Cercetările care ne introduc în domeniul karmei umane – desigur, ne introduc tocmai cercetând – trebuie să fie primite cu gravitate și prelucrate sufletește. Căci, în fond, important este nu numai să cunoaștem anumite raporturi karmice, important este ceea ce rezultă din aceste cercetări, însuflețind ființa umană, stimulând-o să se integreze în mod plenar în viață. Asemenea cercetări pot fi rodnice numai dacă ele nu conduc la o indiferență față de om mai mare decât aceea care există de obicei, ci dimpotrivă, dacă ele trezesc mai multă iubire, mai multă înțelegere decât atunci când, privindu-l pe om, ne dăruim numai impresiilor unei singure vieți pământești.
Cel care își îndreaptă privirea asupra epocilor succesive ale evoluției omenirii își poate forma destul de bine o impresie despre faptul că de-a lungul istoriei omenirii multe lucruri s-au schimbat în modul de a gândi, de a simți, ca și în întregul mod de a privi și de a concepe viața. Desigur, trecutul nu face asupra oamenilor o impresie tot atât de profundă ca ceea ce trebuie să se întâmple, ca ceea ce abia de acum înainte trebuie să fie întemeiat. Dar cel care sesizează cu suficientă profunzime cât de mult s-au schimbat sufletele pe parcursul evoluției Pământului, acela nu se va teme să întreprindă, ca pe un lucru necesar, acea transformare a propriei sale mentalități, care constă în a nu te mulțumi să iei în considerare, la un om sau altul, doar o singură viață pământească, ci succesiunea vieților pământești, în măsura în care ele pot fi percepute.
Eu cred că astfel de exemple cum au fost cele pe care le-am avut în vedere ultima dată cu privire la Conrad Ferdinand Meyer, Pestalozzi ș.a.m.d., ne pot arăta cum înțelegerea pur umană a unei personalități și iubirea față de această personalitate pot crește când îi privim ultima viață pământească pe fundalul din care această viață a rezultat.
Aș vrea acum, o dată în plus, pentru a vă arăta cât de rodnice sunt, propriu-zis, asemenea lucruri, să revin asupra unei întrebări pe care am abordat-o deja în fața unui mare număr dintre cei prezenți aici. Este vorba de întrebarea care ia naștere în legătură cu faptul că știința spirituală ajunge adesea să vorbească despre existența, în epocile vechi, a unor clarvăzători, a unor personalități de inițiați, care puteau comunica celorlalți oameni misterele lumii spirituale, așadar, despre existența inițiaților. Astfel că se ivește în mod absolut firesc întrebarea: Unde trăiesc în epoca noastră acești inițiați? Cum stau lucrurile cu reîncarnarea lor?
Pentru a răspunde la această întrebare este neapărat necesar să arătăm cât de diferită poate fi o viață pământească mai recentă față de o viață anterioară în privința gradului de instruire, în privința cunoașterii, precum și în privința altor activități ale sufletului acelui om; așadar, cât de diferite sunt viețile pământești succesive în aceste privințe. Într-adevăr, atunci când între moarte și o nouă naștere se apropie momentul în care omul trebuie să coboare din nou pe Pământ, să se unească, așadar, cu organizarea fizic-eterică, în om se întâmplă, de fapt, multe lucruri. Desigur, direcția pe care o ia el spre o familie sau alta, spre un popor sau altul, este deja fixată de multă vreme; dar decizia de a săvârși extraordinara schimbare de existență care constă în a trece din lumea spiritual-sufletească în lumea fizică, această decizie necesită un număr considerabil de lucruri. Trebuie să vă gândiți, dragii mei prieteni: Nu se întâmplă ca aici, pe Pământ, unde omul, după ce și-a trăit viața sa obișnuită, devine încetul cu încetul tot mai slab, contribuind, mai mult sau mai puțin, în funcție de experiențele pe care le-a făcut pe Pământ, la luarea deciziei de a primi, trecând prin poarta morții, o nouă formă de viață. Aceasta vine asupra omului, ca să spunem așa, dă peste el.
Aici, pe Pământ, moartea vine pe neașteptate. Cu totul altfel este atunci când coborâm din lumea spirituală. În acest caz, este vorba de un act înfăptuit în deplina lumină a conștienței, de un act chibzuit, ieșit din cele mai profunde adâncimi ale sufletului. Trebuie să vedem cât de extraordinară este transformarea care intervine în ființa umană atunci când ea trebuie să schimbe formele de viață sufletești-spirituale din existența preterestră cu existența pământească. Și, cu ocazia acestei coborâri, omul vede că va trebui să se apropie, vrând-nevrând, de condițiile culturii și civilizației, dar și de cele corporale, pe care i le poate oferi o anumită epocă. Epoca noastră, făcând abstracție de condițiile generale ale culturii și civilizației, nu ne furnizează ușor corpuri în care un om să-și poată duce viața așa cum o făceau inițiații din trecut. Și, când se apropie momentul în care sufletul, chiar cel al unui vechi inițiat, trebuie să se folosească de un corp uman, el trebuie să ia acest corp așa cum este și să se dezvolte în el în acea formă de educație, în acel mediu de viață care i se oferă. Totuși, nimic din ceea ce se afla odinioară în acest suflet nu este pierdut pentru el. Numai că aceasta se exprimă într-un alt mod. Configurația fundamentală a acestui suflet rămâne, dar se manifestă în alt mod.
Vedeți dvs., în secolele 3, 4 ale erei noastre, sufletul omului încă se mai putea adânci foarte mult prin cunoaștere în adevărurile inițiatice, căci corpurile umane din secolele 3, 4 ale erei noastre, mai ales în regiunile meridionale ale Europei și ale Asiei de Sud-Vest, urmau sufletele, fiindcă funcțiunile organice interne se efectuau în așa fel încât corpurile puteau să urmeze sufletele. Astăzi, cel care a trăit în timpul primelor secole ale creștinismului poate ca inițiat, cu sufletul foarte interiorizat, plin de înțelepciune, este obligat să coboare într-un corp care, înainte de toate din cauza mersului evoluției de până acum, este orientat spre lumea exterioară, trăiește în lumea exterioară. Din cauza acestui corp, astăzi nu mai este posibilă acea meditație profundă, acea concentrare intimă a forțelor sufletului, care mai era încă posibilă în secolele 3, 4 ale erei noastre. Și așa au putut să se petreacă în evoluția Pământului următoarele. Vă voi relata niște lucruri care se revelează privirii clarvăzătoare.
Imaginați-vă, dragii mei prieteni, un centru de Misterii din Asia de Sud-Vest, un centru de Misterii cu toate caracteristicile unui centru de Misterii din Asia de Sud-Vest în timpul primelor secole de după întemeierea creștinismului. Peste tot existau încă tradiții în acele timpuri vechi, când participanții erau inițiați în cea mai profundă înțelepciune a Misteriilor. Peste tot mai exista încă, mai mult sau mai puțin, conștiența regulilor care trebuiau aplicate vieții sufletului, pentru ca el să dobândească anumite cunoștințe, și anume cele care conduceau foarte adânc în temeliile sufletului uman, și de aici în Univers. Și tocmai în aceste Misterii din Asia de Sud-Vest, în primele secole după apariția creștinismului, spiritele erau preocupate de o întrebare importantă.
Aceste Misterii au văzut revărsându-se la altarele lor de jertfă o înțelepciune infinită. Va fi suficient să citiți ceea ce am descris în lucrarea mea Creștinismul ca fapt mistic și misteriile Antichității, în măsura în care aceste lucruri puteau fi caracterizate într-o lucrare destinată publicării, și veți vedea că această întreagă înțelepciune năzuia, în cele din urmă, să înțeleagă Misteriul de pe Golgotha. Marea întrebare care se punea în aceste Misterii din Asia de Sud-Vest era următoarea: Cum se va putea dezvolta în continuare în sufletele umane prodigioasa grandoare a conținutului, a conținutului de realitate care s-a revărsat pe Pământ prin Misteriul de pe Golgotha? Cum se va putea uni vechea, străvechea înțelepciune originară care se ridica până la cunoașterea ființelor care locuiesc stelele, ce includea în sine cunoașterea entităților spiritual-divine de diferite ranguri care conduc Universul și viața omului, cum se va uni această străveche înțelepciune cu ceea ce s-a concentrat, s-a condensat, în Misteriul de pe Golgotha și ale cărui impulsuri, care emană de la o înaltă Entitate Solară, Christos, trebuie să intre acum în omenire? – Aceasta era întrebarea arzătoare care se punea în aceste Misterii din Asia de Sud-Vest.
Ei bine, exista un inițiat a cărui înțelepciune și simțire cultivate în Misterii erau profund afectate de această întrebare. Trebuie să spun că atunci când, fiind în căutarea raporturilor karmice, îl întâlnești pe acest om, care a fost, într-adevăr, un asemenea inițiat în Misteriile din Asia de Sud-Vest la începutul erei creștine, îți face o impresie zguduitoare. Întâlnirea este zguduitoare, căci acest inițiat, cu toate că își asimilase întreaga înțelepciune inițiatică din acel timp, era preocupat de un singur gând, acela de a înțelege întreaga importanță a Misteriului de pe Golgotha: Ce se va întâmpla acum? Cum vor putea primi sufletele umane atât de slabe acest Mister?
Și, vedeți dvs., într-o zi, cu sufletul apăsat de arzătoarea întrebare a destinului creștinismului, acest inițiat se plimba la o mare depărtare de centrul Misteriilor și a văzut ceva care l-a zguduit teribil. El a văzut, grație clarvederii sale de inițiat, cum Iulian Apostatul [Nota 41] era ucis mișelește de un om. El a fost martor la această faptă prin cunoaștere inițiatică.
El știa că Iulian Apostatul era inițiat până la un anumit grad în Misteriile antice, că el voia să păstreze și să propage în viața spirituală a omenirii ceea ce se cultiva și trăia în vechile Misterii; el voia să unească vechea înțelepciune a Misteriilor și creștinismul, pe care el îl vestea chiar în spiritul acestei înțelepciuni: Există, alături de Soarele fizic, un Soare spiritual, și cel care cunoaște Soarele spiritual îl cunoaște pe Christos. Dar, în epoca în care trăia Iulian Apostatul, o asemenea afirmație era considerată ceva foarte periculos și aceasta a făcut ca el să fie asasinat mișelește cu ocazia campaniei sale împotriva Perșilor. La aceasta a fost martor acel inițiat; la acest simptom semnificativ din istoria lumii.
Aceia dintre dvs. care au urmărit de-a lungul anilor diferitele lucruri pe care le-am spus despre raporturile karmice din istoria lumii, își vor aminti că eu am ținut la Stuttgart – am menționat acest fapt și cu ocazia Congresului de Crăciun [Nota 42] – niște conferințe despre unele capitole ale istoriei oculte; cu această ocazie, eu am arătat întregul tragism al intervenției lui Iulian Apostatul în istoria omenirii.
Așadar, acest eveniment l-a trăit acel inițiat, la care întreaga știință inițiatică asimilată într-un centru de Misterii din Asia de Sud-Vest era inundată și dominată de această întrebare: Ce va deveni creștinismul? – Și acest simptom, asasinarea lui Iulian, îi arată clar și limpede: Va veni o vreme când oamenii vor înțelege mai întâi greșit creștinismul, când creștinismul va mai trăi doar sub forma tradițiilor, când nu se va mai ști nimic despre sublimul Spirit Solar Christos care a trăit în Iisus din Nazareth.
Toate acestea apăsau greu asupra sufletului acestui om. Și, până la sfârșitul vieții sale de atunci, în sufletul său a persistat o anumită dispoziție sufletească, un fel de tristețe elegiacă, în legătură cu evoluția creștinismului. Acest simptom l-a tulburat, așa cum poate fi tulburat un inițiat în fața unui asemenea fapt. Și suntem noi înșine teribil de zguduiți când îl percepem. Apoi, individualitatea acestui om și-a continuat drumul. Impresia pe care o primise acest inițiat era atât de puternică, încât ea a făcut ca el să se reîncarneze neapărat cât mai curând, el s-a reîncarnat tot în perioada Războiului de Treizeci de Ani; multe încarnări excepționale, interesante, care au jucat un rol important în evoluția omenirii, se situează, într-adevăr, în această epocă.
El a cunoscut o încarnare feminină, de fapt, cu puțin înainte de Războiului de Treizeci de Ani, la începutul secolului al 17-lea, el a trăit apoi numai în timpul acestui război, a luat parte la inițiativele prin care unii rosicrucieni voiau să aducă un corectiv epocii Războiului de Treizeci de Ani, să o pregătească, aș putea spune, din punct de vedere spiritual; dar toate acestea au fost acoperite de brutalitatea și barbaria războiului. Reamintiți-vă că „Nunta chimică a lui Christian Rosenkreuz” [Nota 43] a apărut cu puțin timp înainte ca acest război să fi izbucnit. În afara acestui impuls, au pătruns atunci în omenire încă multe alte impulsuri importante, înainte ca Războiul de Treizeci de Ani să fi șters și să fi barbarizat totul.
Și apoi a venit secolul al 19-lea. Această personalitate care percepuse prin inițiere simptomul important pe care-l reprezenta moartea lui Iulian Apostatul, care a trecut apoi printr-o reîncarnare feminină în secolul al 17-lea, această personalitate s-a reîncarnat. Și acum, din această personalitate radiază tot ceea ce își interiorizase și mai mult în încarnarea sa feminină, tot ceea ce trăise odinioară nu datorită înțelepciunii sale inițiatice, ci datorită zguduirii pe care a suferit-o sufletul său de inițiat cu ocazia acelui simptom. Toate acestea radiază din sufletul personalității respective în timpul ultimei treimi a secolului a 19-lea în viziunea sa specifică asupra lumii, o viziune care pătrundea profund în contradicțiile existenței umane.
Dar tendința epocii noastre este de-așa natură încât cel care aduce din viețile sale anterioare în viața secolelor 19 și 20 vechea înțelepciune inițiatică să nu poată acționa într-un mod eficace asupra prezentului nemijlocit prin faptele sale. Acesta este motivul pentru care, aș putea spune, tot ceea ce se metamorfozează puternic și se manifestă pe plan exterior, fiind, totuși, ceva interior, tot ceea ce se deplasează dinspre inima omului, în care trăia vechea înțelepciune inițiatică, spre simțurile sale și spre ce observă ele, toate acestea tind acum să se exteriorizeze sub formă poetică, literară.
Iată de ce am avut în ultimul timp niște exemple cu adevărat remarcabile – numai că ele sunt insolite, epoca noastră nu le înțelege deloc –, în cazul cărora nu vedem acționând numai ceea ce se manifestă în personalitatea prezentă la sfârșitul secolului al 19-lea sau la începutul secolului 20, ci vedem acționând și lucruri de felul acelei zguduiri pe care a simțit-o un inițiat în Misterii, Misterii deja în decadență, este adevărat. Această zguduire sufletească acționează în continuare, se revarsă în creația poetic-artistică, și ceea ce vine aici din trecut și acționează într-un mod atât de caracteristic se manifestă în personalitatea lui Ibsen [Nota 44].
Când avem această perspectivă, atunci evoluția omenirii trăiește în aspectele ei tainice în ceea ce, mai ales la sfârșitul secolului al 19-lea, nu poate fi opera unui singur om, ci în care omul se situează în așa fel încât prin el acționează epocile pământești trecute.
Abordând o asemenea temă, nu vom risca să ne pierdem respectul nici pentru evoluția istoriei universale, nici pentru o astfel de personalitate individuală, care stă în fața omenirii în toată măreția ei. Când lucrăm cu seriozitatea necesară, trăim, pe acest tărâm, lucruri zguduitoare.
Desigur, ați auzit adesea vorbindu-se de Basilius Valentinus [Nota 45], un fel de alchimist care trăia cam pe la începutul Evului Mediu. Când studiem din perspectiva istoriei universale înlănțuirile karmice referitoare la Basilius Valentinus, acest călugăr benedictin, autor al unor lucrări de medicină și de alchimie de o extremă importanță, descoperim ceva foarte ciudat, care ne arată în mod clar cât de dificil de înțeles este, de fapt, epoca noastră.
În zilele noastre vedem atâtea lucruri nu numai de neînțeles, dar și respingătoare, urâte, în anumite privințe înfiorătoare, și care nu pot provoca, dacă vreți, decât indignare și dezgust în sufletul celui care privește viața așa cum se oferă ea percepției nemijlocite a simțurilor noastre.
Dar lucrurile nu se prezintă, totuși, în acest fel, pentru cel care percepe relațiile umane de-a lungul istoriei. Nu, lucrurile nu se prezintă în acest fel! Și astăzi apare uneori, într-un domeniu oarecare al vieții, ceva în fața căruia – putem înțelege foarte bine acest lucru – oamenii nu pot decât tuna și fulgera, ei nu pot considera decât că acest lucru este respingător, îngrozitor; și, totuși, nu se pot împiedica să încerce în fața acestui lucru respingător, îngrozitor, o intensă fascinație. Așa se va întâmpla din ce în ce mai des.
Așadar, la începutul Evului Mediu trăiește acest medic și alchimist, Basilius Valentinus, călugăr benedictin, care lucrează enorm de mult în laboratorul mănăstirii sale și face o serie de experiențe importante. Există acolo anumiți oameni, ei sunt discipolii săi, care scriu imediat cuvintele rostite de Basilius Valentinus. Și, astfel, nu există propriu-zis nici o lucrare autentică a lui Basilius Valentinus, ci noi avem scrieri ale discipolilor săi și ele conțin o mare parte a înțelepciunii sale autentice, a înțelepciunii sale de alchimist.
Când, într-o anumită perioadă a vieții mele, l-am văzut pe unul dintre discipolii lui Basilius Valentinus care mă frapase în mod deosebit, mi s-a revelat următorul lucru: El este – în mod ciudat metamorfozat în ceea ce privește ființa sa spirituală –, sigur că da, el este din nou aici! El a revenit în secolul al 19-lea și începutul secolului 20.
Dar ceea ce trăia în alchimia de odinioară a reapărut într-un mod dezordonat, orientat spre percepția senzorială, spre exterior, într-o viziune asupra lumii în care, într-un fel, noțiuni alchimice sunt amestecate în permanență cu observațiile bazate pe simțuri; astfel încât, la această personalitate, observația bazată pe simțuri se traduce într-un anumit mod de a grupa faptele exterioare, ce fac oamenii, modul în care se petrec lucrurile între ei, lucrurile despre care ei vorbesc unii cu alții, ceea ce, în multe privințe, este respingător. Și este respingător tocmai pentru că într-o încarnare anterioară acest om a practicat alchimia imitându-l pe Basilius Valentinus și el azvârle acum toate acestea în viață. Cum se comportă oamenii unul cu altul în viață, ce își spun, ce fac ei, el nu observă toate acestea ca un filistin obișnuit din zilele noastre – el este foarte departe de a le privi ca un filistin obișnuit –, ci el privește toate acestea cu privirea interioară a cuiva care poartă în sine impulsul din perioada când a fost alchimist. Și el aruncă unele peste altele la întâmplare evenimentele care se petrec între oameni, face din ele drame, și acesta este Frank Wedekind [Nota 46].
Nu-i așa, noi avem voie să privim aceste lucruri numai din punctul de vedere al unei năzuințe după o adevărată cunoaștere a omului; și atunci viața nu devine mai săracă, ci devine mai bogată. Luați, de exemplu, „Hidalla” de Wedekind sau orice altă dramă de Wedekind; sunt lucrări la citirea cărora ți se învârte capul când vrei să găsești legătura dintre început și ceea ce urmează. Dar putem fi și fascinați, în mod straniu, de ele, astfel încât să fim siguri: Ceea ce contează aici nu este să fii așezat în stal ca un filistin și să judeci. Bineînțeles, cineva poate fi îndreptățit s-o facă din punctul de vedere al filistinului, dar nu despre asta este vorba. Ci aici este vorba de faptul că istoria universală a produs ceva curios: și anume, faptul că modul de gândire al alchimiștilor, proiectat prin secole, este aplicat de Wedekind vieții umane, și că faptele oamenilor și felul lor de a vorbi sunt aici amestecate de-a valma, tot așa cum odinioară, în laboratoarele alchimiștilor, într-o epocă în care alchimia era deja în decadență, erau amestecate în retorte substanțele și forțele pentru a le încerca virtuțile.
Viețile umane sunt determinate, de fapt, prin destin, prin niște corelații karmice, chiar și în ceea ce privește momentul în care apar pe Pământ. Și, pentru a vă da și în acest sens un exemplu grăitor, vreau să vă atrag atenția asupra a ceea ce urmează.
Să ne întoarcem privirile spre epoca în care în Grecia exista școala platoniciană: Platon, înconjurat de un anumit număr de discipoli. Acești discipoli ai lui Platon aveau, în realitate, caractere foarte diferite, și ceea ce însuși Platon descrie în dialogurile sale, unde caracterele cele mai diverse apar în scenă prin personalitățile care dialoghează, aceasta este deja, din multe puncte de vedere, o imagine a școlii platoniciene. În această școală, în funcție de diferitele epoci, au existat cele mai diferite caractere.
Ei bine, existau acolo două personalități care primeau în mod foarte diferit învățăturile mărețe și luminoase care ieșeau din gura lui Platon și pe care el le dezvolta în discuțiile cu discipolii săi.
Una dintre aceste două personalități care aparțineau cercului discipolilor era, aș spune, de o extremă finețe în acea epocă de odinioară din Grecia, era o personalitate deosebit de deschisă față de teoria platoniciană a Ideilor, prin care maestrul trezea în sufletele umane dorința de a se desprinde de Pământ. Va fi suficient să ne imaginăm cum Platon spunea mereu: Față de ceea ce este efemer, care ne întâmpină în evenimentele particulare ce au loc în jurul nostru, există Ideile eterne. Materia este efemeră, ea nu este decât o imagine a Ideii veșnice care trece prin metamorfoze succesive în fenomenele efemere. Astfel, Platon își ridica discipolii deasupra observației obiectelor sensibile, efemere, până la nivelul Ideilor veșnice, care planau oarecum, ca element ceresc, deasupra Pământului.
În această concepție platoniciană, omul însuși nu își prea avea locul. Căci omului, în care Ideea devine în mod nemijlocit vie și obiectivă, nu i se poate aplica în mod just modul de a gândi al lui Platon. La Platon, Ideile sunt, ca să spunem așa, ceva ce plutește deasupra lucrurilor. Mineralele, cristalele, cristalele de cuarț, corespund bine acestei Idei, ca și celelalte obiecte ale lumii sensibile neînsuflețite. Acest mod de a privi mai există și la Goethe, care caută planta originară și studiază tipurile. Cu animalele, încă se mai poate proceda în acest fel. Dar la un om, lucrurile stau altfel: la om, în fiecare individualitate umană trebuie să căutăm Ideea vie a acestei individualități. Abia Aristotel, și nu Platon, a fost cel care a văzut Ideea activă în om, sub formă de „entelehie”.
Dar în școala lui Platon exista un discipol care participa cu toată fervoarea și cu toată credința la acest avânt spre cer al concepției platoniciene, un discipol care, în viziunea asupra spiritului, nu putea decât să-l însoțească pe maestrul său în acest avânt, în această înălțare, în acest zbor deasupra Pământului, și ale cărui cuvinte, în realitate, atunci când vorbea în școala lui Platon despre sublimitatea Ideii vii ce planează deasupra obiectelor acestei lumi, aveau savoarea și dulceața mierii. Acest discipol, al cărui suflet se ridica întotdeauna până la înălțimile acestei Idei, avea, totuși, când nu era cufundat în contemplare, ci când mergea într-un loc sau altul, printre greci, așa cum o făcea cu infinită bucurie, din toată inima, cu toată simțirea –, acest discipol avea pentru orice om pe care îl întâlnea interesul cel mai cald. El nu putea îndrepta spre oameni, pentru care avea o atât de mare iubire, decât forțele sentimentului; când s-a întors din nou la viață, simțirea lui s-a concentrat asupra ființelor umane, și el iubea mulți oameni; căci contemplarea sa îl îndepărta tot mai mult de Pământ. Erau mulți, pe care îi iubea. La acest discipol al lui Platon exista, așadar, o anumită disonanță între sentimentele sale față de oameni și contemplarea sufletească a Ideilor eterne în sens platonician, atunci când el asculta la Academie cuvintele lui Platon sau când formula el însuși în cuvintele sale, de dulceața și savoarea mierii, ceea ce îi oferea contemplarea platoniciană. La această personalitate s-a dezvoltat o sensibilitate minunată.
Ei bine, această personalitate a legat prietenie, o prietenie intimă, cu un alt discipol al școlii lui Platon. Dar la început, prin faptul că la acel prieten s-a dezvoltat tot mai mult și o altă trăsătură, pe care o voi caracteriza numaidecât, ei s-au îndepărtat unul de altul. Aceasta nu înseamnă că afecțiunea lor s-ar fi răcit, dar cum, prin întreaga lor atitudine spirituală, ei evoluau diferit, viața i-a separat. La început, ei se înțelegeau bine, apoi ei nu s-au mai înțeles. Astfel încât unul dintre ei, cel pe care tocmai l-am descris, devenea nervos, am spune noi astăzi, de îndată ce celălalt se exprima în felul său.
Și pentru celălalt era la fel. El nu era mai puțin înclinat să-și înalțe privirea spre Ideile eterne, despre care era vorba într-un mod atât de viu în școala lui Platon. Și el putea să-și ia zborul spre înălțimi, dar el nu simțea profundul interes activ pe care îl avea celălalt pentru mulți dintre semenii săi. Dimpotrivă, el avea interesul cel mai viu pentru vechile mituri și legende cu Zei, mereu vii în sânul poporului, de la care le-a și aflat. El nutrea un interes profund pentru ceea ce noi numim mitologia greacă, pentru Zeus, Athena și celelalte zeități. El trecea pe lângă oamenii vii, ca să spunem așa, aproape fără să-i vadă, dar el se interesa profund, infinit de profund, de Zeii care, așa cum îi vedea el în contemplarea sa, trăiseră odinioară pe Pământ, și el trebuia să-i considere ca pe strămoșii oamenilor ce trăiau în prezent. Astfel, el voia să folosească ceea ce trăia sufletul său în acest avânt, pentru a înțelege legendele cu Zei și cu eroi care ascundeau un sens adânc. Bineînțeles, în Grecia, unde legendele cu Zei și eroi mai erau încă vii nu numai în cărți și prin tradiție, atitudinea față de aceste lucruri era cu totul alta decât în zilele noastre.
Și la această personalitate, care se împrietenise în mod intim cu cealaltă, a slăbit legătură de prietenie. La amândoi a slăbit această legătură de prietenie. Dar și unul și celălalt aparțineau școlii platoniciene. Și această școală avea o particularitate. Discipolii săi dezvoltau într-adevăr forțe care îi făceau să se îndepărteze întru câtva unii de alții, după ce fuseseră strâns apropiați pentru un timp în școala platoniciană. Astfel, se formau niște individualități diferite care, după ce fuseseră intim unite sufletește, urmau drumuri de dezvoltare diferite.
Cele două personalități s-au reîncarnat în Italia, în epoca Renașterii, ca femei, și au revenit în epoca actuală, dar în așa fel încât una dintre ele, cea pe care am descris-o prima, a coborât pe Pământ prea curând, iar a doua pe care am descris-o, puțin prea târziu. Pentru a se reîncarna e nevoie de o puternică hotărâre.
La unul dintre acești doi oameni, la primul pe care l-am descris, lucrurile s-au întâmplat astfel: după ce a trecut prin poarta morții – căci el se ridica mereu cu spiritul său spre suprapământesc, dar fără să-l însoțească omul întreg, pe care el nu-l sesiza decât cu simțirea –, el a știut, între moarte și o nouă naștere, să perceapă foarte bine tot ceea ce trăiește, să spunem, în prima Ierarhie, Serafimi, Heruvimi, Tronuri –, ceva mai puțin din ceea ce revelează a doua Ierarhie, dar nu și ceea ce trăiește în Ierarhia cea mai apropiată de om, prin intermediul căreia putem înțelege cum este organizat aici, pe Pământ, corpul uman.
S-a dezvoltat o personalitate care în viața sa preterestră nu a avut decât o viziune incompletă asupra corpului uman și care, din această cauză, când s-a reîncarnat, nu a mai primit ultimele impulsuri, a coborât incomplet în corpul uman, nu s-a cufundat în întregime în corp, ci plana mereu puțin pe deasupra lui.
Prietenul său din școala platoniciană a așteptat cu reîncarnarea. Această așteptare își avea motivele sale: acești doi oameni, dacă ar fi venit împreună, dacă ar fi fost în mod nemijlocit contemporani, nu s-ar fi suportat. Totuși, cel care atât de des îi povestise despre întâlnirile pe care le avea cu oamenii celui care mersese prea puțin în mijlocul oamenilor, ocupându-se doar cu mituri și legende despre Zei, cel care îi povestise prietenului cu vocea sa suavă și în mod atât de viu, care producea, probabil, asupra celuilalt o impresie puternică, el trebuia să-l preceadă pe Pământ, iar celălalt să-i urmeze.
Iar celălalt, fiindcă trăise deja pe Pământ printre Imaginațiuni, printre Imaginațiunile Zeilor, el a adus o percepție prea puternică, aș putea spune, a ceea ce este în legătură cu omul, a ceea ce este în om. Iată de ce el a vrut să adune, înainte de a veni timpul să coboare, impulsuri care să-i permită să perceapă corpul uman în ultimele sale profunzimi. S-a întâmplat că el a mers prea departe pe această cale, el s-a cufundat prea adânc în corp.
Astfel, noi vedem doi membri ai școlii platoniciene dând destinului lor două forme diferite: unul își ia prea puțin în stăpânire corpul, la a doua reîncarnare, celălalt se încarnează prea profund. Unul nu poate intra complet în corpul său, el este numai împins spre acesta în tinerețe, și curând este alungat din corp și trebuie să rămână în afara lui: Hölderlin [Nota 47].
Celălalt a intrat atât de adânc în corpul său, s-a cufundat atât de adânc, ca urmare a ceea ce a fost el odinioară, încât el este cufundat prea adânc în organele sale și este bolnav aproape toată viața: Hamerling [Nota 48].
Suntem astfel în prezența a două mari destine umane la răscrucea epocilor, și a impulsurilor pe care le purtau și putem avea o presimțire despre felul cum acționează, propriu-zis, impulsurile spirituale. Căci trebuie să avem în mod clar în fața sufletelor noastre: O asemenea individualitate cum este cea a lui Hölderlin, care, provenind din școala platoniciană, nu poate intra în trupul său, ci este obligată să rămână în afara acestuia, ea trăiește, în apatia demenței sale, impulsurile care o pregătesc pentru viitoarele sale vieți pământești și o predestinează pentru o soartă excepțională. La fel este și cu Robert Hamerling, datorită bolii sale trupești.
Noi percepem boala și sănătatea, bineînțeles, într-o altă lumină, în funcție de modul în care le privim, dacă le privim într-un context karmic sau numai între limitele unei singure vieți pământești.
Eu cred, dragii mei prieteni, că acest mod de cercetare poate face să apară în suflete o sfântă sfială în fața evenimentelor pline de taină care acționează din lumea spirituală, pătrunzând în inimile umane tocmai printr-un asemenea mod de cercetare. Într-adevăr, trebuie să o spun iar și iar: Noi nu ne consacrăm acestor considerații pentru a satisface setea de senzațional, ci pentru a pătrunde tot mai profund în cunoașterea vieții spirituale. Și numai prin această pătrundere mai profundă în viața spirituală se poate explica viața exterioară-senzorială, viața omului.
Mâine voi continua aceste considerații.
