emigrează în alte organe învecinate sau chiar în sânge, atunci apar în om impulsurile pentru toate tipurile de formaţiuni tumorale. Dacă acestea trec în sânge, astfel încât sângele aprovizionează în mod nesănătos celelalte organe, atunci apar formaţiunile tumorale. Astfel încât putem spune că orice formaţiune tumorală este un proces nervos modificat, aflat într‑un loc nepotrivit din organismul uman.
Vedeţi deci că ceea ce circulă în nerv trebuie să rămână în nerv, iar ceea ce circulă în sânge trebuie să rămână în sânge. Dacă ceea ce aparţine sângelui trece în vecinătate, apar inflamaţiile. Dacă ceea ce aparţine nervului trece în vecinătate, iau naştere tot felul de formaţiuni, care nu pot fi reunite decât sub numele general de formaţiuni tumorale. Dar tocmai între procesele dintre sistemul nervos şi procesele din sânge trebuie să se stabilească un ritm corect.
Noi nu avem numai în general ritmul respirator în contrast cu ritmul sângelui, ci avem în sângele aflat în mişcare procese subtile care, dacă ies din sânge, devin procese inflamatorii. Aceste procese subtile trebuie să se afle de asemenea într‑o anumită relaţie cu ceea ce se întâmplă în nervul învecinat, la fel cum respiraţia trebuie să se afle într‑o anumită relaţie cu circulaţia sângelui. Iar în momentul în care această corelaţie dintre ritmul sanguin şi ritmul nervos este dereglată, ea trebuie să fie din nou restabilită.
Dumneavoastră vedeţi că aici pătrundem din nou într‑un domeniu al terapiei, al proceselor vindecătoare. Acestea vă arată cum în om trebuie să existe de toate: ceea ce este în majoritatea cazurilor bolnav într‑un loc, trebuie să existe, pentru ca în alt loc să poată fi ceva sănătos; el a ajuns aşa numai datorită unui proces nepotrivit, aflat la un loc nepotrivit. Căci dacă nu ar exista deloc, omul nu ar putea dăinui. Omul nu ar putea dăinui dacă nu ar face inflamaţii, căci forţele care stârnesc inflamaţia trebuie să fie în permanenţă în sânge. Aşa au fost gândite lucrurile când spuneam, aşa cum am spus adesea, că tot ceea ce obţine omul de fapt în materie de cunoştinţe despre om, trebuie să rezulte dintr‑o adevărată cunoaştere umană. Vedeţi aici în ce constau motivele pentru care se practică, aş spune, o pedagogie atât de superficială, de abstractă, aproape un nonsens. De fapt, pedagogia ar trebui practicată în aşa fel încât să se pornească peste tot de la anumite procese patologice din om, şi de la posibilitatea vindecării lor.
Când se cunoaşte o boală a creierului şi posibilitatea vindecării ei, atunci avem, în mare – din alt punct de vedere este ceva subtil, însă dat fiind că este un proces fizic, eu spun „în mare”– avem în tratarea creierului ceea ce trebuie executat cu mare precizie în arta pedagogică. Din această cauză lucrurile stau aşa că atunci când se organizează un adevărat seminar pedagogic ar trebui, pe de‑o parte, să se ofere profesorilor cunoştinţe patologic‑terapeutice: atunci ei şi‑ar educa gândirea mai întâi pe baza unor lucruri mai concrete, lucruri care‑şi au rădăcinile mai mult în substanţe, pentru ceea ce trebuie să înţeleagă ei în pedagogia propriu‑zisă. Şi, pe de altă parte, nimic nu este mai util pentru terapie, şi anume pentru terapia bolilor interne, decât dacă se ştie cum acţionează un aspect sau altul în tratamentul artei pedagogice. Căci dacă găsim puntea spre substanţial, atunci găsi şi remediul din modalitatea în care trebuie tratate lucrurile în domeniul pedagogic.
De exemplu, când se găsesc mijloacele pedagogice potrivite pentru a preîntâmpina la copii anumite fenomene de inerţie, care provin de la deranjamente din sistemul digestiv, atunci se dobândesc tendinţe interioare remarcabile; asta în cazul în care omul trăieşte cu adevărat în sfera pedagogică, deci dacă nu predă în mod exterior şi stă cu mai multă plăcere seara în cancelarie, uitând de ceea ce s‑a desfăşurat înainte, la şcoală.
Din modul de tratament care se acordă unui astfel de copil, aş spune, se dobândeşte tendinţa de a vedea întreaga legătură a fenomenelor capului cu fenomenele abdomenului. Şi apoi, pe de altă parte, dacă se studiază în mineralogie, de exemplu, fenomenele care se petrec în cupru, în timp ce cuprul formează în sol un compus sau altul, atunci se întâmplă ca aproape tot ce realizează cuprul atunci când devine un minereu sau altul, ca această devenire a minereurilor de cupru – sau altfel de minereu – omului să‑i apară în aşa fel încât să‑şi spună: Aici, forţa cuprului face în pământ ceea ce aplici tu ca pedagogie cu un copil sau altul! El vede literalmente în procesele cuprului o copie a ceea ce face el însuşi. Şi este extraordinar de încântător să obţii ca pedagog o claritate afectivă şi instinctivă privitor la ceea ce faci, pentru a merge apoi încântat în natură şi să vezi cum natura acţionează de fapt acolo, afară, în mare, în sens pedagogic, şi cum este intercalat cumva un proces al cuprului acolo unde, printr‑un proces oarecare al calciului, s‑ar putea petrece ceva rău. Da, în aceste procese ale cuprului, în aceste procese de formare a minereurilor în cadrul celorlalte procese ale Pământului, se află necontenit şi vindecări. Şi este încântător, când găseşti undeva pirită sau altceva similar, să spui: Asta este exact ca atunci când tratezi un om în mod corect. Aici, spiritele naturii de la Ierarhii în jos, până la acele spirite elementare despre care v‑am vorbit, tratează în calitate de tămăduitori ceea ce poate apărea şi în viaţă ca procese care produc îmbolnăviri. Atunci totul nu mai este de fapt altceva decât o citire. Căci atunci când vezi ce se întâmplă acolo afară, când abordezi o anumită substanţă sau alta şi o prelucrezi ca remediu, atunci te aşezi pur şi simplu, şi te întrebi: Unde apare fierul? Unde apare acest metal sau un altul, în vene? – studiezi apoi ambianţa, şi atunci, întotdeauna când apare ceva metalic, pe ici sau pe colo, într‑o combinaţie sau alta, realizată în natură, găseşti că în aceasta se află un proces de vindecare; trebuie doar să‑l iei şi să‑l continui, îndreptându‑l în organismul omenesc, şi atunci creezi o terapie pe care ţi‑a arătat‑o în prealabil natura.
Da, mersul prin lume este într‑adevăr o studiere corectă a ceea ce hrăneşte, a ceea ce vindecă, a spiritualului; căci în natură există în permanenţă şi îmbolnăvire, şi vindecare. Acolo, afară, sunt marile procese vindecătoare, cosmice. Noi trebuie doar să le aplicăm omului. Aceasta este minunata colaborare a macrocosmosului cu microcosmosul. În fond, este profund adevărat ceea ce v‑am spus unora dintre dumneavoastră într‑o formă sau alta:
Acest lucru îl puteţi însă aplica la toate: vrei să vindeci omul, priveşte în lume în toate părţile, uită‑te la modul în care lumea dezvoltă vindecări în toate direcţiile. Dacă vrei să cunoşti procesele bolii şi ale vindecării, atunci priveşte în toate adâncimile naturii umane. – Puteţi aplica această atitudine la tot ceea ce constituie fiinţa umană. Dar trebuie să vă îndreptaţi privirea în afară, asupra marii naturi şi asupra omului, şi să‑l vedeţi într‑o relaţie vie cu această mare natură.
În prezent, omul s‑a obişnuit cu altceva. El pleacă de la natură cât se poate de departe, şi întreprinde ceva care îi închide chiar şi vederea spre natură. Căci el aşează pe o lentilă ceea ce vrea să cerceteze, pe o măsuţă; ochiul nu priveşte afară spre natură, ci înăuntru, printr‑un tub. (Tabla 16 dreapta jos) Chiar şi privirea este deconectată de natură. Un astfel de obiect se numeşte microscop. Tot aşa de bine l‑am putea numi, în anumite privinţe, şi nuloscop, căci el ne decuplează de la marea natură. Şi nu se ştie, după ce s‑a mărit acel lucru, că pentru cunoaşterea spirituală este realmente acelaşi lucru care s‑ar petrece dacă procesul s‑ar desfăşura în natură. Gândiţi‑vă numai că dacă luaţi ceva minuscul din interiorul omului pentru a‑l putea observa, atunci cu acel lucru minuscul al omului faceţi ceea ce aţi face cu omul dacă l‑aţi întinde şi l‑aţi sfâşia! Aţi chiar mai groaznici decât Procust [Nota 27] dacă aţi întinde şi aţi sfâşia omul încât să se mărească într‑atât cât este mărit acel fragment minuscul sub microscop. Dar credeţi că aţi mai avea atunci omul însuşi? Nici nu poate fi vorba să aveţi omul. Tot atât de puţin aveţi şi adevărul, la microscop. Adevărul mărit nu mai este adevăr, este o iluzie. Nu este permis să plecăm de la natură şi să ne închidem şi privirea. Desigur că asta poate fi util pentru alte lucruri, dar pentru o adevărată cunoaştere a omului este ceva care, pentru început, duce îngrozitor de departe de această cunoaştere a omului.
Adevărata cunoaştere a omului trebuie să fie căutată aşa cum am indicat. Ea trebuie să conducă de la procesele de nutriţie, prin procesele de vindecare, la procesele pedagogiei umane şi ale lumii în sens mai larg; putem spune: de la nutriţie, prin vindecare, la civilizaţie şi cultură. Căci totul este ca o bază inferioară a proceselor fizice, care sunt concentrate în om în nutriţie; a proceselor vindecătoare, care pleacă întotdeauna de la ceea ce este înconjurător şi care sunt concentrate în om în procesele ritmice, şi din acelea care vin în sus şi sunt concentrate în om prin sistemul neuro‑senzorial. Lumea se construieşte astfel, pe trei trepte. Pe acestea am vrut să vi le dau mai întâi, ca un fel de bază. Pe acestea vom construi apoi mai departe. Vrem să vedem cum putem să urcăm realmente de la astfel de puncte de pornire în ceea ce este, ca să spunem aşa, aplicarea principiilor în viaţa practică, putând trece apoi la ceea ce este cunoaşterea Ierarhiilor.