Din cele expuse ieri, veţi fi sesizat că nu se poate avea o viziune justă asupra cursului istoric al evoluţiei omenirii pe Pământ, decât dacă ne pătrundem cu totul de diversele stări sufleteşti corespunzătoare diferitelor epoci. Am căutat să delimitez marginile vechii evoluţii orientale, a evoluţiei asiatice, şi să indic perioada în timpul căreia, după catastrofa atlanteană, descendenţii populaţiei atlanteene şi-au găsit drumul de la vest spre est şi au populat, încetul cu încetul, Europa şi Asia. Ceea ce a produs valul populaţiilor care au atins Asia se afla întru totul sub influenţa acelei dispoziţii sufleteşti a oamenilor obişnuiţi cu ritmul. La început, mai avem încă ecoul, ecoul foarte limpede a ceea ce exista în Atlantida: memoria localizată. Apoi, în decursul evoluţiei orientale, aceasta a devenit memorie ritmică, şi v-am arătat cum, odată cu înflorirea civilizaţiei greceşti, apare memoria legată de timp.
Astfel, evoluţia asiatică propriu-zisă – ceea ce descrie istoria este deja perioada de decadenţă – este cea a oamenilor cu totul altfel organizaţi decât oamenii vremurilor ulterioare; şi în acele vechi timpuri, evenimentele istorice depindeau cu mult mai mult de ceea ce trăia în sufletul oamenilor, decât mai târziu. Ceea ce trăia pe atunci în sufletul oamenilor, trăia şi în omul întreg, căci nu semcunoştea ca astăzi o viaţă de gândire şi o viaţă sufletească atât de separate una de cealaltă. Nu se cunoştea această gândire, care nu mai simte legăturile sale cu procesele interioare din capul omenesc. Nu se cunoştea acest sentiment abstract, care nu se mai simte legat de circulaţia sângelui: ceea ce se cunoştea era o gândire care era vieţuită totodată ca proces lăuntric al capului, precum şi o simţire care era vieţuită în ritmul respiraţiei şi al sângelui ş.a.m.d. Omul întreg era vieţuit, resimţit ca fiind o unitate indivizibilă.
Dar toate acestea erau legate de faptul că şi raportul cu lumea, cu universul, cu cosmosul, cu ceea ce este spiritual şi fizic în cosmos, erau vieţuite cu totul altfel decât mai târziu. Omul de astăzi se vieţuieşte pe sine pe Pământ, mai mult sau mai puţin, indiferent că se află la ţară sau la oraş. El are în jurul lui fie păduri, fluvii, munţi, fie este înconjurat de zidurile din oraş. Iar când vorbeşte despre cosmic-suprasensibil... Ei bine, unde se află acesta? Omul modern nu ştie să indice, ca să spunem aşa, unde îşi imaginează el că există cosmic-suprasensibilul. Căci acesta nu este de fapt nicăieri sesizabil pentru el, şi nu-l poate atinge, vreau să spun nu-l poate atinge nici măcar din punct de vedere sufletesc-spiritual. În această privinţă, nu era la fel în perioada antică a evoluţiei orientale, căci acolo, ceea ce am desemna noi drept ambianţă fizică nu era pentru ei decât partea cea mai densă a unei lumi considerată ca fiind un singur tot. În jurul omului exista ceea ce conţin cele trei regnuri ale naturii, cu fluviile, munţii etc., dar acestea erau pentru ei totodată pătrunse, străbătute, întreţesute cu spirit. Şi omul îşi spunea: Eu trăiesc împreună cu munţii, cu fluviile, dar trăiesc împreună şi cu spiritele elementare ale munţilor şi ale fluviilor. Eu trăiesc în împărăţia fizică, dar această împărăţie fizică este doar corpul unei împărăţii spirituale. Peste tot în jurul meu, se află lumea spirituală, lumea spirituală cea mai de jos.
Această împărăţie, care pentru noi a devenit pământească, era aici, jos. Şi omul trăia înlăuntrul ei. Dar în imaginea sa despre lume (vezi desenul 3), el gândea că acolo, sus, unde se termină această împărăţie (luminos), începe o alta (galben-roşcat), în care se întreţese cea dintâi, apoi există o alta (albastru), şi, în fine, cea mai înaltă care poate fi atinsă (portocaliu). Şi dacă, potrivit termenilor folosiţi în cunoaşterea antroposofică, am vrea să denumim aceste împărăţii – în vechiul Orient ele aveau alte nume, dar asta nu contează, noi le vom denumi cu numele pe care le cunoaştem –, sus am avea prima ierarhie: Serafimi, Heruvimi, Tronuri; apoi ierarhia a doua: Kyriotetes, Dynamis, Exusiai, şi apoi cea de a treia ierarhie: Arhai, Arhangheli, Îngeri.
Tabla 3Şi apoi venea cea de-a patra împărăţie, în care trăiesc oamenii, şi în care cunoaşterea actuală nu situează decât lucrurile şi fenomenele naturale, dar în care acei oameni resimţeau fenomenele şi lucrurile naturii ca fiind întreţesute de spiritele elementale ale apei şi ale pământului. Şi aceasta era Asia (vezi desenul 3).
Asia însemna deci împărăţia spirituală cea mai de jos, în care se află omul. Este absolut evident că o concepţie cum e a noastră, cea obişnuită pe care o are omul în conştienţa sa normală, nu exista în acea antică epocă orientală. Ar fi absurd să credem că în acea epocă omul şi-ar fi putut imagina undeva o materie lipsită de spirit. Ar fi fost absolut imposibil, la acea epocă, să se vorbească, aşa cum o facem noi astăzi, de exemplu, despre oxigen, azot ş.a.m.d. Pentru ei, oxigenul era spiritualul care vivifia, a cărui acţiune stimula, intensifica viaţa fiinţelor vii. Azotul pe care noi ni-l reprezentăm ca fiind amestecat cu oxigenul din aer, azotul era acel spiritual care pătrundea lumea şi a cărui acţiune asupra unui organism viu îl predispunea să primească sufletul în el. Oxigenul şi azotul nu erau cunoscute decât în această manieră, şi aceasta era maniera în care erau cunoscute toate fenomenele naturale, ca fiind legate de spiritual, căci concepţia actuală a omului obişnuit nu exista. Numai unii o cuceriseră, şi aceştia erau tocmai iniţiaţii. Ceilalţi oameni aveau în timpul zilei o conştienţă foarte asemănătoare unui vis treaz, dar un vis cum nu ni se prezintă decât în stările neobişnuite. În această stare de vis se deplasa omul. El se îndrepta în această stare de vis, înspre pajişti, arbori, râuri, nori, şi le vedea pe toate acestea aşa cum se puteau vedea şi auzi în acea stare de vis.
Imaginaţi-vă numai ce se poate întâmpla, de exemplu, unui om actual. Omul este aţipit... Deodată apare în faţa lui imaginea de vis a unui foc cu flăcări. El aude: foc! Afară, maşina pompierilor merge pentru a stinge undeva un incendiu. Cât de mult diferă ceea ce percepe raţiunea omenească rece şi viziunea sensibilă obişnuită, din această acţiune a pompierilor, de ceea ce se poate desfăşura în visul unui om! Or, în astfel de imagini de vis se revărsa tot ceea ce vieţuia această veche omenire orientală. Tot ceea ce era în exterior, în regnurile naturii, se transforma în imagini şi în aceste imagini erau vieţuite spiritele elementale ale apei, pământului, aerului, focului. Oamenii acelei epoci nu cunoşteau genul de somn de plumb, vreau să spun acel somn profund în care omul doarme ca un sac şi nu ştie nimic de sine. Un astfel de somn, nu-i aşa, există în ziua de azi. Dar în acea epocă oamenii nu-l aveau, căci în timpul somnului ei mai păstrau o conştienţă atenuată. Pe când, pe de-o parte, cum spunem noi astăzi, trupul lor se odihnea, în ei, spiritul lor ţesea în activitatea lumii exterioare. Şi în această ţesere, percepeau ceea ce este ierarhia a treia. Asia era percepută în starea de vis treaz obişnuit, adică în starea de conştienţă de zi de atunci, iar ierarhia a treia era percepută în somn. Şi în acest somn, se manifesta din când în când o conştienţă şi mai atenuată, dar o conştienţă care-şi cobora impresiile profunde în sufletul omenesc. Astfel, această populaţie orientală avea o conştienţă de zi în care totul se transforma în imaginaţiuni şi în imagini. Ele nu erau tot atât de reale ca acelea din timpurile mai vechi, cele din epoca atlanteană de exemplu, din epoca lemuriană sau chiar din epoca vechii Luni, dar ele erau încă imagini care existau în conştienţa din timpul acestei evoluţii orientale.
Aşadar, aceşti oameni aveau aceste imagini. În timpul somnului, mai aveau ceea ce ar putea fi exprimat prin cuvintele: Dacă prin somn ne detaşăm de existenţa pământească obişnuită, pătrundem în împărăţia Îngerilor, Arhanghelilor şi Arhailor şi trăim printre ei. Sufletul se eliberează de organism şi trăieşte printre fiinţele ierarhiilor superioare.
Totodată, se ştia foarte bine că în Asia erau vieţuiţi gnomii, ondinele, silfidele, salamandrele, adică spiritele elementale ale Pământului, apei, aerului şi focului, iar în timpul somnului, când trupul se odihnea, erau vieţuite entităţile ierarhiei a treia, dar oamenii vieţuiau în acelaşi timp şi existenţa planetară, împreună cu tot ceea ce aparţinea din ea Pământului. Atunci se întâmpla câteodată ca în această conştienţă de somn, în care era percepută ierarhia a treia, să se introducă o stare cu totul deosebită, în care cel care dormea resimţea următoarele: De mine se apropie un domeniu cu totul străin mie. El mă ia întrucâtva cu sine, mă îndepărtează întrucâtva din existenţa mea pământească. Aceasta nu se simţea în timpul în care oamenii erau transpuşi în cea de a treia ierarhie, dar se resimţea când intervenea această stare de somn mai profund. De fapt, nu a existat niciodată o conştienţă foarte clară despre ceea ce se petrecea în timpul acestui al treilea tip de somn. Dar în fiinţa omenească se cufunda adânc, foarte adânc ceea ce provenea în felul acesta de la ierarhia a doua. Şi la trezire, omul îşi spunea: Eu am fost binecuvântat de spiritele superioare, care trăiesc dincolo de existenţa planetară. Aceşti oameni vorbeau astfel despre ierarhia care cuprinde pe Kyriotetes, Dynamis şi Exusiai. Şi ceea ce vă povestesc eu dumneavoastră acum era, ca să spunem aşa, conştienţa obişnuită în vechea Asie. Cele două stări de conştienţă: somnul de veghe, veghea adormită şi somnul în care se cufunda ierarhia a treia, existau la toţi oamenii. Iar anumiţi oameni, datorită naturii lor deosebite, sesizau într-un somn mai profund această cufundare a ierarhiei a doua, care se reflecta în conştienţa omenească.
În misterii, iniţiaţii dobândeau o stare de conştienţă şi mai avansată. Care anume? Este ceva cu adevărat surprinzător. Când vrem să răspundem la această întrebare: Ce stare de conştienţă obţineau iniţiaţii acelei epoci?, trebuie să spunem că este aceeaşi stare de conştienţă cu cea pe care o aveţi dumneavoastră în timpul zilei. O dezvoltaţi în cursul celui de-al doilea şi al treilea an al vieţii dumneavoastră, într-o manieră firească. Vechiul oriental nu ajungea la această stare niciodată în mod natural; el trebuia să şi-o formeze în mod artificial. Ea trebuia edificată plecând de la visul treaz, de la veghea visătoare. Atunci când mergea şi venea, în visul său treaz, în veghea sa cvasi-visătoare, el vedea peste tot imagini, simboluri mai mult sau mai puţin expresive, a ceea ce noi vedem azi în contururi clare. Iniţiaţii de atunci ajungeau să vadă lucrurile aşa cum le vede omul astăzi cu conştienţa sa cotidiană. După ce îşi dezvoltaseră conştienţa, ei reuşeau să înveţe ceea ce învaţă astăzi orice elev în şcoala primară. Iar diferenţa nu consta în obiectul studiului. În orice caz, formele acestea abstracte ale literelor pe care le avem noi astăzi nu existau pe atunci. Caracterele scrierilor se aflau în relaţie mai strânsă cu lucrurile şi fenomenele lumii. Dar pe atunci numai iniţiaţii învăţau scrierea şi citirea, deoarece scrierea şi citirea nu se pot învăţa decât în starea de conştienţă intelectuală, normală de astăzi.
Deci dacă această antică lume orientală ar renaşte undeva, împreună cu oamenii aşa cum erau ei altădată, şi dumneavoastră aţi ajunge printre ei cu constituţia dumneavoastră sufletească actuală, pentru aceşti oameni dumneavoastră aţi fi cu toţii nişte iniţiaţi. Dar diferenţa nu constă în conţinutul cunoştinţelor. Dumneavoastră aţi fi consideraţi iniţiaţi, dar în momentul în care oamenii acelei epoci ar recunoaşte că sunteţi iniţiaţi, ei v-ar alunga din ţara lor prin toate mijloacele posibile, căci pentru aceşti oameni era clar că un iniţiat nu trebuia să ştie lucrurile în maniera în care le ştiu oamenii actuali. De exemplu – eu caracterizez printr-o imagine modul în care se gândea în acea epocă –, nu era permis să se scrie, aşa cum o fac oamenii de astăzi. Dacă mă adâncesc în sentimentul unui suflet din acel timp, atunci când se apropia de el unul din aceşti pseudo-iniţiaţi, adică un om obişnuit, un contemporan cultivat, acest om de altădată ar fi spus: Acest om ştie să scrie, el face semne pe hârtie, care reprezintă ceva. Şi el nu este conştient cât de infinit de diabolic este să faci astfel de lucruri fără să ai conştienţa că ele nu se pot face decât ca sarcină din partea conştienţei divine a universului, că nu se pot face semne pe hârtie care înseamnă ceva, decât atunci când eşti conştient că Dumnezeu acţionează în mâini, în degete, în suflet, astfel încât sufletul se exprimă prin aceste forme ale literelor. Nu este vorba deci de conţinutul cunoştinţelor, care de fapt este acelaşi, ci de concepţia omenilor despre lucruri, şi care este cu totul alta la iniţiaţii vechilor timpuri, decât concepţia actuală. Dacă citiţi cartea mea Das Christentum als mystische Tatsache [ Nota 2 ] (Creștinismul ca fapt mistic), veţi găsi indicat încă de la început că în aceasta consta de fapt esenţa iniţierii în vechile timpuri. Şi întotdeauna a fost aşa în decursul evoluţiei lumii: Ceea ce se dezvoltă în om în mod firesc într-o epocă ulterioară, trebuie să fie mai întâi cucerit prin iniţiere.
Prin cele pe care vi le expun astfel, dumneavoastră veţi sesiza desigur diferenţa fundamentală ce separă starea sufletească a acestor vechi popoare orientale din epoca preistorică, de cea a oamenilor intraţi mai târziu în civilizaţie. Căci este o altă omenire cea care numea Asia „cerul cel mai de jos” şi care îşi desemna drept patrie natura înconjurătoare. Pe atunci se ştia unde este ultimul cer. Comparaţi acestea cu concepţiile actuale: cât de puţin consideră oamenii prezentului ceea ce-i înconjoară drept ultimul cer! Cei mai mulţi pot cu atât mai puţin să-l considere ca atare, deoarece ei le ignoră şi pe cele care sunt deasupra.
Vedem deci că în această veche epocă, spiritualul cobora adânc în existenţa naturii. Şi totuşi, găsim la aceşti oameni ceva ce astăzi ne poate apărea drept extrem de barbar, cel puţin multora dintre noi. Oamenilor de atunci li s-ar fi părut teribil de barbar faptul că se poate scrie în spiritul în care se scrie astăzi. Căci aceasta le-ar fi apărut absolut diabolic. Dar multora dintre contemporanii noştri le-ar părea, dimpotrivă, barbar faptul că în această Asie să fi fost cu totul normal ca o populaţie ce migrează de la vest spre est să supună o altă populaţie stabilită deja într-o regiune, şi adesea cu o mare cruzime, căci în ţara cucerită populaţia era redusă la sclavie. Acesta este în mare parte conţinutul istoriei acestei Asii Orientale. Pe când aceşti oameni se distingeau prin concepţia spirituală atât de înaltă pe care v-am caracterizat-o, istoria lor exterioară nu comportă decât cuceriri continue de teritorii, ale căror populaţii erau înrobite. Aceasta apare desigur barbar multora dintre contemporanii noştri. Şi astăzi când mai au loc războaie de cucerire, pe ici pe colo, nici chiar partizanii lor nu au o conştiinţă foarte bună. Se remarcă aceasta deja din maniera în care se justifică războaiele de cucerire; nu există o conştiinţă bună. Însă în acele timpuri, în ceea ce priveşte războaiele de cucerire se avea cea mai bună conştiinţă şi se considera că acele cuceriri erau voite de Dumnezeu. Iar dorinţa de pace, care s-a răspândit mai târziu pe o mare suprafaţă a Asiei, nu este decât un fruct tardiv al civilizaţiei; pe când, dimpotrivă, fructul precoce al civilizaţiei este cucerirea neîncetată de noi ţări şi supunerea populaţiei acestora. Cu cât ne întoarcem mai mult în timpurile preistorice, cu atât mai mult găsim astfel de cuceriri, dintre care cele ale lui Xerxes şi ale altor militari, nu sunt decât o umbră.
Dar la originea acestui principiu al cuceririlor se află ceva foarte precis: în acele timpuri, tocmai din cauza acestei stări de conştienţă omenească pe care v-am descris-o, raporturile omului cu ceilalţi oameni şi cu lumea erau cu totul altele decât sunt astăzi. Anumite diferenţe existente între regiunile locuite ale Pământului şi-au pierdut semnificaţia lor originară; ele se prezentau pe atunci într-un totul altfel. Să evocăm de exemplu, în faţa sufletului nostru ceva ce se întâmpla adesea în realitate.
Să presupunem că avem aici la stânga, teritoriul european şi aici, la dreapta, teritoriul asiatic (vezi desenul 4). O populaţie cuceritoare (roşu) putea ajunge din nordul Asiei, să se reverse peste o regiune oarecare a Asiei şi să supună populaţia (galben).
Tabla 4Ce se întâmpla de fapt acolo? În cazurile caracteristice ale evoluţiei istorice, populaţia cuceritoare era întotdeauna o rasă, un popor tânăr, în plină forţă a tinereţii. Ce înseamnă astăzi, pentru oamenii actualei perioade de evoluţie, a fi tânăr? Pentru oamenii actualei perioade de evoluţie, „a fi tânăr” înseamnă ca în fiecare moment al vieţii să poarte în sine, pentru a le furniza sufletului, atâtea puteri de moarte câte îi trebuie acestuia pentru a alimenta procesele de distrugere. Căci noi avem în noi puteri de viaţă care ţâşnesc înmuguritoare, dar ele nu ne fac să reflectăm, ci ne lasă, dimpotrivă, neputincioşi, fără conştienţă. Cele care distrug, puterile morţii, care acţionează de asemenea continuu în noi, dar sunt învinse în timpul somnului de puterile de viaţă până la sfârşitul existenţei, când se acumulează în noi, pentru a ne face să murim la o anumită dată, aceste puteri ale morţii trebuie să fie continuu în noi. Şi ele sunt cele care ne permit reflectarea, conştienţa. Dar aceasta este o caracteristică a omului actual. O rasă tânără, un popor tânăr suferă, ca să spunem aşa, de un surplus de puteri de viaţă. Omul are atunci întotdeauna acest sentiment: sângele meu se loveşte tot timpul de pereţii corpului meu. Eu nu-l pot reţine. Conştienţa mea nu vrea să reflecteze. Din cauza tinereţii mele, eu nu-mi pot realiza întreaga omenie.
Nu erau, evident, oameni obişnuiţi cei care vorbeau astfel, ci iniţiaţii din misterii, cei care mai dirijau şi orientau pe atunci încă întregul mers al evenimentelor istorice. Un asemenea popor avea deci prea multă tinereţe, prea multă putere de viaţă, prea puţin din ceea ce permite reflectarea. Atunci, aceşti oameni se porneau la drum, cucereau o regiune unde trăia o populaţie mai bătrână şi care luase în ea anumite puteri ale morţii, fiindcă începuse decadenţa ei. Ei porneau la drum şi supuneau această populaţie. Nu era nevoie să intervină o înrudire de sânge între cuceritori şi sclavii lor. Ceea ce se întâmpla în mod inconştient în domeniul sufletesc între cuceritori şi sclavii lor, atenua efectul tinereţii şi acţiona până asupra puterii de reflecţie. Cuceritorul care îşi crease o curte unde stăpânea asupra sclavilor săi, nu aştepta de la ei decât o influenţă asupra conştienţei sale. Îi era suficient să-şi dirijeze gândirea asupra sclavilor săi şi, dacă pot spune, nepăsarea sa naturală era înfrânată; se năşteau conştienţa, reflecţia.
Ceea ce astăzi trebuie să atingem în mod individual, era atunci atins în viaţa în comun cu ceilalţi oameni. Se simţea nevoia de a avea, ca să spunem aşa, în jur o populaţie care avea în ea mai multe puteri de moarte decât putea avea o populaţie războinică ce devenea cuceritoare, dar care era încă prea tânără pentru a ajunge la o deplină reflecţie. Aceasta trebuia să ducă lupta de care avea omenirea ei nevoie, învingând o altă populaţie. Şi astfel, aceste războaie ale vechiului Orient, adesea atât de cumplite şi care ne apar astăzi atât de barbare, nu sunt nimic altceva decât impulsuri ale evoluţiei omenirii. Ele trebuiau să aibă loc. Sunt impulsuri ale evoluţiei omenirii. Omenirea nu s-ar fi putut dezvolta pe Pământ, dacă nu ar fi avut loc aceste lupte şi aceste războaie care astăzi nu par barbare.
Iniţiaţii misteriilor vedeau deja lumea aşa cum o vedem noi astăzi, dar ei o abordau cu o altă stare sufletească, cu un alt fel de a gândi. Ceea ce vedeau ei în contururi, aşa cum vedem noi astăzi, cu percepţia noastră senzorială, lucrurile exterioare, având contururi clare, era odinioară pentru ei ceea ce venea de la zei, asemenea cu ceea ce venea de la zei şi pentru conştienţa omenească. Căci cum privea lucrurile iniţiatul de altădată?
Să ne gândim, de exemplu, la un fulger. Să presupunem o formă de fulger foarte clară, aşa cum poate vedea omul actual (vezi desenul 3, de deasupra). Omul de altădată nu-l vedea astfel. El vedea aici entităţi spirituale vii care se mişcau (galben), şi formele clare ale fulgerului dispăreau complet. Aceste fiinţe spirituale alcătuiau o oștire în marș sau o procesiune de ființe spirituale, care înaintau înghesuindu-se deasupra sau în spaţiul cosmic. Fulgerul însuşi, nu-l vedea. Iniţiatul vedea aceste fiinţe spirituale planând în spaţiul cosmic. Pentru iniţiat cu viziunea pe care o dezvoltase el, fulgerul putea apărea şi aşa cum îl vede astăzi oricine; în timp ce imaginea fiinţelor spirituale se estompa treptat, pentru ca apoi să dispară. Modul în care vede astăzi orice om natura, a trebuit să fie cucerit, în vechile timpuri, mai întâi prin iniţiere. Şi cum erau resimţite lucrurile? Nu erau deloc resimţite cu indiferenţa cu care se primesc astăzi cunoştinţele sau adevărurile. Erau resimţite într-o stare complet impregnată de moralitate. Şi când evocăm ceea ce se întâmpla cu discipolii din misterii, trebuie să spunem: Ei au fost conduşi la această viziune a naturii, care a devenit mai târziu normală şi accesibilă oricui, şi că pe atunci numai puţini ajungeau la aşa ceva, trecând prin trăiri şi încercări interioare severe. Dar atunci ei aveau, în mod firesc, următorul sentiment. Iată omul ajunge aici cu conştienţa sa obişnuită. El vede acest cortegiu de fiinţe elementare plutind prin aer. Dar chiar prin faptul că are această viziune, el este lipsit de voinţa omenească liberă. El este în întregime dăruit lumii spiritual-divine. Căci în acest vis semi-treaz, în această veghe semi-visătoare, voinţa nu era liberă, ea era voinţă divină ce se revărsa în om. Şi iniţiatul care vedea fulgerul detaşându-se din această imaginaţiune, îl resimţea în aşa fel încât, cu ajutorul iniţiatorului său, era condus să spună: Eu trebuie să fiu un om care să aibă voie să se deplaseze în lumea fizică fără zei, pentru ca, în ceea ce mă priveşte, zeii să acopere cu un voal cuprinsul universului. Căci ceea ce apărea astfel în contururi nete era, ca să spunem aşa, conţinutul cosmic refulat de zei, care era dat iniţiatului pentru a deveni independent de divinitate.
Vă daţi seama că situaţia unui iniţiat ar fi devenit insuportabilă, dacă el nu ar fi cunoscut şi momente compensatoare. Însă astfel de momente existau. Căci dacă, pe de o parte, iniţiatul învăţa să vieţuiască Asia ca fiind părăsită de Dumnezeu şi de spirit, el beneficia, pe de altă parte, de o stare de conştienţă şi mai profundă decât cea care îl condusese la ierarhia a doua. Prin lumea sa lipsită de zei, el învăţa să cunoască lumea Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor.
Într-un anumit moment al evoluţiei asiatice, aproximativ pe la mijlocul ei – vom vorbi despre acest lucru mai amănunţit ulterior –, aceşti iniţiaţi dobândiseră o stare de conştienţă care le permitea să se deplaseze pe Pământ şi să vadă regnurile terestre aproximativ aşa cum le vede omul modern; dar ei le resimţeau, înainte de toate, în membrele lor. Ei îşi simţeau membrele eliberate de zei, într-o materie pământească lipsită de zei. Dar, în schimb, în această lume lipsită de zei, ei întâlneau divinităţile superioare ale Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor. Iniţiatul nu învăţa să cunoască doar acele fiinţe spirituale gri-verzui, care erau imaginea pădurilor, imaginea arborilor, ci, ca iniţiat, învăţa să cunoască şi pădurea lipsită de spirit dar, în compensare, el întâlnea tocmai în pădure pe aparţinătorii primei ierarhii, fiinţele din sfera Serafimilor, Heruvimilor sau Tronurilor.
Toate acestea, avute în vedere în configuraţia socială, constituie tocmai esenţialul în devenirea istorică a vechiului Orient. Şi puterile care fac să continue evoluţia sunt cele care caută compensarea între rasele tinere şi cele bătrâne, pentru ca rasele tinere să poată deveni mature prin contactul cu cele bătrâne, în fapt, datorită sufletelor supuse dominaţiei lor. Oricât de departe privim spre Asia, peste tot găsim că rasele tinere, care prin ele însele nu pot deveni chibzuite, caută precauţiunera în cucerire. Dar dacă, de la Asia, noi ne întoarcem privirea spre Grecia, constatăm că acolo se întâmplă altceva. În Grecia, în epocile de înflorire a civilizaţiei sale, exista o populaţie care înţelesese ce înseamnă a îmbătrâni, dar care nu se gândea să pătrundă cu spiritualitatea experienţa bătrâneţii. Eu v-am atras atenţia asupra acestei gândiri caracteristice a grecilor: „Mai bine un cerşetor pe Pământ, decât rege în împărăţia umbrelor” [ Nota 3 ]. Grecul nu reuşea să se acomodeze nici cu moartea din lumea exterioară, nici cu moartea din lăuntrul omului. El nu reuşea să se acomodeze, şi cu toate acestea avea această moarte în el. La greci nu exista deci o dorinţă de reflectare, care ar fi putut deveni impuls în ei; ceea ce exista în ei era spaima în faţa morţii. Popoarele orientale tinere nu resimţeau această spaimă în faţa morţii, căci atunci când oamenii ca rasă nu puteau vieţui în mod corect moartea, se lansau în cuceriri.
Acest conflict interior cu moartea apare la greci ca impuls interior omenesc, ce i-a condus la ceea ce ni se istoriseşte sub numele de Războiul troian. Grecii nu aveau nevoie să caute moartea la o populaţie străină pentru a cucerii reflectarea, dar din cauza fricii ei aveau nevoie să cunoască secretul lăuntric plin de viaţă al morţii. Şi aceasta a condus la acel conflict între grecii ca atare, şi oamenii din care se trăgeau ei din Asia. Războiul troian a fost un război al neliniştii, un război al spaimei. Vedem cum în Războiul troian se opun, pe de o parte, reprezentanţii culturii preoţeşti din Asia Mică şi, pe de altă parte, grecii, care simţeau deja moartea în ei, dar nu reuşeau s-o înţeleagă. Restul populaţiei orientale, care întreprindea cuceriri, voia moartea pe care nu o avea; grecii aveau moartea, dar nu ştiau ce să facă cu ea. Ei aveau nevoie de o cu totul altă intervenţie, pentru a reuşi să se descurce cu moartea. Ahile, Agamemnon, toţi aceşti oameni poartă moartea în ei, dar nu ştiu ce să facă cu ea. Ei privesc atunci spre Asia. Şi acolo, în Asia, se afla o populaţie care era în situaţia inversă, care suferea de o stare sufletească exact opusă: Acolo oamenii nu resimţeau moartea tot atât de intens ca grecii, ci o resimţeau ca pe ceva care, în fond, sfidează viaţa.
Homer a exprimat aceasta [ Nota 4 ] într-un mod, într-adevăr, minunat. Peste tot unde troienii sunt opuşi grecilor (gândiţi-vă la figurile reprezentative ale lui Hector şi Ahile), peste tot se subliniază această opoziţie. Şi în această opoziţie se exprimă ceea ce se întâmplă la frontiera dintre Asia şi Europa. Asia avea, în această veche epocă, un excedent de viaţă asupra morţii, şi avea nostalgia morţii. Europa din teritoriul grecesc avea în om un excedent de moarte cu care nu ştia ce să facă. Europa şi Asia se aflau astfel în opoziţie, din două puncte de vedere: pe de o parte trecerea de la amintirea ritmică la amintirea temporală, pe de altă parte o trăire absolut diferită faţă de moarte, în organizaţia omenească.
Vom studia mâine-dimineaţă,în următoarea conferinţă, această opoziţie, pe care nu o pot decât schiţa astăzi, la sfârşitul acestor consideraţii, pentru a cunoaşte aceste treceri decisive în evoluţia omenirii, care au dus din Asia în Europa, şi fără a căror înţelegere, în fond, nu se poate înţelege nimic nici din evoluţia prezentă a omenirii.
