Ieri v‑am vorbit despre celălalt aspect al existenţei naturii, despre entităţile suprasensibile, invizibile, care însoţesc cu prezenţa lor toate fiinţele şi procesele vizibile, sensibile. Vechea clarvedere instinctivă a privit la aceste entităţi ale lumii suprasensibile, aflate în spatele existenţei naturii, la fel cum privea la cele sensibile. În ziua de azi aceste entităţi s‑au retras oarecum contemplării omului. Vina pentru faptul că acest popor al gnomilor, ondinelor, silfidelor şi fiinţelor focului nu poate fi perceput la fel ca animalele, plantele ş.a.m.d. din lumea fizic‑sensibilă, constă în aceea că omul nu este în măsură, în actualul moment al evoluţiei sale pământeşti, să‑şi dezvolte fiinţa sufletesc‑spirituală fără ajutorul trupului fizic şi a celui eteric. În actuala situaţie a dezvoltării Pământului, omul este dependent de trupul său eteric pentru folosirea sufletului său, şi el este dependent de trupul său fizic pentru folosirea spiritului său. Trupul fizic, cel care furnizează instrumente spiritului, aparatele senzoriale, nu este capabil să se pună în legătură cu entităţile care stau la baza lumii fizice. Acelaşi lucru se petrece cu trupul eteric al omului, de care are nevoie omul pentru a se dezvolta ca fiinţă sufletească. Dar în felul acesta, dacă‑mi este îngăduit să mă exprim aşa, omului „îi scapă” de fapt jumătate din mediul său terestru înconjurător. El nu poate sesiza fiinţele elementare despre care v‑am vorbit ieri. Trupul său fizic şi trupul său eteric nu se pot apropia de aceste fiinţe. Dobândim o idee despre ceea ce îi scapă de fapt omului actual dacă ne devine limpede ce anume sunt de fapt gnomii, ondinele ş.a.m.d.
Vedeţi dumneavoastră, există o mulţime de animale actualmente inferioare, care constau, ca să spunem aşa, doar dintr‑o masă moale, gelatinoasă, fiinţe care trăiesc în elementul lichid şi care nu au niciun fel de schelet, aşadar nu au nimic care să e ofere un sprijin interior. Sunt entităţi care fac parte din creaţia terestră tardivă, entităţi care îndeplinesc acum, pe Pământul deja evoluat, ceea ce au îndeplinit cea mai veche fiinţă de pe Pământ, omul, în privinţa capului său, în vechea perioadă saturniană. De aceea, aceste fiinţe nu ajung să‑şi durifice în interior ceea ce ar putea deveni un schelet care să le ofere un sprijin.
Gnomii sunt acele fiinţe care completează oarecum din exterior în lume, în mod spiritual, ceea ce lipseşte acestor animale inferioare – până la amfibii şi peşti –, care au doar o schiţă de schelet (în special peştii), astfel încât această treaptă animală inferioară devine un întreg abia prin faptul că există gnomi.
Şi deoarece relaţiile fiinţelor din lume sunt foarte diferite, între aceste fiinţe inferioare şi gnomi există ceva pe care eu l‑am caracterizat ieri drept antipatie. Gnomii nu vor să devină ca aceste fiinţe inferioare. Ei se feresc necontenit să preia înfăţişarea acestor fiinţe inferioare. După cum v‑am descris, gnomii sunt fiinţe extraordinar de inteligente. Percepţia lor le aduce totodată înţelegerea; ei sunt realmente în toate, contrariul lumii animale inferioare. Şi pe lângă importanţa pe care am caracterizat‑o ieri pe care o au ei pentru creşterea plantelor, ei mai înfăptuiesc realmente o completare pentru lumea animală inferioară. Ei adaugă la această lume a animalelor inferioare, ca să spunem aşa, ceea ce nu are această lume. Această lume are o conştienţă obscură; gnomii au conştienţa cea mai limpede. Lumea animalelor inferioare nu are un schelet osos, nu are un sprijin în oase; gnomii adună laolaltă, s‑ar putea spune, ceea ce există ca forţă gravitaţională şi‑şi formează corpurile din această forţă gravitaţională efemeră, invizibilă, care se află necontenit în pericolul de a‑şi pierde substanţa. Gnomii trebuie să se creeze pe sine, iar şi iar, din forţa gravitaţională, deoarece se află mereu în pericolul de a‑şi pierde substanţa. De aceea, pentru a‑şi salva propria existenţă, gnomii trebuie să fie necontenit atenţi la ceea ce se petrece în jurul lor. Nu există, pentru observarea de pe Pământ, fiinţe mai atente decât gnomii. Gnomul este atent la toate, pentru că el trebuie să cunoască totul, să ştie totul, pentru a‑şi salva viaţa. El trebuie să vegheze mereu, căci dacă ar fi somnoros, aşa cum sunt oamenii adesea, ar muri din cauza aceasta.
În limba germană există o expresie care provine dintr‑un timp foarte îndepărtat, şi care exprimă foarte bine această însuşire a gnomilor de a trebui mereu să fie atenţi. Se spunea: Fii atent ca un cobold! Iar cobolzii sunt gnomi. Aşadar atunci când vrem să îndemnăm pe cineva la vigilenţă, îi spunem: Fii atent ca un gnom. Căci gnomul este realmente o fiinţă atentă. Dacă s‑ar putea pune un gnom, ca exemplu, în prima bancă dintr‑o clasă de şcoală, astfel încât să‑l vadă toţi, el ar fi un exemplu excelent de imitat pentru elevii din clasă.
Dar în afară de această însuşire gnomii mai au şi alta, anume că ei sunt plini de un imbold invincibil de libertate. Ca să spunem aşa, ei se preocupă prea puţin unii de ceilalţi şi au atenţia îndreptată doar către lumea exterioară, lumea dimprejurul lor. Un gnom este prea puţin interesat de un alt gnom. Dar tot ceea ce se află în lumea în care trăieşte, în lumea din jurul său, îl interesează în mod deosebit.
Eu am spus că de fapt corpul nostru ne împiedică să percepem poporul acestor fiinţe. În clipa în care corpul nu ar mai constitui acest obstacol, am vedea aceste fiinţe, care ne‑ar apărea la fel de vizibile ca şi celelalte fiinţe din natură. Iar cel care a reuşit să treacă în deplină conştienţă prin clipa adormirii, îi cunoaşte bine pe aceşti gnomi. Este suficient să vă amintiţi ceea ce am spus cândva despre vis în «Das Goetheanum» [Nota 25]. Eu spuneam că visul nu apare de fapt în adevărata sa înfăţişare în faţa conştienţei obişnuite, ci poartă o mască. Şi visul, din momentul adormirii, poartă o mască. Noi nu ne putem elibera imediat de cele pe care le‑am vieţuit de‑a‑lungul zilei în conştienţa obişnuită, sau pe care le‑am vieţuit altfel; reminiscenţele trăirilor, imaginile amintirilor din viaţă ne apar ca simboluri, imagini senzoriale ale organelor interne: inima ca sobă, plămânii ca aripi ş.a.m.d. Acestea sunt măşti. Căci dacă omul ar vedea visul fără aceste măşti, dacă el ar trece prin somn în această lume fără ca fiinţele de acolo să fie mascate în faţa lui, atunci la adormire omul ar vedea întreaga oştire a cobolzilor; aceasta ar veni în întâmpinarea lui.
Dar omul aflat în starea de conştienţă obişnuită este ferit să perceapă nepregătit aceste lucruri, pentru că el s‑ar înspăimânta. Căci în înfăţişarea în care l‑ar întâmpina aceste fiinţe se află de fapt imagini reale a tuturor forţelor distructive pe care le poartă omul în sine. Omul ar percepe simultan, în entitatea lui, tot ceea ce acţionează în el ca forţe distrugătoare, ca forţe de descompunere. Şi dacă ar fi percepuţi de un om nepregătit, aceşti gnomi ar apărea ca simbol al morţii. Omul s‑ar înspăimânta teribil dacă nu ar fi auzit nimic despre ei cu înţelegerea sa obişnuită, iar aceştia l‑ar întâmpina la adormire şi l‑ar îngropa oarecum, căci aşa apar lucrurile; ei l‑ar îngropa oarecum în lumea astrală. Căci ceea ce se petrece la adormire este un fel de îngropare a noastră de către gnomi.
Aceasta are loc de fapt doar în momentul adormirii. O altă completare în lumea fizic‑sensibilă o aduc ondinele, fiinţele apei, aceste fiinţe care se schimbă necontenit şi care trăiesc împreună cu apa, la fel cum trăiesc gnomii împreună cu pământul. Aceste ondine – noi am văzut rolul pe care îl joacă ele în creşterea plantelor – se află în legătură, ca fiinţe întregitoare, cu animalele care se află deja pe o treaptă întrucâtva superioară, cu animalele care au preluat deja un trup pământesc mai diferenţiat. Aceste animale, care se ridică spre peşti şi amfibii superioare, au nevoie de solzi, au nevoie de o anumită carapace dură. Ele au nevoie de o carapace exterioară dură. Forţele care înzestrează aceste animale cu această protecţie exterioară, oarecum acest schelet exterior, sunt datorate în lume activităţii ondinelor. Gnomii susţin spiritual acele animale care se află foarte jos pe scara evoluţiei. Aceste animale care trebuie protejate din afară, care trebuie îmbrăcate cu o carapace, îşi datorează învelişul protector activităţii ondinelor. Ondinele sunt cele care adaugă, într‑un mod primitiv, acestor animale superioare, ceea ce reprezintă pentru noi cutia craniană. Ele fac din fiecare din aceste animale un fel de cap. Toate fiinţele care există, invizibile, în spatele lumii vizibile, îşi au marea lor sarcină în întregul context al existenţei, şi puteţi vedea pretutindeni cum eşuează ştiinţa materialistă când vrea să explice un fenomen de acest tip, ca acestea despre care am vorbit. De exemplu, ea nu este capabilă să explice cum ajung entităţile inferioare, care abia dacă sunt puţin mai dure decât elementul în care trăiesc, să se deplaseze în acest element, pentru că ea nu ştie că ele primesc un sprijin spiritual de la gnomi, aşa cum tocmai am descris. Pe de altă parte, dotarea cu o carapace va prezenta întotdeauna o dificultate pentru ştiinţa materialistă, deoarece ea nu ştie că ondinele, dotate cu o anumită sensibilitate, elimină în permanenţă în afara lor – pentru a evita propria lor coborâre în animalitate – ceea ce devine la aceste animale solzi, sau cochilii protectoare.
Referitor la aceste entităţi, trebuie să repetă afirmaţia de mai sus: că numai constituţia actuală a corpului omenesc ne împiedică să le percepem în conştienţa obişnuită şi să le vedem aşa cum vedem, de exemplu, animalele sau frunzele plantelor.
Dar atunci când omul se cufundă în somnul profund fără vise, iar prin darul inspiraţiei el poate străvedea acest om, atunci în faţa privirii spirituale a omului apar din acea mare astrală în care ne‑au îngropat oarecum gnomii la adormire, entităţile ondinelor, care devin vizibile în somnul profund. Somnul aduce cu sine stingerea conştienţei obişnuite. Dar conştienţa iluminată pentru somn are drept conţinut această minunată lume a transformărilor lichide, care se constituie în nenumăratele metamorfoze ale ondinelor. Tot aşa cum avem entităţile cu contururi precise în jurul nostru în conştienţa de zi, am avea în conştienţa nocturnă iluminată, aceste entităţi care se transformă mereu, care înalţă valuri ca o mare şi se cufundă apoi din nou. Întregul somn profund este format de fapt în întregime de această mare vie şi mişcătoare de fiinţe; o mare mişcătoare de ondine.
Alta este situaţia silfidelor. Şi ele completează şi desăvârşesc într‑un anumit mod anumite fiinţe animale, dar sub un alt aspect. S‑ar putea spune că gnomii şi ondinele adaugă „capul” acelor animale care nu au o formaţiune de tip cap. După cum v‑am spus, păsările sunt de fapt în întregime „cap”; întregul lor corp este, de fapt, o organizaţie a capului. Silfidele le adaugă păsărilor în mod spiritual ceea ce le lipseşte acestora, anume completarea corporală a organizaţiei‑cap. Ele reprezintă aşadar completarea neamului păsăresc în acel domeniu al organizaţiei ce corespunde la om sistemului metabolic şi al membrelor. Dacă păsările zboară cu nişte picioruşe pipernicite, silfidele au, dimpotrivă, nişte membre extraordinar de alungite şi ele reprezintă în mod spiritual, în aer, ceea ce reprezintă vaca jos, în materia fizică. De aceea am putut spune ieri că silfidele îşi au Eul în neamul păsărilor; anume ceea ce le uneşte cu Pământul. Omul îşi primeşte Eul pe Pământ. Ceea ce uneşte silfidele cu Pământul este neamul păsărilor. Ele îşi datorează păsărilor Eul lor, sau cel puţin conştienţa Eului lor.
După ce omul a dormit în timpul nopţii, având în jurul său marea astrală, care se configurează în cele mai variate forme ale ondinelor, şi apoi se trezeşte şi are visul din clipa trezirii, atunci, dacă acest vis nu s‑ar masca la rândul său în reminiscenţe din viaţă sau în imagini simbolice ale organelor interne, dacă el ar vedea acest vis fără măşti, s‑ar afla faţă în faţă cu lumea silfidelor. Dar aceste silfide ar lua o înfăţişare stranie pentru el. Ele ar fi ca şi cum Soarele ar vrea să trimită ceva, dar ceva care acţionează de fapt într‑un mod dificil asupra omului, căci îl adoarme oarecum spiritual pe om. Vom auzi imediat de ce se întâmplă aşa. Cu toate acestea, dacă omul ar putea percepe visul de la trezire fără nicio mască, el ar vedea în acesta o lumină ondulatorie, fluctuantă, fiinţială. El ar resimţi această experienţă într‑un mod neplăcut, deoarece membrele acestor silfide îl învăluie oarecum, ţesând parcă de jur‑împrejurul său. El ar simţi că lumina îl atacă din toate părţile, ca şi cum lumina ar fi ceva care îl afectează prea puternic, ceva faţă de care el este extraordinar de sensibil. Probabil că din când în când omul ar simţi această lumină şi ca pe o mângâiere. Dar în toate aceste lucruri eu vreau doar să vă indic modul în care se apropie această lumină susţinătoare, care ne atinge, în forma silfidelor.
Dacă ajungem apoi la fiinţele focului, acestea constituie o completare a naturii efemere a fluturilor. Fluturele îşi dezvoltă pe cât de puţin posibil trupul fizic; el îl lasă să fie pe cât de subţire poate fi acesta; în schimb, el este o fiinţă de lumină. Fiinţele focului reprezintă entităţile care completează trupul fluturelui, astfel încât putem dobândi următoarea impresie. Dacă vedem pe de o parte un fluture fizic şi ni‑l imaginăm corespunzător de mare, iar pe de altă parte o fiinţă a focului – aceste fiinţe sunt rareori laolaltă, în afară de cazurile pe care vi le‑am indicat ieri –, atunci ai sentimentul unui om înaripat; realmente al unui om înaripat. Numai că trebuie să mărim fluturele corespunzător de mult, şi să adaptăm fiinţa focului la mărimea unui om; atunci dobândim imaginea unei fiinţe omeneşti înaripate (Tabla 13, mijloc).
Tabla 13Asta vă arată din nou modul în care fiinţele focului completează din punct de vedere spiritual fluturii, care de fapt sunt cei mai apropiaţi de spiritual din seria animală; fiinţele focului îi completează, ca să spunem aşa, în jos. Gnomii şi ondinele completează animalele corespunzătoare lor, în sus, în partea capului; silfidele şi fiinţele focului constituie o completare a păsărilor şi a fluturilor, în jos. Aşadar fiinţele focului trebuie asociate cu fluturii.
La fel cum omul poate pătrunde prin visul din somn, el poate pătrunde şi prin viaţa de veghe de peste zi. În această stare, omul îşi foloseşte în mod activ trupul fizic. Eu am descris ceea ce vreau să vă spun şi în articolele din «Das Goetheanum». În acest proces, omul nu ajunge deloc să fie conştient de faptul că el ar putea vedea încontinuu fiinţele focului în timpul vieţii de peste zi, căci fiinţele focului au strânsă înrudire cu gândurile omului, cu tot ceea ce provine din organizaţia capului. Şi dacă omul reuşeşte să fie complet treaz în conştienţa de veghe de peste zi, şi totodată să fie, într‑un anumit sens, afară din sine; aşadar să fie perfect raţional, cu amândouă picioarele pe pământ, dar totodată să fie în afara sa – deci să fie simultan el însuşi şi cineva care se raportează la el însuşi, adică să se poată contempla pe sine însuşi ca fiinţă de gânduri –, atunci omul percepe cum constituie fiinţele focului în lume acel element care, dacă îl percepe, face ca gândurile noastre să fie perceptibile din cealaltă parte.
Astfel, perceperea fiinţelor focului îl poate aduce pe om să se contemple pe sine însuşi ca gânditor; deci nu numai să fie un gânditor şi să elaboreze gândul, ci să se privească pe sine cu modul în care se desfăşoară gândurile lui. Atunci gândurile încetează să mai fie legate de om; ele se dovedesc atunci a fi gânduri cosmice; ele urzesc şi acţionează ca impulsuri în lume. Se remarcă atunci că acest cap omenesc doar creează iluzia că gândurile ar fi închise înlăuntrul craniului. Ele sunt, în realitate, doar reflectate acolo; acolo se află doar imaginile lor reflectate. Ceea ce stă la baza gândurilor aparţine de sfera fiinţelor focului. Dacă pătrundem în sfera fiinţelor focului, atunci nu ne vedem doar pe noi înşine în gânduri, ci vedem conţinutul de gânduri al Universului, care are totodată un conţinut imaginativ. Aşadar puterea de a ieşi din sine însuşi îi înfăţişează omului gândurile drept gânduri cosmice. Cred că îmi este îngăduit să spun că dacă nu privim ceea ce se află pe Pământ din corpul omenesc, ci din sfera fiinţelor focului, aşadar oarecum din entitatea lui Saturn, care pătrunde până în Pământ, atunci dobândim imaginea pe care am descris‑o eu despre evoluţia Pământului în Ştiinţa ocultă în schiţă [Nota 26]. Această schiţă a ştiinţei oculte este consemnată în aşa fel încât gândurile apar drept conţinut de gânduri al Universului, văzute din perspectiva fiinţelor focului.
Vedeţi aşadar că aceste lucruri au o importanţă profundă. Ele au o importanţă profundă şi pentru om. Consideraţi gnomii şi ondinele; acestea se află, ca să spunem aşa, în lumea care se învecinează cu conştienţa omenească; ei se află deja dincolo de prag. Conştienţa obişnuită este ferită de a‑i percepe, de a vedea aceste entităţi, deoarece de fapt nu toate aceste entităţi sunt binevoitoare. Entităţi binevoitoare sunt cele pe care vi le‑am descris ieri, care acţionează în modul cel mai diferit, de exemplu la creşterea plantelor. Dar nu toate aceste fiinţe sunt benefice. Iar în clipa în care pătrundem în lumea în care acţionează aceste entităţi, acolo nu se află numai entităţi benefice, ci şi malefice. Iar omul trebuie să‑şi însuşească o posibilitate de a diferenţia care dintre ele sunt bune şi care sunt rele. Iar acest lucru nu este deloc simplu. Veţi vedea acest lucru prin modul în care trebuie să vă descriu entităţile malefice. Entităţile malefice se diferenţiază în primul rând de cele benefice prin aceea că cele benefice se consacră mai mult regnului vegetal şi celui mineral; entităţile malefice caută să se apropie mereu de regnul animal şi de cel uman; însă cele mai rele dintre ele se apropie de toate regnurile.
Dobândim un concept precis despre natura maliţiozităţii acestor entităţi dacă le cercetăm pe acelea care caută să se apropie de om şi de animale şi care vor să realizeze în om ceea ce au ca sarcină – repartizată de Ierarhiile superioare – surorile lor binefăcătoare faţă de lumea vegetală şi cea minerală.
Vedeţi dumneavoastră, există astfel de entităţi malefice din rândul gnomilor şi al ondinelor, care se apropie de oameni şi animale şi care vor să determine la acestea înfăptuirea în mod fizic a ceea ce ar trebui de fapt să fie adăugat animalelor inferioare. În om şi în animal acestea ar urma să se înfăptuiască în mod fizic. Datorită prezenţei acestor entităţi maliţioase ale gnomilor şi ondinelor, trăiesc în om şi în animale paraziţii, fiinţe inferioare vegetale sau animale. Entităţile maliţioase determină apariţia paraziţilor. Dar în momentul în care omul trece pragul spre lumea spirituală, el pătrunde în subtilităţile acestei lumi. Dar acolo se află pretutindeni capcane, şi el trebuie să fi învăţat ceva de la cobolzi, anume să fie atent. Or spiritiştii nu pot face niciodată acest lucru. Dincolo de prag, se află pretutindeni capcane. Cineva ar putea să întrebe: Dar de ce există, în general, aceste fiinţe răufăcătoare ale lumii gnomilor şi ondinelor, dacă ele dau naştere entităţilor parazitare? Ei bine, dacă aceste entităţi nu ar exista, atunci omul nu ar putea dezvolta în sine forţa de a‑şi configura masa cerebrală. Şi aici ajungem la ceva extrem de important.
Vreau să vă prezint lucrurile schematic (Tabla 13, în stânga). Dacă vă gândiţi că omul are o triplă organizare: aceea de om al metabolismului şi membrelor, om ritmic, ce cuprinde partea toracică, şi apoi de om‑cap, aşadar de om neuro‑senzorial, trebuie să vă fie întrutotul limpede că dacă lăsăm de‑o‑parte organizarea ritmică, anumite procese se desfăşoară sus, şi altele jos. Dacă veţi considera procesele care se desfăşoară în partea de jos, acestea sunt, în esenţă, un rezultat a ceea ce este în majoritatea cazurilor dispreţuite în viaţa obişnuită: Acestea sunt procesele de excreţie, excreţia prin intestin, excreţia prin rinichi ş.a.m.d.; toate sunt procese de excreţie îndreptate în jos. În majoritatea cazurilor aceste procese de excreţie sunt considerate ca fiind doar procese de excreţie. Dar acesta este un nonsens. Căci excreţia nu are loc pur şi simplu ca să se elimine ceva, ci, în măsura în care apar produsele de excreţie în omul de jos apare, din punct de vedere spiritual, ceva asemănător creierului fizic din partea de sus. Ceea ce se petrece în partea de jos a omului este un proces ce rămâne la jumătate de drum în privinţa dezvoltării sale fizice. Se elimină ceva deoarece lucrurile trec în spiritual. Procesul se desăvârşeşte în partea de sus a corpului. Acolo dobândeşte formă fizică ceea ce jos rămâne doar în stadiu spiritual. Sus avem un creier fizic, iar jos un creier spiritual. Iar dacă ceea ce este excretat ar fi supus unui alt proces, în continuare, dacă s‑ar continua transformarea lui, atunci ultima sa metamorfoză ar fi creierul omenesc.
Substanţa creierului omenesc este un produs de excreţie care a fost diferenţiat în continuare. Acest fapt, care este extrem de important şi în privinţă medicală, a mai fost ştiut încă de medicii din secolele XVI, XVII. În zilele noastre se vorbeşte cu dispreţ – şi în anumite privinţe, pe bună dreptate – despre vechea terapie care folosea excremente animale sau umane. Dar nu se ştie că în excremente mai există încă aşa‑numitele „mumii ale spiritului”. Desigur că aceste cuvinte nu vor să fie o apoteoză a acestei terapii „stercorale” care a figurat în ultimele secole, ci eu indic adevăruri care au o legătură atât de profundă cu cele tocmai exprimate.
Creierul este, în esenţă, o metamorfoză superioară a produselor de excreţie. De aici provine strânsa legătură dintre bolile cerebrale şi bolile intestinale; şi totodată legătura dintre vindecarea bolilor cerebrale şi ale celor intestinale.
Vedeţi dumneavoastră, prin faptul că există gnomi şi ondine, că există, în general, o lume în care pot trăi gnomii şi ondinele, există şi forţele care pot produce paraziţi în partea inferioară a organismului uman, dar care determină totodată transformarea produselor de excreţie în creier – în partea de sus a omului. Noi nu am putea deloc avea un creier dacă lumea nu ar fi organizată în aşa fel încât să poată exista gnomi şi ondine.
Ceea ce este valabil pentru gnomi şi ondine în privinţa forţelor de distrugere, de dezasimilare, este valabil pentru silfide şi fiinţele focului în privinţa forţelor de asimilare. Din nou, silfidele şi fiinţele focului care sunt benefice, se menţin departe de oameni şi de animale, şi se preocupă de creşterea plantelor în modul pe care l‑am indicat; dar există şi fiinţe malefice. Aceste fiinţe malefice aduc, în primul rând în sferele apei şi ale solului, ceea ce ar trebui să rămână în sfera aerului şi a căldurii.
Dacă vreţi să studiaţi ce se petrece atunci când, de exemplu, aceste silfide aduc din zonele de sus în zonele de lichid şi pământ din sfera de jos, ceea ce ţine de sfera de sus, atunci priviţi Belladonna. Belladonna este acea plantă care, dacă‑mi este îngăduit să mă exprim aşa, a fost sărutată de o silfidă în inflorescenţa ei şi care, de aceea, şi‑a transformat sevele vegetale benefice într‑un suc otrăvitor.
Aveţi în felul acesta ceea ce se poate numi o deplasare de sfere. Sus este corect când silfidele îşi dezvoltă forţele de înlănţuire, aşa cum v‑am descris adineauri, acolo unde lumina ne atinge realmente – căci de asta are nevoie lumea păsărilor. Dacă silfida coboară şi foloseşte, în raport cu lumea plantelor, ceea ce ar trebui să folosească acolo sus, ia naştere o sevă otrăvitoare a plantelor. Prin gnomi şi ondine iau naştere paraziţi; prin silfide, otrăvuri, care sunt de fapt specific ceresc iradiat prea adânc, deasupra pământului. Oamenii şi animalele mor dacă mănâncă fructul Belladonnei. Fructul seamănă cu o cireaşă, numai că se ascunde într‑un caliciu, astfel încât chiar din forma plantei se poate vedea ceea ce tocmai am descris. Dar priviţi mierlele şi sturzii: acestea găsesc în fructele Belladonnei, cea mai bună hrană din lume. Căci silfidele acestei plante aparţin aceleiaşi sfere ca şi ele.
Este deosebit de remarcabil faptul că animalele şi omul, care sunt de fapt legate de Pământ cu organele lor din partea de jos a trupului, preiau drept otravă ceea ce este alterat de Pământ în Belladonna, şi că, dimpotrivă, păsări reprezentative ca mierlele şi sturzii, îl pot suporta – şi ele au această capacitate în mod spiritual de la silfide, şi de asemenea de la silfidele benefice, chiar dacă ceea ce se află într‑o sferă superioară a fost adus jos. Pentru ele este hrană ceea ce este otravă pentru fiinţele mai legate de Pământ.
Dobândiţi o imagine în felul acesta despre modul în care, pe de‑o parte, gnomii şi ondinele dau naştere elementului parazitar pornind de la Pământ, şi a modului în care otrăvurile picură de fapt de sus.
Atunci când spiritele focului pătrund anumite fructe cu acele impulsuri care ţin de fapt de lumea fluturilor – şi care sunt foarte utile fluturilor în dezvoltarea lor –, atunci iau naştere, de exemplu, ceea ce există ca migdale otrăvitoare în cadrul clasei migdalelor. Acolo otrava este purtată prin activitatea acestor fiinţe ale focului, în fructul de migdală. Dar fructul de migdală nu s‑ar putea deloc forma dacă aceleaşi fiinţe ale focului nu ar „arde”, ca să spunem aşa, în mod benefic, ceea ce noi mâncăm la celelalte fructe, anume pulpa fructului. Priviţi o migdală. La celelalte fructe există în mijloc miezul alb şi de jur‑împrejur pulpa fructului. La migdală aveţi în mijloc miezul, iar pulpa fructului de jur‑împrejur, este în întregime arsă, lignificată. Aceasta este activitatea fiinţelor focului. Şi dacă această activitate îşi depăşeşte limitele, atunci ceea ce execută spiritele focului nu se limitează la coaja brună de migdală, unde poate fi încă benefică, ci ceva din ceea ce trebuie să producă această coajă trece înăuntru, în miezul alb al migdalei, atunci migdala devine otrăvitoare (Tabla 13, în dreapta).
Aveţi astfel o imagine a modului în care devin aceste entităţi – care se află în lumea ce există imediat dincolo de prag –, atunci când îşi execută impulsurile, purtătoare ale fiinţelor parazitare, ale otrăvurilor, şi cu aceasta ale bolilor. În felul acesta devine limpede în ce măsură se ridică omul, ca fiinţă sănătoasă, din ceea ce îl poate cuprinde ca boală. Căci toate acestea depind de dezvoltarea elementului malefic în acele entităţi care ar trebui să se afle în altă parte pentru a face posibilă întreaga creştere şi dezvoltare din natură, dar şi a distrugerii necesare a acesteia.
Acestea sunt lucruri care, în fond, dintr‑o clarvedere instinctivă, au stat la baza intuiţiilor pe care le‑a avut poporul hindus în legătură cu Brahma, Vishnu, Shiva. Brahma reprezenta entitatea activă în acea sferă cosmică ce se poate apropia în mod legitim de om. Vishnu reprezenta acea sferă cosmică ce se poate apropia de om numai în măsura în care acesta trebuie să descompună din nou cele clădite, în măsura în care el trebuie necontenit să se transforme. Iar Shiva reprezenta tot ceea ce este legat de forţele distructive. Iar în vremurile vechi ale perioadei de înflorire a culturii hinduse, se spunea: Brahma este strâns înrudit cu spiritele focului şi cu ceea ce este de natură silfidică; Vishnu este înrudit cu tot ceea ce ţine de natura silfidelor şi a ondinelor, iar Shiva cu tot ceea c e este natură a gnomilor şi a ondinelor. În aceste concepţii străvechi găsim pretutindeni expresia imaginativă a celor ce trebuie căutate din nou astăzi ca aflându‑se la baza tainelor naturii.
Vedeţi aşadar că ieri am considerat înrudirea dintre poporul invizibil şi lumea vegetală; astăzi am adăugat înrudirea dintre acest popor invizibil şi lumea animală. Entităţile de dincoace de prag intervin pretutindeni în entităţile de dincolo de prag, iar entităţile de dincolo de prag intervin în entităţile de dincoace de prag, ş.a.m.d. Numai atunci când vom înţelege această interacţiune vie dintre cele două tipuri de fiinţe vom înţelege de fapt şi cum se dezvoltă lumea vizibilă. Pentru om, cunoaşterea lumii suprasensibile este foarte, foarte necesară, căci în clipa în care el trece prin poarta morţii, nu mai are în jurul său lumea sensibilă, ci acolo cealaltă lume începe să devină lumea lui. În stadiul actual al evoluţiei sale, el nu poate intra în cealaltă lume dacă nu a învăţat să recunoască din revelaţiile fizice semnele care indică spre cealaltă lume; dacă nu a învăţat să citească în animalele Pământului, ale apei, ale aerului şi, aş spune, ale luminii – în fluturi – ceea ce indică înspre fiinţele elementare, care sunt co‑locuitori ai noştri între moarte şi o nouă naştere. Căci ceea ce vedem noi din aceste entităţi este pretutindeni aici, între naştere şi moarte, doar aspectul lor brut, dens. Noi învăţăm să cunoaştem ceea ce ţine de natura lor suprasensibilă abia atunci când vom ajunge cu înţelegerea noastră în această lume suprasensibilă.
