Din expunerile de până acum veţi fi putut conchide că legăturile mediului înconjurător omului cu omul însuşi sunt totuşi altele decât cele descrise în conformitate cu noţiunile actuale. Se gândeşte cu uşurinţă în prezent că ceea ce trăieşte în mediul înconjurător al omului, care aparţine regnurilor mineral, vegetal şi animal şi este preluat de om, şi‑ar continua oarecum procesele lor – procesele materiale exterioare pe care le cercetează fizicianul, chimistul, etc. –, chiar şi în om. Despre asta însă nici nu poate fi vorba, ci trebuie să ne fie clar că în cadrul proceselor din interiorul pielii omului totul este altfel decât în afara acesteia, şi că în cadrul acestor procese de sub piele există o cu totul altă lume decât în afara ei. Atât timp cât nu se conştientizează acest fapt, se va reflecta mereu, iar şi iar, la cum se continuă un lucru oarecare, cercetat în retortă sau în alt mod, în organismul uman, şi organismul uman însuşi va fi privit doar ca un aranjament complicat al proceselor din retortă.
Aminti‑vă însă numai cele spuse deja ieri, anume că tot ce este mineral trebuie transformat în om până la eterul căldurii. Asta înseamnă că tot ce pătrunde în organismul uman ca substanţă minerală, trebuie să fie transformat, metamorfozat mai departe, pentru ca – cel puţin pentru un anumit timp – să fie căldură pură, şi anume să fie una cu căldura pe care o dezvoltă omul dincolo de căldura din ambianţa sa. Fie că preluăm în organismul nostru o sare sau altceva mineral, acestea trebuie să preia într‑un mod oarecare forma de eter al căldurii, şi anume să o preia înainte de a fi folosită în însuşi organismul uman în construcţia, în modelarea acestuia.
Astfel, dacă avem în organism un mineral oarecare, şi ne închipuim că acest mineral ar pătrunde pur şi simplu în noi şi ar forma o parte oarecare a oaselor noastre, a dinţilor noştri, etc., aceasta este o pură aberaţie, căci ceea ce reapare în modelarea umană trebuie să fi trecut în forma pe deplin volatilă, eteric‑calorică, şi apoi să fi fost retransformat în configuraţie vie în organismul uman.
Dar de aceasta se mai leagă încă ceva, de exemplu ceva care are formă solidă, care se transformă deja în gură în lichid, apoi este transformată mai departe până la eterul căldurii, ceva care, în timp ce preia în om mai întâi forma lichidă, pierde treptat din greutate, devine mai înstrăinat de pământ, şi până să ajungă în forma de eter al căldurii, este pe deplin pregătit să preia în sine spiritualul care vine de sus, din depărtările lumilor.
Aşadar, dacă vreţi să vă reprezentaţi cum este folosită o substanţă minerală în om, trebuie să vă spuneţi următoarele: Aici se află materialul mineral (Tabla 18, alb); acesta pătrunde în om. În om, el este transformat trecând prin starea lichidă ş.a.m.d., până la eterul căldurii. Eterul căldurii are cea mai mare tendinţă să preia în sine forţele care iradiază din depărtările Universului, pătrunzând şi revărsându‑se în organism. El preia aşadar forţele Universului. Aceste forţe ale Universului se constituie ca forţe spirituale care spiritualizează aici materia terestră, devenită eter al căldurii. Şi abia apoi pătrund în corp, cu ajutorul substanţei pământeşti devenită eter al căldurii, cele de care are nevoie corpul pentru configurarea sa.
Tabla 18Aşadar gândiţi‑vă că atunci când desemnăm în sensul vechi căldura ca fiind foc, atunci putem spune: Materia minerală preluată de om este ridicată în om până la natura focului. Ceea ce are natura focului este înclinat să preia în sine influenţele Ierarhiilor superioare, şi abia acest foc curge din nou, la rândul lui, în toate regiunile interioare umane, şi generează, în timp ce se solidifică din nou, ceea ce este în om baza substanţială a diferitelor organe. Nimic din ceea ce preia omul în sine nu rămâne aşa cum este; nimic nu rămâne pământesc. Totul se transformă atât de mult din regnul mineral, încât poate prelua în sine cosmic‑spiritualul, transformându‑se apoi, cu ajutorul cosmic‑spiritualului, din nou în element pământesc.
Aşadar, dacă luaţi dintr‑un os o bucată oarecare de fosfat de calciu, acesta nu este fosfatul de calciu pe care îl găsiţi afară, în natură, sau, eventual, cel pe care‑l preparaţi în laborator, ci este fosfatul de calciu care a luat naştere din ceea ce a fost preluat din exterior cu ajutorul forţelor care au pătruns în interior – în timp ce ceea ce a fost preluat din afară trecuse în starea de eter al căldurii – şi abia atunci au intervenit în formarea omului.
Vedeţi dumneavoastră, din această cauză are omul nevoie în cursul vieţii sale de cele mai variate substanţe pentru a putea transforma, după cum este el organizat potrivit cu vârsta lui, ne‑viul în eter al căldurii. Copilul nu ar putea nicidecum să transforme ne‑viul în eter al căldurii, căci el nu are încă suficientă forţă în organismul său. El trebuie să preia laptele, care este atât de apropiat de organismul uman, pentru a‑l aduce pe acesta până la starea de eter al căldurii şi pentru a‑şi putea folosi forţele la efectuarea plasticizării cu adevărat extinsă, care este necesară la vârsta copilăriei în modelarea corporală. Poţi înţelege natura umană abia când ştii că tot ce este preluat din afară trebuie să fie temeinic prelucrat. Dacă luaţi în acest scop o materie exterioară şi vreţi să‑i cercetaţi valoarea nutritivă, mai întâi nu veţi putea face nimic prin chimia obişnuită, pentru că trebuie să ştiţi câtă forţă trebuie să folosească organismul uman pentru a aduce o materie exterioară minerală la volatilitatea elementului caloric. Dacă el nu poate face aceasta, atunci această substanţă exterioară minerală se va depune în el, va deveni materie pământeană grea, înainte de a fi trecut în căldură, şi va impregna o substanţă anorganică străină organismului uman, ţesuturile umane.
Aşa ceva se poate întâmpla, de exemplu, atunci când omul nu este capabil să aducă până la volatilitatea eterului caloric ceea ce apare în el a fi mineralizat – dar la origine este ceva organic –, mineralizat ca zahăr. Atunci acesta se depune înainte de a ajunge la acea stare la care trebuie să ajungă atunci când întregul organism participă la ceea ce este în el, şi aşa apare boala diabetului zaharat, diabetes mellitus. Aşadar la fiecare substanţă trebuie avut în vedere în ce măsură poate fi organismul uman apt să aducă până la materia calorică ne‑viul, pe care‑l reprezintă deja substanţa atunci când mâncăm, de exemplu, sare de bucătărie, sau cea care devine ea, ca în cazul zahărului, până la acea materie calorică prin care, organismul, care este înrădăcinat în pământ, îşi găseşte legătura cu Cosmosul spiritual.
Orice astfel de depunere care rămâne apoi neprelucrată în om, ca aceea care apare în cazul diabetului zaharat, exprimă faptul că omul nu găseşte legătura cu spiritualul Cosmosului pentru substanţele existente în el. Aceasta este numai o aplicaţie izolată, aş spune, a principiului general că ceea ce se apropie de om din afară trebuie prelucrat în întregime în interiorul omului. Când vrem să avem grijă de sănătatea unui om, trebuie să avem grijă înainte ed toate ca în om să nu ajungă nimic care să rămână aşa cum este, care să nu poată fi prelucrat de organismul uman până la cel mai mic atom. Aceasta nu se referă numai la substanţe, ci se referă, de exemplu, şi la forţe.
Căldura exterioară, căldura pe care o simţim atunci când atingem obiecte, căldura exterioară pe care o are aerul, atunci când este preluată de organismul uman trebuie să fie transformată în aşa fel încât căldura din om, dacă‑mi este îngăduit să mă exprim aşa, să se afle la alt nivel faţă de căldura din afară. Când exprim prin desen nivelul căldurii pe care‑l are căldura exterioară (se desenează – Tabla 18, dreapta), atunci ea trebuie, când este preluată de noi, să fie transformată întrucâtva interior, astfel încât oriunde nu ne aflăm noi, organismul să intervină în căldura exterioară. Organismul trebuie să intervină chiar şi în cea mai infimă cantitate de căldură.
Acum gândiţi‑vă că merg prin frig, şi pentru că frigul este prea mare, sau pentru că frigul este stârnit de aerul în mişcare sau de curenţi, eu nu sunt în stare să transform atât de repede cât ar fi necesar, căldura lumii în căldură proprie. Prin aceasta ajung în pericolul de a fi încălzit de căldura lumii ca o bucată de lemn, sau chiar ca o piatră, care sunt încălzite din afară. Aceasta nu trebuie să se întâmple. Eu nu trebuie să fiu expus pericolului de a lăsa căldura exterioară să se scurgă în mine ca într‑un obiect. Eu trebuie să fiu în stare în orice moment să preiau imediat căldura de pe fiecare loc al pielii mele, şi s‑o fac să fie a mea. Dacă nu sunt în stare să fac aceasta, apare răceala.
Acesta este procesul intern al răcelii. Răceala este o otrăvire internă prin căldura exterioară, care nu a fost luată în posesie de către organism.
Vedeţi aşadar că tot ceea ce se află afară în lume este otravă pentru om, o adevărată otravă, şi devine ceva utilizabil pentru om abia prin faptul că omul le ia în posesie prin propriile sale forţe. Căci numai de la om merg aceste forţe în mod uman, în sus la Ierarhiile superioare, în timp ce afară ele rămân la fiinţele elementare ale naturii, la spiritele elementare. Această transformare minunată trebuie să se petreacă la om, pentru ca spiritele elementare să poată preda în organizarea umană lucrarea lor, Ierarhiilor superioare. Pentru materia minerală acest lucru este posibil numai când ea este transformată total în eter al căldurii.
Să privim lumea plantelor. Această lume a plantelor are ceva fascinant pentru om atunci când el începe să observe cu ochiul spiritului masa vegetală a Pământului. Să presupunem că ieşim pe o pajişte, sau undeva în pădure. Dacă scoatem din pământ o plantă cu rădăcină cu tot, şi privim ceea ce am scos din pământ cu ochiul spiritului, avem de fapt o minunată asamblare fermecătoare. Rădăcina se dovedeşte a fi ceva despre care se poate spune, de fapt, că ea s‑a desăvârşit cu totul în domeniul pământescului. Ah, rădăcină de plantă, cu cât mai grosieră ni se prezintă ea nouă, cu atât mai mult are ea din elementul pământesc. Căci o rădăcină de plantă, mai ales o rădăcină de sfeclă, ne aminteşte oarecum de un bancher sătul. Da, aşa stau lucrurile; rădăcina plantei este atât de corpolentă, atât de mulţumită cu sine însăşi. Ea a preluat în sine sărurile pământului şi se simte atât de bine cu acest sentiment de a fi absorbit pământul în sine. De fapt, printre toate cele pământeşti, nu există nimic mai satisfăcut de sine însăşi ca o rădăcină de sfeclă; ea este reprezentanta rădăcinoaselor.
Să privim, dimpotrivă, floarea. Atunci când îi stăm în faţă cu ochiul spiritului, nu putem de fapt proceda altfel decât s‑o simţim ca pe propriul nostru suflet atunci când acesta nutreşte cele mai delicate dorinţe. Priviţi numai o astfel de autentică floare de primăvară; în fond, ea este doar o adiere de dorinţă; ea este încorporarea unui dor. Şi deasupra lumii de flori care ne înconjoară se revarsă ceva minunat, dacă avem pentru aceasta un simţ sufletesc suficient de delicat.
Primăvara vedem violeta sau ghiocelul, sau lăcrămioarele, sau o plăntuţă cu flori galbene, şi vom fi înduioşaţi de acestea, ca şi cum toate aceste plante care înfloresc primăvara ar vrea să ne spună: Ah, omule, cât de curat şi de nevinovat îţi poţi îndrepta tu de fapt dorinţele spre spiritual! – Natura spirituală a dorinţelor, aş spune, natura dorinţelor cufundate în cucernicie încolţeşte şi lăstăreşte din fiecare plantă de primăvară.
Când vin apoi florile mai târzii – să luăm acum extrema cealaltă, brânduşa de toamnă –, da, oare poţi privi brânduşa de toamnă fără să ai un uşor sentiment de ruşine? Oare nu ne avertizează ea de faptul că dorinţele noastre pot deveni impure, că dorinţele noastre pot fi străbătute de cele mai variate impurităţi? Aş spune că brânduşele de toamnă ne vorbesc din toate părţile ca şi cum ar vrea să ne şoptească mereu: Priveşte la lumea dorinţelor tale, o, omule, cât de uşor poţi deveni un păcătos.
Şi astfel, lumea plantelor este, de fapt, oglinda exterioară a naturii pentru conştiinţa umană. Nu‑ţi poţi imagina ceva mai poetic decât această voce a conştiinţei plecând din interior, ca dintr‑un punct, şi repartizată la cele mai variate forme de flori ale plantelor, care în decursul anotimpurilor vorbesc astfel sufletului în cele mai variate moduri. Lumea plantelor este oglinda extinsă a conştiinţei, dacă ştim să o privim în mod corect.
Dacă realizăm acest lucru, va deveni deosebit de important pentru noi să privim floarea plantei, să comparăm cum planta este de fapt dorul de depărtările de lumină ale Universului, cum planta creşte literalmente în sus pentru a iradia în întâmpinarea depărtărilor de lumină ale Universului dorinţele Pământului, şi cum, pe de altă parte, rădăcina corpolentă face ca planta să fie încătuşată de Pământ; cum rădăcina este cea care smulge necontenit plantei dorinţa ei de cer, şi ar vrea să o transforme în comoditate pământeană.
Învăţăm să înţelegem de ce sunt lucrurile altfel atunci când înţelegem din istoria evoluţiei Pământului că ceea ce se află în rădăcina plantei a fost amplasat ca germen pe vremea când Luna se mai afla încă unită cu Pământul. Când Luna era unită cu Pământul, forţele ancorate în Lună acţionau atât de puternic în corpul Pământului încât lăsau plantele să ajungă aproape numai rădăcină. Când Luna era încă unită cu Pământul iar Pământul avea o cu totul altă substanţă, lumea rădăcinilor se întindea puternic în jos. Şi acest lucru poate fi reprezentat în aşa fel încât în jos se întindeau puternic rădăcinile vegetale, iar în sus plantele doar se uitau la Univers. (Tabla 19, stânga, albastru.) Aş spune că plantele îşi împingeau mlădiţele spre Univers, ca nişte perişori fini. Astfel încât ai sentimentul că în timpul în care Luna mai este unită cu Pământul, această Lună, aceste forţe lunare, care sunt conţinute în însuşi corpul Pământului, încătuşează vegetalele de pământesc. Iar ceea ce s‑a transpus atunci în elementul vegetal rămâne ca predispoziţie în domeniul rădăcinii.
Tabla 19Dar începând din vremea în care Luna a părăsit Pământul, s‑a dezvoltat în mlădiţele care mai înainte erau doar minuscule firicele care priveau spre Univers, dorul de depărtări, de depărtările de lumină ale Universului, şi a luat naştere natura florilor. Astfel, într‑un anumit fel, ieşirea Lunii din Pământ a fost un fel de eliberare pentru regnul vegetal, o adevărată eliberare. Dar trebuie să mai avem totuşi în vedere în acest context că tot ceea ce este pământesc, îşi are originea în spirit. În timpul vechii perioade saturniene – luaţi descrierea pe care am dat‑o în cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă – Pământul era pe deplin spiritual, trăia doar în elementul eterului căldurii, era întrutotul spiritual. Elementul pământesc s‑a constituit din spiritual.
Acum, să privim planta. Ea poartă cu sine în forma ei, amintirea vie a evoluţiei. Ea poartă cu sine în rădăcina ei, devenirea pământească, devenirea fizic‑materială. Dacă privim rădăcina plantei vom afla că ea ne spune că a devenit posibilă numai prin aceea că pământesc‑materialul s‑a dezvoltat ieşind din spiritual. Şi imediat ce Pământul s‑a despovărat de ce era lunar, planta a tins din nou înapoi spre depărtările de lumină.
Şi acum, când consumăm produse vegetale, plantei i se oferă prilejul de a continua în mod corect ceea ce începuse deja afară în natură, de a tinde înapoi nu numai spre depărtările de lumină ale Cosmosului, ci şi spre depărtările spirituale ale Cosmosului. De aici vine faptul – aşa cum am spus ieri – că noi trebuie să ducem vegetalul până la stadiul aeric, până la elementul gazos, pentru ca natura vegetală să‑şi poată urma dorul spre depărtările spirituale ale lumii.
Când mă plimb pe o pajişte, văd în floarea plantei cum tinde spre lumină. Omul consumă planta. El are în sine o cu totul altă lume decât cea care este mediul său înconjurător. El poate să aducă la împlinire în sine ceea ce exprimă planta afară ca dor în floare. Noi vedem răspândită în natură lumea nostalgică a plantelor. Noi consumăm plantele. Noi conducem acest dor în lumea spirituală din noi. Pentru aceasta, noi trebuie să ridicăm plantele în regnul aeric, pentru ca în acest regn mai uşor al aerului ele să aibă posibilitatea de a tinde spre spiritual.
Planta parcurge un proces aparte. Atunci când omul consumă un produs vegetal, se întâmplă următoarele: dacă desenez aici schematic partea de rădăcină (Tabla 19, la mijloc în dreapta), atunci ceea ce tinde în frunză spre floare trebuie vieţuit în interior; la această devenire aerică a vegetalului avem o deplină întoarcere pe dos a fiinţei plantei. Rădăcina, care tocmai prin faptul că trăieşte în pământ, este încătuşată de pământ, se străduieşte în sus; ea tinde cu cea mai mare putere spre spiritual, lăsând cu mult în urmă strădania florii. De fapt este ca şi cum v‑aţi reprezenta planta dezvoltată în acest mod în jos, şi aţi putea străpunge ceea ce este jos aici, în interior, astfel încât ceea ce este deasupra ajunge dedesubt, iar ceea ce este dedesubt ajunge deasupra. Planta se răsfrânge complet. Ea se modelează pe sine însăşi în aşa fel încât ceea ce era jos ajunge sus, ar ceea ce era sus ajunge jos. Partea care a ajuns deja până la floare a savurat deja lumina în strădania sa materială, a înălţat materia până la lumină. De aceea, trebuie să sufere pedeapsa de a rămâne acum jos. Rădăcina a fost sclava elementului pământesc, dar după cum vedeţi deja din Teoria metamorfozei plantelor a lui Goethe [Nota 28], ea poartă simultan în sine întreaga natură a plantei. Ea năzuieşte în sus.
Da, când omul ajunge un păcătos îndărătnic, el vrea să şi rămână aşa. Atât timp cât rădăcina plantei este încătuşată de sol, ea face impresia unui bancher sătul; de îndată ce omul o mănâncă, ea se transformă şi năzuieşte în sus, în timp ce floarea, care a fost adusă de lumină în materie, trebuie să rămână jos. Astfel încât noi avem de fapt în elementul rădăcină din plantă, când l‑am consumat, potrivit cu propria sa esenţă, ceva care se străduieşte spre capul omului, în timp ce ceea ce se află în zona florii rămâne în regiunile inferioare; şi nu ajunge în metabolismul general până sus, la formarea capului.
Avem astfel spectacolul uimitor, remarcabil că atunci când omul consumă vegetalul – desigur că nu este necesar să consume toată planta, căci fiecare bucată în parte conţine întreaga plantă; după cum am spus, amintiţi‑vă de învăţătura lui Goethe referitoare la metamorfoza plantei –, deci atunci când omul consumă planta, aceasta se transformă în el în aer, un aer ce păşeşte ca plantă mai departe de sus în jos, care înfloreşte oarecum în partea de jos.
În timpurile în care astfel de lucruri erau ştiute prin vechea clarvedere instinctivă, plantele erau privite după calităţile lor exterioare, pentru a şti dacă ele pot însemna ceva pentru capul omului, dacă ele indicau cu forţă, deja de la rădăcină, că au un dor de spiritual. Atunci, ceea ce consumăm de la ele se va îndrepta, după deplina sa digerare, înspre cap, şi va pătrunde acolo pentru a se strădui în continuare spre Cosmosul spiritual şi pentru a intra în legătura necesară cu acesta.
La plantele la care există deja o pătrundere puternică cu astralitatea, ca de exemplu la leguminoase, însuşi fructul va rămâne în regiunile inferioare, nu va voi să urce până la cap, dar în felul acesta face ca somnul să fie greu şi capul confuz dimineaţa, când omul se trezeşte. Pitagoreicii [Nota 29] voiau să rămână la gândirea pură şi să nu ia digestia în ajutor la funcţiile capului; de aceea ei şi‑au interzis consumul de fasole.
În felul acesta, din ceea ce există în natură se poate presimţi relaţia cu natura umană şi ceea ce se petrece în om. De fapt, atunci când deţii ştiinţa iniţiatică spirituală, nici nu înţelegi cum se descurcă ştiinţa materialistă în privinţa digestiei omeneşti – desigur că la digestia vacii lucrurile stau altfel, dar despre asta vom mai vorbi –, căci ea admite că materia vegetală ar fi pur şi simplu preluată în om. Dar ea nu este preluată pur şi simplu, ea este total spiritualizată, este în aşa fel modelată încât ceea ce este sus ajunge jos, iar ceea ce este jos, ajunge sus. Nu ne putem imagina o transformare mai mare. Iar omul se îmbolnăveşte imediat atunci când consumă chiar şi o cantitate foarte mică dintr‑o plantă la care ceea ce este jos nu ajunge sus, iar ceea ce este sus nu ajunge jos.
Din acestea vedeţi însă că omul nu poartă nimic în sine care să nu fie o lucrare a spiritului. Căci la ceea ce trăia omul ca materie trebuie să i se dea mai întâi o astfel de formă încât spiritul să poată avea o influenţă asupra acesteia.
Dacă ne referim acum la animale, atunci trebuie să ne fie limpede că animalul are în primul rând o digestie, că el preia mai întâi vegetalul. Să considerăm un erbivor. Animalul preia în sine vegetalul. Acesta este la rândul său un proces foarte complicat, căci în timp ce animalul preia în sine vegetalul, el nu‑i poate opune vegetalului o formă umană. Din această cauză, în animal vegetalul nu se poate întoarce de sus în jos şi de jos în sus. Animalul are coloana vertebrală paralelă cu suprafaţa Pământului. Din această cauză, ceea ce vrea să se întâmple la digestie în animal, este adus la o dezordine totală. (Tabla 19, în dreapta.) Aici, ceea ce este jos vrea să ajungă sus şi ceea ce este sus vrea să ajungă jos, şi lucrurile stagnează, stagnează în sine, astfel încât digestia animală este esenţialmente diferită de cea umană. În digestia animală stagnează ceea ce trăieşte în plantă. Consecinţa este că în animal i se face fiinţei vegetale promisiunea: Îţi este îngăduit să‑ţi satisfaci dorul după depărtările cosmice – dar promisiunea nu este respectată. Planta este aruncată înapoi pe Pământ.
Însă prin faptul că din organismul animal planta este din nou aruncată pe Pământ, în plantă pătrund imediat – în loc să fie ca la om, atunci când are loc inversiunea, că pătrund de sus spiritele cosmice cu forţele lor – anumite spirite elementare. Şi aceste spirite elementare sunt spirite ale fricii. Astfel încât intuiţia spirituală urmăreşte acest fapt uimitor: Animalul consumă hrana, o consumă pentru plăcerea proprie; şi în timp ce curentul nutritiv merge într‑o parte, un curent al fricii alcătuit din spirite elementare ale fricii, merge în cealaltă parte. Încontinuu, în direcţia digestiei curge prin canalul digestiv al animalului plăcerea preluării hranei, iar în sens opus digestiei curge un curent înfiorător de spirite elementare ale fricii.
Este ceea ce lasă în urmă animalele atunci când mor. Prin faptul că animalele care nu aparţin de ordinele pe care le‑am descris deja, dar şi din cele care aparţin, de exemplu, mamiferele patrupede, mor, am putea spune că întotdeauna când mor, de fapt prinde viaţă din moartea lor o fiinţă care este alcătuită numai din frică. Frica animalului moare, ceea ce înseamnă că din această moarte prinde viaţă frica. La animalele de pradă, lucrurile stau aşa că ele savurează deja această frică împreună cu consumarea hranei. Prădătorul care‑şi sfâşie prada gustă cu satisfacţie carnea. Şi acestei satisfacţii de la consumul cărnii îi curge împotrivă teama, frica pe care animalul erbivor o eliberează din sine abia la moarte, dar pe care prădătorul o iradiază deja din timpul vieţii sale. Din această cauză animale cum sunt leul sau tigrul au trupul astral străbătut de frică, pe care nu o simt în timpul vieţii lor, dar pe care după moartea lor o împing înapoi, tocmai pentru că ea este opusă curentului satisfacţiei; astfel încât animalele carnivore au chiar o viaţă postumă în sufletul lor grup, o viaţă postumă ce reprezintă o Kamaloka, mult mai înfiorătoare, s‑ar putea spune, decât o pot vieţui vreodată oamenii, pur şi simplu prin aceea că animalele de pradă au această natură pe care o au.
Desigur că la astfel de lucruri trebuie să vă reprezentaţi că ele sunt vieţuite într‑o altă stare de conştienţă. Aşadar, dacă începeţi imediat să gândiţi din nou în mod materialist şi să vă întrebaţi ce anume trebuie să vieţuiască animalul de pradă, în timp ce vă transpuneţi în locul lui, şi apoi gândiţi: Oare cum trebuie să fie pentru mine o astfel de Kamaloka? – şi începeţi apoi să judecaţi animalul de pradă după cum ar putea să fie o astfel de Kamaloka pentru dumneavoastră, atunci sunteţi desigur materialist, de fapt animalist; atunci vă transpuneţi în natura animală. Desigur că aceste lucruri trebuie înţelese dacă vreţi să înţelegeţi lumea, dar nu este îngăduit, ca să spunem aşa, să vă transpuneţi în ele aşa cum se transpune materialistul în materia ne‑vie pentru întreaga lume.
Aici începe un capitol despre care nu vorbesc altfel decât la modul sufletesc, căci antroposofia nu trebuie să se manifeste niciodată în mod agitatoric, să intervină în favoarea unui aspect sau altul, ci numai să stabilească adevărul. Consecinţele pe care le trage omul pentru viaţa sa constituie problema lui, căci antroposofia nu dă prescripţii, ci exprimă adevărurile. Din această cauză, eu nu voi stabili niciodată prescripţii sau interdicţii, de care să profite anumiţi fanatici, şi care să rezulte din ceea ce configurează animalul din hrana vegetală. Aşadar din acest punct de vedere eu nu vă voi vorbi despre vegetarianism, despre mâncarea de carne şi altele asemănătoare, căci aceste lucruri trebuie puse în întregime în sfera cumpănirii proprii, şi ele au o valoare numai dacă sunt plasate în sfera propriei vieţuiri. Eu amintesc aceasta ca să nu ia naştere părerea că antroposofia ar interveni în favoarea unui anumit mod de nutriţie, când de fapt ea face să devină inteligibil fiecare mod de nutriţie.
Dar ceea ce am vrut să arăt a fost că noi trebuie să ducem până la starea de eter al căldurii ceea ce este mineral, pentru ca el să poată prelua spiritualul; căci după aceea, plecând de la ceea ce este mineral care a preluat spiritualul, este construit omul. Când omul este încă foarte tânăr, spuneam că el nu are încă forţa să ducă ceea ce este în întregime mineral până la starea de eter al căldurii. Acest mineral este deja prelucrat pentru el prin aceea că el trebuie să preia în sine laptele, în care s‑a produs deja o transformare, care face să poată fi transformat mai uşor ceea ce trebuie transformat în eter al căldurii, astfel încât la un copil, laptele consumat se revarsă repede spre cap, împreună cu forţele sale, şi poate dezvolta apoi, plecând de la cap, impulsurile plăsmuirii de forme, aşa cum sunt ele necesare la copil. Căci întreaga organizare a copilului pleacă de la cap.
Atunci când omul vrea să obţină aceste forţe plăsmuitoare de formă la o vârstă mai înaintată, el nu face bine dacă încearcă să stimuleze acest lucru prin consumul de lapte; căci ceea ce la copil merge spre cap, şi este capabil ca prin forţele capului să radieze până la schimbarea dentiţiei, modelând în întregul corp, nu mai există la omul mai vârstnic. Şi atunci, întreg restul organismului trebuie să iradieze forţele formatoare.
Vedeţi dumneavoastră, capul este închis de jur‑împrejur. În acest cap există impulsurile copilului pentru modelarea corpului. În restul corpului avem oasele în interior, iar forţele modelatoare în afară. (Tabla 19, stânga, galben/alb.) Aici ceea ce sunt forţele modelatoare trebuie să fie stimulate din afară. Atât timp cât suntem copii, aceste forţe modelatoare sunt stimulate în cap când introducem în noi laptele. Când nu mai suntem copii, ele nu mai există. Ce trebuie să facem de fapt ca să putem stimula mai mult din afară aceste forţe modelatoare?
Ar fi evident bine dacă am avea, într‑o formă exterioară, ceea ce înfăptuieşte capul prin aceea că este închis în cutia craniană, ceea ce face el în interiorul său, deci dacă am putea face din afară ceea ce face capul înăuntru. Forţele care sunt în interiorul capului sunt sprijinite, la copil, de forţele eterice provenite din consumul laptelui; atunci când laptele se află în interiorul capului – în transformarea sa eterică – atunci el oferă o bază bună pentru dezvoltarea forţelor capului. Ar trebui să avem, de exemplu, ceva cum este laptele, dar care să nu fie fabricat în interiorul omului, ci în afara lui.
Există în natură ceva care este ca un cap fără cutie craniană, în care acţionează aşadar din afară aceleaşi forţe care acţionează în cap – acţiune pentru care au nevoie de lapte şi care creează chiar din nou laptele, căci copilul trebuie să conducă mai întâi laptele la starea de eter al căldurii, şi apoi să‑l producă din nou. – Un astfel de cap, deschis în toate părţile, este stupul. (Tabla 19, în centru, stânga.) Ceea ce fac albinele – noi le oferim cel mult drept suport cutia stupului –, este identic cu ceea ce face capul în interior, numai că se desfăşoară în lumea exterioară; deci nu este delimitat, închis, ci produs din afară. Avem astfel în stup, sub influenţa spirituală exterioară, acelaşi lucru pe care îl avem în cap, sub influenţa spirituală. În stup avem miere, şi atunci când luăm mierea şi o consumăm ca om mai în vârstă, ea ne oferă aceeaşi putere şi forţă care trebuie să existe ca forţe modelatoare acţionând mai mult din afară, pe care ni le dă laptele pentru cap la vârsta copilăriei.
Aşadar, când suntem copii, noi stimulăm din cap forţele plastice prin consumul de lapte; dacă la o vârstă mai înaintată mai avem nevoie de forţe plastice, atunci trebuie să mâncăm miere, şi nu trebuie să o mâncăm în cantităţi enorme, pentru că este vorba să avem doar forţele din ea.
Aşadar vedem în natura exterioară cum putem aduce vieţii omeneşti impulsuri stimulatoare, dacă înţelegem pe deplin natura exterioară. Şi dacă am vrea să ne imaginăm o ţară în care să existe copii frumoşi şi oameni bătrâni frumoşi, ce fel de ţară ar trebui să fie aceea? Ar trebui să fie o ţară în care „să curgă lapte şi miere”! Vedeţi aşadar cum vechea clarvedere instinctivă a vorbit pe bună dreptate despre astfel de ţări după care tânjeau oamenii: sunt ţările „în care curge lapte şi miere”.
Uneori asemenea expresii simple conţin o înţelepciune extraordinar de profundă, şi de fapt nu poţi avea vieţuiri mai frumoase decât să cercetezi mai întâi adevărul cu toate eforturile posibile şi apoi să găseşti undeva o sfântă expresie străveche, care debordează de o înţelepciune profundă, cum este cea despre ţara în care „curge lapte şi miere”. Căci aceasta este într‑adevăr o ţară rară: acolo nu există decât copii frumoşi şi moşnegi frumoşi.
Vedeţi aşadar că faptul de a înţelege omul îl presupune pe acela de a înţelege natura. Înţelegerea naturii oferă baza pentru înţelegerea omului. Substanţialitatea cea mai de jos conduce în sus, până la spiritualitatea cea mai înaltă: regnurile naturii, mineral, animal şi vegetal, se află la polul de jos, iar Ierarhiile la celălalt pol, la polul superior.
