Dacă am văzut cum sunt transformate în organismul omenesc elementele naturale exterioare, de exemplu atât de radical ca elementul mineral, care trebuie să ajungă până la starea de eter al căldurii, atunci vom ajunge să înţelegem şi cum se leagă de spiritual ceea ce trăieşte în întregul om. Dacă cineva îşi reprezintă, în conformitate cu datele din manualele obişnuite de anatomie şi fiziologie, că omul este o formaţiune solidă care preia în sine părţi constituente ale naturii exterioare menţinându‑le aproape netransformate în sine, atunci el va duce desigur lipsa unei punţi care trebuie creată de la ceea ce este produs al naturii în om şi cele cu care este omul unit în lumea sa sufletească.
De exemplu, îi va fi imposibil să găsească legătura dintre sistemul osos, al sistemului muscular, ş.a.m.d., considerate drept corpuri solide, cu ordinea morală a lumii. El îşi va spune: Aceasta este natura, iar cealaltă este radical diferită de natură. Dar trebuie să ne fie limpede că în om există toate tipurile de substanţialitate şi că toate trebuie să treacă prin tipuri mai subtile de substanţialitate decât sunt muşchii şi oasele, şi atunci vom afla că ceea ce este mai subtil, eteric, poate intra într‑adevăr în legătură cu impulsurile ordinii morale a lumii.
De la aceste gânduri trebuie să pornim dacă vrem să continuăm consideraţiile deja începute, până la acea legătură pe care o are omul în sus, cu spiritualul Cosmosului, cu acele entităţi pe care noi le‑am desemnat drept entităţi ale Ierarhiilor superioare. Şi la fel cum la conferinţele trecute ne‑am ales punctul de pornire din lumea naturii, astăzi vrem să pornim de la ceea ce acţionează spiritual‑moral între oameni.
Spiritual, moral: pentru civilizaţia modernă, acestea au devenit mai mult sau mai puţin concepte ce reprezintă ceva convenţional. Simţirea originară, elementară a moral‑spiritualului din entitatea umană s‑a retras tot mai mult. Civilizaţia modernă îl aduce pe om, prin întregul său sistem educaţional, în situaţia de a se întreba: Ce se obişnuieşte? Ce s‑a stabilit prin convenţie? Care este regula? Ce este legea?, ş.a.m.d. Ea dă mai puţină atenţie impulsurilor care provin din om, care‑şi au rădăcinile în acel loc în care este transpusă foarte adesea, într‑un mod imprecis, de exemplu conştiinţa. Această stabilire lăuntrică de direcţie şi ţel este ceva care s‑a estompat tot mai mult în civilizaţia modernă. De aceea, în cele din urmă spiritual‑moralul a devenit ceva care trăieşte mai mult sau mai puţin în aspectele convenţionale şi tradiţionale.
Concepţiile mai vechi despre lume, anume cele care se mai bazau încă pe clarvederea instinctivă, scoteau la suprafaţă dinlăuntrul omului impulsurile morale, corespunzătoare epocilor. Aceste impulsuri mai există, dar ele au devenit tradiţii. Trebuie să ne fie clar în ce măsură înaintată a devenit, de exemplu, morala, tradiţie. Desigur că în felul acesta nu vreau să spun nimic împotriva aspectului tradiţional din morală – dar gândiţi‑vă numai cât de vechi sunt cele Zece porunci? Ele sunt învăţate ca provenind din timpurile vechi. Putem oare să spunem că a ne supune celor Zece porunci este tot atât de firesc pentru omul timpurilor noastre ca pe vremea Decalogului şi că ele izvorăsc cu aceeaşi forţă elementară din natura umană, ca atunci? Şi din ce izvorăşte moral‑spiritualul care‑i uneşte pe oameni la modul social, care ţese firele sociale de la o persoană la alta?
Sursele propriu‑zise ale moralului şi spiritualului din omenire sunt constituite doar de ceea ce poate fi numită înţelegere umană, înţelegere umană reciprocă şi iubire umană, clădită pe această înţelegere umană. Oricât vom cerceta naşterea impulsurilor spiritual‑morale în om, în măsura în care acestea joacă un rol în viaţa socială, vom descoperi pretutindeni că acolo unde aceste impulsuri morale au izvorât în mod elementar din omenire, ele au provenit din înţelegerea umană şi iubirea umană. Acestea sunt suportul propriu‑zis al spiritual‑moralului din cadrul omenirii. Şi, în fond, omul ca fiinţă spirituală trăieşte printre ceilalţi oameni numai prin aceea că dezvoltă înţelegere umană şi iubire umană.
Acum veţi putea pune o întrebare importantă, o întrebare care nu este pusă adesea, dar care ar trebui să existe pe buzele fiecăruia tocmai datorită celor spuse, anume: Dacă iubirea umană şi înţelegerea umană constituie impulsurile propriu‑zise ale vieţii sociale, de unde vine faptul că în ordinea noastră socială apare exact contrariul, adică neînţelegerea umană şi ura omenească?
Aceasta este o întrebare care i‑a preocupat, dintre toţi oamenii, în primul rând pe iniţiaţi. Ştiinţa iniţiatică a considerat dintotdeauna că aceasta este una dintre cele mai importante probleme. Dar ştiinţa iniţiatică originară mai avea încă anumite mijloace să ajungă la rezolvarea acestei probleme. Dacă priveşti ştiinţa obişnuită de astăzi şi iei în considerare omul – sufletul creat de Dumnezeu are de fapt ca predispoziţie înţelegerea umană şi iubirea umană –, ajungi să te întrebi: De ce nu acţionează acestea ca de la sine‑înţeles, în cadrul ordinii sociale? De unde vin ura omenească şi neînţelegerea omenească? Şi dacă nu putem căuta în spiritual şi sufletesc această neînţelegere umană şi această ură umană, trebuie desigur să le căutăm în corporalitatea fizică.
Ori aici, ştiinţa uzuală actuală ne învaţă din ce este alcătuită corporalitatea fizică a omului: sânge, nervi, muşchi, oase, etc. Dar poţi privi un os o vreme oricât de îndelungată, dacă‑l priveşti doar cu ochii ştiinţelor naturii actuale, nu vei putea spune: Acest os este ispititorul omului înspre ură. – Sau poţi cerceta sângele oricât de mult în conformitate cu principiile după care este el cercetat în ziua de azi, dar în felul acesta nu poţi stabili că sângele ar fi principiul ispititor care conduce omul la neînţelegerea faţă de om.
Asta a fost în orice caz în timpurile în care ştiinţa iniţiatică se afla la începuturile ei, şi era cu totul altfel. Atunci se privea corporalitatea fizică a omului şi se avea contra‑imaginea a ceea ce se vedea în spiritual prin clarvederea instinctivă. Atunci când omul vorbeşte, în ziua de azi, despre spiritual, el vorbeşte cel mult despre gânduri abstracte; acestea constituie pentru el spiritualul. Şi dacă aceste gânduri sunt inconsistente, pentru el ai rămân doar cuvintele, şi atunci scrie o «Critică a limbajului», aşa cum a procedat Fritz Mauthner [Nota 30]. Printr‑o astfel de critică a limbajului se ajunge în situaţia de a lăsa să se evaporeze pe deplin spiritul – care şi aşa devenise fără nicio consistenţă – în simple gânduri abstracte. Ştiinţa iniţiatică străbătută de clarvederea instinctivă nu vedea spiritualul în gânduri abstracte. Ea vedea spiritualul în înfăţişări, în imaginaţiuni, care puteau vorbi ele însele, puteau răsuna. Ea vedea spiritualul în realitatea sa vie. Iar prin faptul că spiritualul era văzut în realitatea sa vie, putea fi văzut şi fizicul – oasele, sângele, etc. – în spiritual. În această ştiinţă iniţiatică nu existau gândurile, ca de exemplu reprezentarea scheletului, care există în ziua de azi. În ziua de azi acest schelet este considerat ca fiind rezultatul calculelor unui arhitect, pentru anatomist sau fiziolog. Dar el nu este aşa. După cum aţi văzut, acest schelet a fost configurat prin aceea că elementul mineral a fost condus în sus, până la eterul căldurii, astfel încât forţele Ierarhiilor spirituale să poată coborî până la eterul căldurii şi să configureze de acolo forma oaselor.
Aşadar pentru cel care contemplă cu adevărat scheletul, acesta îi dezvăluie originea sa spirituală. Iar cel care consideră scheletul în forma uzuală actuală, aşadar în forma în care îl priveşte fiinţa actuală, se aseamănă unui om care spune: Am aici o foaie tipărită, iar acestea sunt forme de litere. – El descrie formele literelor, dar nu le citeşte, pentru că nu poate citi. El nu pune în legătură ceea ce se exprimă în forma literelor cu ceea ce le stă la bază; el descrie doar formele acestor litere. La fel descrie anatomistul actual, actualul cercetător al naturii, oasele, ca şi cum ele nu ar indica absolut nimic; dar ele indică originea lor spirituală.
Şi aşa stau lucrurile cu toate legile naturii fizice şi ale naturii eterice. Toate sunt ca nişte litere, ca o scriere a ceea ce este lumea spirituală. Şi aceste lucruri sunt înţelese numai dacă le putem cuprinde ca pe o scriere din lumile spirituale.
Dar atunci când putem privi în felul acesta la organismul fizic omenesc, devenim conştienţi de ceva despre care au vorbit iniţiaţii din toate timpurile – adică cei care erau cu adevărat iniţiaţi –, spunând: De îndată ce treci pragul lumii spirituale devii pentru început conştient de ceva înspăimântător, care nici măcar nu este uşor de suportat. Oamenii vor, în majoritatea cazurilor, să fie plăcut impresionaţi de ceea ce li se pare că merită să fie cunoscut. Numai că trebuie să trecem prin spaimă dacă vrem să cunoaştem realitatea spirituală, adică adevărata realitate. Căci în privinţa staturii, a formei omeneşti, aşa cum o avem anatomic‑fiziologic înaintea ochilor noştri, remarcăm faptul că ea este clădită din lumea spirituală din două elemente: frigul moral şi ura.
Noi purtăm realmente în suflete predispoziţia la iubirea umană şi acea căldură, căldura morală, care‑i înţelege pe ceilalţi oameni. Dar în părţile solide componente ale organismului nostru noi purtăm frigul moral. Acesta este forţa care compactează oarecum din lumea spirituală organizaţia noastră fizică. Şi noi purtăm în noi impulsul urii. Acesta este cel care determină din lumea spirituală circulaţia sângelui. Şi în timp ce mergem prin lume – probabil cu un suflet foarte iubitor, cu un suflet care însetează după înţelegerea umană – trebuie să devenim conştienţi că în subconştientul nostru, acolo unde sufletul îşi revarsă forţele şi impulsurile în corporalitate, pentru ca noi să putem purta un corp, îşi are sediul, frigul. Eu voi vorbi de acum înainte despre frig, şi am în vedere frigul moral, care în orice caz poate trece în frigul fizic pe calea ocolită a eterului căldurii. Jos, în subconştientul nostru, se află frigul moral şi ura, iar omul aduce cu uşurinţă în sufletul său ceea ce se află în corp, astfel încât sufletul poate fi contaminat oarecum de neînţelegerea umană; dar acesta este rezultatul frigului moral şi al urii omeneşti. Şi pentru că aşa stau lucrurile, omul trebuie să dezvolte în sine căldura morală, adică înţelegerea umană şi iubirea, pentru că acestea trebuie să învingă ceea ce provine din corporalitate.
Acum, nu se poate nega faptul – care apare cu toată claritatea privirii spirituale – că în vremea noastră, în civilizaţia actuală, care a început în secolul XV şi a devenit, pe de o parte, materialistă, şi pe de alta intelectualistă, este legat faptul că în străfundurile sufletelor se află multă neînţelegere faţă de oameni, şi ură faţă de oameni. Acest lucru este real într‑o măsură cu mult mai mare decât se crede. Căci, de fapt, omul devine conştient de câtă neînţelegere faţă de oameni şi ură omenească există în inconştientul său, abia atunci când trece prin poarta morţii. Atunci el îşi extrage spiritual‑sufletescul din corporalitatea fizică. El depune corporalitatea fizică. Impulsurile frigului şi urii se prezintă atunci ca nişte forţe ale naturii: ele sunt atunci forţe pur naturale.
Să observăm un cadavru. Să observăm cu privirea noastră spirituală şi cadavrul eteric. Privim atunci la ceva care nu mai produce nicio judecată morală, tot aşa cum planta sau piatra nu ne creează o judecată morală. Căci ceea ce exista în ele ca element moral s‑a transformat în forţe ale naturii. Dar omul a absorbit multe în timpul vieţii sale, şi el le preia cu sine prin poarta morţii. Şi aşa se retrag Eul şi trupul astral şi preiau cu sine ceea ce a rămas neremarcat în timpul vieţii pentru că a fost mereu cufundat în întregime în trupurile fizic şi eteric. Eul şi trupul astral iau cu sine în lumea spirituală toate impulsurile răcelii şi urii faţă de oameni, care au dobândit loc în suflet. Spuneam că abia atunci când omul trece prin poarta morţii se observă cât de multă neînţelegere şi ură omenească se implantează oamenilor tocmai în civilizaţia noastră, prin diferite lucruri despre care vom mai vorbi. Căci omul actual poartă mult din aceste impulsuri atunci când trece prin poarta morţii, infinit de mult.
Dar ceea ce poartă el cu sine, este restul spiritual a ceea ce ar trebui să fie în fizic, a ceea ce trebuie să constituie trupul fizic şi cel eteric. Prin neînţelegerea şi ura omenească, omul poartă cu sine în lumea spirituală resturile a ceea ce aparţine de fapt lumii fizice; şi el le poartă într‑un mod spiritual. Omului nu i‑ar folosi niciodată să le poarte în continuare de‑a‑lungul întregii perioade dintre moarte şi o nouă naştere, căci el nu ar putea deloc înainta, căci s‑ar poticni la fiecare pas al evoluţiei sale dintre moarte şi o nouă naştere dacă ar trebui să poarte mai departe această neînţelegere şi ură omenească. De fapt, în lumea suprasensibilă, în lumea în care intră aşa‑numiţii morţi, se văd astăzi tot felul de curenţi care, dacă ar continua să acţioneze aşa cum sunt ei acum, l‑ar opri pe om din progresul său. De unde provin aceşti curenţi?
Dacă vrem să ştim de unde provin, este suficient să ne îndreptăm privirile spre viaţa actuală. Oameni trec unii pe lângă alţii, şi văd prea puţin particularităţile celorlalţi. Oare nu sunt oamenii structuraţi, în marea lor majoritate, în sensul că fiecare se consideră pe sine însuşi corect şi bun? Şi dacă văd că celălalt este altfel, ei nu îl abordează cu iubire, ci ajung doar la concluzia că celălalt ar trebui să fie altfel, având în majoritatea cazurilor în vedere faptul că omul îşi spune lui însuşi: Celălalt ar trebui să fie ca mine. Acest lucru nu este întotdeauna adus în conştienţă, dar el există, este cuprins în relaţiile sociale, în raporturile sociale dintre oameni. În ceea ce este promovat în ziua de astăzi, chiar şi în modul de a vorbi, trăieşte prea puţin din ceea ce este înţelegerea celuilalt om. Oamenii susţin cu tărie în lume cum îşi imaginează ei că ar trebui să fie omul, dar în majoritatea cazurilor fiecare nu are nimic altceva în vedere decât că toţi oamenii ar trebui să fie ca el însuşi. Şi dacă apare cineva care e cu totul altfel, aceştia îl consideră imediat – chiar dacă nu‑şi aduc acest fapt pe deplin în conştienţă – un duşman, un om faţă de care dezvoltă antipatie. Lipsesc înţelegerea umană, căldura morală, iubirea. Şi în aceeaşi măsură în care acestea lipsesc, frigul moral şi ura omenească trec împreună cu omul prin poarta morţii, şi îl reţin acolo.
Însă acolo omul găseşte mai întâi – deoarece evoluţia sa nu este doar scopul său, ci evoluţia sa este scopul întregii ordini cosmice, al ordinii cosmice plină de înţelepciune –, el găseşte acolo pentru început entităţile celei de‑a treia Ierarhii, Îngerii, Arhanghelii, Arhaii. În prima perioadă după ce omul a trecut prin poarta morţii, în lumea care se află între moarte şi o nouă naştere, acestea se îndreaptă către om şi îi preiau, pline de bunăvoinţă, frigul care provine de la neînţelegerea omenească. Şi vedem în felul acesta cum se împovărează entităţile celei de‑a treia Ierarhii cu ceea ce le aduce omul în modul descris în lumea spirituală, atunci când trece prin poarta morţii.
Dar el trebuie să poarte o vreme mai îndelungată resturile urii omeneşti, căci acestea îi pot fi preluate doar prin harul celei de‑a doua Ierarhii: Exusiai, Kyriotetes, Dynamis. Acestea îi preiau tot ce i‑a rămas din ura omenească.
Între timp, omul a ajuns aproximativ în acea regiune dintre moarte şi o nouă naştere în care se află entităţile primei Ierarhii: Serafimii, Heruvimii, Tronurile, regiune pe care eu am numit‑o în Misteriile mele, ora miezului de noapte [Nota 31] al existenţei spirituale. Omul nu ar putea deloc trece prin această regiune a Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor, fără a fi complet nimicit lăuntric, adică stins, dacă Ierarhiile precedente nu l‑ar fi despovărat, pline de îndurare, de neînţelegerea umană, adică de frigul moral şi ura omenească. Vedem aşadar că omul nu poate afla legătura cu acele impulsuri care pot contribui la evoluţia sa în continuare, decât după ce a împovărat entităţile Ierarhiilor superioare cu ceea ce a adus el în lumile spirituale din natura sa fizică şi cea eterică; lucruri care aparţineau de această natură.
În orice caz, dacă vedem toate acestea, dacă vedem cum domneşte frigul moral în lumea spirituală, atunci putem aprecia şi înrudirea acestui frig spiritual cu ceea ce este frig fizic aici, pe Pământ. Acest frig fizic, care există în zăpadă şi în gheaţă, nu este decât o reflectare fizică a frigului moral spiritual care există acolo sus. Dacă le avem pe amândouă în faţă, putem face o comparaţie. Omul poate fi urmărit cu privirea spirituală cum, în timp ce este despovărat în acest mod de neînţelegerea omenească şi de ura omenească, el îşi pierde treptat, ca să spunem aşa, statura, cum aceasta, aş spune, se topeşte mai mult sau mai puţin.
Pentru vederea spirituală imaginativă omul care a trecut prin poarta morţii mai arată însă asemănător celui care a fost aici pe Pământ. Căci ceea ce poartă omul aici pe Pământ în sine sunt substanţe care îl constituie mai mult sau mai puţin sub formă de particule, să spunem, de atomi; dar statura omului este spirituală. Trebuie să ne fie clar că ar fi pur şi simplu un nonsens să ne reprezentăm în mod fizic statura omului; noi trebuie să ne reprezentăm spiritual statura omului. Fizicul din aceasta se află oarecum pretutindeni, în mici particule. Statura, care este doar un corp de forţe, menţine laolaltă în formă ceea ce altfel s‑ar răspândi într‑o grămadă de particule. Dacă cineva v‑ar putea sustrage statura, atunci, fără ea, fizicul şi etericul s‑ar nărui imediat, căzând la pământ ca o grămadă de nisip. Faptul că statura omenească nu este o grămadă de nisip, ci micile particule sunt repartizate şi dobândesc o formă şi o înfăţişare, nu se datorează fizicului, ci spiritualului. Omul se perindă prin lumea fizică, dar este o fiinţă spirituală. Faptul că omul ar fi doar o fiinţă fizică, este un nonsens, căci statura sa este pur spirituală. Fizicul este – exprimat aproximativ – o grămadă de fărâmituri.
Tabla 20Omul mai are încă această statură când trece prin poarta morţii. Ea poate fi văzută strălucind şi scânteind, în culori. Apoi omul pierde mai întâi forma capului său; apoi se topesc, dispar treptat, toate celelalte. Şi omul se metamorfozează complet, devenind ca un fel de imagine a Cosmosului în răstimpul dintre moarte şi o nouă naştere în care el ajunge în sfera Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor.
Vedem aşadar, dacă urmărim omul între moarte şi o nouă naştere, cum el urzeşte în continuare după ce‑şi pierde treptat înfăţişarea, aş spune, de sus în jos. Dar atunci când dispare, ca să spunem aşa, ultima parte de jos, s‑a constituit deja ceva ce reprezintă o configuraţie spirituală de o mare frumuseţe, care este ca un reflex al întregii sfere cosmice, şi este totodată prefigurarea viitorului cap pe care îl va avea omul. Omul este întreţesut într‑o activitate la care nu participă numai fiinţele Ierarhiilor inferioare, ci şi fiinţele Ierarhiilor superioare: Serafimi, Heruvimi şi Tronuri.
Şi ce se întâmplă acolo? Acolo se întâmplă lucrul cel mai minunat pe care şi l‑ar putea imagina vreodată un om. Căci ceea ce a fost parte de jos a omului în viaţa de aici, trece la formarea capului. Atunci când noi ne deplasăm aici pe Pământ, bietul nostru cap este organ al reprezentării, organul care ne poartă gândurile. Dar gândurile noastre ne însoţesc şi pieptul, şi mai cu seamă, membrele. Dar în momentul în care nu vom mai gândi numai cu capul, ci, de exemplu, când vom începe să gândim cu membrele, în acel moment ni se revelează întreaga realitate a karmei. Noi nu ştim nimic despre karma noastră, pentru că gândim mereu cu acest organ, de fapt atât de superficial, cu creierul. În momentul în care vom începe să gândim cu degetele – şi dacă facem efortul, putem gândi cu mult mai limpede cu degetele, chiar cu degetele de la picioare, decât cu celulele nervoase ale capului –, în momentul în care începem să gândim cu ceea ce nu a devenit întrutotul materie, cu partea de jos a omului, gândurile noastre sunt gândurile karmei noastre. Dacă noi nu doar apucăm lucrurile cu mâna, ci şi gândim cu ea, atunci ne urmărim karma cu mâna, gândind asupra ei. Şi dacă nu ne folosim picioarele numai pentru a merge, ci şi pentru a gândi, atunci ne vom urmări karma cu o deosebită claritate. Faptul că omul de pe Pământ este atât de mărginit – iertaţi‑mă, dar nu găsesc alt cuvânt – provine de acolo că el îşi limitează întreaga gândire numai la cap, o ţine închisă în acesta. Dar noi putem gândi cu întreaga noastră fiinţă. Şi când gândim cu întreg omul, ni se revelează în partea mediană a trupului o întreagă cosmologie, şi ne însuşim o minunată înţelepciune cosmică. Iar prin partea inferioară a organismului şi prin membre ni se revelează karma. (Tabla 20 stânga/ desenul de mai sus)
Înfăptuim deja mult atunci când considerăm un om, care merge aici pe Pământ – şi dacă sensibilitatea noastră nu este întrutotul limitată, ci urmărim frumuseţea paşilor, caracteristicile individuale ale paşilor săi –, şi dacă lăsăm, de exemplu, să acţioneze gesturile mâinilor sale asupra noastră şi le interpretăm, aflăm că în fiecare mişcare a degetelor sunt conţinute cele mai minunate mărturii referitoare la lăuntrul omului. Dar aceasta nu este decât cea mai mică parte din ceea ce se mişcă împreună cu omul care merge, apucă obiectele, îşi mişcă degetele, etc. Căci împreună cu el se mişcă întregul om moral, întregul destin al fiinţei sale, împreună cu el se mişcă tot ceea ce este el din punct de vedere spiritual. Şi dacă vom putea urmări, după ce omul a trecut prin poarta morţii, cum începe să se topească statura sa şi să dispară – pentru început dispare ceea ce aminteşte de statura sa fizică –, atunci se ajunge la o înfăţişare, asemănătoare înfăţişării fizice dar care exprimă prin natura sa interioară, prin entitatea sa interioară, că ea este de fapt fiinţa morală a omului. Asta devine omul, pe măsură ce se apropie de ora miezului de noapte a existenţei, pe măsură ce ajunge în sfera Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Vedem atunci această minunată metamorfoză prin care dispare, ca şi cum s‑ar topi, înfăţişarea omului. Este ca şi cum ea s‑ar topi, dar în realitate entităţile spirituale din lumile superioare lucrează împreună cu omul, cu acei oameni care lucrează ei înşişi asupra lor, dar şi cu aceia cu care sunt legaţi karmic – un om lucrează la altul –, iar din înfăţişarea anterioară a omului, din înfăţişarea din viaţa pământeană precedentă, devine înfăţişarea din următoarea încarnare, la început de natură spirituală.
Această înfăţişare spirituală se uneşte apoi cu embrionul omului din viaţa fizică. Dar acolo sus, în lumea spirituală, piciorul şi laba piciorului uman se transformă şi devin maxilar al său. Braţul şi mâna devin os molar. Întreaga parte de jos a omului se transformă în ceea ce devine acum predispoziţie spirituală a ulteriorului cap. Aceasta este imaginea cea mai uimitoare care poate fi vieţuită cunoscând aceste lucruri, anume cum se petrece această metamorfoză: cum mai întâi se creează oarecum o imagine, o copie a întregului Cosmos, şi cum este diferenţiată aceasta în statura care conţine întreaga moralitate a omului – după ce acesteia i‑au fost preluate cele despre care v‑am vorbit – şi cum se transformă ceea ce era în ceea ce va fi. Şi apoi îl vedem pe om ca statură spirituală, continuându‑şi drumul, reîntorcându‑se în regiunea celei de‑a doua Ierarhii, şi apoi în regiunea celei de‑a treia Ierarhii. Acum, acestei staturi spirituale transformate trebuie să i se adauge oarecum – pentru că, în fond, ea este doar predispoziţia viitorului cap – ceea ce vor fi organele sistemului ritmic, ale sistemului membrelor şi organele metabolice. Acestea trebuie adăugate. De unde provin impulsurile spirituale necesare acestei adăugări?
Entităţile Ierarhiei a doua şi Ierarhiei a treia au preluat pline de bunăvoinţă ceea ce a adus omul cu sine în prima jumătate a drumului său. Ele l‑au despovărat de povara sa morală; acum i‑o înapoiază şi formează din ea germenul spiritual al sistemului ritmic şi al sistemului metabolic şi al membrelor. În felul acesta, omul primeşte în această etapă a existenţei dintre moarte şi o nouă naştere, ingredientele spirituale ale organismului său fizic. Această statură spirituală pătrunde în embrion, depunând acolo ceea ce va deveni forţă fizică, forţă eterică, dar care nu constituie decât imaginea fizică a ceea ce am luat cu noi din viaţa anterioară ca neînţelegere şi ură omenească. Din acestea sunt construite acum în mod spiritual, membrele noastre.
Dacă vrem să ajungem la astfel de contemplări, trebuie să ne însuşim o cu totul altă sensibilitate decât cea necesară în lumea fizică. Căci trebuie să putem privi la ceea ce a devenit fizic din spiritual în om în modul indicat, şi va trebui să putem suporta ideea că în oase trăieşte frigul, frigul moral în imagine fizică, şi că în sânge trăieşte ura morală în imagine fizică. Trebuie să învăţăm oarecum să privim întrutotul obiectiv aceste lucruri.
În orice caz, abia dacă privim în acest fel aceste lucruri, vom constata deosebirea dintre lăuntrul omului şi natura exterioară.
Amintiţi‑vă că eu am menţionat că în florile regnului vegetal putem vedea o imagine extinsă a conştiinţei omului. Ceea ce se află acolo afară, este oarecum imaginea sufletescului nostru. Forţele pe care le avem înlăuntrul nostru par să nu fie înrudite cu natura exterioară. Dar oasele pot fi oase numai prin aceea că au urât carbonatul de calciu şi fosfatul de calciu atunci când acestea au apărut în mod mineral, că s‑au retras din faţa lor, s‑au concentrat în ele însele şi au devenit altceva decât carbonatul de calciu şi fosfatul de calciu din natură. Trebuie să ne străduim să ajungem la înţelegerea că omul trebuie să aibă în fizicul său ura şi frigul, pentru a putea avea o înfăţişare fizică.
Aici dobândesc cuvintele noastre o însemnătate lăuntrică. Este bine ca oasele noastre să aibă o anumită duritate; ele au această duritate ca reflex fizic al frigului spiritual. Dar atunci când sufletul nostru are o anumită duritate, atunci nu este bine pentru viaţa socială. Fiinţa fizică a omului trebuie să fie altfel decât fiinţa sa sufletească. Căci tocmai în asta constă posibilitatea ca omul să fie om, anume ca fiinţa sa fizică să fie altfel decât cea sufletesc‑spirituală. Această fiinţă fizică a omului este altfel şi decât natura fizică înconjurătoare. De aceea este necesară transformarea despre care v‑am vorbit.
Dumneavoastră vedeţi că a fost necesar să aduc această completare importantă la ceea ce am spus în Cursul [Nota 32] despre cosmologie, filosofie şi religie; această completare necesară în privinţa legăturii omului cu Ierarhiile. Dar noi am putut să o expunem doar după ce am dobândit punctele de pornire indicate în ultimele conferinţe. Aşa cum putem străvedea cu privirea spirituală ceea ce sunt fiinţele individuale din regnurile mineral, animal şi vegetal aici pe Pământ, tot aşa privim în activitatea Ierarhiilor, care se desfăşoară de la o epocă la alta la fel cum se desfăşoară de la o epocă la alta, aici jos pe Pământ, fenomenele fizice ale naturii şi munca omenească.
Dacă privim în felul acesta viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, adică viaţa în lumea spirituală, atunci se poate descrie în amănunte ceea ce parcurge omul între moarte şi o nouă naştere, la fel cum se poate descrie biografic ceea ce parcurge el aici pe Pământ între naştere şi moarte. Şi aşa a trebuit, aş spune, să existe speranţa ca tot ceea ce a fost purtat de către oameni în lumea spirituală ca neînţelegere şi ură omenească, atunci când ei trec prin poarta morţii, să li se redea oamenilor la reîntoarcerea lor pe Pământ, pentru ca din acestea, înnobilate, să fie create noile staturi omeneşti.
Numai că de‑a‑lungul secolelor s‑a petrecut ceva foarte ciudat pentru actuala evoluţie a omenirii Pământului. Căci nu toate forţele de neînţelegere şi ură omenească au putut fi folosite în lumea spirituală pentru a crea noi oameni, noi înfăţişări umane. A rămas un rest. Acest rest a iradiat asupra Pământului în decursul ultimelor secole, astfel încât în atmosfera spirituală a Pământului, aş spune, în lumina astrală a Pământului, se găseşte ca influenţă o sumă de impulsuri, de la ura omenească şi dispreţul faţă de oameni, existente în afara omului. Acestea nu au fost folosite la crearea staturilor umane; ele iradiază în lumina astrală din jurul Pământului. Ele acţionează în oameni, dar nu asupra fiinţelor individuale; ele acţionează asupra colectivităţilor umane, asupra a ceea ce formează oamenii împreună pe Pământ. Ele acţionează în civilizaţie. Şi în cadrul civilizaţiei ele au determinat ceea ce mi‑a impus necesitatea de a vorbi, în primăvara anului 1914 la Viena [Nota 33] despre faptul că civilizaţia noastră actuală este împânzită de un carcinom spiritual, de un cancer spiritual.
Pe atunci, oamenii nu au ascultat cu plăcere faptul că am spus aşa ceva la Viena în Ciclul de conferinţe care avea ca subiect fenomenele dintre moarte şi o nouă naştere. Dar de atunci încoace oamenii au aflat câte ceva din adevărul celor rostite atunci. Numai că pe atunci omenirea nu şi‑a format gânduri referitoare la ceea ce străbătea civilizaţia. Ei nu au văzut că în civilizaţie existau adevărate formaţiuni tumorale: ele au erupt începând din anul 1914. Ele se manifestă în ziua de azi ca substanţă spirituală a civilizaţiei întrutotul coruptă. În orice caz, ceea ce trăieşte în civilizaţie poate fi privit şi ca formaţiune spirituală unitară. Şi atunci rezultă, chiar pentru această civilizaţie modernă, în care s‑au revărsat curenţii de ură omenească şi răceală omenească ce nu au fost folosite la formarea oamenilor, că ceea ce s‑a revărsat se manifestă ca viaţă parazitară a civilizaţiei moderne.
Civilizaţia modernă are ceva profund parazitar; ea este ca o porţiune dintr‑un organism, invadată de paraziţi, de bacili. Ceea ce au acumulat oamenii ca gânduri există fără să fie într‑o legătură vie cu omul. Gândiţi‑vă numai cum se manifestă aceasta în fenomenele de zi cu zi. Un om care vrea să înveţe ceva, doar pentru că dispune de un conţinut care trebuie să fie învăţat, deci care nu învaţă cu entuziasm ci doar pentru că trebuie să înveţe ca să dea un examen sau să devină un bun funcţionar: pentru el nu există o legătură organică între ceea ce preia şi între dorinţa sa propriu‑zisă de a prelua ceva spiritual. E ca şi cum un om căruia nu îi este foame ingerează încontinuu alimente. Acestea nu parcurg transformările despre care am vorbit, ele devin balast în fiinţa sa, şi în cele din urmă favorizează apariţia paraziţilor.
Multe aspecte din civilizaţia noastră modernă, ce rămân separate de om, care sunt, aş spune, ca nişte plante parazite – la nivel spiritual – trăiesc din ceea ce produce omul din impulsurile iniţiale ale inimii sale, manifestându‑se în aşa fel încât constituie o existenţă parazitară a civilizaţiei noastre. Iar pentru cel care priveşte cu vederea spirituală civilizaţia noastră în lumină astrală, a putut observa, începând tocmai din 1914, o formaţiune tumorală, un carcinom social; pentru acela întreaga civilizaţie era străbătută de ceva parazitar. Dar la acea formaţiune parazitară se mai adaugă acum şi altceva.
Eu v‑am expus, ca să spunem aşa, din punctul de vedere al fiziologiei spirituale, că apariţia impulsurilor parazitare din organismul omului se datorează naturii gnomilor şi ondinelor, care acţionează de jos în sus. Dar apoi, am spus eu, ia naştere o contra‑imagine. Căci apoi este purtat de sus în jos principiul otrăvitor în plante de către silfide şi fiinţele elementare ale căldurii. Şi în felul acesta, în civilizaţia noastră, care are un caracter parazitar, se revarsă de sus în jos, ca realitate spirituală, ceea ce nu este otravă, dar se transformă în otravă în oameni, astfel încât aceştia o resping cu teamă, aşa cum am descris eu în «Das Goetheanum» [Nota 34], găsind tot felul de motive pentru a o respinge. Aceste două lucruri sunt corelate: civilizaţia parazitară invadată de diverse parazitisme, pentru că nu izvorăşte din legile elementare, şi otrava care coboară, spiritualitatea ce coboară de sus, şi care, pe măsură ce pătrunde în civilizaţie, este preluată de oameni în aşa fel încât devine otravă. Apoi, dacă reflectaţi la aceasta, aveţi aspectele simptomatice cele mai importante pentru civilizaţia noastră actuală. Şi dacă străvedem lucrurile, rezultă pur şi simplu de la sine faptul că se impune o nouă pedagogie, ca remediu. Aşa cum dintr‑un diagnostic real, dintr‑o patologie corect evidenţiată rezultă terapia raţională, tot aşa rezultă, din diagnosticarea bolii civilizaţiei terapia necesară, prin faptul că una o implică pe cealaltă. (Tabla 20, dreapta sus.)
Este absolut limpede că omenirea are din nou nevoie în ziua de azi de o civilizaţie care să se apropie foarte mult de sufletul omenesc şi de inima omenească şi care să provină nemijlocit din sufletul omenesc şi inima omenească. Atunci când un copil din zilele noastre care intră pe băncile şcolii este adus la aceste forme de litere care aparţin civilizaţiei noastre, şi pe care el trebuie să le înveţe drept A, B, C, aceasta nu are nimic de a face cu inima sau sufletul său. El nu are nicio legătură cu acestea. Iar ceea ce se dezvoltă în capul său, în sufletul său prin aceea că trebuie să înveţe A, B, C, este element parazitar în natura omenească, dacă gândim lucrurile din punct de vedere spiritual‑sufletesc.
Tot aşa, în întreaga noastră perioadă de învăţământ, pătrund în om multe aspecte parazitare din civilizaţie. De aceea, atunci când copilul ajunge la şcoală, noi trebuie să elaborăm o artă pedagogică creată din sufletul copilului. Trebuie să‑l lăsăm pe copil să formeze culori şi apoi să aducă pe hârtie toate acele forme de culori care iau naştere din bucurie, din dezamăgire, din toate sentimentele posibile: bucurie‑durere! Ceea ce pune copilul pe hârtie prin faptul că îşi lasă sufletul să se desfăşoare, se află în legătură cu omul; acolo nu există nimic parazitar. Acolo se produce ceva care creşte din om la fel cum cresc degetele şi nasul său, pe când ceea ce este preluat de om prin faptul că i se impun literele ca rezultate ale unei înalte civilizaţii, duce la elemente parazite.
Tabla 20În clipa în care facem această legătură a artei pedagogice cu ceea ce se află extrem de aproape de sufletul omului şi de inima lui, noi aducem omului şi spiritualul, fără ca acesta să devină otravă pentru el. Şi aici aveţi diagnosticul: civilizaţia noastră este străbătută de cancer, iar terapia este pedagogia Waldorf!
Pedagogia Waldorf este clădită în felul acesta, iubiţii mei prieteni. Aici s‑a gândit, în privinţa culturii şi civilizaţiei, din acelaşi mod de gândire din care se gândeşte medical. Vedeţi aici aplicat într‑un caz special ceea ce v‑am spus cu câteva zile în urmă: Anume că fiinţa omenească se înalţă prin hrănire şi vindecare la dezvoltarea spirituală, şi că noi trebuie să vedem pedagogia ca pe o medicină transpusă în spiritual. Aceasta se manifestă cu o deosebită claritate atunci când vrem să găsim terapia culturii. Căci noi nu ne putem imagina această terapie a culturii decât drept pedagogie Waldorf.
Desigur că vă puteţi imagina cum se simte cineva care nu numai că vede acest context, ci a şi încercat să dezvolte practic în acest context pedagogia Waldorf, iar acum, datorită rezultatului general al carcinomului civilizaţiei, intervin în Europa Centrală stări care – după cum desigur că puteţi înţelege în ziua de azi şi dumneavoastră – vor periclita probabil ceea ce este pedagogie practică a Şcolii Waldorf, dacă nu o vor face de‑a‑dreptul imposibilă.
Nu trebuie să respingem astfel de gânduri de la noi. Noi ar trebui să le lăsăm să existe în noi ca impulsuri de a colabora pretutindeni – unde se mai poate încă – la terapia culturii şi civilizaţiei noastre. De multe ori lucrurile stau în ziua de astăzi, realmente aşa: Aşa cum, dintr‑o anumită cunoaştere spirituală am exprimat în timpul ciclului de conferinţe de la Helsingfors [Nota 35] din 1913 inferioritatea lui Woodrow Wilson [Nota 36], care a devenit apoi un fel de idol în lume pentru mulţi oameni ai civilizaţiei noastre actuale şi în privinţa căruia oamenii dobândesc abia acum – pentru că nu se mai poate altfel – o oarecare claritate, la fel cum au mers lucrurile atunci au mers şi atunci când am vorbit despre carcinomul civilizaţiei. Deci atunci aşa au mers lucrurile, iar în ziua de azi ele merg la fel cu afirmaţii care sunt valabile pentru timpul nostru: oamenii dorm în privinţa lor. Dar nouă ni se cuvine să ne trezim. Şi antroposofia are în sine toate impulsurile necesare pentru adevărată trezire a omului!
Este ceea ce am vrut să vă spun în ultima dintre aceste conferinţe. [Nota 37]
