Considerațiile asupra karmei pe care le-am prezentat aici în ultimul timp ne-au condus la examinarea unor cazuri particulare, precis determinate, de înlănțuiri karmice, și au menirea de a aduna materialul care să ne permită să judecăm nu numai legăturile care se referă la oamenii individuali, ci și corelațiile care constituie istoria. De aceea, la exemplele deja tratate aș vrea să mai adaug astăzi și mâine anumite amănunte, astăzi prezentând unele elemente pregătitoare, și adăugând mâine considerațiile karmice.
Dumneavoastră veți fi văzut că studierea raportului dintre o viață pământească și o alta trebuie să se bazeze întotdeauna pe anumite simptome precis determinate, pe anumite fapte particulare, de la care trebuie să pornim, și care să ne conducă apoi la perceperea legăturilor concrete. V-am arătat, la cazurile pe care vi le-am expus cu îndrăzneală, unde trebuie să fie căutate în special aceste puncte de reper particulare.
Astăzi, pentru a pregăti, cum tocmai am spus, conferința de mâine, aș vrea să vă prezint anumite cazuri, dar rezolvarea enigmei lor o voi da abia mâine.
Aș vrea mai întâi să semnalez interesul deosebit pe care îl poate trezi o personalitate sau alta. Voi vorbi despre niște personalități istorice, sau despre altele, care aparțin vieții obișnuite. Interesul deosebit pe care aceste personalități îl pot trezi în noi ne poate deja conduce să căutăm într-un fel legăturile de la o viață la alta. Iar cel care le poate căuta în mod just, acela poate apoi, de fapt, să le și găsească. Căci dumneavoastră veți fi remarcat, tocmai după felul în care am prezentat lucrurile, că cercetarea justă este de o importanță esențială.
Acum – ne vom continua neapărat, oricât de riscant ar fi, considerațiile îndrăznețe, fără a ne lăsa abătuți –, acum, așadar, oricare ar fi atitudinea pe care o adoptăm față de această personalitate, Garibaldi [Nota 83] este o personalitate europeană interesantă a secolului al 19-lea, care, cu siguranță, și-a dobândit un loc în istoria secolului al 19-lea într-un mod absolut straniu. Să-l privim astăzi cu titlul de pregătire, așa cum am spus, și eu vă voi expune mai ales acele lucruri care îl pot conduce pe cercetătorul spiritual să vadă înlănțuirile pe care le vom studia mâine.
Garibaldi este într-adevăr o personalitate care a luat parte, ca să spunem așa, la viața întregului secol al 19-lea într-un mod extraordinar de semnificativ; el s-a născut la 1807 și a fost activ până în a doua jumătate a secolului, având un rol pregnant. Aceasta este deja o expresie caracteristică a naturii unui om, în special pentru această epocă a secolului al 19-lea.
Dacă studiem elementele spirituale esențiale ale acestei vieți, constatăm că el este fiul unui om sărac din Nisa, al unui om sărac, care lucra în slujba Navigației, un copil puțin înclinat să participe la ceea ce îi poate oferi omului educația curentă, un copil care nu este deloc un elev bun, dar care are un interes viu pentru tot ceea ce este omenesc, sub formele cele mai variate. Ceea ce i s-a spus la școală l-a incitat în foarte mare măsură, dar nu să fie atent la ceea ce se întâmplă în clasă, ci mai curând să chiulească de la școală. Dar când putea găsi o carte care să-l intereseze – deși, când profesorul voia să le arate copiilor, în felul său, ce este lumea, lui i-ar fi plăcut mult mai mult s-o zbughească pe plajă sau în pădure, –, când găsea o carte, atunci, pe de altă parte, el o putea părăsi cu greu dacă era o carte care îi stârnise interesul. Putea rămâne multă vreme culcat pe pământ, cu burta la soare, și se lipsea chiar și de mâncare, adâncindu-se cu totul într-o asemenea carte.
Dar ceea ce îl interesa înainte de toate era lumea. S-a pregătit de timpuriu pentru a se adapta meseriei tatălui său și a luat parte, fie sub îndrumare, fie, mai târziu, pe cont propriu, la călătorii pe mare; a navigat mult pe Adriatica și a participat la tot ceea ce era posibil în prima jumătate a secolului al 19-lea. Era pe vremea când liberalismul, democrația, nu-și impuseseră încă schemele reglementărilor polițienești și pe mare, când mai exista încă o anumită libertate de mișcare în viață. Și atunci, lui i s-a întâmplat, așa cum ți se întâmplă atunci când poți – mai mult sau mai puțin – să faci ceea ce vrei, i s-a întâmplat ca vasul său să fie capturat de trei sau de patru ori, cred, de pirați, care l-au făcut prizonier. Dar el nu era doar genial, el era și șiret; a putut să le scape de fiecare dată, și chiar foarte rapid.
El a crescut, așadar, trăind mereu de fapt în vasta lume – așa cum am spus, nu am intenția să-i prezint biografia, ci numai câteva trăsături caracteristice individuale, care ne vor putea conduce mâine la niște considerații importante –, el a primit o impresie deosebit de vie a legăturii lăuntrice pe care ființa sa o poate avea cu lumea, când, odată, pe când era deja destul de mare, a fost adus pe uscat de tatăl său, și tocmai la Roma, de unde și-a putut îndrepta privirea asupra Italiei. Trebuie să fi fost ceva deosebit tocmai în această privire îndreptată asupra Italiei în momentul când a ajuns la Roma, ceva deosebit trebuie să-i fi traversat sufletul. Într-adevăr, atunci când parcurgea mările cu mateloții săi, oameni foarte ageri, dar care nu aveau nici un interes deosebit, care rămâneau pasivi față de condițiile vieții de atunci, ei îi lăsau uneori o impresie care-l putea aduce la disperare, fiindcă ei nu aveau nici un entuziasm pentru ceea ce este cu adevărat uman, acest entuziasm care se trezise în sufletul său foarte devreme și sub o formă genială.
Un fel de viziune, aș spune, trebuie să-i fi cuprins sufletul, cu ocazia acestei sosiri la Roma, ceva care vine să schițeze în fața ochilor săi rolul pe care el îl va juca mai târziu în eliberarea Italiei. Și, datorită condițiilor în care se găsea, el devine în prima parte a secolului al 19-lea ceea ce un om putea deveni pe atunci foarte ușor: devine, propriu-zis, un republican fanatic, anticatolic, anticlerical fanatic, un om care și-a propus în mod clar să facă tot ceea ce îi stă în puteri pentru fericirea omenirii, și care și-a promis să și acționeze, într-adevăr, în consecință.
El a participat atunci la tot felul de mișcări, active în Italia în această primă jumătate a secolului al 19-lea, în sânul unor cercuri reduse ca număr; i s-a întâmplat atunci, pentru prima dată – cred că avea deja treizeci de ani sau în jur de treizeci –, să-și citească numele în ziar, ceea ce avea altădată mult mai multă importanță decât astăzi. Dar în această citire a numelui său într-un ziar era tocmai mâna destinului său deosebit, fiindcă mâna destinului era în faptul că a citit în ziar anunțul despre condamnarea sa la moarte. Așadar el s-a citit în ziar pentru prima dată în anunțul despre condamnarea sa la moarte. Iată, în orice caz, o trăsătură caracteristică, căci așa ceva nu i se întâmplă oricui, nu-i așa?
Lui nu i-a fost permis – și acest lucru este foarte caracteristic, căci încă de pe atunci entuziasmul său era prezent – nu i-a fost permis să intervină în acel moment în condițiile care domneau în Italia sau în Europa, ci destinul i-a impus să plece mai întâi în America, și să participe acolo la tot felul de mișcări de eliberare până spre anul 1848. Dar a rămas întotdeauna un om cu totul deosebit, înzestrat cu niște calități individuale foarte specifice. Ceea ce tocmai am menționat deja, și anume că și-a citit numele pentru prima dată într-un ziar sub forma unei condamnări la moarte, este o trăsătură foarte aparte a vieții sale, dar el a mai trăit o împrejurare a biografiei sale, ceva care nu li se întâmplă multor oameni. El a cunoscut-o într-adevăr pe femeia împreună cu care și-a întemeiat apoi fericirea vieții sale, a cunoscut-o pe o cale cu totul deosebită, și anume, când se afla pe mare și, de pe vas, privea pământul din depărtare printr-o lunetă. Iată un mod de a te îndrăgosti, care nu se întâlnește, desigur, la mulți oameni: privind printr-o lunetă.
Dar atunci destinul i-a permis să facă foarte ușor cunoștință cu această femeie, despre care el a spus, la prima vedere – dar, cum spuneam, la prima vedere printr-o lunetă –, că este aleasa lui. Căci, bineînțeles, el s-a îndreptat imediat spre uscat, urmând direcția percepută prin lunetă, și a întâlnit un domn care l-a invitat la o gustare. Și, atunci când a acceptat invitația, s-a văzut că acest om era tatăl persoanei pe care el o zărise prin lunetă. Dar ea știa numai portugheza, el numai italiana; însă biograful său ne asigură, și acest lucru pare a fi exact, că tânăra femeie, deși neînțelegând decât portugheza, a înțeles imediat declarația lui de dragoste, foarte scurtă de altfel, și care pare a nu fi fost compusă decât din aceste cuvinte: Noi trebuie să ne unim pentru toată viața – spuse în italiană. Și, într-adevăr, unirea lor a fost de o lungă, foarte lungă durată.
Această personalitate a luat parte la toate călătoriile teribil de aventuroase pe care Garibaldi le-a întreprins în America de Sud; și există anumite aspecte tulburătoare. De exemplu, acesta: Se răspândise zvonul că Garibaldi fusese ucis într-o luptă. Soția lui s-a repezit pe câmpul de luptă, ridicând un cap după altul, căutându-l pe Garibaldi. După o lungă căutare și trecând prin multe peripeții, ea l-a regăsit viu.
Este, într-adevăr, emoționant să aflăm că în cursul acestei călătorii pline de peripeții în căutarea lui Garibaldi, care a durat multă vreme, ea a adus pe lume un copil fără cea mai mică asistență; ca să nu-i fie frig, ea l-a legat de gâtul ei cu o eșarfă și i-a ținut multă vreme de cald cu pieptul ei. Această perioadă americană din activitatea lui Garibaldi este marcată într-adevăr de niște aspecte profund tulburătoare.
Atunci când în Europa, spre mijlocul secolului al 19-lea, s-au răspândit printre oameni diferite impulsuri de libertate, Garibaldi nu a mai rămas în America, s-a reîntors în patria sa. Și este destul de cunoscut faptul că, din acel moment, desfășurând activitatea cea mai intensă și mai vie, unind grupurile libere în condițiile cele mai dificile, el a contribuit să facă din Italia ceea ce a devenit ea; și nu numai că a contribuit, ci el a fost adevăratul creator a ceea ce s-a înfăptuit.
O anumită trăsătură de caracter se manifestă acum în viața sa cu o forță deosebită. În toate privințele, el era o ființă independentă, un om care, propriu-zis, în mod naiv, aș spune, vedea în toate împrejurările lucrurile în mare și nu se preocupa decât de ceea ce pornea din impulsurile sale cele mai intime. Și astfel, este într-adevăr foarte ciudat faptul că a făcut totul pentru a aduce să domnească în Italia dinastia lui Victor Emanuel [Nota 84], când, de fapt, unificarea și eliberarea Italiei au fost opera sa. Aceste lucruri, cum a cucerit el Neapole, Sicilia, cu forțe militare relativ slabe, nedisciplinate, dar entuziaste, astfel încât viitorul rege al Italiei nu a mai avut decât să intre în regiunile pe care Garibaldi le cucerise pentru regat, cum, cu toate acestea, familia regală și anturajul acesteia nu a făcut nimic pentru a-l omagia pe Garibaldi cum se cuvine pentru ceea ce făcuse, acestea sunt lucruri care ne fac o profundă impresie. Căci, în fond, pentru a spune lucrurilor pe nume, ar trebui să afirmăm următoarele: dinastia de Savoya îi datora totul lui Garibaldi și ea s-a arătat ingrată în cel mai înalt grad; ea nu i-a rezervat decât dovezile de politețe necesare, de la care nu se putea sustrage.
Astfel, de exemplu, cu ocazia intrării în Neapole, pe care el îl cucerise pentru dinastia regală, napolitanii îl considerau pe Garibaldi drept adevăratul eliberator și îl salutau cu o furtună de aclamații de îndată ce apărea. Ar fi fost imposibil ca viitorul rege al Italiei să intre în Neapole fără să-l aibă pe Garibaldi alături. Ar fi fost imposibil. Dar consilierii s-au opus la aceasta cu mare fermitate. Desigur, mulți asemenea consilieri se disting prin vederea lor scurtă; dacă Victor Emanuel nu ar fi fost înzestrat cu un anumit instinct, și dacă Garibaldi nu s-ar fi aflat alături de el, cu bluza sa roșie, cu ocazia intrării în Neapole, regele, cu siguranță, nu ar fi fost primit cu aclamații, care de altfel se îndreptau spre Garibaldi, nu spre regele Italiei, ci el ar fi fost, în mod absolut sigur, fluierat. Acest lucru poate fi afirmat cu o certitudine precisă, absolută; asta s-ar fi întâmplat dacă regele ar fi intrat în Neapole fără Garibaldi.
Și așa a fost de fapt la fiecare pas. Cu ocazia unei campanii în Italia Centrală, el este cel care a făcut, în realitate, totul. Generalii regelui și regele au ajuns – nu știu, în asemenea cazuri, pentru a ne exprima discret, noi spunem – prea târziu: totul fusese rezolvat de Garibaldi. Dar atunci când a apărut armata, cu generalii ei acoperiți de decorații, și s-a aflat în fața armatei lui Garibaldi, care nu era decorat și care era îmbrăcat destul de modest, generalii au declarat: Noi nu putem călări alături de armata lui, asta nu se face. Dar Victor Emanuel, așa cum am spus, era înzestrat cu un anumit instinct. El l-a adus pe Garibaldi alături de el, iar generalii, care îi erau ostili, au fost nevoiți să se amestece cu oamenii acestuia din urmă. Acestor generali părea a li se fi lungit nasul, ei păreau a suferi de crampe la stomac. Și apoi, ajungem la aceasta: În momentul intrării într-un oraș, Garibaldi, care, în realitate, făcuse totul, trebuia să formeze ariergarda, trebuia să-i lase să treacă pe ceilalți înaintea lui. Acesta este un caz în care cei care nu făcuseră nimic au intrat totuși primii, înaintea lui Garibaldi și a garibaldienilor săi.
Esențialul îl constituie aceste stranii coincidențe ale destinului. Tocmai aceste coincidențe ale destinului conduc la niște relații karmice pe care dumneavoastră trebuie să le percepeți. Căci, nu-i așa, de fapt, a-ți citi propriul nume pentru prima dată într-un text al condamnării tale la moarte, sau a-ți găsi propria soție cu ajutorul unei lunete, acestea sunt lucruri care nu au de-a face în mod direct cu libertatea sau nelibertatea umană. Acestea sunt niște înlănțuiri ale destinului care se desfășoară alături de ceea ce rămâne, cu toate acestea, drept libertate a omului. Dar aceste lucruri, de care putem fi siguri că sunt înlănțuiri ale destinului, sunt în același timp ceva care trezește puternice impulsuri pentru a studia în mod practic natura karmei.
Ei bine, în cazul unor asemenea personalități, elementele secundare ale vieții sunt și ele, aș spune, caracteristice. În cazul unor asemenea personalități, acestea sunt niște elemente secundare autentice, puternice. Vedeți dumneavoastră, Garibaldi era ceea ce se numește un bărbat frumos. El avea un foarte frumos păr blond închis, era, în general, foarte frumos. Părul său blond închis era buclat, și femeile îl iubeau mult. Acum, din cele câteva trăsături ale soției sale, despre care v-am amintit, pe care el a găsit-o datorită lunetei sale, putem deduce, bineînțeles, numai tot ce poate fi mai bun, mai interesant, putem vorbi de marele ei devotament; dar ea pare totuși a fi fost geloasă! Ea, se pare, nu a fost lipsită de gelozie.
Și ce a făcut Garibaldi atunci când, după cum se pare, gelozia ei a luat într-o bună zi mari proporții? El și-a tuns pletele blonde și s-a ras pe cap, încât părea chel. Acestea se petreceau încă în America. Și toate acestea fac parte dintre trăsăturile care arată într-adevăr cum intervin în viață necesitățile destinului.
Garibaldi a devenit apoi o celebritate în Europa, după ce și-a realizat opera în Italia; orice călător care parcurge astăzi Italia știe bine că a merge din oraș în oraș înseamnă a trece de la o statuie a lui Garibaldi la alta. Dar au existat și perioade când în toate locurile din afara Italiei numele de Garibaldi era rostit cu un interes imens și cu o mare admirație, când, de asemenea, femeile purtau, să spunem, la Köln sau la Mainz, bluze roșii, în onoarea sa – bluza roșie era uniforma garibaldienilor –, fără a mai vorbi de Londra: a purta bluză roșie devenise o modă.
Iată încă o trăsătură interesantă: Când a izbucnit războiul franco-german, în 1870, Garibaldi, îmbătrânit, s-a pus la dispoziția francezilor. Lucru interesant, el a fost singurul care, cu o anumită ocazie, deși era exersat în practica războiului de partizani, pe care l-a condus adesea în Italia și în America, el a fost singurul, în acest război relativ obișnuit, care a putut să pună mâna pe un drapel german, pe care a trebuit să-l scoată de sub o grămadă de oameni ce voiseră să-l apere cu trupul lor. Garibaldi a pus mâna pe drapel. Dar cum, pe de altă parte, el a fost cuprins de un profund respect față de oamenii care făcuseră un zid de apărare a drapelului din propriile lor trupuri, după ce a pus mâna pe drapel, l-a reînapoiat celor cărora le aparținea. Bineînțeles, după aceea, cu ocazia unei adunări, el a fost fluierat pentru că a acționat astfel.
Aici este vorba, nu-i așa, nu numai de o viață interesantă, ci, în realitate, de un om care se detașează, într-un mod deosebit de caracteristic, se detașează de un întreg ansamblu de mari personalități apărute în secolul al 19-lea! Celelalte personalități care apăruseră în același domeniu nu acționau, desigur, împinse de impulsuri tot atât de originare, tot atât de elementare și tot atât de primare și totuși, atât de geniale. Ele erau poate capabile să conducă mari armate, să acționeze în mod mai clasic, dar nici una nu era animată de un entuziasm atât de autentic, atât de originar, pentru ceea ce năzuiau să realizeze pe această cale, într-o epocă atât de adânc scufundată deja în materialism.
Aceasta este, așadar, una dintre personalitățile despre care voiam să vă vorbesc. Așa cum spuneam, astăzi am oferit elementele pregătitoare, mâine voi încerca să arăt rezolvarea enigmelor.
O altă personalitate vă este foarte bine cunoscută, cel puțin după nume; dar tocmai această personalitate este, în ceea ce privește studiul karmei, extraordinar de interesantă: este vorba de Lessing [Nota 85].
Vă voi spune că m-au interesat întotdeauna foarte mult relațiile de viață ale lui Lessing. Acest om este, propriu-zis, întemeietorul jurnalismului de bună calitate, aș spune, al jurnalismului care are substanță, al acelui jurnalism care mai vrea și altceva.
Totodată, Lessing se străduia, în prezența elementului aristocratic, care în epoca anterioară constituia în sfera culturală singurul obiect al activității poetului și dramaturgului, să introducă în dramă elementul burghez, viața, viața legată de destinele oamenilor ca atare, și nu în măsura în care aceste destine depind de rangul social sau de altceva de acest fel. Lessing voia să aducă pe scenă conflictele pur umane.
În acest sens, el a abordat mai multe probleme mari, cum este cea a limitelor picturii și poeziei, pe care el a încercat să le fixeze în «Laokoon» [Nota 86]. Dar aspectul cel mai interesant este energia cu care a apărat el ideea de toleranță. Luați numai «Nathan Înțeleptul» [Nota 87], și veți vedea cum această idee de toleranță este intens de vie la el, cum, inserând în «Nathan» parabola celor trei inele, Lessing a vrut să arate cum diferitele confesiuni religioase au luat-o pe un drum greșit, cum cele trei religii principale au deviat de la forma lor originară, cum nici una din cele trei nu mai este autentică, cum ele trebuie să înceapă să o caute pe cea autentică, originară, care s-a pierdut. Astfel încât aici toleranța este legată de o idee extraordinar de profundă.
Interesant, la Lessing, mai este dialogul său între francmasoni, intitulat «Ernst și Falk» [Nota 88], și altele, care își au izvorul în francmasonerie. Pentru cel care este capabil să judece ce înseamnă, în secolul al 18-lea, ceea ce a produs el în calitate de cercetător, de istoric și, de asemenea, de critic al vieții religioase, este ceva foarte emoționant. Trebuie numai să putem evoca în fața sufletului nostru personalitatea lui Lessing în ansamblul ei.
Desigur, nu putem face deloc acest lucru, dacă, pe de o parte, să spunem, am vrea să citim ceva de felul lucrării în două volume a lui Erich Schmidt [Nota 89] despre Lessing, care se consideră ca definitivă, căci ființa care este descrisă acolo nu este Lessing, este o marionetă fabricată din diferitele părți ale omului, și despre care se spune că ea l-ar fi scris pe «Nathan» și că l-ar fi scris pe «Laokoon». Dar acestea sunt simple afirmații conform cărora cel despre care vorbește biografia ar fi scris aceste lucrări. Și într-un mod asemănător sunt concepute și celelalte biografii ale lui Lessing.
Ne facem o idee aproximativă despre Lessing dacă percepem puterea cu care își aruncă el frazele pentru a-și atinge adversarul. El începe propriu-zis prin a angaja o polemică precaută, dar care în același timp își nimerește întotdeauna ținta, în legătură cu civilizația Europei Centrale. În această privință, dacă vrem să aprofundăm legăturile interioare ale vieții sale, trebuie să ținem seama de o nuanță neobișnuită a caracterului său. Pe de altă parte, cel care are un simț pentru a percepe caracterul tăios, chiar causticitatea, care apare adesea în opere ca «Dramaturgia de la Hamburg» [Nota 90], de exemplu, nu va face ușor legătura – dar trebuie s-o facă, pentru a-l înțelege – cu ceea ce a scris Lessing într-o scrisoare [Nota 91] când s-a născut fiul său, care a murit imediat după naștere. Lessing a scris cam așa: Da, el a părăsit aproape imediat această vale a plângerii. El a făcut astfel lucrul cel mai bun pe care îl poate face un om. – Iată textul aproximativ, pe care eu nu-l pot cita ad litteram. Aceasta înseamnă că durerea este exprimată sub o formă deosebit de cutezătoare, dar această durere nu este, de aceea, mai puțin profundă decât aceea a cuiva care nu știe decât să plângă. Felul în care și-a exprimat durerea, faptul că a putut medita asupra lui însuși în durerea sa, acest lucru era specific cuiva care știa totodată, când se angaja într-o polemică, să pornească la asalt cu o energie extraordinară. Acest fapt este ceea ce ne frânge inima când citim această scrisoare pe care Lessing a scris-o când i-a murit fiul imediat după naștere, în timp ce mama copilului era grav bolnavă.
Apoi, Lessing a avut acest destin ciudat – un fapt, pur și simplu, caracteristic, pentru cel care vrea să cerceteze la el înlănțuirile karmice – să lege prietenie la Berlin cu un om care, aș putea spune, era, prin fiecare caracteristică a vieții sale, contrariul lui Lessing: Nicolai [Nota 92].
Vedeți dumneavoastră, Lessing, despre care se putea spune – deși acest lucru nu este întru totul exact, dar este totuși ceva ce-l caracterizează –, despre care se putea spune că nu visa niciodată din cauză că avea o inteligență atât de ascuțită, tocmai prin aceasta este el, cum vom vedea mâine, o personalitate extraordinar de importantă, prin legăturile sale spirituale, pentru cercetătorul spiritual. Dar exista ceva la Lessing care făcea ca fiecare din frazele sale să fie minunată prin traiectoria ei, prin siguranța și precizia cu care își dobora în luptă adversarul. La Nicolai, era invers. El era tipul conformistului, un adevărat filistin. El era, desigur, prieten cu Lessing, dar era totuși un filistin tipic, care avea viziuni, cele mai stranii viziuni.
Lessing, omul genial, nu avea viziuni, nici chiar vise. Dar filistinul Nicolai suferea de viziuni. Ele apăreau, pentru a nu dispărea decât atunci când i se puneau lipitori, pentru ca el, filistinul Nicolai, să nu mai fie în permanență asaltat de ceea ce venea din lumea spirituală.
Fichte [Nota 93] a scris o lucrare foarte interesantă împotriva lui Nicolai. El a vrut de fapt să descrie filistinismul german, luându-l pe Nicolai ca exemplu simptomatic. Și totuși, acest Nicolai era chiar prietenul lui Lessing.
Mai găsim apoi la Lessing încă o altă trăsătură foarte ciudată. În privința concepției sale despre lume, el s-a ocupat mult de doi filosofi: Leibnitz [Nota 94] și Spinoza. Trebuie să spun că eu am ales uneori, ca activități secundare, lectura lucrărilor în care se demonstra, pe de o parte, că Lessing ar fi fost un adept al lui Leibnitz, și lectura altor lucrări, care demonstrau, la rândul lor, pe baza unor motive încă și mai solide, că el ar fi fost un adept al lui Spinoza. Dar aceste două filosofii își stau în lume față în față, ca două filosofii opuse. Se poate spune în mod clar că, în realitate, nu putem distinge dacă Lessing, acest om perspicace, a fost un adept al lui Leibnitz sau un adept al lui Spinoza – ei se situează pe poziții diametral opuse. Spinoza: panteist, monist; Leibnitz: monadist, așadar, neadmițând decât existența ființelor individuale, absolut individualist. Dar nu putem distinge dacă Lessing a fost un adept al lui Leibnitz sau un adept al lui Spinoza. – Și, când îl examinăm din această perspectivă, nu ajungem de fapt la nici o concluzie, nu ne putem face o judecată definitivă.
La sfârșitul vieții sale, acest Lessing a scris un mic tratat ciudat: «Educarea neamului omenesc» [Nota 95], spre sfârșitul căruia, și fără nici o legătură, vedem apărând ideea vieților pământești repetate. Lucrarea tratează despre educarea neamului omenesc, arătând cum omenirea parcurge, prin perioade succesive, o dezvoltare, o evoluție, de-a lungul civilizațiilor, cum zeii le-au pus în mână oamenilor prima Carte elementară, Vechiul Testament, apoi a doua Carte elementară: Noul Testament, și cum în viitor va veni o a treia Carte pentru educarea neamului omenesc.
Mica lucrare se termină printr-o scurtă prezentare a faptului că omul trăiește vieți pământești succesive. Și apoi, din nou, într-un fel ce corespunde întru totul caracterului lui Lessing, el spune: Oare această idee a vieților pământești succesive – nu aceasta este expresia pe care el o întrebuințase, dar acesta îi este desigur sensul – trebuie să fie absurdă fiindcă ea a apărut în timpurile primitive, când oamenii încă nu erau corupți de înțelepciunea școlară? – Textul se termină printr-un adevărat elogiu al vieților succesive, cuprinzând frumoasele cuvinte care arată că omul trece din viață pământească în viață pământească: „Întreaga eternitate nu este ea a mea?”
Odinioară mai puteai întâlni, și poate mai poți întâlni încă și astăzi dacă ai contacte cu lumea, oameni care îl apreciază, propriu-zis, foarte mult pe Lessing, dar care resping această lucrare despre «Educarea neamului omenesc». De fapt, nu poți înțelege bine natura sufletească a acestor persoane. Ele acordă cea mai înaltă prețuire unui om atât de genial, dar resping ceea ce dă el omenirii în momentul deplinei sale maturități. Este simplu: el a îmbătrânit, a devenit senil – așa spun ele –, nu mai poate fi urmărit – așa spun ele. Ei bine, nu-i așa, în acest fel poți elimina orice!
În realitate, nimeni nu este îndreptățit să-i recunoască lui Lessing o valoare, dacă nu atribuie nici o valoare acestei lucrări, compusă de el la vârsta deplinei maturități spirituale. Și nu avem nici o îndreptățire față de Lessing să nu-i recunoaștem această ideea a vieților pământești succesive, prezentată sub o formă atât de lapidară.
Dumneavoastră veți înțelege, dragii mei prieteni, că tocmai această personalitate, în ceea ce privește karma, în ceea ce privește periplul său prin diferitele vieți pământești, este interesantă în cel mai înalt grad. Căci, în general, ideea vieților pământești succesive nu era admisă în a doua jumătate a secolului al 18-lea. Ea a țâșnit la Lessing aproape ca un foc de pușcă, o idee care luminează, genială. Și nu putem spune că el a dobândit-o prin educația sa sau prin orice altceva care ar fi putut exercita o influență asupra acestei vieți atât de deosebite, ca și asupra ultimei perioade a vieții sale. Ceea ce ne face să ne întrebăm: Cum a fost, așadar, viața pământească precedentă a unui om la care, la o anumită vârstă, ideea vieților pământești succesive, străină mediului creat de civilizația acestei epoci, a apărut în mod brusc și, pe lângă aceasta, sub o astfel de formă încât indică el însuși cum era ea prezentă odinioară, într-un trecut îndepărtat; care ține seama, așadar, de sentimentele profunde legate de indicarea propriilor vieți pământești, până departe în trecut, deși, în conștiența sa obișnuită, Lessing nu a avut, în mod sigur, nici o presimțire a acestor înlănțuiri. Dar, chiar dacă le ignorăm, lucrurile există. Dacă nu ar exista în lume nimic altceva decât ceea ce știu unii, lumea ar fi foarte săracă în evenimente și ființe. Aceasta este a doua întrebare care ne va preocupa în context karmic.
Aș vrea acum să pun o a treia întrebare, care, prin descrierea condițiilor concrete în context karmic, poate fi deosebit de revelatoare. Printre personalitățile care mi-au fost apropiate în tinerețe, ca profesori, eu am descris o anumită personalitate, pe care am prezentat-o atunci așa cum trebuia să fie prezentată în acel context; astăzi aș vrea să o descriu prin câteva trăsături care pot fi apoi simptomatice, semnificative, pentru studiul karmei.
Iată cum am fost condus să studiez tocmai karma acestei personalități. O dată în plus, este riscant să relatez acest lucru, dar nu cred că în contextul în care se află astăzi viața spirituală, care trebuie să dea naștere antroposofiei, să fie posibil să evităm asemenea riscuri .
Vedeți dumneavoastră, ceea ce vă relatez nu mi s-a revelat decât la câțiva ani după ce au încetat relațiile mele cu persoana respectivă, care a fost pentru mine, până la vârsta de optsprezece ani, un profesor pe care îl iubeam mult. Însă eu i-am urmărit întotdeauna viața în continuare, și el îmi rămăsese mereu apropiat. Dar, la un moment dat al vieții mele, am avut imboldul să urmăresc această viață dintr-un motiv bine determinat.
La un moment dat, datorită unei alte împrejurări de viață, a început să mă intereseze extraordinar de mult viața Lordului Byron [Nota 96]. Pe atunci, am cunoscut și alți oameni care erau și ei admiratori entuziaști ai lui Byron, printre care și poeta Marie Eugenie delle Grazie [ Nota 97], despre care voi mai avea încă multe de spus în autobiografia mea. La o anumită vârstă, ea a fost o admiratoare entuziastă a lui Byron.
Un alt admirator entuziast al lui Byron era o personalitate stranie, un amestec de tot felul de însușiri: Eugen Heinrich Schmitt [Nota 98]. Unii dintre cei care s-au ocupat și de istoria antroposofiei vor fi dat, desigur, de numele lui Eugen Heinrich Schmitt [Nota 99].
El era cunoscut în primul rând la Viena, prin anii ‘80, și eu îl cunoșteam, de asemenea, fiindcă scrisese o mică lucrare despre dialectica lui Hegel, premiată de Asociația Hegel din Berlin. Acest lungan, Eugen Heinrich Schmitt – era înalt și slab –, a venit atunci la Viena; era un om care inspira întru totul un adevărat entuziasm, care apărea în exterior cu multă forță, un entuziasm care uneori, așa cum spuneam, lua forme exterioare excesive; el era, așadar, o ființă plină de entuziasm. Acest fapt este, poate, ceea ce mi-a dat un imbold. Mi-a venit ideea să-i fac o plăcere și, cum tocmai scrisese un articol entuziast despre Byron, l-am dus la o altă admiratoare a acestuia, la Marie Eugenie delle Grazie. Atunci s-a angajat o vie discuție plină de entuziasm despre Byron. De fapt, ei erau de aceeași părere, dar discutau cu însuflețire, și toate celelalte persoane prezente tăceau. Se aflau acolo reuniți o întreagă serie de teologi de la Facultatea Catolică din Viena, care veneau în fiecare săptămână, pe care îi cunoșteam îndeaproape și de care eram foarte legat. Noi toți ceilalți tăceam. Cât despre cei doi interlocutori, ei vorbeau despre Byron în situația următoare: Aici era masa, de o formă puțin alungită, delle Grazie era așezată acolo, iar Eugen Heinrich Schmitt aici, gesticulând însuflețit. Brusc, scaunul se prăbușește sub el, el cade sub masă, picioarele sale ajungând s-o atingă pe delle Grazie. Eu pot spune că am avut un șoc. Iar acest șoc a provocat în mine ceva deosebit – aș vrea să prezint acest lucru absolut obiectiv, ca un istoric –, a provocat în mine ceva deosebit: Tot ceea ce se spusese despre Byron a făcut să se nască în mine nevoia cea mai vie de a ști care puteau fi înlănțuirile karmice din viața lui! Bineînțeles, nu era o problemă chiar atât de ușoară. Dar lucrurile s-au întâmplat într-adevăr așa: Era ca și cum imaginea acestei discuții, cu Eugen Heinrich Schmitt, cu poziția necuviincioasă a picioarelor sale, care se desfășurase în fața mea, era ca și cum această imagine mă făcuse să mă gândesc la Byron care, așa cum știți, avea un picior diform: el își târa un picior, fiindcă era mai scurt decât celălalt. Pornind de aici, mi-am spus: Acest profesor al meu la care țineam mult [Nota 100] avea și el un picior diform și – trebuie să fac o dată niște cercetări asupra înlănțuirilor karmice! V-am dat deja un exemplu despre o afecțiune a piciorului lui Eduard von Hartmann, v-am arătat deja cum astfel de trăsături ne conduc înapoi în trecut. Puteam acum să-mi reprezint destinul acestui om care îmi era apropiat, care avea și el un picior diform; și ceea ce, desigur, era remarcabil înainte de toate era faptul că această caracteristică a piciorului diform se întâlnea atât la Byron, cât și la celălalt. În rest, de altfel, ei erau complet diferiți: Byron, poetul genial, care, în ciuda geniului său, sau poate din cauza geniului său, era o natură de aventurier, iar celălalt, un excelent geometru, cum rar se află așa ceva într-un post de profesor, un om pe care l-am putea admira într-adevăr pentru imaginația sa geometrică și pentru felul în care stăpânea geometria descriptivă.
Într-un cuvânt, pe baza acestei conformații fizice aparent secundare, eu am putut pune problema karmică ce se prezenta la doi oameni de naturi sufletești foarte diferite; dar ea mi-a permis, în realitate, să studiez ambele probleme, a unuia și a celuilalt, a lui Byron și a profesorului meu de geometrie, în corelație una cu alta, și să rezolv problema.
Acestea sunt cazurile pe care voiam să vi le expun, drept cazuri caracteristice, iar mâine vom trece la studierea lor din punct de vedere karmic.
