Aș vrea ca la cele spuse zilele acestea să mai adaug unele lucruri din domeniul raporturilor karmice pentru prietenii noștri veniți la Dornach cu ocazia Cursului de Paști, care nu au putut auzi cele spuse aici în ultima vreme. Pentru aceia dintre prietenii noștri care au fost prezenți aici la conferințele ce au precedat conferințele de Paști [Nota 29], unele lucruri vor reprezenta, probabil, o repetare; atâta doar că lucrul acesta este absolut necesar, ținând seama chiar de natura prezentei manifestări.
Eu am subliniat aici în mod special, în ultimul timp, cum, pentru a aborda viața istorică a omenirii, trebuie să-l luăm în considerare pe omul însuși. Întreaga noastră strădanie urmărește, în principal, a-l pune din nou pe om în centrul considerațiilor noastre asupra lumii. Vom atinge astfel un dublu scop: În primul rând, numai astfel este posibilă o privire de ansamblu asupra lumii, căci ceea ce este răspândit în jurul omului în natura exterioară reprezintă numai o parte, numai un anumit domeniu al lumii. A ne limita doar la acest singur domeniu al naturii ar echivala cu a analiza o plantă verde limitându-ne doar la rădăcini, la frunzele verzi, la ramuri, fără a ajunge să vedem vreodată floarea și fructul. Un asemenea mod de a privi lucrurile nu ne-ar face să vedem planta în totalitatea ei. V-ați putea reprezenta o ființă care nu ar veni pe lume și nu ar trăi decât în intervalul de timp când planta crește până la stadiul frunzelor, care nu ar vedea niciodată o singură floare, care ar muri când se ivește floarea, pentru a nu reapărea decât în momentul când există numai rădăcini și frunze verzi? Această ființă nu ar cunoaște niciodată planta completă, întreagă, și nu ar vorbi despre ea decât ca despre o ființă înzestrată cu rădăcini și frunze.
Într-o situație asemănătoare a ajuns, prin modul său de a considera lumea, gândirea materialistă modernă. Ea se mulțumește să urmărească numai vastul fundament al vieții, neglijând floarea care se naște din totalitatea devenirii și existenței Pământului: omul însuși. Viziunea noastră asupra naturii trebuie neapărat să privească natura în toate întinderile sale, iar natura să ne apară ca și cum ea ar trebui, pornind din ea însăși, să-l creeze pe om. Prin aceasta, omul ne apare, într-adevăr, drept un microcosmos, drept concentrarea a tot ceea ce se află în întinderile Cosmosului.
De îndată ce aplicăm la istorie acest mod de a considera lucrurile, devine imposibil să-l privim pe om numai ca și cum în el s-ar concentra forțele istoriei, să vedem în om o ființă având în ea însăși forțele sale de coeziune, ci trebuie să-l considerăm parcurgând mai multe vieți pământești succesive, căci una dintre aceste vieți pământești îl leagă de o anumită epocă a trecutului, alta, de o epocă ulterioară. Și această realitate îl situează pe om, dar de data aceasta pe omul întreg, individualitatea sa, în centrul observației. Acesta este primul aspect la care ajungem când privim astfel natura și istoria.
Celălalt aspect este faptul că tocmai când îl situăm pe om în centrul observației ajungem la elementul etic, atunci caracterul uman dobândește o anumită modestie. La drept vorbind, lipsa de modestie provine numai dintr-o cunoaștere insuficientă a omului. Este absolut sigur că o cunoaștere pătrunzătoare și cuprinzătoare a omului în raporturile sale cu evenimentele cosmice și istorice nu-l va face să se supraestimeze, ci va avea ca urmare faptul că omul se va vedea în mod obiectiv. Tocmai atunci când omul nu se cunoaște răsar în el acele sentimente ce rezultă din partea necunoscută a propriei sale ființe. În el urcă mișcări instinctiv-emoționale, și tocmai aceste mișcări instinctiv-emoționale, care își au rădăcinile în inconștient, îl fac pe om lipsit de modestie, orgolios ș.a.m.d. Dimpotrivă, când conștiența coboară din ce în ce mai profund în acele regiuni în care omul se recunoaște ca participant la întinderile Universului și la evenimentele succesive ale istoriei, atunci, prin jocul unei legi interioare, în el se dezvoltă modestia. Căci adaptarea la existența universală face întotdeauna să ia naștere modestia, nu trufia. Toate cercetările reale, adevărate, pe care le cultivă antroposofia au, de asemenea, un aspect moral, ele au drept roade niște impulsuri morale. Antroposofia nu va da naștere unei concepții de viață care poate fi asemănată cu aceea a epocii moderne materialiste, pentru care etica, morala, reprezintă ceva exterior, ci morala și etica vor fi pentru ea rodul interior care ia naștere din tot ceea ce va fi cercetat.
Acum aș vrea să vă arăt cum, prin anumite individualități umane, niște epoci mai vechi sunt transportate prin intermediul omului însuși în epocile ulterioare. Pentru aceasta, voi recurge și astăzi la câteva exemple. Avem aici, aș putea spune, un exemplu foarte captivant, care ne va conduce în această regiune a Elveției unde ne aflăm acum.
Îndreptându-ne privirile asupra unei personalități care a trăit în epoca precreștină, aproximativ cu un secol înainte de întemeierea creștinismului, găsim acolo – eu vă povestesc ceea ce am putut să găsesc prin cercetare spirituală – o personalitate care este un fel de supraveghetor de sclavi, care, cum spuneam, este un fel de supraveghetor de sclavi, în ținuturile Europei Meridionale, cu un secol înainte de întemeierea creștinismului.
Nu trebuie să ne imaginăm un supraveghetor de sclavi din acel timp cu sentimentele pe care acest cuvânt le trezește imediat în noi în zilele noastre. Sclavia era în mod curent admisă în Antichitate, iar în epoca despre care vă vorbesc ea îmbrăca deja niște forme atenuate, și acești supraveghetori de sclavi erau oameni cultivați. În acea epocă existau adesea chiar sclavi care erau profesori ai unor personaje importante, căci și printre sclavi era prezentă cultura literară și științifică a acelei epoci. Așadar, când privim Antichitatea din această perspectivă, trebuie să ne facem niște idei mai sănătoase despre sclavie, fără să-i luăm câtuși de puțin apărarea, aceasta se înțelege de la sine.
Avem, așadar, o personalitate a cărei meserie este aceea de a repartiza lucrul sclavilor încredințați supravegherii sale. Dar acest om, care este o ființă extrem de blândă și omenoasă și care, când poate acționa în felul care îi este propriu, face tot posibilul pentru a le face sclavilor viața agreabilă, este sub ordinele unui om dur și brutal, superiorul său, am spune noi astăzi. Trebuie să asculte de ordinele acestuia din urmă. Adesea, de aici rezultă sentimente de ură în rândul sclavilor. Aflăm după aceea că atunci când acest om, supraveghetorul, trece prin poarta morții, el este înconjurat, între moarte și o nouă naștere, de toate sufletele care fuseseră legate de el pe când era supraveghetorul lor. Dar individualitatea acestei persoane este unită printr-o legătură deosebit de puternică mai ales cu superiorul său, fiindcă, pe vremea când era supraveghetor de sclavi, trebuise să asculte de el, deși adesea fără tragere de inimă, așa cum trebuia s-o facă în asemenea împrejurări, după obiceiurile acelui timp. Această situație a creat între ei o profundă relație karmică. S-a creat, de asemenea, o profundă relație karmică, datorită relației existente în lumea fizică între acest supraveghetor de sclavi – am putea spune, în mai multe privințe, și dascălul sclavilor – și grupul de sclavi.
Trebuie să ne reprezentăm, așadar, că toate aceste individualități despre care v-am vorbit își continuă existența între moarte și o nouă naștere.
Apoi, aproximativ în secolul al 9-lea, individualitatea acestui supraveghetor s-a reîncarnat în Europa Centrală, de data aceasta ca femeie. Așadar acum avem de-a face cu o reîncarnare a acelui supraveghetor de sclavi în persoana unei femei, și anume, ca urmare a raporturilor lor karmice, această femeie este acum soția vechiului său superior, a cărui reîncarnare este masculină. Căsătoria lor nu este una dintre cele mai fericite, dar această căsătorie este compensarea karmică a ceea ce a fost întemeiat din punct de vedere karmic în perioada când între ei existau legături de la superior la inferior, la începutul primului secol înainte de Christos. Superiorul trăiește acum, aproximativ în secolul al 9-lea, în Europa Centrală, într-o comună ai cărei locuitori au între ei relații extrem de familiare. El este un fel de funcționar comunal, dar care, de fapt, este servitorul tuturor și este ocărât din toate părțile.
Când examinăm ansamblul faptelor, descoperim că membrii acestei comune destul de mari sunt toți sclavii care odinioară fuseseră conduși și tratați în modul arătat, sclavii cărora el le distribuia munca. Așadar, superiorul este acum servitorul tuturor și el trebuie să vadă împlinindu-se karmic o parte considerabilă a brutalităților aplicate acestor oameni prin intermediul supraveghetorului.
Soția sa, care este în prezent supraveghetorul reîncarnat, trăiește, aș putea spune, o viață liniștită și retrasă și suferă văzând nemulțumirea permanentă a superiorului de odinioară, reîncarnat acum, și noi putem urmări în detaliu cum se împlinește destinul karmic, în acest caz.
Dar, pe de altă parte, vedem, de asemenea, că această karmă nu este cu totul împlinită; ea nu este împlinită în totalitate. Karma este împlinită numai în privința a ceea ce s-a desfășurat între cei doi oameni, supraveghetorul și superiorul său, această relație karmică se epuizează, în esență, în încarnarea lor medievală din secolul al 9-lea; căci, în realitate, femeia a compensat ceea ce a trăit în propriul său suflet din cauza brutalităților superiorului de odinioară, acum soțul ei.
Dar această femeie, încarnarea supraveghetorului de odinioară, cunoaște o nouă încarnare; de data aceasta majoritatea acelor suflete care în trecut au fost sclavi și care apoi s-au regăsit reunite în această comună mare, așadar, sufletele cu care această individualitate și-a unit de două ori destinul în viața pământească, sufletele oamenilor din această comună se adună în jurul supraveghetorului reîncarnat, ei trăind în acei copii de educația cărora se va ocupa în mod deosebit în noua sa reîncarnare. Căci această reîncarnare este cea a lui Pestalozzi [Nota 30]. Astfel, vedem cum tot ceea ce se manifestă acum ca blândețe extraordinară, ca entuziasm de educator al lui Pestalozzi, în secolele 18 și 19, sunt împlinirea karmei sale față de oamenii cu care, așa cum am descris, fusese legat de două ori, împlinirea karmică a experiențelor trăite și a suferințelor din încarnările anterioare.
Ceea ce se manifestă la o personalitate individuală devine, într-adevăr, transparent, inteligibil, stă în fața sufletului în toată obiectivitatea, abia atunci când observăm cum în dosul unei vieți pământești actuale apar viețile pământești anterioare. Se poate întâmpla ca un om să prezinte într-una din viețile sale pământești trăsături care ne trimit în urmă nu numai la o încarnare anterioară, ci adesea la precedenta, sau chiar la o încarnare și mai veche. Vedem atunci cum ceea ce a fost dobândit în încarnările precedente acționează cu o anumită logică spirituală interioară și își continuă existența prin faptul că omul trece prin mai multe vieți pământești, dar și prin viața dintre moarte și o nouă naștere.
În această privință, este deosebit de interesant să examinăm o viață pământească pe care am descris-o deja în fața persoanelor care se aflau la Dornach înainte de Congresul de Paști, viața lui Conrad Ferdinand Meyer [Nota 31].
Conrad Ferdinad Meyer pune, într-adevăr, niște enigme deosebite celui care îi privește viața din punct de vedere interior și care, în același timp, este capabil să-i admire în cel mai înalt grad poeziile. Operele poetice ale lui Conrad Ferdinand Meyer sunt scrise într-un stil de o minunată armonie, astfel încât se poate spune: Ceea ce trăiește la Conrad Ferdinand Meyer planează întotdeauna puțin deasupra elementului pământesc, prin stil, ca și prin întreg modul de a gândi, prin sensibilitate și sentiment. Când pătrundem mai profund în creațiile sale, remarcăm că la el spiritual-sufletescul este în permanență pe punctul de a se desprinde puțin de organizarea corporal-fizică. Citind poemele sale cele mai elevate, sau și poemele sale în proză, ne spunem: Aici se află o forță creatoare ce tinde mereu să se elibereze de orice legătură cu corpul fizic. – Acest lucru s-a manifestat apoi prin faptul că această individualitate a trebuit să treacă, în realitate, în încarnarea sa în care purta numele de Conrad Ferdinand Meyer, prin niște stări maladive în care spiritual-sufletescul se desprindea în mare măsură de organizarea corporal-fizică, el trecea atunci prin stări de alienare mintală, sau, cel puțin, prin stări asemănătoare acestora. Ceea ce ne frapează iarăși aici este faptul că cea mai frumoasă parte a operei sale este tocmai aceea pe care a creat-o în asemenea stări, când spiritual-sufletescul său se desprindea de corporal-fizic.
Ei bine, când încercăm să căutăm înlănțuirile karmice pe parcursul existențelor succesive ale lui Conrad Ferdinand Meyer, intrăm într-un fel de încurcătură. Am vrea să găsim firul care leagă încarnarea pe care a trăit-o sub numele de Conrad Ferdinand Meyer de încarnările anterioare, și nu-l găsim imediat. Suntem transpuși mai întâi în secolul al 6-lea al erei creștine, dar apoi suntem readuși înapoi în secolul al 19-lea, la încarnarea lui drept Conrad Ferdinad Meyer, căci în timpul observării problema însăși evoluează în așa fel încât ajungem pe un drum greșit. Trebuie să vă imaginați în mod clar că în acest câmp de cercetare este extraordinar de dificil să-ți cucerești adevărata cunoaștere. Bineînțeles, pentru cel care se mulțumește cu fantasme este foarte ușor, el poate întotdeauna aranja ceva, într-un anumit fel. Dar cel care nu se mulțumește pe acest tărâm cu fantasme, așa cum spuneam, ci înaintează efectiv în cercetarea sa până în punctul în care el își găsește cu încredere, în timpul cercetării, structura propriului suflet, acela are o sarcină dificilă, mai ales când este vorba de o individualitate atât de complexă ca aceea care a trăit în Conrad Ferdinand Meyer. Într-adevăr, când examinăm înlănțuirile karmice de-a lungul unui anumit număr de vieți pământești, nu ne este de mare ajutor să ne oprim privirea asupra unor fapte deosebit de semnificative. Ceea ce ne frapează cel mai mult la un om, ceea ce percepem cu ocazia unei întâlniri, ceea ce aflăm despre el din istorie, toate acestea țin, de fapt, în mare măsură, de ambianța pământească. Omul este mult mai mult decât se crede un produs al ambianței sale pământești. El preia prin educație ceea ce trăiește în ambianța sa pământească. Numai trăsăturile cele mai subtile, mai intime, ale unui om, percepute în mod absolut concret, ne conduc, prin existența dintre moarte și o nouă naștere, până la viața pământească precedentă.
Iar pentru un asemenea studiu poate fi mai important să privești felul în care un om face un gest, felul în care are obiceiul să țină un obiect, decât să examinezi în el personajul celebru care poate că a fost acest om. Felul în care cineva ține un obiect, felul în care are obiceiul să răspundă – nu ce răspunde, ci cum răspunde, de exemplu, dacă începe întotdeauna prin a refuza și nu acceptă decât atunci când nu mai poate face altfel, sau dacă laudă ceva cu toată bunăvoința ș.a.m.d. – acestea sunt trăsături importante și, dacă le observăm cu grijă, ele devin punctul central al observației și pe baza lor putem desprinde multe lucruri. Când observăm modul în care cineva apucă un obiect, o facem în mod absolut obiectiv, procedăm la fel ca artistul; atunci pentru observație nu rămâne doar gestul, ci în jurul acestui gest se structurează imaginea unui alt om.
Se poate întâmpla foarte bine următorul lucru. Există oameni care au mici deprinderi, să spunem, deprinderea ca înainte de a întreprinde ceva să-și miște brațele într-un anumit fel. Am cunoscut oameni care nu puteau face un lucru fără ca mai întâi să-și încrucișeze brațele. Dacă ne reprezentăm în mod absolut obiectiv un asemenea gest, dar cu simțul intim al artistului, în așa fel încât să-l avem în mod plastic în fața noastră, ne îndepărtăm atunci atenția de la omul căruia îi aparține acest gest. Dar acest gest nu rămâne singur. El se extinde până la o altă formă. Și dacă observăm această formă, atunci această formă ne poate cel puțin sugera ceva în legătură cu încarnarea precedentă sau cea de dinainte. Se poate întâmpla ca acest gest să se refere la ceva care nu exista încă în epoca încarnării precedente, să spunem, felul cum luăm o carte în mână, sau altceva asemănător. Dar trebuie să avem simțul unui asemenea gest sau al unei asemenea deprinderi, pentru a ne putea întoarce în trecut.
Ei bine, la o individualitate cum a fost cea a lui Conrad Ferdinand Meyer, semnificativ este faptul că ea creează cu o anumită tendință – vreau să mă exprim în mod exact – de a slăbi legătura dintre spiritual-sufletesc și organizarea corporal-fizică. Acesta este un punct de reper, dar, pe de altă parte, și un moment de ușoară derută.
Suntem trimiși, așadar, în trecut, în secolul al 6-lea. Avem mai întâi acest sentiment: el trebuie să fie aici. Apoi găsim aici o personalitate care a trăit în Italia, care a trecut în Italia, în acea încarnare, prin diferite evenimente de destin și care a trăit într-un fel de dublă natură; pe de o parte, această personalitate este cuprinsă de un entuziasm extraordinar față de ceea ce pentru noi, cei veniți mai târziu, a cam dispărut din lumea exterioară, dar care atunci era prezent în grandioasa înflorire a artei – noi nu mai putem cunoaște aceste lucruri decât din arta mozaicului. În acest moment de înflorire artistică a Italiei de la sfârșitul secolului al 5-lea, începutul secolului al 6-lea, a trăit individualitatea la care ne-am referit adineaori. Astfel se prezintă lucrurile la început.
Dar după aceea întreaga imagine se întunecă și suntem trimiși iarăși înapoi la Conrad Ferdinand Meyer. Iar imaginea lui Conrad Ferdinand Meyer din secolul al 19-lea își răspândește acum lumina asupra tenebrelor care întunecaseră viziunea omului din secolul al 6-lea. Suntem constrânși să ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce face Conrad Ferdinand Meyer în secolul al 19-lea.
Atenția ne este atrasă de faptul că în povestirea sa intitulată „Sfântul”, este vorba de Thomas Becket, cancelarul lui Henric al II-lea al Angliei. Avem sentimentul că această alegere este de o importanță extraordinară. Avem, de asemenea, sentimentul că ceea ce simțim în fața acestei vechi încarnări ne trimite din nou la această alegere a lui Conrad Ferdinand Meyer. Dar acum suntem din nou trimiși în secolul al 6-lea, ceea ce nu lămurește nimic. Astfel, suntem trimiși de mai multe ori de la o încarnare la alta, încarnarea problematică din secolul al 6-lea și cea sub numele de Conrad Ferdinand Meyer, până în momentul când descoperim că faptele istorice i-au inspirat lui Conrad Ferdinand Meyer istoria lui Thomas Becket tocmai pentru că toate aceste fapte au o anumită analogie cu ceea ce a trăit el însuși în secolul al 6-lea, atunci când, ca membru al unei misiuni trimise de papa Gregorius din Italia în Anglia, el venise din Italia până în Anglia. Acesta este cel de-al doilea element al dublei naturi a lui Conrad Ferdinand Meyer din încarnarea sa precedentă. În încarnarea sa precedentă, în secolul al 6-lea, el fusese, pe de o parte, un admirator entuziast a cea ce trece apoi în arta mozaicului – de aici provine talentul său absolut cuprinzător pentru formă. Pe de altă parte, el este un reprezentant entuziast al catolicismului, ceea ce explică faptul că el a făcut parte din această misiune. Membrii acesteia au întemeiat Canterbury, care mai târziu devine Episcopatul de Canterbury.
Această individualitate, care a trăit după aceea în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer, a fost asasinată în secolul al 6-lea de o căpetenie anglo-saxonă, în niște circumstanțe care sunt extrem de interesante. Ceea ce s-a întâmplat cu ocazia acestui asasinat este întemeiat pe calomnii și șmecherii juridice, la drept vorbind destul de grosiere.
Dar dvs. știți, dragii mei prieteni, că și în viața curentă, când ceva a intrat în orizontul nostru, ceva care, ca să spunem așa, cheamă în amintire o anumită nuanță – am auzit un nume căruia abia i-am dat atenție – atunci poate apărea mai târziu, în legătură cu acest nume, o întreagă serie de asociații de idei. Datorită circumstanțelor deosebite care l-au legat pe acest membru al unei misiuni catolice în Anglia de viitorul Arhiepiscop de Canterbury, căci orașul Canterbury a fost întemeiat de această misiune, toate acestea au trăit mai departe, au trăit mai departe, propriu-zis, la sunetul numelui Canterbury. Și astfel, au reînviat în încarnarea lui Conrad Ferdinand Meyer.
Așadar, Conrad Ferdinand Meyer a fost atras printr-o asociație de idei de personajul Thomas Becket, Lordul Cancelar de Canterbury, cancelarul lui Henric al II-lea Plantagenet, și care a fost asasinat prin uneltiri. După ce mai întâi fusese favoritul său, regele Henric al II-lea a pus să fie asasinat, fiindcă el refuza să-i împărtășească unele puncte de vedere. Aceste două destine, asemănătoare și neasemănătoare, au avut drept consecință faptul că scriitorul Conrad Ferdinand Meyer a reprodus, plecând de la datele istoriei, în cu totul alte personaje, ceea ce trăise el în corpul său în încarnarea din secolul al 6-lea, departe de țara sa natală.
Gândiți-vă ce interesant este acest lucru! Când am găsit acest lucru, nu am mai fost trimis dintr-o parte în alta. Dar atunci vedem cum tocmai prin faptul că în Conrad Ferdinand Meyer trăiește și în secolul al 19-lea un fel de dublă natură, la el spiritual-sufletescul se desprinde ușor de organizarea corporal-fizică. Datorită acestei duble naturi, faptelor trăite în mod real li se substituie alte fapte, care numai se aseamănă cu cele trăite, la fel cum adesea imaginile se modifică în fantezia omului. În fantezia obișnuită a unui om, imaginile se modifică în cursul unei existențe pământești, astfel încât fantezia creează în mod liber. Trecând prin viețile pământești succesive, aspectul respectiv se modifică în așa fel încât un alt eveniment istoric, care nu are în comun cu evenimentul trăit decât natura sa de imagine, se substituie adevăratului eveniment
Ei bine, individualitatea care a trăit această experiență ce s-a păstrat, continuând să acționeze de-a lungul a două existențe dintre moarte și o nouă naștere, apărând în povestirea intitulată „Sfântul”, această individualitate s-a reîncarnat mai târziu, în perioada Războiului de Treizeci de Ani, dar acum ca femeie. Ne va fi suficient să ne reamintim situația haotică ce stăpânea Europa Centrală în perioada Războiului de Treizeci de Ani, pentru a simți ceea ce se putea întâmpla în sufletul acestei femei sensibile, care în această situație haotică din timpul Războiului de Treizeci de Ani se căsătorește cu un mic burghez filistin și pedant; acesta din urmă nu a putut suporta situația din Germania, el a emigrat și și-a găsit o patrie în Elveția, în cantonul Grizon. El și-a lăsat căminul în grija soției sale. Iar el însuși a dus o viață de vagabondaj destul de brutală. Dar soția sa avea ocazia să observe multe, multe lucruri; atât evenimentele istorice de mare importanță, cât și ciudata situație care domnea în cantonul Grizon, au acționat asupra sufletului ei. Și experiențele pe care le-a avut acest suflet de femeie, colorate și nuanțate de trăirile datorate conviețuirii cu acel bărbat filistin, mic-burghez, toate acestea coboară în adâncurile individualității și au continuat să trăiască în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere. Avem aici de-a face cu o încarnare feminină, în perioada Războiului de Treizeci de Ani, a celui care trăise în secolul al 6-lea și devine apoi Conrad Ferdinand Meyer. Această individualitate a trăit din nou în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer. Iar ceea ce a trăit odinioară această femeie, reapare, transformat printr-o fantezie de o mare bogăție, în povestirea intitulată „Jürg Jenatsch” a lui Conrad Ferdinand Meyer.
Astfel, în ființa sufletească a lui Conrad Ferdinand Meyer găsim ceva care este o continuare și căruia îi obținem sinteza adunând elementele prezente în încarnările sale anterioare. Dar ceea ce apare astfel ca individualitate clar conturată când îl privim pe Conrad Ferdinand Meyer din punct de vedere literar – fiindcă el apare aici în forme clare, astfel încât îl putem caracteriza pe artist cu precizie, căci el are niște forme clar conturate –, tocmai acest lucru derutează, dat fiind că de la această formă precis conturată, atenția este orientată imediat spre natura labilă, dublă, a omului însuși.
Dacă nu îl vedem decât pe poetul Conrad Ferdinand Meyer, personalitatea celebră care a creat niște opere, rămânem, fără îndoială, incapabili să știm ceva despre încarnările anterioare ale acestei personalități. Trebuie să ne întoarcem privirea de la aspectele care țin de personalitatea poetului și s-o îndreptăm asupra omului; atunci, în dosul imaginii, apar figurile încarnărilor trecute.
Vedeți dvs., oricât de paradoxal li se poate părea contemporanilor noștri, nu vom putea aprofunda cu adevărat ceea ce este viața umană decât dacă o vom aprofunda în așa fel încât să orientăm studiul istoriei, această istorie exterioară, care astăzi este numită adesea istorie, spre observarea omului în cadrul istoriei. Dar noi nu putem să-l privim pe om legat de o singură epocă, el nu trăiește numai o singură viață pământească, ci noi trebuie să-l privim pe om observându-i individualitatea care trece dintr-o viață pământească în alta și văzând apoi cum acționează în intervalul dintre două încarnări, în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, transformând tocmai ceea ce în viața de pe Pământ se desfășoară mai mult în subconștient, dar care se află în strânsă legătură tocmai cu formarea propriu-zisă a destinului uman. Căci destinul uman se plăsmuiește nu din ceea ce se manifestă la nivelul ideilor clare ale intelectului, ci din ceea ce trăiește și urzește în subconștient.
Aș vrea să vă dau un alt exemplu în legătură cu felul în care acțiunea individualităților umane se prelungește în istorie. În primul secol, aproximativ la o sută de ani după nașterea creștinismului, avem un scriitor eminent în persoana scriitorului roman Tacitus [Nota 32].
În operele sale, mai ales în scrierea sa „Germania”, Tacitus a arătat că știe să scrie într-un stil extraordinar de precis și concis; în prezentarea faptelor istorice, ca și în descrierile sale geografice, frazele sunt minunat rotunjite, lapidare, absolut lapidare. Ne putem aminti, de asemenea, că el, acest mare cetățean al lumii, care știe, de fapt, tot ceea ce timpul său considera demn de știut, care a trăit la un secol după întemeierea creștinismului, nu amintește de Christos decât cu totul în treacăt [Nota 33], ca despre cineva pe care evreii l-au crucificat, dar care nu avea nici o importanță deosebită. Și totuși, Tacitus este, în realitate, unul dintre cei mai mari romani.
Tacitus era prieten cu o personalitate pe care istoria o cunoaște sub numele de Plinius cel Tânăr [Nota 34], care este autorul a numeroase scrisori și care avea o mare admirație pentru stilul lui Tacitus, astfel că Plinius cel Tânăr, el însuși scriitor, îl admira pe Tacitus fără rezerve.
Acum, să ne oprim mai întâi pe Plinius cel Tânăr. El trece, desigur, prin poarta morții, trece prin viața dintre moarte și o nouă naștere și se reîncarnează în secolul al 11-lea al erei noastre în persoana unei prințese toscane, în Italia, care se căsătorește cu un prinț din Europa Centrală. Acesta este jefuit de pământurile sale de către Heinrich cel Negru, din familia imperială a francilor salieni, și trebuie să se reîntoarcă în Italia. Această Beatrice [Nota 35] este proprietara castelului de Canossa, unde mai târziu Heinrich al IV-lea, succesorul lui Heinrich al III-lea, cel Negru, a trebuit să-și facă celebra penitență în fața papei Gregorius.
Această margrafă Beatrice este o personalitate extraordinar de activă, care se interesează de tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Și trebuie să se intereseze de toate, căci soțul ei, Gottfried, care, înainte de a o lua în căsătorie, fusese alungat din Alsacia în Italia de către Heinrich cel Negru, unde s-a căsătorit cu Beatrice, este din nou urmărit de Heinrich al III-lea, cel Negru. Heinrich este, într-adevăr, un senior plin de energie care, pur și simplu, îi destituie unul după altul pe prinții și seniorii din vecinătatea sa și face într-o mare măsură ceea ce vrea; el nu este satisfăcut o dată ce a alungat un adversar, ci el o face și a doua oară, atunci când celălalt s-a stabilit undeva. Așadar, el este, cum spuneam, un senior plin de energie, un suveran medieval de mare anvergură. Atunci când Gottfried s-a stabilit în Toscana, mai întâi îl alungă, iar apoi o și ia pe margrafă cu el în Germania.
Datorită acestui fapt, ceea ce Beatrice observase cu multă finețe în Italia s-a unit în spiritul ei cu ceea ce a observat în Germania. Astfel că avem deja în această margrafă o personalitate foarte reprezentativă a epocii sale, o femeie care observă cu acuitate, excepțional de activă, energică, dar care are, totodată, o inimă largă și o privire pătrunzătoare.
În momentul când Heinrich al IV-lea a trebuit să meargă la Canossa pentru a-și face penitența, stăpâna castelului era fiica Beatricei, Mathilde [Nota 36], care se înțelegea foarte bine cu mama ei, fiica întrunind și ea toate calitățile mamei, era o femeie încă și mai remarcabilă. Sunt două femei extrem de simpatice și care, tocmai din cauza a tot ceea ce s-a desfășurat sub Heinrich al III-lea și Heinrich al IV-lea, se interesează în mod profund de aspectul istoric al evenimentelor.
Dacă mergem acum mai departe cu cercetarea, descoperim un fapt ciudat: Margrafa Beatrice este Plinius cel Tânăr reîncarnat, iar fiica sa, Mathilde, este Tacitus reîncarnat. Îl aflăm, așadar, pe Tacitus, care în vechile timpuri a scris istorie, îl găsim – femeia, când este o femeie superioară, are darul observației – ca martor al istoriei la scară mare, ca participant, ca participant direct la istorie; căci Mathilde este chiar proprietara castelului Canossa, și aici se desfășoară întreaga scenă, un eveniment care a decis în Evul Mediu un număr considerabil de lucruri. Îl găsim ca martor al istoriei.
Aceste două personalități, mamă și fiică, sunt în mod intim legate; vechea activitate de scriitor le face capabile, în inconștientul lor, să înțeleagă în profunzime istoria și, prin aceasta, să se unească în mod instinctiv foarte intens cu mersul lumii, atât în natură, cât și în desfășurarea istoriei.
Și iată ceea ce se întâmplă mai târziu: Îl vedem pe Plinius cel Tânăr, care este în Evul Mediu margrafa Beatrice, reîncarnându-se în secolul al 19-lea într-un mediu romantic, într-o ambianță romantică. El își asimilează romantismul, nu putem spune că o face cu un mare entuziasm, dar cu o mare bucurie estetică, se regăsește la început în tot ce este romantic, deoarece el, pe de o parte, este tocmai acest romantic, pe de altă parte, în virtutea mediului său familial, el are un stil cam savant. Adoptă acest stil savant – vreau să spun un stil savant în ceea ce privește scrisul, nu un stil de viață savant –, dar acest stil nu se acordă cu natura sa. Încearcă mereu să se elibereze de el, să-l respingă.
Destinul vrea ca această personalitate, Plinius cel Tânăr reîncarnat și margrafa Beatrice reîncarnată, aflându-se într-o zi în vizită la cineva, să răsfoiască o carte în engleză pusă acolo pe o masă; stilul acestei lucrări o captivează și în acest moment are impresia: Celălalt stil, cel pe care l-am moștenit de la rudele mele, nu mi se potrivește. Acesta este stilul meu, stilul de care am nevoie, care merită să fie admirat, pe care eu trebuie să mi-l însușesc!
El devine scriitor, el imită acest stil, bineînțeles îl imită în mod artistic, nu pedant, în cel mai bun sens al cuvântului, el imită acest stil într-un sens artistic-estetic.
Și, vedeți dvs., cartea care era acolo deschisă pe masă și care a făcut ca această personalitate să simtă nevoia să citească cât de repede posibil toate lucrările disponibile ale acestui scriitor, această carte era „Representative Men” de Emerson. Personajul nostru i-a asimilat stilul, a tradus imediat două pasaje ale lucrării, a devenit un admirator entuziast al lui Emerson, și nu s-a lăsat până nu a putut să-l întâlnească și în realitate.
În cazul acestei personalități, care se află pe sine, care și-a găsit propriul său stil datorită admirației sale pentru cealaltă personalitate, în cazul acestei personalități, care este reîncarnarea lui Plinius cel Tânăr și a margrafei Beatrice, noi avem de-a face cu Herman Grimm [Nota 37]; în ceea ce-l privește pe Emerson [Nota 38], el este reîncarnarea lui Tacitus, reîncarnarea margrafei Mathilde.
Și, iarăși: În admirația lui Herman Grimm pentru scriitorul Emerson, în felul în care cei doi oameni se întâlnesc, regăsim relația de odinioară dintre Plinius cel Tânăr și Tacitus. Aș spune că în fiecare frază scrisă ulterior de Herman Grimm vedem reînviind vechea legătură dintre Plinius și Tacitus. Iar admirația pe care Plinius i-o mărturisește lui Tacitus o vedem reapărând, într-o concordanță deplină, în admirația pe care Herman Grimm o are față de Emerson.
Și noi înțelegem abia acum ce se află la originea marelui stil al lui Emerson, și cum retrăiește Emerson, într-un mod deosebit, ceea ce a trăit Tacitus în modul său propriu. Cum lucra Emerson? Oamenii care îl vizitau pe Emerson descopereau cum lucra. El se afla într-o cameră mobilată cu numeroase scaune și cu mai multe mese. Peste tot erau cărți deschise, în mijlocul cărora el se plimba. Citea uneori o frază, se îmbiba de ea: pornind de aici, el își construia marile sale fraze lapidare, își plăsmuia lucrările. Avem aici imaginea exactă a vieții lui Tacitus: Cum era Tacitus în timpul vieții, cum călătorea el pretutindeni, noi vedem toate acestea iarăși în cărțile lui Emerson. Toate acestea prindeau din nou viață.
Apoi avem imboldul irezistibil care l-a împins pe Herman Grimm spre Emerson. Destinul a făcut ca el să descopere „Representative Men”. El își dă seama imediat: Așa trebuie să scrii, acesta este stilul tău. – El avea, cum spuneam, un stil de erudit, pe care îl moștenise de la unchiul său Jakob Grimm, de la tatăl său Wilhelm Grimm. El îl abandonează. Destinul îl face să își asimileze un altul, cu totul diferit.
În sfârșit, vedem interesul lui Herman Grimm pentru istorie manifestându-se în conținutul lucrărilor sale; el reunea în persoana sa o relație sufletească intimă cu Germania și un profund interes pentru Italia.
Acestea sunt niște aspecte care ne arată cum se întâmplă lucrurile în acest domeniu. Și cum suntem conduși spre asemenea lucruri? Ei bine, vedeți dvs., este vorba de a primi o anumită impresie, în jurul căreia totul se cristalizează. Mai întâi prinde formă o reprezentare: Herman Grimm deschizând „Representative Men” de Emerson. Acum, Herman Grimm citea într-un mod curios. El citea, și imediat avea ca o mișcare de retragere față de ceea ce citea. El a făcut-o, în mod sigur, și de data aceasta, căci ai impresia, văzând acest gest, că el înghițea frază după frază din ceea ce citea. Acesta este gestul interior care ne poate conduce de la Herman Grimm la încarnările sale anterioare. Iar perindarea prin fața cărților deschise și atitudinea puțin cam exagerată, „romană”, cu care l-a întâmpinat pe Herman Grimm pentru prima dată, ca și cum ei s-ar fi întâlnit în Italia, acesta este aspectul care ne permite să ne întoarcem în trecut de la Emerson la Tacitus. Trebuie să avem o viziune plastică, pentru a putea urmări astfel de lucruri.
Și, vedeți dvs., dragii mei prieteni, prin acest exemplu voiam să schițez felul în care trebuie să fie aprofundată cercetarea istorică. Și o aprofundare de acest fel trebuie să apară printre noi. Căci aceste lucruri trebuie să fie un rezultat al acelui suflu nou care, prin Congresul de Crăciun, trebuie să-și facă intrarea în Societatea noastră antroposofică. În viitor, noi trebuie să trecem, cu curaj și îndrăzneală, la studiul marilor contexte spirituale; trebuie să ne situăm pe acea poziție de unde aceste contexte spirituale pot fi observate cu adevărat. Pentru aceasta, noi avem nevoie, înainte de toate, de seriozitate, seriozitate în felul în care trăim, toți împreună, cauza antroposofică.
Și această seriozitate se va instaura în Societatea Antroposofică dacă cei care vor să fie activi în cadrul ei vor ține seama tot mai mult de ceea ce este acum difuzat în fiecare săptămână în cercurile tuturor prietenilor noștri antroposofi, de ceea ce este conținut în „Foile pentru membri”, alăturate la „Goetheanum”. Aici se descrie cum trebuie să se lucreze și să se studieze în spiritul Congresului de Crăciun în Ramuri, în cadrul întâlnirilor membrilor, și ele relatează, de asemenea, ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Căci doar ele sunt intitulate: „Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică”. Obiectivul lor este acela de a răspândi în Societate Antroposofică o gândire comună, de a face să domnească o atmosferă comună între miile de antroposofi. Când vom trăi în această atmosferă comună, când vom înțelege ce vrea să însemne faptul că Tezele [Nota 39] sunt făcute pentru a stimula gândirea, când vom înțelege că prin aceasta Goetheanumul trebuie să fie, de fapt, în mod real și concret, situat în centru prin inițiativa Comitetului director esoteric – îmi revine misiunea de a sublinia mereu faptul că noi avem acum de-a face cu un Comitet director care își concepe activitatea drept inaugurare a unei munci esoterice –, când vom fi înțeles în mod just acest lucru, atunci ceea ce acum poate curge prin Mișcarea antroposofică va fi propagat în mod just prin ea. Mișcarea antroposofică și Societatea Antroposofică trebuie să fie una. Societatea Antroposofică trebuie să-și însușească pe deplin cauza antroposofică.
Se poate spune: Când va exista această comuniune, când ea va acționa ca o gândire comună, atunci ea va fi capabilă, de asemenea, să fie purtătoarea unei cunoașteri spirituale cu adevărat vaste și cuprinzătoare. Dar atunci în Societatea Antroposofică va trăi acea forță care trebuie de fapt să trăiască în ea, căci, dacă vrem să evităm decăderea iremediabilă a civilizației moderne, noi trebuie să-i dăm un puternic elan.
Oricât de paradoxal ar putea să pară ceea ce trebuie să spunem în legătură cu viețile pământești succesive ale unor personalități, cel care poate vedea lucrurile mai exact, cel care poate vedea până și pașii acestor oameni despre care este vorba în legătură cu asemenea vieți pământești succesive, acela va putea vedea cât de întemeiate pe realitate sunt cuvintele pe care le rostim în legătură cu aceste lucruri și că noi putem pătrunde cu privirea în realitatea vieții și acțiunii Zeilor și oamenilor atunci când ne străduim în acest fel să cuprindem cu privirea spiritului forțele spirituale.
Toate acestea, dragii mei prieteni, aș vrea să le depun în sufletele dvs., aș vrea să le fac să coboare în inimile dvs. și aș vrea ca acesta să fie acum sentimentul pe care să-l duceți cu dvs. de la acest Curs de Paști. Atunci, acest Curs de Paști va fi ca un fel de reînnoire a Congresului de Crăciun. Pentru ca acest Congres de Crăciun să poată acționa în mod just, el trebuie să fie reînnoit mereu, ca și cum ar fi prezent, prin tot ceea ce izvorăște din el.
Fie ca, pornind de la acest Congres de Crăciun, multe lucruri să se dezvolte în continuare, reînnoindu-se. Și, înainte de toate, fie ca acest lucru să poată fi realizat grație acelor suflete sincere, inimoase, curajoase, care apără în viață cauza antroposofică, drept reprezentanți ai ei, grație sufletelor curajoase ale antroposofilor. Dacă, prin ceea ce organizăm noi, curajul nu va înceta să crească în sufletele și inimile prietenilor noștri antroposofi, atunci va crește, de asemenea, și ceea ce îi este necesar Societății Antroposofice – trupul antroposofiei – drept suflet antroposofic: a introduce în mod curajos în lume ceea ce, născut din revelațiile spiritului în zorii epocii luminii, care succede epocii Kali Yuga, este necesar pentru evoluția ulterioară a omenirii. Dacă simțim în noi conștiența acestui lucru, vom acționa cu curaj pornind chiar de la această conștiență. Fie ca fiecare din manifestările noastre să fortifice un asemenea curaj. Fie ca noi să putem privi într-adevăr cu seriozitate ceea ce li se pare paradox și nebunie celor care astăzi încă mai dau, de cele mai multe ori, tonul. Dar ceea ce a dat tonul într-o anumită epocă, adesea a fost foarte curând înlocuit de ce ceea se încercase a fi înăbușit. Fie ca dintr-o recunoaștere a istoriei, unită cu activitatea umană care se continuă de la o viață la alta, să ia naștere curajul de a acționa în spiritul antroposofiei, curajul necesar progresului civilizației umane. [Nota 40]
