Aș vrea astăzi, pentru cei care au putut veni aici, să fac o expunere care va putea constitui un fel de episod în cadrul considerațiilor pe care le cultivăm aici de câtva timp. Ceea ce aș vrea să spun are scopul de a ilustra și explica anumite aspecte care pot apărea ca semne de întrebare în legătură cu ceea ce am tratat până în prezent, și, în același timp, prin aceasta, expunerea mea ar putea proiecta puțină lumină asupra constituției sufletești a omului în cadrul civilizației actuale.
De-a lungul anilor, noi a trebuit să atragem mereu atenția asupra unui moment absolut precis în evoluția, în esență, europeană a civilizației, moment care se situează la mijlocul Evului Mediu, în jurul secolelor 14, 15. Știm că acesta este momentul din evoluția omenirii care marchează începutul intelectualismului, când oamenii încep să acorde o importanță deosebită gândirii, intelectului, și să facă din acesta judecătorul a ceea ce trebuie să gândească și să facă oamenii.
Acum, când epoca intelectului a sosit deja, noi, cei care o trăim în prezent, ne putem face o reprezentare exactă despre ce este intelectualismul, despre ce anume iese la suprafața civilizației în secolele 14 și 15. În ceea ce privește constituția sufletească ce a precedat această epocă, ea nu mai poate fi simțită astăzi în mod viu. Când examinăm istoria, atunci proiectăm de fapt asupra trecutului, asupra cursului desfășurării istorice, ceea ce suntem obișnuiți să vedem în prezent, și nu ne putem reprezenta prea bine cât de diferite erau spiritele înainte de această perioadă. Iar când facem să vorbească documentele, noi le facem să spună, în majoritatea cazurilor, ceea ce corespunde modului actual de a gândi și de a vedea.
Din perspectiva științei spirituale, multe lucruri se prezintă cu totul altfel. Când, de exemplu, ne îndreptăm privirea asupra acelor personalități care, din sânul arabismului, din sânul civilizației asiatice, au fost influențate, pe de o parte, de ceea ce a luat formă ca religie în mahomedanism, pe de altă parte, de aristotelism, când privim aceste personalități, care după aceea au găsit, trecând prin Africa, drumul Spaniei, pentru ca, la rândul lor, să influențeze profund spiritele europene, până la Spinoza [Nota 1] și dincolo de Spinoza, noi nu putem înțelege deloc aceste personalități dacă le atribuim constituția sufletească a oamenilor actuali, cu singura diferență că ele nu ar fi cunoscut multe lucruri care au fost descoperite mai târziu. Căci cam în acest fel își închipuie oamenii că stau lucrurile. Dar modul de a gândi și de a vedea al personalităților care participau la acest curent de civilizație, care trăiau, să spunem, în secolul al 12-lea, era foarte diferit de cel actual.
Astăzi, omul care reflectează asupra lui însuși se simte drept posesorul unor gânduri, sentimente, impulsuri de voință care conduc apoi la fapte. Și, înainte de toate, omul își atribuie lui însuși „eu gândesc”, „eu simt”, „eu vreau”. La spiritele, la personalitățile la care mă refer, „eu gândesc” încă nu era însoțit absolut deloc de sentimentul pe care îl avem noi când spunem: eu gândesc –, ci era adevărat numai pentru „eu simt” și „eu vreau”. Acești oameni nu-și atribuiau ca aparținând propriei lor personalități decât simțirea și voința. În străfundul ființei, ei trăiau mult mai mult în sentimentul, păstrat din civilizațiile străvechi, că „ceva gândește în mine” decât în ideea „eu gândesc”. Ei aveau convingerea: „eu simt”, „eu vreau”, dar erau departe de a crede în aceeași măsură: „eu gândesc”, ci își spuneau – și ei vedeau lucrurile, în mod absolut real, așa cum vi le comunic acum: există gânduri în sfera sublunară, aici trăiesc gândurile. – Aceste gânduri sunt peste tot în acea sferă pe care o obținem reprezentându-ne Pământul (vezi desenul, albastru) într-un anumit punct, Luna aici, într-un alt punct, apoi Mercur, Venus ș.a.m.d.
Tabla 1* Pentru figuri vezi și pag. 159.
Ei își reprezentau Pământul ca o pe masă cosmică densă și solidă, dar și un al doilea element care ține de el, sfera lunară până la orbita Lunii (galben).
Și, tot așa cum noi spunem: în aerul pe care îl respirăm există oxigen –, acești oameni își spuneau – s-a uitat complet că a fost așa –: În eterul care se întinde până la Lună se află gânduri. – Și, tot așa cum noi spunem: inspirăm oxigenul din aer –, acești oameni nu-și spuneau, bineînțeles: noi inspirăm gânduri, ci: noi percepem gândurile, noi preluăm gândurile în noi. – Și ei aveau conștiența de a le prelua în ei.
Vedeți dvs., acest lucru este astăzi ceva despre care omul își poate face o idee teoretică. El poate chiar îl înțelege pe baza antroposofiei. Dar este uitat din nou, de îndată ce este vorba de viața practică. Când este vorba de viața practică, omul își reprezintă lucrurile imediat într-un fel foarte ciudat, el își reprezintă că gândurile izvorăsc din el, ceea ce este echivalent cu a spune că oxigenul pe care îl inspirăm nu este preluat din exterior, ci că el ar izvorî din noi înșine. Personalitățile despre care vă vorbesc aveau acest sentiment profund, această trăire nemijlocită: gândurile pe care le am nu sunt posesia mea, eu nu am voie, în realitate, să spun: „eu” gândesc, ci: „gândurile sunt”, și eu preiau aceste gânduri în mine.
Acum, despre oxigenul din aer, noi știm că el face un circuit al organismului nostru într-un timp relativ scurt. Noi socotim asemenea circuite după bătăile pulsului. Ele se efectuează rapid. Personalitățile despre care vorbesc își reprezentau preluarea în sine a gândurilor ca pe un fel de respirație, dar o respirație foarte lentă, o respirație care constă în faptul că la începutul vieții sale pământești omul devine capabil să preia în sine gândurile. La fel cum între inspirație și expirație noi ne reținem respirația un anumit timp, tot astfel, acești oameni își reprezentau că ei doar rețin gândurile, exact așa cum noi reținem oxigenul care aparține aerului exterior. Ei își reprezentau lucrurile astfel: ei rețin gândurile pe durata vieții lor pământești, apoi le expiră, expulzându-le în întinderile Universului, când trec prin poarta morții. Astfel, era vorba de o inspirație: începutul vieții; reținerea respirației: durata vieții; expirație: expulzarea gândurilor în Univers. Oamenii care aveau această trăire în interiorul lor se simțeau într-o atmosferă de gânduri comună cu toți care trăiau același lucru, o atmosferă care nu urca numai cu câteva leghe deasupra Pământului, ci se întindea chiar până la orbita Lunii.
Acum, ne putem reprezenta că această concepție, care pe vremea aceea a luptat pentru stăpânirea civilizației europene, tindea să se extindă tot mai mult, și mai ales prin acei aristotelicieni veniți din Asia în Europa pe drumul pe care l-am indicat. Ne-am putea imagina că această concepție s-ar fi răspândit cu adevărat. Ce s-ar fi întâmplat atunci?
Ei bine, atunci nu s-ar fi dezvoltat, în sensul deplin al cuvântului, ceea ce totuși trebuia să se dezvolte în cursul evoluției pământești: și anume, sufletul conștienței. Acei oameni despre care vorbesc se aflau, ca să spunem așa, în ultimul stadiu al dezvoltării sufletului afectiv sau al rațiunii. În secolele 14 și 15 trebuia să apară sufletul conștienței, care, mergând până la ultimele sale consecințe, a făcut ca toate elementele civilizației să fie impregnate de intelectualism.
În secolele 10, 11, 12, populația europeană nu era nicidecum capabilă, în totalitatea ei, să suporte pur și simplu concepția pe care o aveau personalitățile caracterizate, căci atunci nu s-ar fi realizat dezvoltarea sufletului conștienței. Dacă s-a decis și în consiliul Zeilor, dacă mă pot exprima astfel, că sufletul conștienței trebuie să se dezvolte, nu este mai puțin adevărat că acest suflet al conștienței nu avea să se dezvolte printr-o activitate proprie omenirii europene în totalitatea ei, ci trebuia, într-un fel, să vină un impuls care să tindă să dezvolte în mod deosebit sufletul conștienței.
Astfel ajungem să vedem, începând din epoca pe care tocmai am caracterizat-o, două curente spirituale. Un curent a fost reprezentat, ca să spunem așa, de filosofii arabizați care, din Vestul Europei, au influențat puternic civilizația europeană, mult mai puternic decât se crede astăzi. Celălalt curent era acela care combătea cu înverșunare acest curent pe care l-am caracterizat, prezentându-l, cu cea mai aspră severitate, drept cea mai rea erezie care amenința Europa. Cât de puternic a fost trăit acest lucru încă mult timp, o puteți simți, dragii mei prieteni, dacă priviți tablouri în care erau înfățișați călugări dominicani sau Toma d’Aquino [Nota 2] însuși triumfând; acesta era triumful unei concepții absolut diferite, care pune accentul, înainte de toate, pe individualitate, pe ceea ce este personal în om, și care lucrează în sensul ca omul să-și considere gândurile ca bunul său propriu; în aceste tablouri au fost reprezentați acești dominicani călcându-i în picioare pe reprezentanții arabismului. Aceștia sunt sub picioarele lor, sunt călcați în picioare. Cele două curente s-au aflat într-un asemenea antagonism vreme îndelungată. O energie emoțională ca aceea care se află transpusă în aceste tablouri nu mai există, propriu-zis, în omenirea de astăzi, care este destul de apatică. Ce-i drept, noi nu avem nevoie, firește, să luptăm pentru cauza pentru care s-au luptat ei atunci, dar am avea mare nevoie de alte lucruri!
Gândiți-vă la ceea ce își reprezentau acești oameni: inspirarea gândurilor din eterul cosmic, din sfera sublunară: începutul vieții; reținerea respirației: viață pământească; expirație:
expulzarea gândurilor, dar acum având coloratura individualității umane, în eterul cosmic, pătrunzând în impulsurile sferei sublunare. (Tabla 1 sus dreapta)
Ce este, așadar, această expirație? Exact același lucru, dragii mei prieteni, ca atunci când spunem: după trei zile de la moarte, corpul eteric al omului se extinde. Omul vede în urma lui corpul său eteric extinzându-se încet, el își vede gândurile răspândindu-se în Cosmos. Este exact același lucru, numai că, aș spune, reprezentat în acele vremuri dintr-un punct de vedere mai subiectiv. Căci ceea ce simțeau și trăiau oamenii de atunci este mereu adevărat. Ei simțeau mai profund decât poate fi simțit astăzi circuitul vieții.
Și totuși: dacă aceste concepții ar fi domnit în Europa în forma pe care ele o îmbrăcau în acel timp, atunci la oamenii civilizației europene s-ar fi dezvoltat doar un sentiment slab al Eului. Sufletul conștienței nu ar fi putut apărea, Eul nu s-ar fi perceput în „eu gândesc”, ideea nemuririi ar fi devenit din ce în ce mai estompată. Oamenii și-ar fi îndreptat tot mai mult privirea spre ceea ce urzește și acționează, în general, în sfera sublunară, spre ceea ce a lăsat acolo omul care a trăit aici pe Pământ. Omul ar fi resimțit spiritualitatea Pământului ca fiind atmosfera sa extinsă, el s-ar fi simțit trăind pe Pământ, dar nu în calitate de ființă individuală, distinctă de Pământ; căci oamenii pe care i-am caracterizat se simțeau, datorită acestui „ceva gândește în mine”, intim legați de Pământ. Ei nu se simțeau drept individualități în același grad cum începeau să se simtă, deși într-un mod confuz, oamenii din restul Europei.
Dar trebuie să ținem seama și de următorul lucru: curentul spiritual de care vorbesc eu era singurul care știa că atunci când omul moare gândurile pe care le-a preluat în sine pe durata vieții sale pământești parcurg cu undele lor eterul cosmic ce înconjoară Pământul și sunt active acolo. Și această concepție a fost combătută, așadar, în mod sever, mai ales de personalitățile ivite din Ordinul Dominicanilor; ele susțineau cu înverșunare această concepție: Omul este o individualitate; trebuie să vedem, înainte de toate, ceea ce trece din om, ca individualitate, dincolo de poarta morții și nu ceea ce se dizolvă în eterul Universal. Aceasta este ceea ce subliniau mai ales dominicanii, deși ei nu au fost singurii care au făcut-o, dar, aș spune, dominicanii deosebit de reprezentativi. Această concepție despre individualitatea omului a fost apărată cu înverșunare și în mod energic împotriva concepției primului curent pe care l-am caracterizat. Dar tocmai acest lucru a făcut să apară o situație precis determinată.
Să-i examinăm o dată pe reprezentanții a ceea ce numim noi acum individualism. Existau aici, divers colorate individual, aceste gânduri, și ele treceau în eterul Universal. Iar cei care luptau împotriva primului curent, tocmai fiindcă mai știau încă într-un mod viu: se susține acest lucru, această concepție există, tocmai pentru că știau că lucrurile erau cu adevărat astfel, ei încercau în această privință o mare neliniște. Această neliniște provocată în ei de existența forțelor care se dilată și se dizolvă și transmit eterului cosmic gândurile umane, această neliniște care era tocmai cea a gânditorilor celor mai eminenți, nu a încetat decât în secolele 16 și 17.
Trebuie să ne putem transpune în starea sufletească a acestor oameni, mai ales a dominicanilor, pentru a aprecia cât erau ei de tulburați de existența a ceea ce lasă în urmă oamenii murind, de existența a ceva în care, din cauza ideilor lor, ei nu mai aveau voie să creadă, ei nu mai puteau crede. Trebuie să ne transpunem în simțirea acestor oameni. Nici un spirit eminent din secolele 13, 14 nu putea să gândească atât de sec, de abstract, atât de înghețat noțional, cum gândesc oamenii din zilele noastre. Astăzi avem impresia că oamenii, când apără o opinie, consideră că pentru aceasta trebuie să-și smulgă inima din piept. În acel timp nu era așa, în această privință. Când se susținea o idee, se punea cordialitate, aș spune chiar căldură a inimii. Prin aceasta, prin faptul că era prezentă această căldură a inimii, se dădea, chiar într-un asemenea caz cum este cel despre care vorbesc eu aici, o puternică luptă interioară.
Și chiar în luptele interioare cele mai teribile s-a plăsmuit ceea ce a apărut, de exemplu, drept o anumită filosofie în cadrul ordinului dominican, care mai târziu a exercitat o influență considerabilă asupra vieții, fiindcă aceasta se edifica mult mai mult decât astăzi pe autoritatea câtorva oameni individuali. Cultura, pe atunci, nu era încă un fenomen general; ceea ce venea să alimenteze cultura, tot ceea ce știau oamenii, provenea, în principal, de la un număr mic de spirite, care, datorită acestui fapt, constituiau vârfurile vieții și cercetării filosofice. În tot ceea ce se revărsa în sânul civilizației era conținut ceea ce trăiau acești oameni în asemenea lupte interioare. Astăzi, citind scrierile scolastice avem impresia că nu mai găsim acolo decât noțiuni seci. Dar, de fapt, numai cititorii de astăzi sunt seci. Sufletele oamenilor care au produs aceste scrieri nu aveau nimic sec. Ele erau pline de foc interior pentru ideile lor. Și acest foc interior provenea din eforturile pe care le făceau pentru a îndepărta influența gândurilor obiective.
Astăzi, atunci când reflectăm la marile probleme filosofice, nimic nu ne tulbură. Putem gândi cele mai mari absurdități și o putem face în toată liniștea, fiindcă omenirea, care a evoluat deja de atâta timp în sânul sufletului conștienței, nu se neliniștește la gândul că ar putea simți ce devin gândurile oamenilor când, după moartea lor, ele se revarsă în ambianța eterică a Pământului. Astăzi, asemenea lucruri, așa cum mai puteau fi încă trăite în secolele 13, 14, sunt total necunoscute; în acel timp, tinerii preoți mergeau să-i caute pe cei mai în vârstă ca să le încredințeze frământările interioare pe care le aveau pentru a rămâne fermi în confesiunea lor religioasă, frământări pe care le exprimau spunând: fantomele morților mă torturează.
Căci, într-adevăr, la fantomele morților mă refer, prin ceea ce tocmai vă descriu. Oamenii mai puteau să se implice în mod personal în ceea ce ei învățau. În sânul unei comunități, o comunitate de dominicani, să spunem, se preda învățătura că omul este o ființă individuală, care își are nemurirea sa individuală. Se învăța că este o concepție falsă, o erezie, să se vorbească, în legătură cu gândirea, despre un suflet al întregului Pământ, și se învăța că această idee trebuie să fie combătută cu înverșunare. Dar, în anumite momente, când omul ținea sfat cu sine însuși, el percepea acțiunea obiectivă a gândurilor lăsate de defuncți [Nota 3] și atunci se întreba: Este absolut just ca eu să fac cea ce fac? În sufletul meu există ceva necunoscut care acționează aici. Eu nu pot face nimic împotriva acestui ceva necunoscut. Este ceva ce mă reține. – Da, în acele vremuri intelectul oamenilor, sau al unui mare număr de oameni, era organizat în așa fel încât pentru ei morții, cel puțin câteva zile după moarte, își făceau auzită, în general, vocea. Și când unul înceta să vorbească, începea un altul. Atunci, oamenii se simțeau, în asemenea situații, scăldați cu totul în spiritualitatea cosmică generală, cel puțin în lumea eterică.
Această participare la viața Universului a încetat complet în zilele noastre. În schimb, noi ne-am cucerit facultatea de a trăi în sufletul conștienței. Și tot ceea ce ne înconjoară ca realitate, tot atât de reală cum sunt masa și scaunele, arborii și râurile, tot ceea ce ne înconjoară ca realitate spirituală, nu mai acționează decât asupra adâncurilor subconștientului omului. Interioritatea vieții, interioritatea spirituală a vieții, a încetat să existe. Ea va putea fi cucerită din nou numai printr-o cunoaștere spiritual-științifică vie.
În acest fel viu trebuie să gândim noi cuceririle științei spirituale așa cum ni se oferă acestea când examinăm asemenea fenomene care ne conduc înapoi la un trecut nu prea îndepărtat. Să ne imaginăm un gânditor sau un scriitor scolastic din secolul al 13-lea. El își pune gândurile pe hârtie. Astăzi este ușor să gândim, căci oamenii s-au obișnuit deja să gândească în mod intelectual. Dar atunci eram în această privință la începuturi, era încă ceva dificil. Omul mai avea conștiența că desfășoară un teribil efort interior, era conștient că a gândi obosește așa cum te obosește să spargi lemne, dacă mă pot exprima într-un limbaj familiar. În zilele noastre, nu-i așa, a gândi a devenit deja pentru mulți oameni ceva absolut automat. Și oare ni se mai întâmplă astăzi să fim cuprinși de dorința de a ne angaja persoana noastră umană urmărindu-ne fiecare gând al nostru? Ascultăm cum oamenii pot face să rezulte în mod automat un gând din altul, fără să putem sesiza firul, fără să vedem deloc de ce este așa, căci aici nu există nici o urmă de necesitate. Dar atâta timp cât omul trăiește într-un trup, el trebuie să se angajeze în gândurile sale cu toată personalitatea sa. Atunci, aceste gânduri vor lua un alt curs: ele se vor răspândi în Cosmos după ce el va fi murit.
Da, în vremurile de odinioară putea fi apărată cu pana în mână învățătura despre omul individual și despre nemurirea individuală, și aceasta cu ajutorul gândurilor celor mai agere, mai pătrunzătoare, se putea polemiza împotriva lui Averroes [Nota 4] sau a altor reprezentanți ai primului curent pe care l-am caracterizat. Dar atunci exista o posibilitate: exista posibilitatea ca ceea ce emanase de la o personalitate atât de eminentă cum a fost Averroes să se dizolve după moartea acestuia ca un fel de fantomă în sfera sublunară, să se concentreze puternic la marginile acestei sfere – sub influența Lunii înseși – și să se mențină acolo, iar ulterior, după ce s-a dilatat, să se concentreze iarăși într-un punct, luând formă, astfel încât să se solidifice rezultând atunci o ființă plăsmuită în eter. Se putea întâmpla așa ceva. Se încerca atunci să se dea un fundament individualismului: se polemiza împotriva lui Averroes – și Averroes apărea, amenințând, și el tulbura sufletele. Împotriva lui Averroes, care murise cu mult timp în urmă, s-au ridicat în secolul 13 autorii scolastici cei mai importanți. Se polemiza împotriva unui om mort de mult timp, se polemiza împotriva învățăturii pe cale o lăsase: el demonstra că gândurile sale se densificaseră din nou, se consolidaseră, și că ele continuau să trăiască!
Aceste lupte interioare care au precedat începutul epocii sufletului conștienței au fost de așa natură încât astăzi noi ar trebui să le vedem întreaga intensitate și profunzime. În cele din urmă, cuvintele sunt cuvinte, și oamenii de mai târziu înțeleg ce este în dosul acestor cuvinte cu ajutorul noțiunilor pe care le posedă. Dar asemenea cuvinte cuprindeau adesea o bogată viață sufletească, ele indică viața sufletească pe care tocmai am caracterizat-o.
Astfel, avem două curente, care, în realitate, au rămas active până astăzi. Avem un prim curent, care vrea – acum numai din lumea spirituală, dar cu atât mai puternic –, care vrea să-i facă pe oameni să înțeleagă că o viață comună de gânduri înconjoară Pământul, că respirăm din punct de vedere sufletesc-spiritual într-o lume de gânduri; și celălalt curent, care vrea înainte de toate să-i arate omului că el ar trebui să devină independent față de un asemenea element comun, că el ar trebui să se trăiască în individualitatea sa. Un curent, primul, mai curând ca un fel de murmur nedeslușit în ambianța spirituală a Pământului, astăzi nu mai este perceptibil pentru mulți oameni care sunt deja prezenți pe Pământ decât atunci când, în anumite nopți deosebite, ei se află în patul lor și ascultă acest murmur nedeslușit, când acest ceva nedeslușit face să ia naștere în sufletul lor tot felul de îndoieli cu privire la afirmațiile decisive pe care le fac oamenii de astăzi, pe baza individualității lor. Și noi avem apoi, la ceilalți oameni, care întotdeauna dorm bine fiindcă sunt mulțumiți de ei înșiși, accentuarea înverșunată a principiului individual.
Și flăcările acestei lupte ard, într-adevăr, în adâncurile civilizației europene. Ele ard până în zilele noastre. Iar în ceea ce se desfășoară astăzi în mod exterior la suprafața vieții noastre noi nu avem deloc, în realitate, altceva decât agitațiile superficiale a ceea ce există în străfundul sufletelor ca vestigiu al acelei vieții sufletești mai profunde, mai intense, a timpurilor de odinioară.
Acum, bineînțeles, multe suflete din acea epocă se află din nou în viața pământească în timpul nostru. Într-un anumit fel, ele au învins ceea ce le neliniștea puternic la nivelul conștienței superficiale, cel puțin ceea ce le neliniștiseră puternic la acest nivel în anumite momente. Dar în adâncurile multor suflete flăcările nu ard astăzi decât cu mai multă ardoare. Știința spirituală este prezentă tocmai pentru a atrage atenția asupra unor asemenea fenomene istorice.
Dar acum nu trebuie să uităm un lucru. În măsura în care oamenii, în existența lor pământească, pierd conștiența a ceva care totuși există: gândurile eterice din ambianța imediată a Pământului, în măsura în care, în consecință, ei fac din „eu gândesc” proprietatea lor personală, în aceeași măsură sufletul uman se strânge în sine însuși și omul străbate poarta morții cu un suflet îngustat. Acest suflet îngustat introduce atunci în eterul cosmic niște gânduri pământești false, incomplete, contradictorii. Acestea reacționează, la rândul lor, asupra sufletelor oamenilor. Și de aici se nasc mișcările sociale așa cum le vedem apărând astăzi. Dacă sesizăm care este geneza lor profundă, atunci vom înțelege și că nu există un alt remediu împotriva acestor concepții sociale, adesea atât de distrugătoare, decât răspândirea adevărului despre viața spiritului.
Conferința care a fost deja prezentată aici, conferință tocmai asupra istoriei și cu referire la ideea reîncarnării [Nota 5], ne-a dus la a menționa niște exemple absolut concrete și v-a arătat cum acționează lucrurile sub nivelul de suprafață al istoriei exterioare, cum ceea ce trăiește în timpul unei anumite epoci este transportat în viața unei epoci ulterioare de către oamenii care se reîncarnează. Dar tot ceea ce există ca element spiritual între moarte și o nouă naștere contribuie la a da formă acelor aspecte pe care oamenii le transportă dintr-o viață pământească în alta. Astăzi ar fi bine dacă numeroase suflete și-ar putea cuceri acea obiectivitate care să le permită să-și trezească înțelegerea tocmai atunci când sunt caracterizați oamenii care au trăit în perioada de declin a epocii rațiunii sau a inimii.
Acești oameni care au fost odinioară aici pe Pământ și sunt în parte din nou reîncarnați au trăit până în adâncurile sufletului lor tocmai acest declin al unei epoci. Prin atacurile permanente ale acelor fantome despre care v-am vorbit, ei au ajuns să simtă o îndoială profundă cu privire la valoarea exclusivă a intelectualismului. Această îndoială este de înțeles. Căci în secolul al 13-lea au existat mulți oameni consacrați cunoașterii, care se ocupau aproape exclusiv de teologie, care trata ca pe o gravă problemă de conștiință următoarea problemă: Ce se va întâmpla acum?
Asemenea suflete aveau adesea în vremurile de atunci idei mărețe, puternice, care țineau de încarnările lor anterioare, pe care le-au transportat în vremurile noastre. Ele le aduceau colorate deja de intelectualism, dar ele simțeau toate aceste idei ca aparținând curentului descendent, și ele simțeau mustrări de conștiință în prezența curentului ascendent, care împingea spre individualism – până în momentul când au venit acei filosofi care se aflau sub o anumită influență, care, la drept vorbind, au sugrumat orice simț. Dacă vrem să ne exprimăm în mod radical, putem spune de asemenea: până în momentul când au venit cei care se aflau sub influența lui Descartes [Nota 6], a lui Cartesius; căci un număr foarte mare dintre cei care cultivaseră scolastica au devenit, ca să spunem așa, victimele modului de a gândi cartezian. Nu spun că ei au devenit filosofi. Desigur, aceste lucruri se transformă, și, când oamenii încep să reflecteze în aceste direcții, atunci unele lucruri, care sunt niște nonsensuri ciudate, sunt prezentate drept evidențe, căci Descartes este cel care a pronunțat fraza: Cogito ergo sum – Gândesc, deci, eu sunt.
Dragii mei prieteni, pentru nenumărați gânditori cu spiritul pătrunzător, fraza menționată are valoare de adevăr: gândesc, deci, eu sunt. Din aceasta rezultă că de dimineața până seara: eu gândesc, deci, eu sunt. Când dorm: eu nu gândesc, deci, eu nu sunt. Mă trezesc: eu gândesc, deci, eu sunt. Eu adorm, așadar, cum eu nu gândesc, eu nu sunt. – Și, consecința necesară este: nu numai că adormim, dar încetăm să fim când dormim! Nu există o dovadă mai puțin potrivită pentru existența spiritului omului decât propoziția: eu gândesc. Totuși, această formulă a început să aibă valoare în epoca dezvoltării sufletului conștienței, drept formulă care avea autoritate
Astăzi, când ni se atrage atenția asupra unui asemenea lucru, suntem constrânși să-l considerăm un sacrilegiu. Dar aici aș vrea să vă prezint un fel de dialog, care nu este atestat istoricește, dar pe care cercetarea spirituală îl poate descoperi în miezul faptelor care au avut loc, un dialog între doi dominicani, unul în vârstă și unul mai tânăr, și care suna cam așa.
Tânărul dominican spune: Gândirea îi cuprinde pe oameni. Gândirea – umbra realității – îi cuprinde pe oameni. Gândirea a fost întotdeauna, în timpurile vechi, ultima revelație a spiritului viu din înalturi. Acum, ea este cea care a uitat acest spirit viu din înalturi, oamenii nu o mai trăiesc decât ca pe o umbră. Este foarte adevărat – spune tânărul dominican – că atunci când vedem o umbră, această umbră indică existența unei realități: realitățile, bineînțeles, există! – Așadar, eu nu atac gândirea ca atare, ci faptul că din gândire a fost pierdut spiritul viu.
Cel mai în vârstă spuse: În gândire – prin faptul că omul își îndreaptă cu iubire privirile spre natura exterioară, și preia Revelația ca Revelație, în loc să abordeze Revelația cu gândirea sa –, tocmai în gândire trebuie să fie găsită, la rândul ei, o realitate pământească, în locul realității cerești de odinioară.
Ce se va întâmpla? – spuse cel mai tânăr. Va fi omenirea europeană destul de puternică pentru a găsi această realitate pământească a gândirii, sau ea va fi numai atât de slabă încât să piardă realitatea cerească a gândirii?
Tot ceea ce există în acest dialog poate fi, în realitate, valabil și pentru civilizația europeană. Căci după acea perioadă intermediară, în care a avut loc întunecarea elementului viu din gândire, trebuie să ne cucerim din nou gândirea vie, altfel omenirea va rămâne slabă și, pierzând realitatea gândirii, ea își va pierde propria sa realitate. Iată de ce este necesar, după ce în Mișcarea antroposofică a intervenit impulsul nostru de Crăciun [Nota 7], să ne exprimăm fără nici o rezervă sub forma gândurilor vii. Altfel vom ajunge treptat la faptul că până și ceea ce se știe ici și colo – că omul are un corp fizic, un corp eteric și un corp astral –, nu va mai fi sesizat decât cu formele gândirii moarte. Dar aceste lucruri nu trebuie să fie sesizate cu formele gândirii moarte, căci atunci ar fi un adevăr desfigurat, nu adevărul însuși.
Aceasta este ceea ce voiam să caracterizez astăzi. Trebuie să ajungem, depășind istoria tradițională, să simțim interior nevoia unei istorii care trebuie să fie citită și poate fi citită din spirit. Această istorie trebuie să fie cultivată tot mai mult în Mișcarea antroposofică. Astăzi, dragii mei prieteni, am vrut mai ales să așez un program concret, în această direcție, în fața sufletelor dvs. M-am exprimat adesea sub formă aforistică, dar veți sesiza legătura dintre aceste aforisme dacă încercați nu atât să urmăriți din punct de vedere intelectual ceea ce am vrut să spun, cât să simțiți cu toată ființa – să simțiți cunoscând, să cunoașteți simțind –, pentru ca, într-adevăr, să fie din ce în ce mai mult purtat de spiritualitate nu numai ce a fost spus în cercul nostru, ci și ceea ce a fost auzit.
Avem nevoie să ne educăm pentru auzul spiritual; atunci vom fi dezvoltat spiritualitatea printre noi. Acest sentiment am vrut să-l trezesc astăzi în dvs., nu să fac o expunere sistematică, ci, pe cât posibil – referindu-mă, bineînțeles, la anumite fapte spirituale – să vorbesc inimilor dvs.
