Am atras ieri atenția asupra unor elemente care sunt legate de formarea destinului uman, de karmă, al cărei curs se continuă neîntrerupt de-a lungul vieților pământești ale omului. Astăzi aș vrea să trezesc o reprezentare despre felul în care se realizează, propriu-zis, formarea destinului. Trebuie să ne fie clar faptul că omul, după ce trece prin poarta morții, intră în lumea spirituală, într-o lume spirituală care nu este cu nimic mai săracă în evenimente și entități decât lumea noastră fizică, ci infinit mai bogată. Oricât ar fi de înțeles faptul că nu putem descrie, din vastul domeniu al acestei lumi spirituale, decât un fapt sau altul, pe de altă parte, din diferitele descrieri care vor fi făcute se vor putea desprinde bogăția și varietatea infinită a vieții pe care o duce omul între moarte și o nouă naștere. Aici, în domeniul pământesc, în care ne petrecem viața între naștere și moarte, noi suntem firește, înconjurați de ceea ce vedem drept diferitele regnuri ale naturii: minerale, plante, regnul animal, regnul uman fizic. Noi considerăm aceste regnuri, cu excepția regnului uman – și pe bună dreptate –, ca înglobând entități de rang inferior omului, astfel încât omul, în timpul existenței sale pământești, poate fi considerat, într-un fel, drept ființa cea mai înaltă din cadrul acestor regnuri de ființe. În domeniul în care pătrunde omul după ce a trecut prin poarta morții, el se află în situația exact inversă. El se simte acolo drept ființa cu rangul cel mai de jos, față de entitățile care îi sunt supraordonate omului. Dumneavoastră știți, desigur, că pentru a desemna aceste entități în literatura antroposofică, eu am preluat numele Ierarhilor situate deasupra omului și că am distins mai întâi, conform unei terminologii care a existat din timpuri străvechi, acea Ierarhie care este situată imediat deasupra omului, care se află deasupra omului tot așa cum în jos, în domeniul pământesc, imediat sub el se află animalele. Aceasta este Ierarhia de care aparțin Îngerii, Arhanghelii, Arhaii. Urmează apoi acea Ierarhie, situată mai sus, care cuprinde entitățile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes. Apoi, Ierarhia cea mai se sus, Tronurile, Heruvimii, Serafimii. Avem nouă trepte, de trei ori trei trepte superioare omului. Grupându-le câte trei, putem pune în paralel ceea ce găsim de jos în sus cu ceea ce găsim mergând de sus în jos, trei trepte în jos pentru animale, trei trepte mai jos, pentru plante, trei trepte și mai jos pentru minerale. Abia cu aceasta avem lumea completă din care face parte omul.
Am putea descrie, de asemenea, existența umană spunând: Prin nașterea fizică, prin concepția fizică, omul trece dintr-o existență pur spirituală în domeniul regnurilor naturii: regnul animalelor, cel al plantelor, cel al mineralelor; și, trecând prin poarta morții, el intră în domeniul entităților situate deasupra lui. Într-un caz, omul trăiește într-un trup fizic care îl leagă de regnurile naturii; în alt caz, între moarte și o nouă naștere, el trăiește – dacă mă pot exprima astfel – într-un trup spiritual, dar care îl leagă, de asemenea, de entitățile Ierarhiilor superioare. Aici, în domeniul pământesc, noi ne îndreptăm mai întâi privirea spre lumea înconjurătoare; simțim toate acestea oarecum la același nivel cu noi și, din acest domeniu pământesc, ne înălțăm privirea – termenii folosiți sunt diferiți, în funcție de concepții – spre domeniul ceresc, spre domeniul spiritului. Omul își înalță privirea, cu presimțirile sale, cu evlavia sa, cu ceea ce constituie lucrurile cele mai demne de aspirațiile sale. Și când vrea să-și facă o reprezentare despre ceea ce se află acolo sus, în domeniul spiritual, el recurge, desigur, la elemente împrumutate din lumea pământească, el își imaginează în mod pământesc ceea ce se află acolo, sus. Când omul se află, apoi între moarte și o nouă naștere, lucrurile stau invers. Când vrea să desemneze în ce direcție este îndreptată privirea sa, el indică acum în jos. Dumneavoastră veți spune, poate, dragii mei prieteni: Ei bine, dar atunci omul indică tocmai spre ceea ce este de mai mică valoare. Dar lucrurile nu stau deloc așa. Văzut de sus, ceea ce se află aici, în domeniul pământesc, este cu totul altfel decât îl vedem noi când ne aflăm în domeniul pământesc. Și tocmai când studiem karma putem înțelege în mod just cum ceea ce se întâmplă pe Pământ este, văzut de sus, absolut diferit de ceea ce percepe omul aici, jos, în domeniul pământesc.
După ce trecem prin poarta morții și pătrundem la început în lumea spirituală, noi ajungem mai întâi în lumea Ierarhiei celei mai de jos, cea a Îngerilor, a Arhanghelilor, a Arhailor. Ne simțim oarecum legați de această Ierarhie cea mai apropiată de noi, și remarcăm acest lucru: Tot așa cum în domeniul pământesc ceea ce ne înconjoară are pentru simțuri o semnificație, ceea ce există în domeniul spiritual își are semnificația sa pentru profunzimile sufletului. Noi vorbim de minerale, plante, animale, în măsura în care le vedem cu ochii noștri, le apucăm cu mâinile noastre, în măsura în care ele sunt, în general, perceptibile prin simțuri; și vorbim, între moarte și o nouă naștere, de Îngeri, Arhangheli, Arhai, în măsura în care aceste entități au o legătură cu ceea ce este natura mai intimă a sufletului nostru. Și învățăm, încetul cu încetul, prin faptul că ne parcurgem lunga existență dintre moarte și o nouă naștere, să ne situăm în contextul în care trăiesc entitățile Ierarhiei situate imediat deasupra noastră, care au de-a face cu noi și unele cu altele. Aceasta ne pune, într-un fel, în legătură cu lumea spirituală exterioară. În timpul existenței dintre moarte și o nouă naștere, noi suntem la început foarte preocupați de noi înșine, căci Ierarhia a treia, cea mai de jos, are de-a face cu ființa noastră lăuntrică. Dar, după câtva timp, privirea noastră se extinde, învățăm să cunoaștem lumea spirituală din afara noastră, lumea spirituală obiectivă. Cele care ne conduc sunt atunci entitățile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes. Ele ne pun în legătură cu ceea ce constituie lumea spirituală exterioară. Și, aș putea spune, așa cum aici, pe Pământ, vorbim despre ceea ce ne înconjoară: munți, fluvii, păduri, câmpii, și așa mai departe, tot astfel vorbim acolo despre elementele cu care ne pun în legătură ființele Ierarhiei a doua. Acesta este acolo mediul nostru înconjurător. Dar acest mediu înconjurător nu este constituit din obiecte în același sens ca pe Pământ, ci acest mediu înconjurător este format din ființe, totul trăiește, și trăiește în mod spiritual. Între moarte și o nouă naștere, noi învățăm, într-un fel, să cunoaștem nu numai entități și lucruri, ci învățăm să cunoaștem entitățile și acțiunile lor, colaborarea dintre ele, ne simțim pe noi înșine antrenați în aceste acțiuni și ne dăruim acestor acțiuni.
Dar apoi vine un timp când simțim că entitățile Ierarhiei a treia, Îngerii, Arhanghelii, Arhaii, și cele ale Ierarhiei a doua, entitățile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, colaborează cu noi la ceea ce trebuie să devenim în următoarea viață pământească. Și în această viață dintre moarte și o nouă naștere ni se deschide o perspectivă măreață, zguduitoare. Noi contemplăm munca Ierarhiei a treia, a Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor, și vedem cum se comportă aceste entități unele față de altele. Primim imagini în legătură cu ceea ce se petrece între ființele Ierarhiei a treia; dar toate aceste imagini ne apar ca având o legătură cu noi. Iar când contemplăm ceea ce ne apare drept imagini ale faptelor Ierarhiei a treia, ele ni se revelează a fi copia modului de a gândi, a atitudinii sufletești pe care am avut-o noi în ultima existență pământească. Acum, noi nu ne spunem, folosind reprezentări abstracte care țin de conștiința morală: Tu ai fost un om care a acționat nedrept față de un om sau altul, tu ai fost un om care a avut gânduri nejuste: nu, noi vedem acționând Îngerii, Arhanghelii, Arhaii, și în mărețele imagini care se prezintă în fața ochilor vedem ce devine modul nostru de a gândi, atitudinea noastră interioară din ultima existență pământească; le vedem devenind imagini în ceea ce fac entitățile Ierarhiei a treia. În întinderile lumii se aștern în fața noastră, în sfera spirituală, părerile pe care le avem despre ceilalți oameni, despre tot ceea ce este pământesc. Noi percepem ceea ce gândim, ceea ce simțim, senzațiile pe care le avem. Aici, pe Pământ, toate acestea ne apar drept maya, ca și cum ar fi închise între limitele formate de pielea noastră. În viața dintre moarte și o nouă naștere este altfel, acum știm: Ceea ce am dezvoltat în interiorul nostru ca gânduri, sentimente, păreri, toate acestea aparțin lumii întregi, acționează în lumea întreagă.
Imitând ce spune Orientul, mulți oameni vorbesc despre maya, despre iluzia lumii exterioare care ne înconjoară; dar aceasta rămâne o idee abstractă. Când ne consacrăm unor considerații cum sunt cele care au trecut prin sufletele noastre, atunci sesizăm gravitatea acestor cuvinte: Lumea care ne înconjoară este o maya, este marea iluzie, vedem cât este de iluzorie ideea pe care ne-o facem despre ceea ce se petrece în sufletul nostru. Noi credem că acesta ne aparține doar nouă înșine. Adevărul ne apare abia atunci când facem experiența vieții dintre moarte și o nouă naștere. Vedem atunci că ceea ce, în aparență, se află în noi formează conținutul unei lumi spirituale vaste, puternice. Apoi, trăim mai departe și observăm că ființele Ierarhiei a doua, entitățile Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, au o legătură cu ceea ce am ne-am cucerit noi aici, pe Pământ, prin hărnicie, strădanie, prin interesul pe care îl simțim pentru lucrurile și procesele de pe Pământ. Căci mai întâi aceste entități: Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, dau formă de imagine hărniciei, strădaniei noastre, interesului nostru din ultima existență, ele plăsmuiesc imagini pentru talentele noastre, pentru capacitățile noastre din următoarea existența pământească. Noi contemplăm talentele, capacitățile pe care le vom avea în următoarea viață pământească, privind aceste imagini pe care le desfășoară entitățile Ierarhiei a doua.
Apoi viața se continuă. Când ea se apropie de mijlocul existenței dintre moarte și o nouă naștere, se petrece ceva deosebit. Când stăm aici, pe Pământ – și mai ales în momentele în care ne ridicăm ochii spre univers, când stelele scânteietoare își trimit spre noi lumina lor –, noi simțim acolo, sus, măreția sferei cerești; dar când ne aflăm în domeniul spiritelor și privim în jos, atunci simțim ceva mult mai grandios. Căci acolo vedem cum, în mod ciudat, entitățile primei Ierarhii: Serafimi, Heruvimi, Tronuri, aflându-se în relație unele cu altele, săvârșesc niște acțiuni. Imagini mărețe ale unor evenimente spirituale ni se arată acum când privim cerul – căci acesta este acum cerul nostru – care se află jos. Așa cum aici, în viața pământească fizică, noi studiem, ridicând privirea, scrierea stelară, tot așa vedem, când privim în jos, acțiunile Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor. Și simțim ceea ce se desfășoară între aceste entități, ceea ce se dezvăluie în imagini nobile și grandioase, ca și cum această existență spirituală ar avea de-a face cu ceea ce suntem și vom deveni noi înșine. Căci acum simțim că ceea ce se întâmplă printre Serafimi, Heruvimi și Tronuri ne arată ce consecințe vor avea faptele noastre trecute în următoarea noastră viață pământească. Vedem cum ne-am comportat față de un om sau altul, cum am cultivat compasiune sau indiferență, faptele bune sau rele pe care le-am săvârșit. Modul de a gândi are de-a face cu Ierarhia a treia, dar faptele au de-a face cu prima Ierarhie, Serafimi, Heruvimi, Tronuri. Atunci apare în fața sufletului nostru, într-un mod zguduitor, ca printr-o memorie activă în noi, dar cosmică acum, ceea ce am făcut în existența pământească precedentă dintre naștere și moarte. Apoi ne coborâm privirea, contemplând faptele ființelor spirituale. Ce fac Serafimii, Heruvimii, Tronurile? Ei ne arată în imagine ceea ce va trebui să trăim împreună cu oamenii cu care am trăit în cursul vieții noastre pământești precedente; ei ne arată consecințele care, în această nouă existență comună, vor veni să aducă o compensare pentru ceea ce s-a întâmplat între noi în viața pământească anterioară. Și, din felul în care colaborează Serafimii, Heruvimii, Tronurile, noi înțelegem că marea problemă își găsește acum rezolvarea. Când, într-o viață pământească, eu am avut de-a face cu un om, eu însumi îmi pregătesc întreaga compensare; numai că această compensare nu poate deveni realitate decât prin munca Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor. Și aceste entități realizează o concordanță, astfel încât celălalt, cu care eu voi avea din nou de-a face, să fie condus spre mine, tot așa cum și eu voi fi condus spre el. Ceea ce este trăit într-un mod grandios în imaginile faptelor Ierarhiilor superioare este transcris după aceea de entitățile lunare, iar apoi, când coborâm din nou spre Pământ, este întipărit de ele în trupul nostru astral. Aceste entități lunare contemplă împreună cu noi, care suntem între moarte și o nouă naștere, ceea ce se întâmplă pentru ca într-o următoare viață pământească să aibă loc compensarea cu viața pământească precedentă.
Dumneavoastră presimțiți, dragii mei prieteni, prin ceea ce vă pot spune astfel, cât de grandios și de puternic este, față de lumea sensibilă, ceea ce ni se revelează aici. Dar dumneavoastră vedeți, de asemenea, cum, în realitate, ceea ce ne apare în lumea sensibilă ne ascunde mult, mult mai mult decât ne revelează.
Apoi, omul își continuă existența, după ce a trecut prin regiunea Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor, și ajunge în alte regiuni. În el apare, mereu și mereu, nostalgia unei noi încarnări, în care să poată găsi compensarea pentru ceea ce a trăit în viața pământească precedentă.
Antroposofia, dragii mei prieteni, nu este cea adevărată atunci când este numai o sumă de idei și cunoștințe, când ea nu face decât să spună în mod abstract că există karmă, că aceasta își continuă acțiunea de la o viață pământească la alta; antroposofia devine, de fapt, cea adevărată abia atunci când nu mai vorbește numai capului nostru, ci atunci când trezește în inima noastră un sentiment, o percepție cu privire la impresiile pe care le putem primi din lumea suprasensibilă. Căci mi se pare că nici un om înzestrat cu un simț deschis, receptiv, nu poate primi comunicări în legătură cu lumea suprasensibilă, așa cum tocmai am descris-o, fără ca în sufletul său să se trezească o întreagă gamă de trăiri. Și, de fapt, ele ar trebui să fie de-așa natură încât să ne spunem: Ei bine, aici jos, pe Pământ, noi trecem prin multe, de la durerea cea mai adâncă până la bucuria supremă, până la fericirea cea mai deplină, noi trecem prin toată gama simțirii umane; dar ceea ce putem afla despre lumea spirituală ar trebui, în realitate, să acționeze asupra noastră mai intens decât durerea cea mai profundă și bucuria cea mai deplină. Și noi stăm în fața lumii spirituale în mod just numai atunci când ne spunem: Desigur, în comparație cu ceea ce simțim aici pe Pământ, ca mare durere sau mare bucurie, ceea ce simțim față de faptele și entitățile lumii spirituale are un caracter de umbră. Pentru inițiat însă, acestea nu au caracter de umbră, dar are caracter de umbră pentru cel care nu face decât să primească informații din domeniul științei inițiatice. Dar omul ar trebui, de asemenea, să-și spună: Eu presimt, totuși, cât de profund și intens ar trebui să acționeze asupra sufletului ceea ce se comunică despre lumea spirituală, numai să fie sufletul destul de puternic, destul de viguros. Omul ar trebui, de fapt, să atribuie numai slăbiciunii sale pământești faptul că nu poate simți întreaga gamă de sentimente care merg de la entuziasmul cel mai arzător până la durerea cea mai profundă când aude vorbindu-se despre ceea ce sunt lumea spirituală și entitățile ei. Când omul atribuie slăbiciunii sale faptul că nu poate simți acestea așa cum trebuie, atunci sufletul a dobândit deja ceva din atitudinea justă față de lumea spirituală. Căci, vedeți dumneavoastră, care este, la urma urmei, valoarea întregii cunoașteri spirituale, dacă ea nu poate pătrunde până la faptele concrete, dacă ea nu poate arăta ce se întâmplă în realitate în sânul lumii spirituale! Nici aici, pe Pământ, nu se cere ca oamenii să vorbească despre o pajiște ca panteiștii sau moniștii, sau să „filosofeze” în mod abstract despre divinitate, ci se cere ca pajiștea să fie descrisă în toate detaliile ei. La fel este și cu lumea spirituală. Și aici trebuie să avem un simț pentru a discerne detaliile. Acesta este lucrul cu care omul încă nu este obișnuit astăzi. Când se vorbește în general despre spiritualitate, despre faptul că există o lume spirituală și așa mai departe, mulți oameni care nu sunt materialiști rigizi, o acceptă. Dar când această lume spirituală este descrisă în amănunt, oamenii adesea sunt furioși, fiindcă ei nu vor să admită că putem vorbi în mod concret în amănunt despre entități și evenimente ale lumii spirituale. Dar dacă nu vrem ca civilizația să se prăbușească în haos, trebuie să se vorbească din ce în ce mai mult despre lumea spirituală în mod real. Căci și evenimentele de pe Pământ rămân întunecate dacă nu cunoaștem ce ascund ele.
Și, în această privință, dragii mei prieteni, în destinul Societății Antroposofice se află, într-adevăr, unele aspecte care ne afectează uneori în mod tragic! Dar dacă se extinde înțelegerea necesară pentru aceste lucruri, cel puțin în cercul Societății Antroposofice, putem spera ca din această situație tragică va lua naștere și se va dezvolta ceea ce este necesar, și anume din Societatea Antroposofică va trebui să izvorască o rodnicire a civilizației umane exterioare, care alunecă în mod clar spre haosul materialismului. Dar trebuie să fie înțeles un lucru care n-a fost înțeles în Societate chiar de la început, dar acum, după ce s-au scurs două, și chiar mai mult de două decenii de muncă antroposofică, de la întemeierea ei, ar putea fi înțeles mai ușor.
Dumneavoastră știți, bineînțeles, că mișcarea antroposofică făcea parte la început din mișcarea teosofică. Atunci când am întemeiat la Berlin acea Secție Teosofică [Nota 7] din care s-a dezvoltat apoi Societatea Antroposofică, prima noastră adunare generală urma, în intenția mea, să se desfășoare în așa fel încât eu să dau atunci un fel de ton, aș spune, pentru ceea ce trebuia propriu-zis să se întâmple. Și acum, după ce am încercat prin Congresul de Crăciun de la Goetheanum, din Dornach, să reorganizăm Societatea Antroposofică, îmi pot permite să menționez un fapt care poate a fost prea puțin remarcat. El nu putea fi remarcat aici, fiindcă, după câte știu, nici unul dintre prietenii noștri din Boemia nu era prezent. Eu am ținut atunci o primă conferință într-un mod care trebuia să corespundă, mai târziu, felului cum urmau să fie prezentate conferințele în cadrul ramurilor, și această conferință purta un titlu ciudat, un titlu care pe atunci putea fi considerat foarte îndrăzneț; ea era intitulată „Exerciții practice cu privire la karmă”. Și eu îmi propuneam de fapt, să vorbesc în mod absolut liber despre felul în care acționează karma.
Dar la această adunare asistau în primul rând, corifeii mișcării teosofice existente anterior, și care pe atunci simțeau prezența mea ca pe o pătrundere abuzivă și care erau de la început convinși că eu nu am nici o îndreptățire să vorbesc despre lucruri de natură lăuntrică, spirituală. Astfel că acești corifei ai mișcării teosofice anterioare au subliniat pe atunci în permanență: știința, știința modernă trebuie să fie luată în considerare; lucrurile sunt acum pe calea cea bună, însă au fost făcuți doar primii pași. Dacă s-ar continua acești primi pași, s-ar ajunge la rezultatul dorit. – Foarte bine, dar din aceasta nu a rezultat nimic deosebit. Și ceea ce se propunea atunci a devenit o problemă destul de teoretică. „Exercițiile practice cu privire la karmă” fuseseră anunțate, dar în acea perioadă nimeni nu ar fi înțeles nimic, și cel mai puțin corifeii Societății Teosofice. Această conferință a rămas, așadar, o sarcină care a trebuit să fie cultivată, într-un fel, sub suprafața curentului antroposofic, și în legătură cu care a trebuit să se stabilească mai întâi un acord cu lumea spirituală. Dar astăzi – și de câte ori nu am făcut-o în timp ce se dezvolta mișcarea antroposofică –, trebuie să mă gândesc la acel titlu care trebuia să fie, de fapt, titlul celei dintâi conferințe într-o ramură antroposofică: „Exerciții practice cu privire la karmă” [Nota 8]. Eu îmi mai pot aminti, de asemenea, ce îngroziți au fost corifeii când au văzut apărând un titlu atât de îndrăzneț.
Ei bine, vedeți dumneavoastră, s-au scurs de atunci mai mult de două decenii, timpul trece, multe lucruri au fost pregătite; dar această pregătire trebuie să aibă și o eficiență. Și, de aceea, această eficiență trebuie să se poată manifesta acum, într-o anumită privință, trebuie să poată apărea la lumină și „Exercițiile practice cu privire la karma”, prin care am vrut atunci să încep – pornind cu o anumită îndrăzneală. Și, vedeți dumneavoastră, tocmai acest lucru îl voia Congresul nostru de Crăciun: să introducem un esoterism cu adevărat plin de forță în întreaga mișcare antroposofică. Acest lucru trebuie să fie luat în serios. Căci nu prin niște simple elemente formale va reorganiza mișcarea noastră antroposofică întreaga civilizație. De aceea, pe viitor, nu trebuie să dăm înapoi cu teamă în fața necesității de a vorbi în mod absolut deschis despre raporturile care domnesc în lumea spirituală.
Aș vrea să încep astăzi prin câteva aspecte spirituale care se află la baza a ceea ce se întâmplă pe Pământ cu omenirea pământeană. Vedeți dumneavoastră, în cadrul întregii evoluții de pe Pământ avem ceea ce s-a săvârșit prin evenimentul Misterului de pe Golgotha. Eu am atras adesea atenția asupra faptului că abia prin Misterul de pe Golgotha evoluția Pământului și-a primit, propriu-zis, sensul său, și că tot ceea ce a precedat Misterul de pe Golgotha apare unei observații aprofundate, drept o pregătire a Misterului de pe Golgotha. Și, deși de la Misterul de pe Golgotha, din cauza slăbiciunii oamenilor și, din direcția lumii spirituale, din cauza puterilor ahrimanice și luciferice, obstacolele apar la început mai evidente decât progresul omenirii, totuși, de la Misterul de pe Golgotha, pornind din lumea fizică și din lumea spirituală, s-a realizat totul pentru ca omul să progreseze în cursul evoluției generale a lumii. Ceea ce a adus creștinismul omenirii se va vedea abia în viitor, dacă omenirea se dovedește demnă de a-l accepta în forma sa spirituală profundă. Dar impulsul – și acela care conduce tot ceea ce poate realiza antroposofia – se află în Misterul de pe Golgotha.
Noi știm cum Misterul de pe Golgotha și-a manifestat efectele mai întâi în sudul Europei până în Europa Centrală. Totuși, nu acest lucru voiam să-l iau în considerare astăzi. Aș vrea ca dumneavoastră să vă îndreptați privirea asupra modului în care s-a răspândit creștinismul, trecând prin Africa de Nord, în lumea europeană. Dar dumneavoastră știți, de asemenea, că după mai mult de o jumătate de mileniu de la întemeierea creștinismului prin Misterul de pe Golgotha, un alt curent religios s-a răspândit în aceeași direcție, venind din Asia: mahomedanismul. Această spiritualitate a mahomedanismului, care este legată de numele lui Mahomed, se revelează, în comparație cu creștinismul, ca trăind mult mai mult decât creștinismul în abstracțiuni. Creștinismul, aș spune, conține mult mai multe descrieri ale lumii spirituale decât mahomedanismul. Mahomedanismul a avut, totuși, destinul de a prelua în sine multe elemente ale unei vechi științe, ale unei vechi culturi. Și astfel, noi vedem răspândindu-se mahomedanismul venit din Asia, și urmând, într-un fel, creștinismului. Este interesant să urmărim această răspândire ciudată. Vedem cum curentul creștin merge puțin mai la nord, venind apoi în Europa Centrală, și cum mahomedanismul încercuiește oarecum acest curent, trecând prin nordul Africii, prin Spania și până în Franța; în acest fel, el prinde acest creștinism ca într-un clește.
Se poate recunoaște ușor că civilizația și cultura europeană ar fi devenit cu totul altceva în cazul în care creștinismul ar fi acționat singur. Sub aspectul politicii exterioare, civilizația și cultura europeană a respins, desigur, mahomedanismul – poate ar fi mai bine să spunem arabismul. Numai cel care examinează viața spirituală a Europei poate ști, de exemplu, că noi nu am avea concepția noastră actuală despre lume – pe de o parte, modul de a gândi materialist și, pe de altă parte, știința cu această agerime a gândirii, și cu logica sa desfășurându-se ca un arabesc, și cu tot ceea ce constituie această știință –, dacă arabismul, deși fusese respins, nu ar fi continuat să acționeze. Și, din acea Spanie, și chiar și din Franța, din Sicilia, care precede Italia de Sud, din Africa, ne-au venit influențe puternice, care au acționat asupra formelor de gândire ale Europei și care au modelat totul altfel decât ar fi devenit dacă ar fi acționat numai creștinismul. În științele noastre se află mai mult arabism decât creștinism!
Mai târziu, s-a deschis o altă cale: cea a Cruciadelor, când europenii au făcut cunoștință în mod direct cu civilizația și cultura orientală, care se afla, desigur, într-o stare de decadență. Pe această altă cale, europenii au primit multe din tainele culturii orientale, astfel încât tocmai în civilizația occidentală găsim, ca un strat acoperind creștinismul, ceea ce a pătruns din orientalism, prin intermediul arabismului. Dar, vedeți dumneavoastră, toate acestea sunt, de fapt, de neînțeles, dacă privim lucrurile numai din exterior. Trebuie să le privim din interior. Dacă le privim din interior, atunci vom vedea că desigur, prin războaie, prin victoriile câștigate, arabismul a fost respins și că arabii, purtătorii mahomedanismului, maurii, și așa mai departe, au fost respinși. Dar sufletele acestor oameni s-au reîncarnat, ele au revenit și și-au continuat activitatea. Și nu vedem nimic când se descrie în mod abstract cum a venit arabismul din Spania în Europa; vedem ceva abia atunci când cunoaștem realitățile interioare concrete.
Să luăm o asemenea realitate. În epoca în care în istoria Europei se vorbește despre Carol cel Mare, trăia în Asia, la Bagdad, într-o minunată strălucire, între secolele 8 și 9, ca și Carol cel Mare, cultivând o cultură orientală grandioasă, Harun al Rashid [Nota 9]. La această curte a lui Harun al Rashid era prezent tot ceea ce constituia pe atunci cultura Orientului Apropiat, cultura asiatică în general, desigur, sub veșmântul mahomedanismului: matematica, filosofia, arhitectura, comerțul, industria, geografia, medicina, astronomia, toate acestea erau cultivate de spiritele cele mai luminate ale Asiei la curtea lui Harun al Rashid. Oamenii au astăzi prea puține noțiuni despre măreția, despre puterea a tot ceea ce era cultivat la curtea lui Harun al Rashid. Era mai întâi însuși Harun al Rashid: nu era un suveran lipsit de inteligență, care să-i fi atras la curtea sa pe cei mai mari înțelepți ai Orientului Apropiat doar pentru a străluci el însuși; era și el o personalitate, desigur, aderând în întregime la mahomedanism, în ceea ce privește religia, dar o personalitate cu spirit liber și deschis față de tot ceea ce avea și aducea civilizația și cultura orientală. În timp ce Carol cel Mare abia învățase să scrie și să citească, la curtea de la Bagdad era prezentă o strălucire cu mult mai mare, și ceea ce era cultivat de Harun al Rashid nu putea fi deloc comparat cu ceea ce se petrecea la curtea lui Carol cel Mare.
Era, de asemenea, epoca în care o mare parte a Orientului Apropiat era deja cucerită de mahomedanism, și, de asemenea, o mare parte a Africii, și se răspândea acolo ceea ce fusese cultivat la curtea lui Harun al Rashid într-o formă atât de strălucită. Dar printre cei care aduseseră la curtea lui Harun al Rashid geografia, cercetarea științifică, medicina, se găseau și unii care, într-o încarnare anterioară, aparținuseră unei vechi școli de Misterii. Căci oamenii, chiar dacă au fost odinioară inițiați, nu se reîncarnează întotdeauna în așa fel încât să se poate vedea imediat că ei au fost inițiați într-o viață trecută. În orice epocă se întâmplă așa, chiar dacă cineva a fost mai înainte un inițiat în vechile Misterii, el nu-și poate asimila decât acea spiritualitate, nu poate atinge decât acea constituție sufletească pe care o face posibilă trupul, trupul ce poate exista într-o anumită epocă. Dacă ne îndreptăm privirea asupra realității sufletești propriu-zise, nu o sesizăm cu ajutorul reprezentărilor logic-dialectice pe care și le face omul despre realitatea sufletească. Ființa sufletească este situată, propriu-zis, mult mai adânc decât se crede în mod obișnuit.
Vă voi da un exemplu. Gândiți-vă acum la o personalitate ca Ernst Haeckel [Nota 10]. Ceea ce frapează mai întâi la el este faptul că are o concepție despre lume cu o coloratură materialistă, că el a susținut un fel de mecanicism nu numai al naturii, ci și al vieții sufletești, faptul că a atacat cu vehemență catolicismul, faptul că este uneori fermecător, uneori fanatic, dar uneori și lipsit de gust. Cel care ia în considerare legăturile dintre diferitele vieți pământești ale unui om se va opri cu privirea sa mai puțin asupra acestor trăsături de caracter, el se va opri la trăsăturile sufletești mai profunde. Nici un om care s-ar lăsa orbit de ceea ce ne frapează în primă instanță la Haeckel nu ar putea ajunge, dacă ar urmări să dezvolte o metodă de cercetare a karmei, nu ar putea ajunge la încarnările sale anterioare. Cel care vrea să ajungă la încarnările anterioare ale lui Haeckel trebuie să privească în ce fel își susținea Haeckel concepțiile. Faptul că el a avut tocmai această cultură materialistă se explică prin epoca în care a trăit. Dar acesta este lucrul cel mai puțin important; ceea ce contează este structura lăuntrică a sufletului. Dacă putem sesiza această structură lăuntrică a sufletului și dacă ne-am format vederea ocultă, atunci privirea ne conduce – de exemplu, tocmai în cazul lui Haeckel – la papa Gregorius VII [Nota 11], care fusese mai înainte călugărul Hildebrand, unul din susținătorii cei mai puternici, cei mai fervenți ai catolicismului. Cel care compară apoi cele două configurații și știe că este vorba despre aceste două personalități menționate mai sus, acela va găsi foarte ușor asemănarea lor, și el va ajunge să-și cucerească privirea care poate discerne, în ceea ce privește problemele omenirii, ce este important și ce nu este important. Ideile teoretice nu sunt esențialul. Ele sunt esențialul numai pentru epoca noastră teoretică, materialistă, abstractă. Ceea ce este sufletul în felul său, ceea ce este esențial, se află în culisele istoriei lumii. Cel care pătrunde acest lucru, acela va găsi ușor asemănarea dintre Gregorius VII și reîncarnarea sa ca Haeckel.
Trebuie să ne însușim un asemenea mod de a privi lucrurile, mai ales când ne ocupăm de natura concretă a karmei și când trebuie să spunem, de exemplu, că la curtea lui Harun al Rashid trăiau oameni care, din punct de vedere exterior, se comportau în sensul secolelor 8-9, căci așa era trupul fizic și educația pe care o primiseră, și care, cu toate acestea, erau vechi inițiați ai Misteriilor reîncarnați. Când ne îndreptăm privirea spirituală asupra curții lui Harun al Rashid, ne frapează în mod deosebit o personalitate, un consilier profund și extraordinar de activ al lui Harun al Rashid și care, pentru acea epocă, era un spirit universal, un spirit care avea în trecutul său acest fapt neobișnuit că, într-o încarnare trecută, el avusese parte, chiar în regiunea unde stăpânea Harun al Rashid – dar locuită atunci de cu totul alte populații –, el avusese parte de toate inițierile, și care, într-o încarnare ulterioară, ca altă personalitate, aspirase cu întregul său dor lăuntric la inițiere, dar nu a putut ajunge la aceasta, fiindcă destinul său nu-i permitea să devină atunci un inițiat. O asemenea personalitate trăia la curtea lui Harun al Rashid, și ea trebuie să ascundă în cel mai adânc străfund al ființei sale ceea ce existase în sufletul ei în încarnarea trecută de inițiat. Imposibilitatea pentru această personalitate de a atinge inițierea s-a manifestat într-o încarnare ulterioară celei de inițiat, apoi a venit acea încarnare pe care a trăit-o la curtea lui Harun al Rashid. Și, la curtea lui Harun al Rashid, această personalitate – fiindcă în acea epocă inițierile în vechiul spirit nu mai erau posibile – a fost, pur și simplu, cineva care, datorită unui imbold puternic, unei fantezii puternice, unei fantezii exacte, logice, a exercitat asupra a tot ceea ce era cultivat la această curte o influență extraordinar de stimulatoare și a fost la curte un organizator. La curtea lui Harun al Rashid trăiau tot felul de erudiți, artiști, o armată întreagă de poeți, reprezentanți ai tuturor științelor. Mai mult, Bagdadul era, tocmai în acea epocă, centrul unei activități științifice și artistice foarte răspândită în califat. Și tot ceea ce se organiza își avea punctul său de plecare în această personalitate, înzestrată cu un înalt spirit de inițiativă. Și asemenea individualități au o mare importanță pentru continuarea evoluției omenirii.
Să privim acum personalitatea lui Harun al Rashid însuși. Cel care poate percepe, datorită privirii oculte, natura sufletească a acestei personalități și poate să cerceteze apoi, și cercetează, pentru a vedea dacă ea s-a încarnat din nou, acela constată că această personalitate a lui Harun al Rashid a rămas, de fapt, legată în continuare de tot ceea ce făcuse pe Pământ, că ea a dus toate acestea mai departe după ce a trecut prin poarta morții; ea a mers mai departe în mod spiritual însoțind evoluția omenirii și, din lumea spirituală, a exercitat o influență asupra multor lucruri, dar și-a cucerit multe și pentru ea însăși. Apoi, ea a apărut din nou în felul în care putea să apară conform epocii: această personalitate a apărut în persoana Lordului Baco de Verulam [Nota 12], care a fost întemeietorul spiritului științific modern. Într-adevăr, Baco de Verulam a dat, din Anglia, un mare elan gândirii europene moderne. Dumneavoastră ați putea spune: Dar el se deosebește foarte mult de personalitatea lui Harun al Rashid! Totuși, este aceeași individualitate! Căci tocmai ceea ce apare ca diferit în plan exterior ține de aspectele exterioare. Noi vedem sufletul lui Harun al Rashid părăsind Asia, într-un fel, și continuând să evolueze după moarte pentru a întemeia multe elemente ale materialismului modern în Occident și pentru a acționa, în modul în care era posibil, asupra civilizației europene moderne.
Cealaltă personalitate, care nu era numai brațul său drept, ci și sufletul curții lui Harun al Rashid, și care, din punct de vedere spiritual, avea acel destin ciudat, acel suflet a urmat un alt drum. Acest suflet, după ce a trecut prin poarta morții, nu mai punea deloc preț pe o viață strălucitoare din punct de vedere exterior. El simțea mai curând imboldul de a lăsa să-i înflorească viața lăuntrică. De aceea, el nu a putut urma deloc o cale care l-ar fi condus, în următoarea sa încarnare, în Occident. Remarcați numai ceea ce s-a întâmplat în această privință cu Harun al Rashid: o strălucire extraordinară, o autenticitate interioară a civilizației și culturii la curtea lui Harun al Rashid, dar, în același timp, imboldul foarte puternic de a face să înflorească în exterior tot ceea ce constituia mahomedanismul. Trebuia ca toate acestea să se manifeste într-o viitoare încarnare. Spiritul științific de mare anvergură trebuia să se manifeste pe plan exterior. El s-a manifestat. Ceea ce era strălucire exterioară la curtea lui Harun al Rashid a reapărut apoi la lumina zilei în persoana lui Baco însuși.
Cealaltă personalitate era, ce-i drept, sufletul curții lui Harun al Rashid, dar era o personalitate foarte interiorizată. Era foarte apropiată de ceea ce fusese cultivat în vechile Misterii. Dar ceea ce fusese cultivat acolo nu se mai putea manifesta pe plan exterior, cel puțin nu se putea manifesta înainte de epoca noastră, când era Kali Yuga a trecut și când începe epoca lui Mihael, când este din nou posibil să vorbim despre spirit în mod liber. Totuși, ceea ce fusese cucerit astfel putea fi introdus în sânul civilizației într-un mod cuprinzător, energic, în așa fel încât să poată acționa cu intensitate. Așa ceva s-a întâmplat cu cealaltă personalitate. După ce a trecut prin poarta morții, ea a evoluat în lumea spirituală în așa fel încât, în cele din urmă, când a apărut din nou pe Pământ, ea nu putea ateriza, ca să spun așa, în Occident, de unde provenea materialismul; ci ea a trebuit să aterizeze în Europa Centrală și a putut face să trăiască acolo ceea ce provenea din vechile Misterii, adaptându-le, bineînțeles, condițiilor, acum schimbate, din acea epocă. Această personalitate a devenit Amos Comenius [Nota 13]. Și astfel, s-ar putea spune că cele două suflete care trăiseră la curtea lui Harun al Rashid au trecut, în vremurile ce au urmat, prin istoria lumii urmând două căi diferite. Unul, aș spune, ocolind sudul Europei, pentru a fi în Occident organizatorul istoriei, filosofiei, științelor moderne, în persoana lui Baco de Verulam; celălalt suflet a luat pe Pământ, aș spune, drumul pe care îl urmaseră și Cruciadele; el a luat drumul Europei Centrale. Și el a fost un mare organizator, dar vedem că activitatea sa de organizare s-a manifestat în mod diferit. Și, de fapt, este un spectacol grandios, un spectacol măreț, să vedem cum în două epoci, desigur, puțin diferite – nu avem voie să înțelegem greșit acest lucru, dar era un fapt legat de karma istoriei lumii –, Amos Comenius și Lordul Baco de Verulam au trăit luând căi diferite. Dar, după aceea, în ultima vreme, ei s-au întâlnit, dacă pot folosi aceste termen familiar, în Europa Centrală. Multe lucruri dintre cele pe care trebuie să le găsească civilizația a fost necesar să fie realizate în cadrul civilizației prin faptul că ceea ce este esoteric în activitatea lui Amos Comenius s-a unit cu forța care s-a integrat tehnicii, s-a unit cu tot ceea ce a întemeiat Baco de Verulam. Dar acesta este unul dintre cele mai minunate exemple din istoria lumii, faptul că aceste lucruri au pornit de la cele două suflete care au fost active la curtea lui Harun al Rashid între secolele 8-9. Harun al Rashid însuși, care, oarecum, ajunge în Anglia trecând prin Africa și prin sudul Europei pentru a acționa asupra Europei Centrale din Anglia; Amos Comenius, care vine în Europa Centrală pentru a-l întâlni pe celălalt, cu ceea ce a dezvoltat el.
Abia în acest fel, dragii mei prieteni, devine studiul istoriei o realitate. Căci ceea ce trece dintr-o epocă a istoriei lumii în alta nu trece sub formă de concepte abstracte, conceptele abstracte nu zboară dintr-o epocă în alta, ci sufletele umane înseși sunt cele care transportă dintr-o epocă în alta ceea ce se întâmplă. Înțelegem cum ia naștere într-o epocă ulterioară ceea ce provine dintr-o epocă anterioară abia atunci când urmărim sufletele care trec, evoluând, de la o epocă la alta. Trebuie să luăm pretutindeni în serios ceea ce se numește maya și realitatea lăuntrică. Și istoria este maya, când nu o privim decât din exterior; o înțelegem abia atunci când trecem de la maya la realitate.
Poate că acum – vom continua aceste considerații la următoarea întâlnire a membrilor – acest lucru va fi înțeles în mod just, dragii mei prieteni, dacă, începând de la Congresul de Crăciun, am trecut la realizarea a ceea ce a fost anunțat la început de tot – poate cu o anumită naivitate – drept „Exerciții practice cu privire la karmă”. Dar, fără îndoială, după o pregătire de mai multe decenii, un adevărat studiu spiritual asupra ideii de karmă, asupra exercițiilor practice cu privire la karmă, va putea fi acceptat pe deplin în sânul Societății Antroposofice, fără să provoace în viață neînțelegeri și rătăciri.
