Dragii mei prieteni, v-am descris ieri o serie de personalități; pentru a face astfel de descrieri și pentru ca cel puțin faptele exterioare să poată fi verificate, trebuie să alegem niște personalități cunoscute. De aceea, eu am descris o serie de personalități cunoscute, ținând seama tocmai de acele trăsături de caracter care dau cercetătorului spiritual posibilitatea de a găsi puncte de reper pentru studierea corelațiilor karmice. De data aceasta – în curând vom vorbi despre aceste lucruri în mod amănunțit, în cele mai diferite variante –, am ales niște personalități prin intermediul cărora putem studia o anumită problemă, precis determinată, o problemă care mi s-a prezentat în cadrul Societății. Această problemă pe care, cum spuneam, mi-au pus-o niște persoane din cadrul Societății, aș vrea s-o formulez absolut deschis.
Cu diferite ocazii, am arătat – pe bună dreptate, bineînțeles – că în trecut au existat inițiați, niște inițiați înzestrați cu o înaltă înțelepciune, care atinseseră un înalt nivel de evoluție ș.a.m.d.; și atunci se pune întrebarea: Ei bine, dacă oamenii revin mereu pe Pământ, unde sunt acum, în epoca noastră, aceste personalități inițiați? Ele nu se află printre contemporanii noștri, printre cei care, ca să spunem așa, sunt chemați să se reîncarneze în timpul nostru?
Iată de ce am ales niște exemple prin intermediul cărora putem studia totodată și această problemă. Vedeți dumneavoastră, v-am zugrăvit imaginea – în măsura în care avem nevoie de ea la început –, imaginea eroului eliberator al Italiei: Garibaldi, și eu cred că dacă celor spuse de mine ieri le mai adăugați bogăția de date referitoare la el care pot fi cunoscute, veți găsi tocmai la această personalitate numeroase trăsături enigmatice, multe lucruri care pun niște probleme importante, pline de semnificații.
Să luăm, de exemplu, cele câteva trăsături menționate ieri, și care, pentru moment, ne-au încântat: faptul că el a cunoscut-o pe viitoarea sa tovarășă de viață cu ajutorul unei lunete, faptul că și-a citit numele pentru prima dată într-un ziar care îi anunța condamnarea la moarte. Dar la Garibaldi mai există și altceva frapant: Această tovarășă de viață, pe care a găsit-o în felul descris, și care i-a fost alături dovedind eroismul despre care v-am vorbit ieri, a rămas alături de el timp de mulți ani. Așadar el putuse vedea prin lunetă o persoană deosebită. Mai târziu, ea a murit, iar el s-a recăsătorit, de data aceasta nu cu ajutorul unei lunete, căci un asemenea lucru, chiar și atunci când ești Garibaldi, nu-l faci decât o singură dată în viață, ci, de data aceasta, în niște împrejurări absolut conforme cu viața burgheză obișnuită. Dar această unire nu a durat decât o zi! Vedeți aici manifestându-se un al doilea element frapant în relațiile lui Garibaldi cu condițiile vieții burgheze obișnuite din această lume.
Dar mai este și altceva. Aceste fapte, pe care vi le-am descris aici, îi permit celui care este obișnuit să practice astfel de cercetări oculte să se slujească de ele ca de niște puncte de reper solide, astfel încât privirea lui, întorcându-se în timp, să poată pătrunde cu adevărat până la viața precedentă, sau chiar la mai multe. Mai există totuși și altceva care apare înainte de toate ca o problemă importantă.
Vedeți dumneavoastră, Garibaldi avea de fapt mentalitatea unui republican – ieri am lăsat deja să se întrevadă acest lucru –, mentalitatea unui republican convins. Dar, cu toate acestea, eliberând Italia, el nu a procedat în așa fel încât să instaureze în Italia o republică, ci o monarhie, cu Victor Emanuel ca rege. Acest lucru are ceva extraordinar de frapant. Când știm cine era Garibaldi și vedem acest lucru, atunci aici apare ceva extraordinar de frapant.
Pe de o parte, era Victor Emanuel, care, desigur, nu putea domni decât peste un stat italian liber. Pe de altă parte, mai era și Mazzini [Nota 101] care și el era foarte legat de Garibaldi și era prietenul său, și care a fost un anumit timp în fruntea unei Republici Italiene ce trebuia să fie instaurată; în ceea ce-l privea, nu avea nimic altceva în vedere decât întemeierea acestei Republici.
Relațiile karmice ale lui Garibaldi nu se clarifică absolut deloc dacă nu facem o anumită legătură, care este următoarea: În interval de câțiva ani – știți că Garibaldi s-a născut în 1807 la Nisa –, într-un spațiu de câțiva kilometri pătrați, am putea spune, vin pe lume patru oameni între care se va manifesta într-un mod foarte clar o legătură de viață în cursul ulterior al istoriei Europei. Așadar Garibaldi s-a născut la începutul secolului al 19-lea la Nisa. La Genova, așadar, nu departe de acolo, s-a născut Mazzini. Apoi, la Turin, la o mică distanță, Cavour [Nota 102], iar în casa de Savoya, iarăși nu prea departe, s-a născut Victor Emanuel. Atât prin viață cât și prin locul lor de naștere, ei sunt apropiați unul de altul. Și aceștia sunt cei patru oameni care – deși cu mentalități care nu vor concorda întotdeauna, și nici comportându-se unii față de alții în mod armonios, – cei patru oameni care vor întemeia împreună ceea ce a devenit Italia modernă.
Cursul exterior al istoriei ne determină aici să ne spunem, într-un fel: Aceste patru personalități s-au adunat la un loc, în mod foarte clar, nu numai în virtutea destinului lor individual, ci pentru a elabora un destin general, care se referă la lume.
Cea mai importantă dintre aceste personalități este, fără îndoială, Garibaldi însuși. Dacă ținem seama de toate circumstanțele vieții umane, cea mai importantă dintre ele este Garibaldi. Dar natura spirituală a lui Garibaldi se manifestă sub o formă primară. Spiritualitatea lui Mazzini a trecut prin studiul filosofiei, cea a lui Cavour prin studiul dreptului, iar spiritualitatea lui Victor Emanuel – ei bine... Așadar cel mai important dintre ei, ținând seama de toate circumstanțele vieții umane, este Garibaldi, și în el se află ceva care se manifestă cu o putere elementară, astfel încât nu-i ușor să înțelegi, ca psiholog, o asemenea natură spirituală. Nu poți înțelege nimic dacă nu știi de unde provin lucrurile și dacă le consideri din punctul de vedere al psihologiei persoanei care nu trăiește decât o singură viață pământească.
Revin acum la întrebarea noastră: Unde sunt inițiații de odinioară? Căci, se va spune desigur, ei nu mai sunt prezenți. Da, dragii mei prieteni, dacă astăzi oamenii ar avea din plin posibilitatea – sunt obligat să mă exprim cu privire la acest lucru într-un mod oarecum paradoxal – ar avea posibilitatea să se nască la vârsta de șaptesprezece, optsprezece ani, să găsească, într-un anumit fel, atunci când coboară din lumea spirituală, corpuri în vârstă de șaptesprezece sau optsprezece ani – spun, desigur, ceva paradoxal –, sau dacă cel puțin oamenii ar fi feriți să treacă prin formarea școlară așa cum este ea astăzi, ați constata că i-am putea regăsi în oamenii de astăzi pe inițiații de odinioară. Dar, pe cât de puțin ar putea inițiații, în circumstanțele pământești obișnuite, să se hrănească, în loc de pâine, cu bucăți de gheață, tot pe-atât de puțin s-ar putea ca înțelepciunea vremurilor trecute să se manifeste în mod nemijlocit, așa cum se așteaptă oamenii, într-un corp care a fost educat în sensul civilizației actuale până la șaptesprezece, optsprezece ani. Nicăieri în lume nu e posibil așa ceva; cel puțin acolo unde domnește civilizația, așa ceva nu e posibil. Aici intră în considerare lucruri care sunt, în general, cu totul în afara sferei oamenilor cultivați de astăzi.
Când trebuie să înveți să citești și să scrii conform modului obișnuit de predare din zilele noastre, începând de la șase, șapte ani, pentru sufletul care ar vrea să se dezvolte după natura sa proprie, acest lucru este o asemenea tortură, încât – da, eu nu pot decât să spun ceea ce am spus deja în autobiografia mea: Eu datorez depășirea anumitor piedici faptului că la doisprezece ani eu încă nu știam să scriu ortografic, nu știam să scriu corect. Am menționat acest lucru în autobiografia mea; căci faptul de a putea scrie așa cum se cere astăzi înăbușă anumite însușiri ale naturii umane.
Trebuie să ne exprimăm în acest mod paradoxal. Căci acesta este de fapt un adevăr. Nu avem ce face: este un adevăr. Și astfel, tocmai individualitățile trecutului care au atins un grad înalt de evoluție nu pot fi recunoscute, când se reîncarnează, decât de către cel care privește manifestările naturii acestor individualități revelându-se, din cauza instruirii din sânul civilizației actuale, mai curând în dosul ființei umane decât în interiorul său.
În această privință, Garibaldi este un exemplu extraordinar de frapant. Oamenii cultivați, inclusiv Cavour, sau cel puțin partizanii săi, cum îl considerau ei pe Garibaldi? El îi considerau un țicnit, un tip sucit, cu care nu poți discuta absolut deloc rezonabil. Este un lucru de care trebuie să ținem seama, căci în raționamentele pe care le făcea, în modul în care vorbea el în fața înflăcăraților apărători ai civilizației de astăzi, existau lucruri cel puțin ilogice. Deja în viața lui exterioară multe lucruri erau ilogice. Multe lucruri nu erau în concordanță unele cu altele.
Și numai cel care vede într-un fel în dosul unei personalități, cel care vede ce a putut pătrunde în corp în viețile pământești anterioare și ce nu a putut pătrunde în corp în această existență, din cauză că civilizația actuală face corpurile improprii, cel care poate vedea acest lucru, acela poate să-și facă o reprezentare despre ceea ce este în realitate o asemenea personalitate. Altcineva nu poate să ajungă la o asemenea reprezentare, fiindcă la o astfel de personalitate lucrurile cele mai importante se află de fapt în dosul manifestărilor exterioare. Unui conformist – persoanele prezente sunt, bineînțeles, întotdeauna excluse –, unui filistin conformist, să zicem, care se exprimă pur și simplu numai așa cum a învățat să o facă, la care percepem, așadar, reflectarea instruirii sale și a educației sale standard, acestuia îi putem reda aproape fotografic ființa moral-spirituală. El este cu totul prezent. Dar un om al cărui suflet, umplut cu o vastă înțelepciune care vine dintr-un trecut îndepărtat, nu găsește în corpul său un instrument de exprimare, un asemenea om nu poate fi judecat în funcție de ceea ce se manifestă în acest corp prin intermediul mijloacelor civilizației actuale. Acest lucru nu poate fi făcut mai ales în cazul lui Garibaldi. Aici trebuie, într-un anumit fel – vorbind în sens figurat –, să interpretăm lucrurile ca și cum ar fi vorba de niște imagini spiritiste, în dosul cărora devine vizibilă o fantomă; așa apare o asemenea personalitate: Mai întâi, în calitate de cetățean burghez, și apoi, în dosul acestuia – sub o formă spirituală, ca un fel de clișeu spiritual –, ceea ce nu poate intra în corp.
Când ținem seama de toate acestea, și anume, când ne lăsăm purtați în viziune mai ales de lucrurile pe care vi le-am expus, atunci privirea îndreptată asupra lui Garibaldi întâlnește, în realitate, viața unui adevărat inițiat, care se manifestă în exterior cu totul altfel numai din cauză că el nu se poate încarna complet. Și, în cele din urmă, lucrurile nu vor mai părea atât de surprinzătoare, dacă ținem seama tocmai de trăsăturile pe care i le-am subliniat. Trebuie să fii puțin străin de ceea ce înseamnă astăzi un om cultivat, trebuie, întru câtva, să nu fii „cu picioarele pe pământ”, pentru a decide asupra propriei căsătorii privind printr-o lunetă, ceea ce nu este un lucru obișnuit, și alte lucruri de acest gen. Sunt trăsături care dovedesc că nu trăiești în conformitate cu modul de viață burghez.
Așadar în cazul lui Garibaldi suntem conduși în trecut la o viață de inițiat, mai precis, la viața unui inițiat din cadrul acelor misterii pe care le-am descris aici, dragii mei prieteni, acum câteva luni, ca avându-și originea în Irlanda. V-am zugrăvit aceste Misterii irlandeze, dar pe Garibaldi trebuie să-l căutăm într-o ramură situată nu departe de aici, și anume în Alsacia, în ținutul Alsaciei de astăzi; îl întâlnim aici pe Garibaldi, ca inițiat de un anumit grad. Și, pe lângă aceasta, este aproape sigur că între această încarnare, pe care trebuie s-o căutăm aproximativ în secolul al 9-lea d. Chr., și ultima încarnare, cea din secolul al 19-lea, nu a mai existat o alta, și că de atunci a avut loc o lungă ședere în lumea spirituală. Așa ni se înfățișează ceea ce se manifestă drept misterul acestei personalități.
Această personalitate și-a asimilat ceea ce v-am descris ca fiind comoara de înțelepciune a Hyberniei, și anume, într-un grad foarte înalt. Acest inițiat se mai afla încă pe insula irlandeză, pe locul Misteriilor, și el însuși a condus colonia care a ajuns mai târziu în Europa.
Desigur, exact așa cum, să spunem, ceea ce se reflectă într-o oglindă se modifică în funcție de forma oglinzii, tot astfel, ceea ce a fost prezent într-un anumit domeniu, care îngloba lumea fizică și lumea spirituală situată deasupra ei, domeniu în interiorul căruia lucra un asemenea inițiat, în felul descris acum câteva luni, aceasta a luat forma de expresie care se putea dezvolta în secolul al 19-lea, la un anumit nivel al civilizației. Și trebuie, desigur, să ne obișnuim să nu-l căutăm în epoca actuală sub înfățișarea unui filosof, a unui poet sau a unui artist, pe cel pe care l-am întâlnit în trecut ca filosof, ca poet sau ca artist. Condițiile, ce-i drept, nu schimbă individualitatea umană ce trece dintr-o viață pământească în alta. Dar modul în care se pot manifesta aceste individualități depinde, bineînțeles, de posibilitățile unei anumite epoci. Permiteți-mi să intercalez aici un exemplu care, poate, vă va face lucrurile inteligibile.
O personalitate foarte cunoscută este și Ernst Haeckel [Nota 103]. Ernst Haeckel este cunoscut ca reprezentant entuziast al unui anumit monism materialist, entuziast, am putea spune, până la fanatism. Nu mai e nevoie să vă prezint alte caracteristici ale acestei personalități, ea vă este foarte cunoscută. Dar dacă ne întoarcem în trecut, la încarnarea ei precedentă, atunci îl găsim pe acel papă [Nota 104], care, din călugărul Hildebrand, devine papa Gregorius al VII-lea.
Vă dau acest exemplu ca să vedeți cât de diferite pot fi manifestările exterioare ale uneia și aceleiași individualități, în funcție de condițiile exterioare pe care i le oferă o anumită epocă. Nu ești ușor înclinat să-l cauți în reprezentantul monismului materialist din secolul al 19-lea pe papa Gregorius al VII-lea reîncarnat. Dar ceea ce se manifestă în el prin intermediul mijloacelor pe care le oferă civilizația exterioară a planului fizic este mult mai puțin important pentru lumea spirituală decât se crede. În dosul personalității lui Haeckel și în dosul personalității călugărului Hildebrand există un element, în privința căruia asemănarea, identitatea, este mult mai mare decât diferențele care apar între voința celui de-al doilea de a aduce catolicismul la putere într-un mod radical, și voința primului de a combate catolicismul într-un mod radical. Pentru lumea spirituală, deosebirea nu este atât de mare. Pentru lumea spirituală au importanță cu totul alte fundaluri umane decât acele lucruri care, la urma urmei, nu au importanță decât pentru lumea fizică. Așadar pe dumneavoastră nu trebuie să vă mire, dragii mei prieteni, faptul că Garibaldi este perceput ca un adevărat inițiat al unei epoci anterioare, cum spuneam, un inițiat din secolul al 9-lea, și că el se manifestă în secolul al 19-lea în modul în care era posibil în secolul al 19-lea. Căci ceea ce este important pentru modul în care se integrează un om în lume este temperamentul pe care îl are, trăsăturile de caracter prin care se manifestă.
Dacă ceea ce era conținutul sufletesc al lui Garibaldi într-o încarnare anterioară s-ar fi manifestat în secolul al 19-lea cu temperamentul lui Garibaldi, contemporanii săi l-ar fi considerat nebun. El ar fi fost considerat nebun, și ar fi fost tratat ca alienat. Ceea ce s-a putut manifesta din individualitatea lui este ceea ce a devenit el datorită condițiilor vieții exterioare.
Acum, în momentul în care am găsit orientarea într-o anumită direcție, imediat se clarifică alte corelații karmice. Ceilalți trei oameni despre care v-am vorbit, care se vor regăsi aproximativ în același deceniu împreună cu el și în același loc de pe Pământ, acești trei oameni fuseseră odinioară discipolii săi, nota bene: discipolii săi, veniți din trei puncte cardinale, unul din nord, altul din est, iar al treilea din vest, și toți de departe; ei se adunaseră din toate colțurile Pământului pentru a-i fi discipoli.
Dar, tocmai în Misteriile irlandeze, un anumit grad de inițiere comporta o anumită obligație absolut precisă. Această obligație consta în faptul că inițiatul trebuia să vegheze ca discipolii săi să progreseze în cursul tuturor încarnărilor următoare, și nu-i putea părăsi. Așadar când circumstanțele speciale ale karmei lor i-a făcut să apară pe Pământ în același timp cu Garibaldi, aceasta înseamnă că ei trebuie să aibă un destin comun și că modalitățile karmei lor sunt în funcție de karma lui. Dacă Garibaldi nu ar fi fost legat de individualitatea încarnată în Victor Emanuel, ca învățător al lui, al acestui discipol de odinioară, Garibaldi ar fi devenit republican și ar fi întemeiat și el Republica Italiană. Dar în dosul acestor elemente de principiu pur abstracte se află viața umană care trece din existență pământească în existență pământească. În dosul lor se află acest angajament al vechiului inițiat față de discipolii săi. De aici provine contradicția. Conform ideilor și conceptelor pe care Garibaldi le-a găsit în secolul al 19-lea, el devine, desigur, republican. Ce ar fi trebuit să devină altceva? Eu am cunoscut numeroși republicani care erau slujitori fideli ai vreunui prinț. În forul lor interior, ei erau republicani, pur și simplu, pentru că de fapt într-o anumită epocă a secolului al 19-lea – ea a trecut de multă vreme, e vorba de perioada copilăriei mele –, toți oamenii care se considerau rezonabili erau republicani. Ei spuneau, bineînțeles, că sunt republicani, dar nu se puteau declara în mod public drept republicani. Dar în forul lor interior, ei erau cu toții republicani. Garibaldi era, desigur, un om care manifesta acest lucru și în mod exterior, dar el nu și-a menținut această atitudine. Și toți cei care îl admirau cu entuziasm nu au putut înțelege de ce el nu și-a păstrat această atitudine. De ce nu și-a păstrat-o? Fiindcă el nu-l putea părăsi pe Victor Emanuel, care îi era legat prin karmă în modul descris. El trebuia să-l ajute să progreseze. Și acesta a fost singurul fel în care putea să-l ajute să progreseze.
La fel a fost și cu ceilalți doi: Cavour și Mazzini, care îi erau legați prin karmă; și el nu a putut acționa decât în sensul a ceea ce erau ei în stare să facă. Așadar el nu a putut face decât ceea ce puteau realiza împreună toți patru. El nu-și putea urma de unul singur orientarea proprie.
Și tocmai un fapt atât de profund semnificativ vă poate arăta, dragii mei prieteni, că multe lucruri care ne întâmpină în viață se explică abia pe baza unor fundaluri oculte.
Nu ați cunoscut uneori pe cineva care, într-un anumit moment al vieții sale, face un lucru care vi se pare absolut inexplicabil? Dumneavoastră nu v-ați fi așteptat de la el la așa ceva. Nu vă puteți explica acest fapt prin caracterul său. Conform caracterului său personal, el ar fi trebuit să acționeze altfel. Și se poate să aveți absolută dreptate în această privință. Dar alături de el mai trăiește un alt om, cu care el este legat karmic în felul arătat în cazul lui Garibaldi. Din ce cauză face el ceea ce face? În realitate, viața nu este explicabilă decât pornind de la temeiurile ei oculte. Astfel încât, tocmai în cazul acestei personalități, noi suntem, așadar, trimiși în trecut, am putea spune, la Misteriile din Hybernia. Pare paradoxal, dar într-adevăr, atunci când ne îndreptăm privirea asupra elementului spiritual, ceea ce ne întâmpină în viața exterioară a unui om este pur și simplu maya.
Există mulți oameni pe care-i vedem adesea în viața obișnuită, cu care suntem adesea împreună în viața obișnuită: Dacă le-am putea spune tot ceea ce putem afla despre ei când ne îndreptăm privirea, pătrunzând dincolo de persoana lor, asupra individualității lor, ei ar fi foarte mirați; ei ar fi într-adevăr foarte mirați. Căci ceea ce manifestă omul în exterior este, mai ales în epoca noastră, din motivele arătate, doar o parte infimă din ceea ce este el propriu-zis, conform vieții sale pământești precedente. Lucrurile despre care vă vorbesc acum conțin multe mistere.
Să luăm acum a doua personalitate pe care am caracterizat-o ieri pe scurt: Lessing, care, spre sfârșitul vieții, vine cu însăși ideea vieților pământești succesive. În cazul său, noi suntem trimiși foarte departe în urmă, mai precis, în Grecia antică, în perioada în care vechile Misterii grecești erau în plină înflorire. Lessing era pe atunci un inițiat. Și, iarăși, avem situația că în secolul al 18-lea el nu se poate cufunda în întregime în corp. În secolul al 13-lea, după încarnarea timpurie din timpul vechii Grecii, el aparținea ordinului Dominicanilor, era un scolastic eminent, cultivând cu o mare acuitate conceptele; apoi, în secolul al 18-lea, el a fost propriu-zis primul jurnalist al Europei Centrale.
Dar în realitate, atât drama sa «Nathan Înțeleptul», în care promova ideea toleranței, cât mai ales, «Dramaturgia de la Hamburg» – citiți măcar anumite capitole – și apoi «Educarea neamului omenesc» nu pot fi înțelese decât dacă presupunem că la aceste lucrări au colaborat cele trei încarnări ale acestei personalități: Vechiul inițiat grec – citiți, vă rog, frumosul său tratat [Nota 105]: «Cum își imaginau cei vechi moartea» –, apoi, scolasticul format la școala aristotelismului medieval și, în sfârșit, cel al cărui suflet purta toate acestea și care a crescut în sânul civilizației secolului al 18-lea. Celui care ia în considerare o asemenea realitate, aceluia îi apare în mod clar un anumit fapt extraordinar de surprinzător.
Este foarte neobișnuit faptul că întreaga viață a lui Lessing ne apare ca o căutare. El însuși a exprimat acest caracter al ființei sale, al naturii sale spirituale, formulând această frază celebră, citată adesea – bineînțeles, într-un sens filistin, căci toate spiritele filistine care nu aspiră spre ceva în mod deosebit, o repetă după el: Și dacă Dumnezeu ar ține în mâna sa dreaptă [Nota 106] întregul adevăr, iar în mâna sa stângă eterna năzuință după adevăr, eu aș cădea în genunchi în fața Lui și i-aș spune: Tată, dă-mi ceea ce ai în mâna stângă. – Un Lessing putea să spună un asemenea lucru; dar când îl repetă un filistin, este ceva îngrozitor. Important este faptul că, într-adevăr, întreaga sa viață a fost o căutare, o căutare intensă, ceea ce trebuie să exprimăm, dacă suntem onești, spunând: În realitate, te poticnești când dai de multe fraze ale lui Lessing, te poticnești tocmai când dai de cele mai geniale, dar oamenii nu îndrăznesc să se poticnească, deoarece Lessing este prezentat în cărțile de istorie și de literatură ca un om mare. În realitate, te poticnești, sau, mai bine zis, te încurci. Dar oamenii nu-și mărturisesc acest lucru. Bineînțeles, trebuie să faci tu însuți cunoștință cu Lessing. Căci atunci când iei în mână ceva de felul celor două volume ale lui Erich Schmidt despre Lessing nu te mai poticnești aspra frazelor, deși Erich Schmidt le citează ad litteram. Dar contextul, ceea ce precede sau ceea ce urmează după frazele lui Lessing, aceasta le răpește agerimea.
Și acest căutător ajunge numai la sfârșitul vieții sale pământești să scrie «Educarea neamului omenesc», în care avansează ideea vieților pământești succesive. De ce oare?
Vedeți dumneavoastră, trebuie să înțelegeți acest lucru recurgând la o altă realitate, despre care eu am tratat, de asemenea, cândva. În revista editată odinioară de prietenul nostru Bernus [Nota 107]: «Das Reich», eu am publicat «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz», și am atras atenția asupra faptului că această lucrare a fost așternută pe hârtie de un băiat care avea șaptesprezece, optsprezece ani. Băiatul nu a înțeles nimic, dar absolut nimic din lucrare. Există indicii exterioare ale acestui fapt. El a așternut pe hârtie această «Nuntă chimică» până la ultima pagină, care, de altfel, nu se găsește. Ea n-a fost găsită nici până astăzi, dar el a așternut pe hârtie această «Nuntă chimică» – și n-a înțeles nimic din ea. Dacă ar fi fost să înțeleagă ceva din ea, el ar fi trebuit s-o înțeleagă totuși mai târziu. Dar acest băiat a devenit un cumsecade pastor suab würtemburghez, care, am putea spune, a scris lucrări de teologie și de zidire morală submediocre, lucrări care sunt foarte departe de a avea ceva în comun cu ceea ce conține «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz». Așadar, chiar viața ne furnizează dovada faptului că viitorul pastor nu a putut scrie cu sufletul său această «Nuntă chimică». Căci acesta este un text în întregime inspirat.
Așadar nu avem întotdeauna de-a face cu personalitatea unui om, când prin el se exprimă un spirit. Dar există o anumită diferență între cumsecadele pastor suab Valentin Andreae [ Nota 108], autorul lucrărilor de teologie conformistă, și Lessing. Dacă Lessing, care a trăit în secolul al 18-lea, ar fi fost Valentin Andreae, poate ar fi scris în tinerețea sa un frumos tratat despre educarea neamului omenesc, avansând ideea vieților pământești succesive. Dar el nu a fost Valentin Andreae, el a fost Lessing, acest Lessing care nu avea viziuni, care nici măcar nu visa, cum se spune. El l-a îndepărtat pe inspiratorul său – bineînțeles, în subconștient. Dacă acest inspirator ar fi vrut să-l viziteze în tinerețe, el ar fi spus: Pleacă, eu nu am nimic de-a face cu tine. – El a primit educația obișnuită a secolului al 18-lea. Astfel, el nu și-a cucerit decât la bătrânețe maturitatea necesară pentru a înțelege ceea ce existase întotdeauna în el, pe parcursul vieții sale ca Lessing. Cu el s-a întâmplat așa cum s-ar fi întâmplat cu Valentin Andreae dacă l-ar fi îndepărtat și el pe inspiratorul său și nu ar fi redactat apoi acele lucrări banale de teologie, ci ar fi așteptat să îmbătrânească și ar fi scris atunci în mod conștient «Nunta chimică a lui Christian Rosenkreutz».
În acest fel se înlănțuie viețile pământești izolate. Trebuie să devenim într-o zi pe deplin conștienți de acest fapt: lucrurile stau, într-adevăr, în acest fel. Când privim o viață umană izolată – fie aceasta a lui Goethe, a lui Lessing, a lui Spencer, a lui Shakespeare sau a lui Darwin – și când privim ce a produs ea, este ca și cum am rupe o floare de pe tufa care o poartă, crezând că floarea poate trăi prin ea însăși. Tot așa, o viață umană nu poate fi explicată prin ea însăși, trebuie să-i căutăm explicația pe tărâmul vieților succesive.
Interesantă este viața celor două personalități despre care v-am vorbit ieri, la urmă, Lordul Byron, pe de o parte, și – scuzați-mă pentru această amintire personală – cea a profesorului meu de geometrie, pe de altă parte. Ei nu aveau în comun decât conformația piciorului, dar această conformație a piciorului merită toată atenția. Când examinăm pe cale ocultă această conformație a piciorului, ea ne conduce la constatarea faptului că, așa cum am arătat în cazul lui Eduard von Hartmann, conformația respectivă se bazează pe o constituție deosebită a capului într-o viață anterioară. Și, desigur, nu putem face nimic altceva decât să relatăm aceste lucruri așa cum se oferă ele privirii; am spus acest lucru cu o altă ocazie. Pentru asemenea fapte nu pot exista dovezi logice exterioare, în sensul obișnuit al acestui termen. Când urmărim drumul vieților acestor doi oameni, atunci viața pe care au trăit-o ei în secolul al 19-lea ne apare, într-un fel, decalată. Căci există în primul rând o contradicție față de ceea ce v-am arătat aici acum câteva săptămâni: și anume, faptul că, în cadrul anumitor cicluri, cei care au fost cândva contemporani se reîncarnează după aceea tot fiind contemporani. Există, bineînțeles, și excepții. Eu pot trata lucrurile după „schema F”, acest lucru merge foarte bine pe plan fizic, dacă nu vrem să ne introducem pe noi înșine în schema F. Dar în lumea spirituală, dragii mei prieteni, acest lucru nu mai merge deloc. Ce-i drept, acolo există multe reguli, dar nu scheme rigide. Totul este individual.
Și tocmai în cazul acestor două personalități suntem trimiși în trecut la o viață pământească petrecută împreună. Eu nu l-aș fi regăsit niciodată pe Byron în această încarnare anterioară, dacă nu l-aș fi găsit pe profesorul meu de geometrie alături de el. Byron era genial; acest profesor de geometrie nu era genial. El nu era genial, dar era un excelent geometru, cel mai bun pe care l-am întâlnit în viața mea: un geometru autentic.
Într-adevăr, nu-i așa, când este vorba de un pictor, știm: el are un talent specific; un muzician are un talent specific. Oamenii nu sunt deosebiți decât pentru că sunt specializați; dar un geometru din zilele noastre nu este, în general, un specialist. Un geometru cunoaște întreaga matematică și, atunci când face o construcție geometrică, știe întotdeauna cum să stabilească ecuațiile corespunzătoare. El cunoaște aspectul matematic al acestei construcții, calculele.
Însă profesorul de geometrie despre care vă relatez era un geometru excelent, dar nu era deloc un matematician. De exemplu, el nu cunoștea deloc geometria analitică. El nu știa nimic din geometria analitică, cea care are de-a face cu ecuații; în acest domeniu, el făcea lucruri puerile.
Odată a fost chiar amuzant. El era într-un mod atât de exclusiv numai un constructor de figuri, încât a descoperit, printr-o metodă constructivă, că cercul este locul geometric al unor raporturi constante [Nota 109]. El a făcut această descoperire pe calea construcției geometrice și, deoarece nimeni nu mai descoperise acest lucru pe aceeași cale, el se considera descoperitorul faptului respectiv. În ceea ce ne privea pe noi, ștrengarii, bineînțeles, în măsura în care nu eram niște conformiști, ne amuzam foarte tare, căci noi cunoșteam din cartea de geometrie analitică faptul că se putea ajunge la cerc cu ajutorul unei ecuații. Am profitat de ocazie, pentru a nu mai numi cercul folosind cuvântul cerc, ci folosind numele profesorului nostru de geometrie, și noi spuneam, așadar: linia N.-N. – nu voi cita numele profesorului. Într-adevăr, el avea specializarea genială a unui geometru constructor de figuri. Acest lucru era la el semnificativ, pregnant. Oamenii de astăzi nu sunt așa; ei nu mai au acest caracter pregnant, mulți dintre ei sunt alunecoși ca niște țipari. Dar el nu era alunecos, el era colțuros, până și în forma sa exterioară. Fața îi era aproape pătrată, avea un cap foarte interesant, absolut pătrat, fără rotunjimi. Într-adevăr, din trăsăturile sale puteai studia dreptunghiul; din trăsăturile construcției feței sale. Era un lucru foarte interesant.
În viziune clarvăzătoare, această personalitate se afla în mod nemijlocit alături de Byron, și eram astfel condus într-o epocă foarte veche a Europei Orientale, cu unul sau două secole înainte de Cruciade.
V-am relatat cândva o întâmplare – aceia dintre dumneavoastră care erau atunci prezenți și-o vor aminti –, că pe vremea când împăratul roman Constantin [Nota 110] a întemeiat Costantinopolul, el a transportat de la Roma în acest oraș paladiumul*, care fusese adus din Asia, de la Troia, la Roma. Evenimentul s-a desfășurat cu mare pompă. Căci acest paladium era considerat o relicvă deosebită ce conferea o forță celui care îl poseda. La Roma, într-adevăr, exista convingerea că atâta timp cât paladiumul era înălțat în oraș, pe o coloană, într-un punct important, puterea Romei se întemeia pe el; exista convingerea că o dată cu paladiumul fusese adusă această forță care aparținuse odinioară puternicei Troia, distrusă apoi de greci.
*Statuie a zeiței Pallas-Atena, considerată în Antichitate drept ocrotitoarea cetăților – n. t. rom.
Constantin acorda mare importanță transferului puterii romane la Constantinopol și a transportat paladiumul cu mare pompă, bineînțeles, mai întâi în mare taină; el a pus să fie ascuns și apoi zidit și a înălțat acolo o coloană adusă din Egipt, ca să ascundă locul unde se afla paladiumul. El a a pus să fie ridicată acolo vechea coloană, deasupra căreia era amplasată o statuie veche a lui Apollo, dar care semăna cu împăratul Constantin din acea perioadă. Apoi au fost aduse cuie care proveneau de la Crucea lui Christos. S-a făcut din ele o cunună de raze pentru vechea statuie a lui Apollo, dar care trebuia să-l reprezinte pe împărat. Și astfel, paladiumul a fost transportat la Constantinopol.
Dar există o legendă, care a luat naștere într-o epocă târzie, într-un mod ciudat, dar care este de fapt foarte, foarte veche. Ea a fost reconstituită și modificată doar mai târziu, ca un fel de imitație a Testamentului lui Petru cel Mare [Nota 111], dar urcă în urmă până în niște vremuri străvechi: Într-o zi, spune această legendă, paladiumul va fi transportat de la Constantinopol spre nord-est. Mai târziu, în Rusia s-a născut ideea că paladiumul trebuie transportat din Constantinopol în Rusia. Atunci, ceea ce este legat de paladium, și care, sub dominația turcă, a fost corupt, ar ajunge în stăpânirea Europei Orientale.
Dar aceste două personalități, aceste două individualități, au aflat în vechile vremuri despre această legendă – așa cum am spus, cu un secol sau două înainte de Cruciade, nu am putut identifica momentul exact – și ele sunt cele care s-au dus atunci din Rusia la Constantinopol, pentru a obține de acolo, pe o anumită cale, paladiumul, și pentru a-l aduce în Europa Orientală.
Acest lucru nu a putut fi realizat. El nu a putut fi realizat, căci paladiumul era bine păzit și nu se putea obține nimic de la persoanele care știau cum era el păzit. Dar atunci acești doi oameni au fost cuprinși de o mare suferință. Și ceea ce i-a izbit în acest fel, pe amândoi, ca o rază, le-a paralizat tocmai capetele, în acele vremuri de odinioară, iar la unul din ei, la Lordul Byron, faptul s-a manifestat oarecum ca la Achile, care era vulnerabil la călcâi, s-a manifestat printr-un picior deformat, dar și prin genialitatea capului, pentru a compensa paralizia din încarnarea trecută; și celălalt a avut, tot așa, un picior deformat, un picior chircit, din cauza capului paralizat. Dar, vedeți dumneavoastră, de obicei nu se știe că omul nu scoate geometria și matematicile din capul său. Dacă nu ați fi capabil să executați un unghi când pășiți, capul dumneavoastră nu ar putea avea imaginea unghiului. În general, nu ați avea acces la geometrie dacă nu ați avea capacitatea de a merge și de a apuca ceva cu mâinile. Toate acestea țâșnesc din cap și se manifestă sub formă de reprezentări. Și cel care are un picior ca profesorul meu de geometrie, acela este înzestrat cu o puternică facultate de atenție, care îi permite să reproducă în capul său conformația geometrică a sistemului locomotor, a organizării membrelor.
Dacă te adânceai în ființa acestui profesor de geometrie, în întreaga lui configurație spirituală, atunci mai aveai încă o impresie pregnantă a omului. Într-adevăr, el avea ceva fermecător când își făcea munca de constructor de figuri geometrice ca și cum restul lumii nu ar mai fi existat. Era un om absolut liber, și, văzându-l – trebuia numai să-l privești de aproape –, aveai impresia unei puteri magice interioare care l-ar fi luat în stăpânire și l-ar fi condus la specializarea de care vorbeam.
Acum, în cazul Lordului Byron – îl menționez pe celălalt numai pentru că, dacă el nu mi-ar fi indicat drumul, eu nu l-aș fi putut cunoaște pe Byron –, vedeți cum acționează karma. El pleacă într-o zi din Est, pentru a aduce paladiumul. Când se naște din nou în Occident, el pleacă să ajute la înfăptuirea libertății, paladiumul spiritual al secolului al 19-lea. Și acum, el este atras de același ținut al Pământului, de aceeași direcție, cel puțin, în care pornise odinioară, dar venind dintr-o altă parte. Într-adevăr, este întru câtva zguduitor să vezi cum aceeași individualitate ajunge în același loc al Pământului, venind, într-o viață pământească, dintr-o anumită direcție, și, într-o altă viață, din altă direcție; în prima, este chemat de ceea ce era profund înrădăcinat în mit, după concepțiile vremurilor de odinioară, în cealaltă, atras de marele ideal a epocii luminilor. Există aici ceva profund zguduitor.
Și, într-adevăr, lucrurile care se manifestă în înlănțuirile karmice sunt zguduitoare. Ele sunt zguduitoare întotdeauna. Și vom mai afla multe lucruri zguduitoare, frapante, paradoxale, în acest domeniu. Astăzi am vrut să vă prezint unele aspecte care vă pot face să înțelegeți cu adevărat cât de ciudate sunt, în cadrul omenirii, corelațiile dintre viețile pământești trecute și viețile pământești ulterioare.
