Ieri am început să indic câteva puncte de vedere privind înțelegerea destinului uman, și am arătat cum poate fi trezită din nou în om o presimțire a felului în care domnește destinul atunci când în viața sa intervin niște experiențe importante. Și spuneam: Să presupunem că la o anumită vârstă cineva întâlnește un alt om; să presupunem că această întâlnire are ca urmare desfășurarea pe mai departe a destinului celor doi oameni care se întâlnesc, că această desfășurare ar antrena, de asemenea, o transformare decisivă a vieții pe care ei au dus-o până atunci. Când are loc un asemenea eveniment, ar fi absurd ca tot ceea ce a trăit omul până atunci pe Pământ să nu aibă nici o legătură cu acest eveniment. De altfel, lucrurile nu așa stau. Căci o observare imparțială a celor ce s-au petrecut mai înainte arată în mod clar că, propriu-zis, aproape fiecare pas pe care l-a făcut în viață era orientat în direcția acestei întâlniri. Ne putem întoarce în urmă până la copilărie, întotdeauna se va dovedi că acțiunea pe care am săvârșit-o, foarte îndepărtată în timp de această experiență, că întreg drumul pe care l-am urmat în viață era orientat spre acest eveniment, ca și cum l-am fi făcut în mod conștient și în urma unei reflecții. Și tocmai o asemenea observare este capabilă să-i indice omului ceea ce noi, în cadrul antroposofiei, trebuie să numim legături karmice.
Am arătat apoi cum întâlnirile cu oamenii iau forme diferite, și v-am menționat două cazuri extreme: Întâlnim un om, ia naștere față de el absolut imediat o relație de viață, oricare ar fi aspectul său exterior, oricare ar fi impresia estetică pe care ne-o face acest om. Nu ne preocupăm de însușirile sale specifice. Din ființa noastră lăuntrică urcă ceva care ne atrage spre el. Întâlnim alți oameni față de care nu se manifestă un asemenea imbold interior. Atunci suntem mai atenți la însușirile care se revelează din punct de vedere exterior simțurilor noastre, facultății noastre de reprezentare, sensibilității noastre estetice. Faptul acționează, spuneam eu, până în vise. Oamenii din prima categorie ne preocupă de îndată ce, în timpul nopții, Eul și trupul astral au părăsit trupul fizic și trupul eteric. Apar visele despre ei. Acestea sunt semne că prin întâlnirea respectivă noi am trezit ceva în lăuntrul nostru. Întâlnim alți oameni, pe care nu îi putem visa, pentru că ei nu au trezit ceva în noi, pentru că nimic nu urcă la suprafață din interiorul nostru. Le suntem, poate, foarte apropiați, dar nu îi visăm, pentru că ei nu trezesc în noi nimic care ar putea ajunge până la trupul nostru astral și la organizarea Eului nostru.
Am făcut apoi o legătură între ceea ce se întâmplă aici și forțele cu care este unit omul în afara domeniului pământesc, forțele de care actuala concepție despre lume nu ține deloc seama, forțe care intervin din mediul cosmic, de dincolo de Pământ, acționând asupra acestuia. Și am arătat cum trebuie să facă omul legătura între aceste forțe, a căror acțiune provine de la entitățile spirituale lunare, și propriul trecut. Da, dragii mei prieteni, când întâlnim un om și imediat din lăuntrul nostru urcă ceva care face ca noi să fim atrași spre el, în noi acționează trecutul.
Dar felul în care se leagă între ele aceste lucruri ne devine clar numai atunci când în locul observației exterioare care presimte ceva apare știința inițiatică, și aceasta poate pune cu adevărat în lumină legăturile lăuntrice. Inițiatul, în fața căruia se deschide lumea spirituală, face aceste două feluri de experiențe despre care am vorbit, și anume cu o intensitate mult mai mare decât le poate face conștiența obișnuită. În primul caz, în care conștiența obișnuită percepe acel imbold lăuntric, inițiatul, în momentul în care îl întâlnește pe celălalt om, vede cu adevărat urcând din lăuntricul său o imagine, sau o serie de imagini, imagini absolut reale. Este ca și cum aceste imagini s-ar degaja din ființa sa interioară, ca și cum el ar avea în fața lui o scriere căreia îi poate descifra sensul. Astfel, el are o trăire clară în fața acestor imagini: Imaginea care urcă în tine apărând din ființa ta interioară, tu o simți din punct de vedere lăuntric una cu tine, ca și cum un pictor, pictând un tablou, s-ar găsi nu în fața pânzei, ci ar vibra în pânza însăși, însoțind fiecare culoare, trăind lăuntric fiecare culoare. Astfel, el simte și știe că imaginea care apare are de-a face cu omul pe care l-a întâlnit în viață. Și, printr-o trăire asemănătoare celei pe care o avem când întâlnim din nou un om după mulți ani – facem mereu această experiență –, recunoaștem în acest om care se află în mod fizic în fața noastră repetarea a ceea ce urcă în mod interior în noi. Comparând imaginea interioară cu ceea ce avem în fața ochilor, noi știm că ceea ce urcă în noi în mod lăuntric este imaginea a ceea ce am trăit împreună cu acest om într-o viață pământească anterioară. Și ne întoarcem cu adevărat într-un trecut în care am avut experiențe comune cu el. Datorită exercițiilor efectuate pentru a ne pregăti în domeniul științei inițiatice, nu simțim numai o impresie confuză, cum se întâmplă de obicei în conștiența obișnuită, ci facem, ca într-o imagine vie, experiența a ceea ce am trăit, într-o viață anterioară, sau în mai multe vieți anterioare, împreună cu omul pe care l-am întâlnit. Se poate spune, desigur, că știința inițiatică face posibil, într-adevăr, să vedem cum apare din propriul nostru interior ceea ce am trăit împreună cu un alt om, de care suntem legați karmic, și să vedem cum aceasta apare cu o asemenea intensitate de parcă omul care se află aici, în fața noastră, s-ar desprinde din sine însuși, și ar apărea în fața noastră sub aspectul său de odinioară și s-ar întâlni el însuși cu ceea ce este el acum. Atât de intens este efectul pe care îl simțim. Dar tocmai prin faptul că experiența este trăită într-un mod atât de real, învățăm să o punem în legătură cu puterile care îi stau la bază, și suntem conduși spre calea care trebuie urmată pentru a se ajunge la această imagine.
Când coboară din existența spiritual-sufletească pe care o duce între moarte și o nouă naștere spre viața pământească, omul traversează diferite regiuni. Ultima regiune, ca să spunem așa, pe care o parcurge este regiunea lunară, după ce a parcurs alte regiuni planetare și spirituale. Pe drumul său în regiunea Lunii, el întâlnește cu adevărat acele entități care, așa cum am arătat ieri, au fost Învățătorii originari ai omenirii. El îi întâlnește în Cosmos înainte de a coborî spre existența pământească, și ei sunt cei care înscriu în această substanță subtilă pe care înțelepții Orientului o numesc Akasha, pentru a o distinge de substanțele pământești, care înscriu în Akasha ceea ce au trăit oamenii în relațiile dintre ei în timpul vieții. În această privință, este astfel: tot ceea ce suferim în viață, tot ceea ce este trăit de oameni, este observat de acele ființe care au locuit odinioară Pământul împreună cu oamenii – dar ca ființe spirituale, și nu ca ființe încarnate. Ei observă aceasta și o înscriu nu cu acea scriere abstractă pe care o avem noi, ci o transpun, într-o formă vie, în substanța Akasha. Aceste entități lunare care au fost odinioară marii Învățători din epoca înțelepciunii originare, aceste ființe spirituale sunt ființele care înregistrează experiențele omenirii. Și când omul, pe drumul care duce de la moarte la o nouă naștere, se apropie din nou de Pământ pentru a se uni cu germenele care îi este oferit de părinți, el traversează regiunea unde entitățile lunare au înregistrat ceea ce a fost trăit pe Pământ în încarnările anterioare. Aceste ființe lunare, pe când trăiau pe Pământ, aduceau oamenilor înțelepciunea, o înțelepciune care era legată mai ales de trecutul universului; acum, ele păstrează trecutul în actuala lor existență cosmică. Iar când omul coboară spre existența pământească, tot ceea ce au păstrat ele se exprimă în trupul lui astral. Da, dragii mei prieteni, se spune foarte ușor: omul este alcătuit dintr-o organizare a Eului, dintr-un trup astral, dintr-un trup eteric, și așa mai departe. Organizarea Eului este tocmai aceea care înclină cel mai mult spre Pământ, ea este cea pe care o învățăm și o trăim în timpul existenței pământești; dar cu părțile constitutive situate mai în adânc ale entității umane se întâmplă altfel, trupul astral este deja altceva, plin de urme înscrise, plin de imagini. Ceea ce se numește de obicei „inconștient” apare ca extraordinar de bogat când urcă, la rândul său, în zona cunoașterii. Iar inițierea ne dă posibilitatea de a ne cufunda în acest trup astral și de a aduce la lumină tot ceea ce au înscris ființele lunare – și care este exact de aceeași natură cu experiențele făcute împreună cu un alt om. Datorită științei inițiatice străbate cu adevărat la lumina zilei taina care ne dezvăluie cum întreg trecutul se află în om, și cum se formează „destinul” prin faptul că suntem legați de ființele lunare, care păstrează trecutul în așa fel încât el se află în ființa noastră interioară când revenim pe Pământ.
Un alt caz: Când inițiatul se apropie de un om în fața căruia conștiența obișnuită are o impresie estetică, o impresie ce ține de sfera reprezentării, un om pe care nu îl poate visa, la întâlnirea cu un asemenea om din ființa lăuntrică a inițiatului la început nu se ridică imagini; dar în fața unei asemenea personalități privirea inițiatului, îndreptată în celălalt caz spre Lună, se întoarce acum spre Soare. Și, exact așa cum Luna se află în relație cu ființele pe care am putut să le caracterizez pentru dumneavoastră mai înainte, nici Soarele nu este, pur și simplu, globul de gaz despre care vorbesc astăzi fizicienii. Fizicienii ar fi extraordinar de surprinși dacă ar putea ajunge, pregătind o expediție, la locul pe care îl presupun umplut în întregime cu tot felul de gaze incandescente și care, după părerea lor, constituie Soarele. Fizicienii ar găsi, într-adevăr, că acolo unde ei presupun prezența gazelor incandescente nu există absolut nimic, mult mai puțin decât spațiul, mai puțin decât nimic: un gol în spațiul cosmic. Ce este spațiul? Oamenii nu știu nimic despre acest lucru, și cel mai puțin știu cei care reflectează mult la aceasta, filosofii. Căci, vedeți dumneavoastră, dacă există un scaun aici și eu trec pe lângă el fără să fiu atent, mă lovesc de acest scaun. Căci el este dens și nu-mi permite să trec prin el. Dar când aici nu se află nici un scaun, traversez spațiul nestânjenit.
Dar mai există și un al treilea caz. În acest caz, dacă trec, nu sunt oprit, nu mă lovesc de nimic, dar sunt absorbit, dispar: aici, spațiul este absent, ceea ce se află aici este opusul spațiului. Și acest opus al spațiului se află chiar în Soare. Soarele este un spațiu negativ, un spațiu suprimat. Și, tocmai pentru că el este un spațiu negativ, suprimat, el este locul obișnuit unde se află entitățile cele mai apropiate de om, situate imediat deasupra lui: Îngerii, Arhanghelii, Arhaii. Și, în cazul despre care vorbesc eu, privirea inițiatului este îndreptată spre acele ființe care se află pe Soare, spre entitățile spirituale ale Soarelui. Cu alte cuvinte: o asemenea întâlnire cu un om care nu ține de trecutul karmic, care înseamnă o relație nouă, este pentru inițiat mijlocul de a intra în legătură cu aceste entități. Și aici se arată că există anumite ființe cu care omul are o legătură strânsă, și altele cu care are o legătură mai îndepărtată. Din modul în care se apropie de el aceste ființe lui îi devine clar, în mare, nu în amănunt, ce karmă se țese aici: nu o karmă veche, ci o karmă în fața căreia el se află pentru prima dată. Omul își dă seama că aceste entități care sunt legate de Soare au de-a face cu viitorul, tot așa cum ființele care sunt legate de Lună au de-a face cu trecutul.
Vedeți dumneavoastră, în om are loc cu adevărat o aprofundare a întregii vieți de simțire când el își explică în mod clar ceea ce aduce la lumină știința inițiatică din adâncurile realității spirituale, chiar dacă el însuși nu este un inițiat. Căci lucrurile pot apărea cu toată claritatea. La fel cum un om poate înțelege un tablou fără să fie pictor – am folosit adesea această comparație –, aceste adevăruri pot fi înțelese fără a fi inițiat. Dar dacă omul le lasă să acționeze asupra lui, întreaga sa relație cu universul cunoaște o aprofundare extraordinară. Gândiți-vă, așadar, cât de abstractă, aridă și goală de conținut este privirea pe care o îndreaptă în realitate astăzi omul de pe Pământ asupra edificiului universului. Când privește Pământul, el mai simte un oarecare interes față de Pământ. Omul privește animalele pădurii cu un anumit interes. Dacă este un om nobil, îi place să vadă zvelta gazelă, căprioara cea sprintenă. Dacă este mai puțin nobil, aceste animale îl interesează, totuși, în calitate de vânat, ca să le mănânce. Varza de pe câmp îl interesează și ea. Toate acestea au legătură cu ceva ce omul percepe mai întâi la sine însuși. Dar, la fel cum are cu natura pământească legături care îi trezesc lumea simțirii, el poate dezvolta legături cu Cosmosul extrapământesc. Și tot ceea ce ne vine din trecut, prin destin, și ne atinge inima și sufletul – dacă aceasta face impresie asupra noastră –, dându-ne imboldul să ne îndreptăm privirea spre entitățile lunare și să ne spunem: Aici, pe Pământ, se află oamenii; pe Lună trăiesc ființele care erau odinioară cu noi pe Pământ. Ele și-au căutat o altă scenă de acțiune, o altă reședință; dar noi, oamenii, am rămas legați de aceste entități; ele țin registrul trecutului nostru. Ceea ce fac ele trăiește în noi când trecutul intervine în existența noastră pământească.
Ne ridicăm ochii cu o anumită fervoare plină de venerație spre aceste ființe, și Luna vizibilă, cu strălucirea ei argintie, nu este decât semnul care evocă aceste entități atât de strâns legate de trecutul nostru. Învățăm astfel să stabilim, într-un fel, o legătură cu aceste puteri cosmice, extrapământești, al căror simbol sunt astrele, să avem o legătură cu ele prin ceea ce trăim noi, ca oameni, așa cum, pe de altă parte, avem o legătură, prin existența noastră corporală, cu tot ceea ce trăiește pe Pământ. Și, la fel, exact așa cum noi, ca oameni, privim spre viitor, presimțind, ca într-o așteptare plină de teamă, când mergem spre viitor cu speranțele și aspirațiile noastre, noi nu rămânem singuri în sufletul nostru; ci suntem legați, printr-o presimțire, de ceea ce radiază spre noi venind din Soare. Îngerii, Arhanghelii, Arhaii devin pentru noi ființe solare, ei devin pentru noi ființe despre care știm că ne conduc din prezent spre viitor. Și când, apoi, ne ridicăm privirea spre Cosmos și vedem cum lumina Lunii este dependentă de lumina Soarelui, când vedem în ce raport se află aceste trupuri cerești unul față de celălalt, atunci avem aici, în Cosmos, o imagine a ceea ce trăiește în noi înșine. Căci, la fel cum în lumea astrelor, Soarele și Luna se află în relație unul cu altul, ceea ce este în noi lunar: trecutul nostru, se află în legătură cu ceea ce este în noi solar: viitorul nostru. Și destinul este ceea ce se află în om venind din trecut și curge, trecând prin prezent, spre viitor. Noi vedem – oarecum întrețesut în Cosmos, mersul astrelor –, prin raporturile reciproce dintre astre, vedem în mare, amplificat, ceea ce trăiește în propria noastră ființă lăuntrică.
Ei bine, dragii mei prieteni, aceasta ne lărgește perspectiva și ne permite să ne adâncim și mai mult în raporturile cosmice. Căci, după ce omul trece prin poarta morții, el nu este la început detașat decât de trupul său fizic. El trăiește în organizarea Eului său, în trupul său astral, în trupul său eteric. Dar, după câteva zile, trupul eteric se detașează de trupul astral și de Eu. Ceea ce trăiește omul atunci este ceva care, într-un fel, crește din el însuși; mai întâi este ceva mic, dar apoi devine din ce în ce mai mare: acesta este trupul său eteric. Lui i se pare că acest trup eteric se extinde până departe, crește până când atinge lumea stelelor. Dar, dilatându-se astfel, el devine atât de subtil, încât după câteva zile dispare din fața privirii. Dar, în același timp, se mai întâmplă și altceva. În timp ce noi ne abandonăm trupul eteric în Cosmos și el se dilată, se diluează, este ca și cum, după moarte, am percepe misterele astrelor, ca și cum ne-am uni viața cu misterele astrelor.
Mai întâi – și acesta este și cazul după ce am trecut prin poarta morții –, când ne înălțăm și traversăm regiunea lunară, ființele lunare citesc în trupul nostru astral ceea ce a fost trăit de noi în timpul existenței pământești. Când părăsim existența pământească, aceste entități lunare ne primesc, și trupul nostru astral, în care ne aflăm acum, este pentru ele ca o carte în care citesc. Și ele rețin în mod fidel ceea ce citesc, pentru a-l înscrie în noul nostru trup astral, când coborâm din nou spre Pământ.
Părăsind regiunea Lunii, noi ajungem în alte regiuni, trecem prin regiunea lui Mercur și a lui Venus, ajungem în regiunea Soarelui. În această regiune a Soarelui prinde viață în noi tot ceea ce am trăit și am făcut în existențele precedente. Pătrundem în sfera entităților Ierarhiilor superioare, a activității lor, a faptelor lor, și suntem acum în Cosmos. Așa cum în timpul vieții pământești mergem pe Pământ, încătușați, într-un fel, de condițiile de pe Pământ, ne aflăm acum în întinderile Cosmosului. Trăim în niște vaste întinderi, pe când aici, pe Pământ, trăim strâmtorați. În timp ce ne parcurgem existența dintre moarte și o nouă naștere, avem impresia că pe Pământ eram încătușați, căci acum totul s-a lărgit și facem experiența misterelor Cosmosului. Nu le trăim ca pe ceva supus legilor fizice ale naturii; aceste legi fizice ale naturii apar drept producții limitate ale spiritului uman. Trăim ceea ce se întâmplă în lumea astrelor drept faptele entităților divin-spirituale, noi ne integrăm în faptele entităților divin-spirituale. Atât cât putem, noi acționăm printre ele și împreună cu ele și, pornind din Cosmos, ne pregătim următoarea existență pământească.
Acest lucru, propriu-zis, va trebui să fie înțeles cu adevărat într-un sens profund, anume faptul că ceea ce poartă omul în sine a fost elaborat de el în Cosmos între moarte și o nouă naștere. Omul nu percepe pe cale exterioară decât o parte atât de mică din alcătuirea sa! Ceea ce se află în fiecare organ nu poate fi înțeles decât dacă înțelegem organul respectiv în contextul Cosmosului. Să luăm, de exemplu, organul cel mai nobil: inima. Astăzi, savantul care disecă embrionul vede cum se constituie inima încetul cu încetul; el nu reflectează în continuare asupra fenomenului. Dar această formațiune exterioară plastică, această inimă umană, este rezultatul, în măsura în care ea are la fiecare om o formă individuală, a ceea ce a elaborat omul împreună cu Zeii între moarte și o nouă naștere. În timp ce traversează existența dintre moarte și o nouă naștere, omul trebuie să lucreze urmând acea direcție care pornește de la Pământ și merge spre Leu, spre constelația Leului din Zodiac. Căci acest curent care merge de la Pământ spre constelația Leului este plin de puteri pure. În această direcție trebuie să lucreze omul pentru a putea da naștere inimii ca germene; și aici se găsesc, într-adevăr, puteri cosmice. Apoi, după ce a traversat această regiune, care se situează în îndepărtatele întinderi ale Cosmosului, omul trebuie să ajungă în așa-numitele regiuni mai apropiate de Pământ, în regiunea Soarelui. Aici se dezvoltă, la rândul lor, niște forțe care perfecționează în continuare inima. Apoi, omul pătrunde în acel domeniu unde el este atins deja de ceea ce putem numi căldura pământească; căci afară, în spațiul cosmic, nu există căldură pământească, există cu totul altceva. Atunci, inima umană parcurge o a treia etapă. Forțele cu ajutorul cărora este pregătită inima din direcția Leului sunt mai întâi de natură pur moral-religioasă; în inima noastră sunt gravate mai întâi în mod tainic puteri pur moral-religioase. Celui care pătrunde cu privirea spirituală acest fapt i se pare o crimă felul în care consideră știința actuală astrele ca mase fizice indiferente, fără să le vadă natura morală. Iar când omul traversează regiunea Soarelui, aceste puteri moral-religioase sunt cuprinse de puterile eterice. Și abia atunci când omul se apropie mai mult de Pământ, de căldură, de regiunea focului, sunt îndeplinite, ca să spunem așa, ultimele pregătiri. Aici intră în activitate forțele care modelează germenele fizic pentru omul care coboară ca ființă spiritual-sufletească pe Pământ.
Și astfel, fiecare organ este elaborat din întinderile cosmice. Purtăm în noi un cer înstelat. Și nu suntem legați numai de lumea vegetală care ne hrănește, prin fiertura de griș pe care o introducem în stomac și care este pe punctul de a fi prelucrată în organismul nostru, noi suntem legați, de asemenea, de forțele întregului Cosmos. Desigur, aceste lucruri îi devin omului clare numai dacă el este înzestrat cu un simț care îi permite să observe cu adevărat viața. Ajungem să ținem seama nu numai de aspectele microscopice, față de care s-a creat astăzi un adevărat cult, ci și de cele macroscopice. Astăzi, omul vrea să cunoască misterele organizării animale și umane. El își cufundă privirea într-un tub, și numește aceasta a lucra cu microscopul, el decupează un fragment minuscul, îl pune pe lamelă și se străduiește să se îndepărteze cât mai mult posibil de lume, să abandoneze cât mai mult posibil viața. El smulge un fragment și îl observă prin ceva care îi izolează privirea de restul lumii. Bineînțeles, nu e vorba de a critica acest mod de cercetare, care permite descoperirea a tot felul de lucruri frumoase. Dar pe această cale nu putem cunoaște cu adevărat omul. Și, vedeți dumneavoastră, când ne întoarcem în modul acesta privirea de la Pământ spre lumea extrapământească a Cosmosului, nici atunci nu avem în fața noastră decât o parte a lumii. Căci, la urma urmei, numai o parte poate deveni vizibilă. Stelele nu sunt, ce-i drept, ceea ce apar ele privirii – căci nu avem decât simbolul lor –, dar ele sunt, totuși, vizibile! Pe când întreaga lume pe care o parcurgem între moarte și o nouă naștere este, într-adevăr, invizibilă, este o lume suprasensibilă. Și există regiuni aflate dincolo de lumea sensibilă. Dar omul aparține, cu ființa sa, atât acestor tărâmuri suprasensibile ale existenței, cât și lumii sensibile; și învățăm să cunoaștem cu adevărat ce este omul abia atunci când ținem seama de felul în care parcurge el întinderile Cosmosului. După ce trecem prin poarta morții și parcurgem întinderile cosmice, când ne întoarcem din nou pe Pământ, toate acestea trăiesc în noi, în legăturile pe care le avem cu Cosmosul; în noi trăiește ceea ce a fost parcurs de noi, în întinderile cosmice, ceea ce a trăit deja o dată pe Pământ, s-a ridicat în Cosmos și apoi a revenit la limitata existență pământească. Învățăm, încetul cu încetul, să ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce eram într-o existență pământească anterioară. Privirea noastră este desprinsă de fizic, ea se ridică spre spiritual. Căci atunci când ne întoarcem în urmă la vieți pământești trecute, datorită puterii științei inițiatice, dispare tendința de a ne reprezenta totul numai sub formă sensibilă.
Ce-i drept, și din această perspectivă putem trăi multe lucruri. Era o vreme când existau anumiți teosofi care știau că omul trăiește pe Pământ mai multe vieți succesive. Ei învățaseră aceasta din înțelepciunea orientală, dar voiau să-și reprezinte toate acestea așa cum ni le putem reprezenta în lumea sensibilă. Ei greșeau, dar aveau nevoie de aceste reprezentări sensibile. Se spunea atunci, în acea vreme, că omul, ca organism fizic, când trece prin poarta morții, se descompune, se face praf și pulbere; dar un atom se menține, și acest atom, pe niște căi miraculoase, trece în viața pământească următoare, și aceasta este ceea ce teosofii numeau „atomul permanent”. Era numai un subterfugiu pentru a-și putea reprezenta lucrurile în mod materialist. Dar o asemenea tendință spre reprezentări materialiste dispare atunci când facem cu adevărat experiența a ceea ce poate trăi sufletul, când vedem de exemplu cum este plăsmuită inima umană din întinderile cosmice.
În schimb, ficatul este format în regiunea din imediata apropiere a Pământului; el are doar puține lucruri în comun cu vastele întinderi ale Cosmosului. Încetul cu încetul, datorită științei inițiatice, învățăm să cunoaștem omul în așa fel încât să putem spune: inima nu ar putea fi prezentă în om dacă nu ar fi pregătită, modelată interior din vastele întinderi ale Cosmosului. În schimb, un organ cum este ficatul, sau cum sunt plămânii, este format în imediata apropiere a existenței pământești. În ceea ce privește plămânii, ficatul, omul este asemănător, din punct de vedere cosmic, cu ceea ce este apropiat de Pământ; în ceea ce privește inima, el este o mare ființă cosmică. Atunci când privim omul, ne apare întreg universul. Când, în cadrul unei anatomii spirituale vrem să schițăm ficatul, plămânii și alte organe, atunci trebuie să desenăm, de asemenea, și Pământul și ceea ce se află în imediata sa apropiere; căci așa stau lucrurile, de fapt, în ceea ce privește forțele. Dacă trecem la inimă, atunci trebuie să desenăm întreg universul. Omul este universul întreg contractat, concentrat în sine. El este un mister extraordinar, omul, un adevărat microcosmos. Dar acest Macrocosmos în care se transformă după moarte smulge facultatea de cunoaștere din sfera sensibilă, materială. Și acum învățăm să cunoaștem raporturile legice dintre spiritual și fizic, dintre sufletesc și sufletesc.
Găsim, de exemplu, în lume, oameni care au pentru lucrurile ce îi înconjoară, pentru oamenii din anturajul lor, o înțelegere înnăscută. Priviți aceste corelații ale vieții, dragii mei prieteni! Există oameni care întâlnesc mulți oameni, dar care nu învață să-i cunoască niciodată cu adevărat. Ceea ce relatează ei despre oameni este fără nici un interes, nu reiese nici o trăsătură caracteristică. Asemenea oameni nu sunt în stare să se adâncească în ființa altuia, să i se dăruiască în întregime, ei nu au nici o înțelegere pentru un alt om. Există oameni care au această înțelegere. Când ei au făcut cunoștință cu cineva și ne povestesc despre acest om, tot ceea ce spun ei poartă amprenta deplinei certitudini; știm imediat cum este celălalt om, chiar dacă nu l-am văzut niciodată; el ne apare în fața ochilor. Descrierea nu trebuie să fie detailată, cel care este în stare să se adâncească în ființa altuia poate schița, în câteva fraze caracteristice, imaginea lui completă. Nu trebuie să fie neapărat un om, poate fi și un obiect din natură. Cineva tocmai ne povestește cum arată un munte, sau un copac; ajungem la exasperare, fiindcă nu reușim să ne facem nici o imagine despre acestea, totul este gol, avem impresia că propriul nostru creier se usucă. În schimb, există alții care înțeleg imediat orice; am putea picta ceea ce ne povestesc ei. Aceste daruri, sau absența lor, această înțelegere pentru mediul ambiant, sau această închistare, nu au luat naștere din nimic, ci ele sunt rezultatul existențelor pământești anterioare. Atunci când, prin ceea ce ne-am cucerit cu ajutorul științei inițiatice, observăm un om care are multă înțelegere pentru mediul său ambiant uman și extrauman, și când ne întoarcem apoi în urmă – voi mai avea încă multe de spus despre această întoarcere în urmă –, cu ajutorul științei inițiatice, până la existența pământească precedentă, atunci găsim ce însușiri avea omul în această viață anterioară și vedem cum s-au transformat ele, în timpul vieții dintre moarte și o nouă naștere, în înțelegere față de mediul înconjurător. Atunci descoperim că un om care are înțelegere pentru mediul său ambiant era constituit, în viața sa precedentă, în așa fel încât el putea simți multă bucurie. Este un lucru foarte interesant. Oamenii care nu puteau simți bucurie în viața lor precedentă nu pot ajunge nici la o facultate de înțelegere pentru oameni sau pentru mediul înconjurător. Despre fiecare din acei oameni care sunt înzestrați cu această facultate de înțelegere, aflăm că au fost oameni care puteau resimți bucurie față de ceea ce îi înconjura. Dar această facultate, la rândul ei, a fost dobândită într-o viață anterioară. Și cum ajunge un om să fie înzestrat cu această bucurie, cu acest dar, cu această înclinație de a simți bucurie în fața a ceea ce îl înconjoară? El ajunge la aceasta când, într-o existență și mai veche, a simțit multă iubire. Iubirea pe care am simțit-o într-o viață pământească se transformă în bucurie: bucuria din existența următoare se transformă în facultate de înțelegere pentru lumea înconjurătoare în cursul celei de a treia existențe.
Vedem astfel o existență urmând alteia și reușim să înțelegem ceea ce, din prezent, va radia spre viitor. Oamenii care pot urî intens poartă, drept consecință a urii lor, în următoarea existență, tendința de a fi atinși dureros de tot ceea ce se întâmplă. Așa stau lucrurile când studiem un om care trebuie să treacă prin viață ca un om cu adevărat „ranchiunos”, fiindcă el este afectat în mod dureros de orice, el suferă mereu. Bineînțeles, ne poate fi milă de el, și așa și este just, dar acest lucru ne conduce la o viață pământească anterioară în timpul căreia el nu și-a putut stăpâni niciodată ura. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Când e vorba de ură, omul spune cu ușurință: Eu nu urăsc, eu iubesc pe toată lumea. Dar el trebuie să examineze cu grijă lucrurile, pentru a vedea toată ura ascunsă ce se află în străfundul sufletului uman. Da, acestea sunt niște relații care nu ne apar cu claritate decât atunci când îi auzim pe oameni vorbind unii despre alții. Într-adevăr – imaginați-vă o asemenea statistică –, despre un om se spun mult mai multe lucruri rele decât cuvinte de laudă, decât cuvinte de apreciere. Și dacă am ajunge să facem, într-adevăr, această statistică, am găsi că printre oameni există de o sută de ori – se poate indica, într-adevăr, această cifră –, mai multă ură decât iubire. Da, așa este, numai că oamenii nu-și dau de obicei seama, căci ei se cred întotdeauna îndreptățiți să urască, și consideră că ei sunt scuzabili la infinit dacă urăsc. Dar această ură se transformă în tendința de a suferi în viața pământească următoare, și în incapacitatea de a înțelege, în închistare, în cea de a treia viață pământească, în incapacitatea de a aborda lucrurile, de a ne adânci în ele.
Dumneavoastră aveți astfel posibilitatea de a observa trei vieți pământești succesive, având în vedere legea următoare: iubirea se transformă în bucurie, bucuria se transformă, într-o a treia existență, în înțelegere față de mediul ambiant. Ura se transformă în tendința de a suferi, și aceasta, în a treia viață pământească, în închistare, în lipsa de înțelegere față de mediul înconjurător. Acestea sunt raporturile ce se stabilesc pe plan sufletesc de la o viață pământească la alta.
Dar să încercăm acum să abordăm viața sub o altă formă. Există oameni – poate ei introduc lucrul acesta în viața lor tocmai în acest fel – pe care nu-i interesează nimic și care nici nu vor să se intereseze de altceva în afară de ei înșiși. Dar faptul de a ne interesa sau nu de ceva are o mare importanță în viață. Într-adevăr, și în această privință, o statistică ar releva lucruri dintre cele mai ciudate. Am cunoscut oameni care avuseseră înainte de masă o discuție cu o doamnă, dar nu mai știau după amiază ce pălărie purta doamna, sau dacă avea vreo broșă, sau ce culoare avea rochia ei. Există oameni care nu văd toate acestea! Există cele mai ciudate moduri de a privi lucrurile. Uneori, acest lucru este considerat scuzabil; dar el nu este scuzabil! Este o lipsă de interes, o lipsă de interes care merge uneori atât de departe încât, într-adevăr, nu știm dacă omul pe care l-am întâlnit avea o haină neagră sau de culoare deschisă! Ceea ce vede omul din viața sa nu se leagă intim cu ceea ce există în afară. Eu mă exprim puțin cam radical; nu vreau să afirm numaidecât că suntem victima lui Ahriman sau Lucifer dacă nu știm dacă părul doamnei era blond sau negru. Vreau doar să spun că oamenii dezvoltă un anumit grad de interes pentru ceea ce se află în jurul lor, sau o lipsă totală de interes; numai că acest lucru are pentru suflet o importanță extraordinară. Dacă ne interesăm de ceea ce ne înconjoară, sufletul se animă lăuntric, el participă la ceea ce este în jur. Dar ceea ce trăim aici, cu interes, participând la ceea ce se întâmplă în jur, luăm cu noi când trecem prin poarta morții, în întinderile Cosmosului. Și, așa cum aici, pe Pământ, trebuie să avem ochi pentru a vedea culorile, tot așa, trebuie să fi fost aici, pe Pământ, însuflețiți de interes pentru ca între moarte și o nouă naștere să avem posibilitatea de a vedea în mod spiritual ceea ce am trăit. Și dacă trecem prin viață fără a manifesta interes, dacă nu ne legăm privirea de nimic, dacă nu auzim nimic din ceea ce se întâmplă, nu vom avea, între moarte și o nouă naștere, nici o legătură cu Cosmosul, vom fi, într-un fel, orbi din punct de vedere sufletesc, nu vom putea lucra cu forțele Cosmosului. Dar prin acest fapt ne pregătim în mod necorespunzător organismul și organele noastre; ajungem în regiunea Leului, dar fără a putea efectua prima pregătire pentru formarea inimii; ajungem în regiunea Soarelui fără a putea continua să ne construim inima; ajungem în zona de foc a Pământului fără a putea da ultima șlefuire acestei munci; ajungem, în sfârșit, pe Pământ cu o predispoziție pentru boli de inimă. În acest fel acționează o tendință sufletească, lipsa de interes, până în actuala existență pământească. Și, de fapt, natura bolii poate fi înțeleasă pe deplin numai dacă putem discerne corelațiile, dacă vedem cum omul care în prezent suferă de o afecțiune fizică sau alta are această afecțiune fizică din cauză că în viața precedentă el a dezvoltat o anumită tendință sufletească și aceasta se transformă în viața actuală în ceva de natură fizică. Afecțiunile fizice dintr-o viață pământească sunt trăiri de un fel sau altul dintr-o viață pământească anterioară. Oamenii care, cum se spune, plesnesc de sănătate, care nu sunt niciodată bolnavi, care au întotdeauna cea mai bună stare de sănătate, ne conduc privirea, în general, spre aceste existențe pământești anterioare în care ei manifestau cel mai profund interes pentru tot ceea ce se afla în jurul lor, care au văzut totul, au cunoscut totul.
Desigur, nu avem voie să forțăm interpretarea lucrurilor care se referă la viața spirituală. Vedeți dumneavoastră, se poate, firește, și ca un curent karmic să fie abia la începutul său. Eu pot începe în această viață să fiu lipsit de înțelegere: atunci viitorul va prezenta ceva care trimite în urmă la această lipsă de înțelegere. Nu trebuie să indicăm numai dinspre prezent spre trecut. De aceea nu putem spune decât că, de regulă, sau când există o predispoziție karmică în această privință, anumite boli sunt în corelație cu un anumit comportament sufletesc.
În principiu: Ceea ce este de natură sufletească într-o viață pământească se transformă într-o altă viață în element de natură corporală; ceva de natură corporală dintr-o viață pământească se transformă în altă viață pământească în ceva de natură sufletească. În această privință, lucrurile stau, într-adevăr, în așa fel încât cel care vrea să vadă corelațiile karmice trebuie să-și îndrepte uneori privirea asupra detaliilor. Este extraordinar de important să ne îndreptăm privirea nu asupra acelor lucruri care sunt considerate de obicei importante în viață. Când vrem să aflăm cum conduce o anumită viață pământească la o viață pământească anterioară, trebuie să ne îndreptăm privirea spre detalii. Eu am încercat, de exemplu, să caut corelațiile karmice pentru diferite personalități istorice și ale vieții spirituale – în zilele următoare voi vorbi mai mult despre aceste lucruri –, desigur, în modul cel mai serios, și nu cum se încearcă adesea, și am găsit o personalitate care a cultivat o viață lăuntrică atât de ciudată, într-o formă atât de radicală, încât a ajuns în cele din urmă chiar să formeze cuvinte deosebite. Această personalitate a scris numeroase cărți în care se găsesc cele mai ciudate cuvinte născocite. De exemplu, ea ocăra mult, critica stările de lucruri, oamenii, relațiile dintre ei. Această personalitate critica, de asemenea, invidia pe care o manifestau unii erudiți față de alții. Acest om a cules niște fapte în această direcție, prin care voia să caracterizeze comportamentul ipocrit al unor savanți față de alți confrați de-ai lor și a intitulat acest capitol: „Intrigi ipocricale în lumea științifică” („Schlichologisches in der wissenschaftlichen Welt”). Este caracteristic, când un om formează cuvântul „ipocricale”[Nota 6], să simțim ceva în legătură cu aceste ipocricale. Și, vedeți dumneavoastră, faptul de a percepe interior cu acuitate asemenea forme de cuvinte ne conduce la a recunoaște că într-o viață anterioară această personalitate a fost un om care a avut de-a face cu tot felul de acțiuni războinice, când multe lucruri sunt săvârșite pe căi ascunse. Din punct de vedere karmic, aceasta s-a transformat în facultatea de a crea imagini din comportamentul ascuns, viclean, din luptele care se manifestau în tot felul de acțiuni, prin faptul că acest om putea crea în capul său, pentru lucrurile pe care le vedea acum, imagini care fac trimitere la ceea ce făcuse odinioară cu picioarele sale, cu mâinile sale. Aș putea menționa la această personalitate multe lucruri rezultând, într-un fel, din elemente fizice transformate în realități sufletesc-spirituale.
Vom continua mâine aceste considerații.
