Dumneavoastră ați putut vedea, dintr-un mare număr de considerații cu privire la formarea destinului uman, la formarea karmei, că această viață umană este, în realitate, incomplet studiată când în observarea de sine nu este inclusă și viața de somn. Dar viața de somn rămâne propriu-zis, în afara câmpului conștienței. Când omul se concentrează în mod obișnuit asupra lui însuși, în sfera propriei conștiențe de care dispune în cadrul vieții din epoca actuală, și privește trecutul, el vede, de fapt, numai zilele; din cauză că nopțile se desfășoară în inconștient, acestea îi scapă. Așadar, oamenilor care dorm normal – doar noi nu suntem astăzi niște mari somnoroși –, le scapă cam o treime din viață. Dar tocmai această treime este de o importanță extraordinară pentru cercetarea suprasensibilului, pentru participarea omului la lumea spirituală. Vom reprezenta în mod schematic, prin câteva linii, ceea ce vreau să spun aici (desenează). Când cineva a atins o anumită vârstă, el privește mai întâi prima zi de care își amintește, adică ultima, apoi, sărind peste intervalul dintre două zile, el leagă penultima zi de ultima, apoi urmează antepenultima, și așa mai departe, mergând atât de departe cât îl duce memoria. De nopțile care se află între zile, el nu ține seama deloc. Când își amintește, nu-și spune: Dar aici există întotdeauna niște intervale de timp. – Totuși, ar trebui s-o facă. În viața de astăzi, omul nu practică o viziune retrospectivă exactă. Dar, dacă ar ajunge la aceasta, ar găsi, tocmai prin ceea ce nu se vede în viziunea retrospectivă, prin ceea ce lipsește din viața sa, o indicație, o trimitere la karmă. Și tocmai observarea somnului ne oferă indicații importante asupra karmei individuale. Numai că trebuie să observăm odată cu adevărat cât de diferite sunt cele două momente din viața omului: cel al trezirii și cel al adormirii.
Această deosebire poate fi observată și cu ajutorul conștienței noastre obișnuite, dar numai știința inițiatică poate proiecta o lumină asupra a ceea ce apare diferit din punctul de vedere al simțirii. Aceste două momente, momentul trezirii și momentul adormirii, se arată deosebit de diferite la oamenii puțin bolnavi sau bolnăvicioși. Ei au remarcat mai ușor decât oamenii sănătoși că momentul adormirii are, adesea cel puțin, o ușoară nuanță de plăcere. Momentul trezirii, când omul simte că se întoarce în sine însuși, este însoțit de o ușoară stare de indispoziție. Momentul trezirii este, de fapt, însoțit de bucurie numai când omul își îndreaptă imediat atenția asupra lumii exterioare și când lumea exterioară răsună mai puternic în conștiența sa decât ceea ce urcă atunci în el. Momentul trezirii are ceva de amurg pentru mulți oameni; momentul adormirii, de asemenea. Dar în momentul adormirii omul are sentimentul că ia cu sine evenimentele zilei pe care le-a trăit, le ia sub o formă din ce în ce mai nebuloasă, și că, oarecum, se desprinde de ele; ele devin pentru el din ce în ce mai ușoare. Momentul trezirii îi dă o senzație de greutate, senzația de a se ridica din anumite adâncuri, din care ia cu sine ceva pentru zi, și de aceasta se eliberează numai în timpul zilei, și această senzație este ceea ce poate da reîntoarcerii în sine în momentul trezirii ceva inconfortabil. Avem o senzație de gust dezagreabil, care poate merge până la senzația dezagreabilă a unui cap greu. Desigur, omul nu sesizează în mod obișnuit aceste trăiri mai subtile pe care le poate observa la sine însuși, dar tocmai aceste trăiri subtile dau niște indicații foarte clare asupra multor elemente ale vieții umane în ansamblul ei. Ce se întâmplă atunci? Dintr-un anumit punct de vedere, noi descriem foarte just, foarte exact, ceea ce se întâmplă atunci cu omul: La adormire, trupul fizic și trupul eteric rămân în pat, Eul și trupul astral pătrund în lumea spirituală; Eul și trupul astral revin dimineața, la trezire, în trupul fizic și în trupul eteric. Dar cum se realizează acest lucru? Tocmai pentru a progresa în studiul karmei, ne vom prezenta clar în fața sufletului felul în care se realizează acest lucru în realitate, descriindu-l mai întâi, cu o anumită îndreptățire, puțin cam abstract.
Vedeți dumneavoastră, putem desena schematic în felul următor această ieșire a Eului și a trupului astral din trupurile fizic și eteric (desenează). Să presupunem că acesta ar fi omul. Dacă aici avem trupul fizic și trupul eteric, atunci seara, la adormire, Eul și trupul astral se desprind în așa fel încât ies prin cap. Și noi desenăm absolut schematic cum cele două devin tot mai mari, dar descriind un fel de cerc. Iar dimineața, la trezire, Eul și trupul astral revin, într-adevăr, în trupul fizic prin membre, prin degetele de la mâini și de la picioare.
Lucrurile stau în așa fel încât este descris, de fapt, un cerc, și faptul că este descris un cerc trebuie luat într-un sens mai ad litteram decât se crede. Căci, în realitate, când ne trezim dimineața, ca om normal, conștiența clarvăzătoare nu are imediat în fața sa în imagine faptul că întregul trupul astral și întregul Eu s-ar afla în trupurile fizic și eteric, ci ele se întorc acolo lent de dimineața până spre amiază. Eul și trupul astral revin în trupul fizic în mod lent. Dumneavoastră veți spune: Ei bine, dar atunci faptul ar trebui să fie absolut caracteristic: atunci ar trebui ca noi să simțim, încetul cu încetul, cum Eul și trupul astral se deplasează dinspre vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare în direcția capului. – Pentru o privire clarvăzătoare extrem de precisă, așa se și întâmplă, numai că omul nu simte acest lucru în acest fel în interiorul său. Căci modul de a acționa al acestor elemente constitutive superioare este absolut diferit de cel al lucrurilor fizice. Vedeți dumneavoastră, când o locomotivă trage un vagon, ea acționează întotdeauna în locul în care se află. Și dacă șinele au o lungime de treizeci de metri, ea trage mai întâi pe porțiunea primului metru, apoi pe al doilea, și așa mai departe, și la al cincisprezecelea metru nu se întâmplă nimic dacă locomotiva nu a ajuns încă acolo. Dar nu așa stau lucrurile cu realitățile spirituale, ele acționează și într-un alt loc decât în cel în care se află. Astfel încât, de fapt, ziua de veghe, ziua trăită în stare de veghe este folosită pentru ca noi să introducem în mod lent, începând cu vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare, Eul și trupul astral în trupurile fizic și eteric, dar ele exercită acolo o acțiune încă de la început, de la trezire, astfel încât avem acest sentiment lăuntric de a fi umpluți de ele în întregime. Dar privirii clarvăzătoare i se arată cum și aici se desfășoară de-a lungul zilei, un adevărat circuit; iar celălalt circuit, complementar, se desfășoară de-a lungul nopții. Dar un asemenea circuit are loc și atunci când dumneavoastră – căci el nu depinde foarte mult de oră –, când dumneavoastră vă faceți după amiază o mică siestă: și atunci are loc un circuit. De fapt, ar trebui să vă reprezentați în mod just că Eul și trupul astral ies din nou, și că această ieșire are loc în funcție de nevoia dumneavoastră de somn. Somnul, într-adevăr, știe foarte bine când se va trezi cel ce doarme. Somnul este un profet, și totul are loc exact cu aceeași viteză cu care se desfășoară. Dumneavoastră nu știți nimic despre aceasta, dar somnul o știe; trupul astral o știe, în orice împrejurare. El o știe chiar și atunci când, din cauza vreunui inconvenient, dormiți mai puțin timp decât ați fi dorit; chiar și atunci când v-ați spus înainte de a adormi că vreți să dormiți numai o jumătate de oră, și apoi dormiți trei ore în loc de o jumătate de oră: trupul astral, în somn, știe absolut exact cât timp veți dormi. El este un profet precis, fiindcă împrejurările spirituale lăuntrice sunt cu totul altele decât împrejurările exterioare pe care le trăim.
Dumneavoastră veți remarca deja prin aceasta că una este a dormi și alta a te trezi. Căci atunci când ne trezim, eram în lumea spirituală, când adormim, venim din lumea fizică și pătrundem în lumea spirituală. Atunci cunoaștem curentul care unduiește, într-un fel, în lumea spirituală între adormire și trezire, dar îl și trăim. Dar conștiența obișnuită nu este adecvată pentru a ști ce trăim în somn; acest lucru este trăit în mod inconștient. Cu toate acestea, și aici trăim, și chiar aici trăim într-un mod asemănător cu ceea ce trăim și ziua numai că într-un mod mult mai pregnant, mult mai intens.
Când observați în timpul zilei această viață sufletească din timpul stării de veghe, aveți aici mai întâi experiențe care sunt experiențe de gândire pe care le trezesc diversele impresii ale vieții. Ele există. Dar aici întotdeauna se amestecă amintiri din viața deja parcursă. Încercați numai odată să examinați ce se amestecă aici, în toate situațiile vieții, ca impresii de moment și ca amintiri ce urcă din lăuntric. Ne putem face o frumoasă imagine mai ales atunci când devenim foarte atenți la felul în care viața, în diferite momente, este un adevărat amalgam compus dintr-un amestec de amintiri și de impresii de moment. Dar sunt două elemente absolut diferite ale vieții exterioare: gândurile care urcă, și gândurile care, oarecum, coboară în simțuri. Și în timpul somnului sunt prezente două asemenea curente lăuntrice diferite. Și anume, în somn se continuă ceea ce este prezent, în principal, la adormire și aceasta ne scapă cu totul dimineața la trezire, deoarece în întâmpinarea acestui curent curge, oarecum fără încetare, în direcția capului, ceea ce trăim la trezire (vezi desenul de mai sus).
Aceste două curente merg unul în întâmpinarea celuilalt. Unul din aceste două curente, a cărui calitate o simțim în mod deosebit la adormire, cel care a fost menționat, este cel pe care îl parcurgem în mod conștient, cu putere și forță, în primele decenii după moarte, când ne trăim încă o dată viața, dar în sens invers.
Așa cum spuneam, într-un mod radical: dacă dați cuiva o palmă, atunci dumneavoastră, după moarte, nu trăiți mânia pe care ați simțit-o în timpul vieții pământești conștiente, când ați dat palma respectivă, satisfăcut, poate, că v-ați putut exprima mânia, ci dumneavoastră simțiți ce a trăit celălalt primind această palmă, durerea fizică și, de asemenea, suferința morală. Dacă ați putea trăi în continuare în mod conștient ceea ce trăiți în mod fugitiv la adormire, când trăirea deja se estompează, nu ați trăi acest lucru decât în imagine, nu în realitatea sa. Dacă am putea trăi într-o conștiență deplină și clară acest moment de trecere, atunci am trăi opusul vieții din timpul zilei, dar sub formă de imagine. În timpul primelor decenii de după moarte, noi trăim acest lucru în realitatea sa.
Modul în care am descris aceasta corespunde aproximativ cu viața din timpul zilei, în stare de veghe, când suntem dăruiți vieții exterioare numai cu gândurile noastre. Dar există și celălalt curent. Și acest alt curent are ceva gigantic. Îl trăim la trezire, așa cum am arătat. El are însă ceva apăsător, pe care îl introducem în viața din timpul zilei și pe care nu îl depășim decât încetul cu încetul; apoi, suntem eliberați de această senzație. Când pătrundem acest aspect în întregime, prin viziune inițiatică, atunci se revelează că în acest al doilea curent este prezentă întreaga karmă a omului. Întregul trecut karmic se desfășoară în fața omului în timpul fiecărui somn. În timp ce omul, mai ales în ceea ce poate trăi el la adormire, are o mică pregustare a karmei sale în devenire, care se formează în vederea viitorului, atunci când se trezește cu acea senzație pe care am descris-o, el are o ușoară senzație a karmei pe care o poartă. Despre momentul trezirii, el trebuie să-și spună: acest moment înseamnă o ușoară aluzie la tot ceea ce poartă omul în sine din viața sa pământească anterioară. Toate acestea sunt, firește, captate de ceea ce radiază în trupul astral și Eu, când ele pătrund și se răspândesc în om începând de la vârfurile degetelor de la mâini și de la picioare. Dar o karmă foarte apăsătoare, o karmă care este greu purtată, are această particularitate că ea face să radieze oarecum în capul omului tot ceea ce s-a depus ca substanțe dăunătoare, în timp ce o karmă bună face să radieze, de fapt, în sus substanțele bune depuse. Și aici se ating elementul spiritual și elementul natural. Ceea ce este bun în karma omului face să radieze dimineața spre cap stările sănătoase ale organismului, îl fac să se simtă liber; din karma bună emană înspre cap ceva sănătos. Din karma rea, din tot felul de resturi a ceea ce am făcut rău, sunt trimise în cap niște depuneri nesănătoase din organismul uman, ca un fel de vapori. Omul își simte atunci, de la această karmă rea, capul mahmur și greu. În stările simțite tocmai dimineața putem percepe până în fizic activitatea și urzirea karmei. Și karma se formează, într-adevăr, prin acțiunea alternantă dintre veghe și somn. Exact așa cum karma în devenire, care se compune din tot ceea ce am făcut în fiecare zi până la sfârșitul vieții, așa cum această întreagă karmă elaborată până la sfârșitul vieții înseamnă pentru noapte același lucru ca și gândurile plăsmuite pe moment în timpul zilei, tot astfel acest curent absolut gigantic ce se revarsă spre noi, pe care îl întâlnim când dormim de seara până dimineața, este compus din amintirile cosmice referitoare la karma noastră trecută. Așa cum, în starea de veghe, avem amintirile noastre personale, tot astfel, atunci când conștiența se extinde dincolo de acestea, avem de la adormire până la trezire, amintirile noastre cosmice. Atunci în întâmpinarea noastră vin amintirile diferitelor vieți pământești pe care le-am parcurs. Curând după adormire, cel care știe, percepe asemenea lucruri, datorită înțelepciunii inițiatice, datorită viziunii inițiatice, vede venind în întâmpinarea sa ultima viață pământească, apoi penultima, și așa mai departe, până la acele vieți pământești care devin neclare, fiindcă odinioară omul însuși a trăit în univers într-o conștiență imprecisă, visătoare, vegetală. Astfel încât somnul este cu adevărat fereastra prin care omul își poate îndrepta privirea asupra karmei. El se adaptează karmei, și prin faptele și gândurile sale din timpul stării de veghe el continuă să țeasă, tocmai în timpul somnului, la plăsmuirea karmei sale. Aceasta este prima muncă de urzire a karmei: în timpul somnului. Noi am studiat deja o a doua muncă, este aceea care se desfășoară în primele decenii după moarte.
Dobândim o înțelegere mai serioasă a vieții când avem prezentă în suflet, în acest fel, importanța somnului, când ne spunem că în fiecare noapte noi ne adâncim, de fapt, în somn deoarece de la adormire până la trezire noi muncim la plăsmuirea karmei noastre, și deoarece karma vieții pământești trecute își găsește punctul ei de inserare pentru a putea interveni în viața noastră din timpul zilei. Noaptea fiind punctul său de plecare, karma intervine treptat în viața omului din timpul zilei, și noi ducem din noapte ceva precis determinat pe care îl introducem în viața din timpul zilei. Un om care își poate da seama în mod just cum trece într-o zi printr-un eveniment deosebit de important, care dispune de o facultate intimă și subtilă de autoobservare, acela va simți ușor, dacă trăiește acest eveniment important, să spunem, după amiază, el va simți că încă de dimineață era prezentă în el neliniștea de a fi antrenat spre acest eveniment. Majoritatea oamenilor care pot simți așa ceva vor avea sentimentul că, de fapt, încă de dimineață ei s-au grăbit spre un asemenea eveniment care are importanță în viața lor. Un asemenea eveniment dădea deja o anumită coloratură orelor care l-au precedat, chiar dacă este vorba de un eveniment absolut neașteptat, chiar dacă este vorba de un eveniment de destin, neașteptat. În zilele în care noi avem de trecut prin lucruri importante ale vieții ne trezim altfel decât în zilele care se desfășoară după mersul obișnuit. Numai că oamenii nu observă acest lucru. Oamenii simpli care trăiau pe vremuri la țară o viață de țăran – așa ceva devine astăzi tot mai rar – cunoșteau asemenea lucruri, și de aceea nu voiau să fie treziți din somn în mod brusc; căci atunci când suntem smulși din somn și intrăm în viața de zi fără o trecere treptată, suntem smulși în mod brusc din asemenea trăiri intime. De aceea, țăranul spune că nu ar trebui niciodată, când ne trezim, să privim imediat spre fereastră, ci, dimpotrivă, să evităm fereastra, pentru a rămâne încă în întuneric și pentru a mai putea observa ceea ce ne vine din somn. Țăranul nu vrea să privească imediat spre fereastră, lui nu-i place nici să fie trezit de ceva care îi provoacă un șoc; lui îi place să se trezească oarecum o dată cu natura, la sunetele clopotului bisericii, care îl trezește în fiecare zi la aceeași oră, astfel încât deja din timpul somnului să se poată pregăti pentru aceasta. Atunci se face ziuă, clopotul bisericii răsună ușor, și atunci omul are dimineața o presimțire a destinului său, a evenimentelor de destin, nu a celor care provin din voința sa liberă. Aceasta este ceea ce îi priește, și el va detesta – chiar dacă omului cultivat îi place – să fie trezit de un ceas deșteptător, căci acesta ne îndepărtează cu totul, cu o siguranță ucigătoare, de tot ceea ce este spiritual, cu mult mai mult, firește, decât fereastra spre care ne îndreptăm privirea la trezire. Dar evoluția culturii și civilizației noastre moderne a introdus aceste lucruri în condițiile de viață, o dată cu materialismul, și continuă să o facă. Sunt multe lucruri în viața modernă care fac absolut imposibil ca omul să observe cu adevărat spiritul care urzește și trăiește în lume. Cu cât observă omul mai mult acest element imprecis, pe jumătate mistic, aș putea spune, care poate radia din somn pătrunzând în viața sa, cu atât mai mult ajunge el să devină atent la karma sa.
Și acum, înțelegeți de ce am putut spune că îi visăm cu ușurință pe oamenii pe care îi întâlnim în viață și față de care urcă imediat din interiorul ființei simpatia sau antipatia, într-un mod absolut independent de impresia exterioară pe care ei ne-o fac. Așadar, ce se întâmplă aici? Aceștia sunt oameni cu care ne-am întâlnit deja în viețile pământești anterioare. Așadar, am avut, să spunem, la 14 iunie 1924 după amiază, această experiență: am întâlnit un om care ne poate fi antipatic. Acum ducem această experiență, care a trezit în noi niște sentimente, o ducem cu noi în starea de somn. Dar aici se află karma; aici se află el, așa cum era în penultima și în ultima încarnare, îl întâlnim așa cum era în incarnările anterioare. Ne aflăm în prezența a tot ceea ce am trăit împreună cu acest om, care tocmai s-a ivit și care, într-o zi, doar ne-a amintit de ceva. Îl întâlnim într-un mod spiritual viu. Nu e de mirare că îl visăm; nu putem face altfel, în conștiența noastră obișnuită. Dar dacă întâlnim pentru prima dată un om care are nasul sau ochii frumoși sau urâți, un om care ne interesează mult: adormim apoi și nu îl întâlnim nicăieri, căci în viața pământească precedentă nu l-am întâlnit. Nu e de mirare că nu-l putem visa! Dumneavoastră vedeți cum asemenea fapte devin transparente când le observăm în mod spiritual cu obiectivitate.
Ceea ce se desfășoară între somn și veghe, în ceea ce privește formarea karmei, poate urma un curs absolut normal; atunci omul va simți cum destinul său se modelează ca împlinire a ceea ce a adus el cu sine din viețile pământești anterioare. Sau el va simți ce valoare karmică ulterioară are un anumit lucru pe care îl gândește sau pe care îl face în viața pământească actuală. În general, aceasta se va manifesta în ceea ce gândește sau face omul. Dar se mai poate întâmpla și altceva.
Vedeți dumneavoastră, se poate ca într-o viață pământească noi să fi săvârșit o faptă sau să fi gândit ceva esențial sau grav. Să presupunem că un om ar fi făcut într-o viață pământească anterioară o faptă de mare importanță sau gravă. Rezultatul karmic al acestei fapte nu se află în trupul fizic pe care îl primește de la părinți, nici în trupul eteric, pe care îl primește tot de la părinți, ci acesta trăiește în ceea ce se află, în timpul nopții, în afara trupurilor fizic și eteric. Dar să presupunem că ceea ce apasă karmic asupra omului are o astfel de forță încât aceasta nu poate aștepta până la vârsta la care trupul astral poate deveni mai slab, fiindcă la o vârstă înaintată mușchii și oasele au devenit deja friabile. Să presupunem, nu-i așa, durata normală a vieții unui om ca fiind șaptezeci de ani – vârsta patriarhilor. În decursul acestor șaptezeci de ani, durata normală a vieții omului pe Pământ, trupul astral și Eul parcurg și ele o evoluție. La copil, trupul astral este astfel constituit încât el poate acționa cu forță, cu vigoare, asupra întregului organism fizic și eteric; la copil, el poate, impulsiona mușchii și oasele. O dată cu vârsta, el nu o mai poate face; trupul astral a devenit relativ mai slab. Eul devine mai puternic, dar el se retrage în trupul astral, care este mai slab, și astfel și el acționează mai slab; aceasta depinde, totuși, mai ales de trupul astral, care, cu vârsta, nu mai poate impulsiona mușchii și oasele. Imaginați-vă acum, așadar, că cineva trăiește în prezent, în secolul 20, să spunem, cineva care ar fi trăit odinioară în secolul al 14-lea și în secolul al 11-lea. Și că în timp ce trăia în secolul al 11-lea el ar fi comis o faptă importantă sau gravă, o faptă care a lăsat o amprentă foarte puternică în trupul astral; acest rezultat se află acum în trupul său astral. Dacă omul revine în secolul 20, acest efect vrea să se manifeste, vrea să dea un imbold din trupul astral, pentru a se manifesta. Ei bine, când ceea ce provine din experiența făcută în secolul al 11-lea este de o importanță atât de mare încât nu se poate mulțumi cu un trup astral îmbătrânit, slăbit, care nu este în stare să-și miște picioarele pentru a săvârși fapte mărețe, atunci trebuie să fie folosit un trup astral la o vârstă tânără. Și dacă evenimentul era atât de important încât el își trimite influențele asupra tuturor celorlalte evenimente ale vieții, atunci multe lucruri trebuie să se concentreze într-un trup astral tânăr. Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decât următorul lucru: omul va avea o viață de scurtă durată în încarnarea din secolul 20. Dumneavoastră vedeți aici cum este determinată durata vieții prin felul în care sunt ancorate în trupul astral rezultatele gândurilor și faptelor pământești săvârșite odinioară. Acestea sunt ancorate în trupul astral.
Dar să mergem mai departe. Priviți un asemenea trup astral, care este înțesat de fapte importante săvârșite într-o viață anterioară, mai ales de fapte rele; acestea umflă trupul astral, în așa fel încât el izbește prea puternic trupul fizic și trupul eteric. Aceste șocuri nu sunt sănătoase. Numai un anumit raport normal între trupul astral și trupurile fizic și eteric este sănătos. Aceste șocuri puternice, care pot fi cauzate, de exemplu, de o karmă rea, biciuiesc organele, le uzează, provoacă boli în organe. Avem acum al doilea element. O asemenea faptă săvârșită în secolul al 11-lea poate umfla trupul astral și, prin aceasta, poate provoca moartea în mod prematur. Dar, în plus, această umplere îl face pe om să fie și bolnav; omul contractează poate o boală gravă și moare, ca urmare a acestei boli. Aceasta, dacă vorbim din punct de vedere fizic. Căci, dacă vedem ce se întâmplă în trupul fizic al omului, noi spunem: Omul este bolnav, boala conduce la moarte, omul moare; el se îmbolnăvește la douăzeci și cinci de ani și moare la treizeci, ca urmare a bolii sale.
Oare așa stau lucrurile și când vorbim din punct de vedere spiritual? Și când vorbim în sensul științei inițiatice? Nu. Aici, trebuie să spunem exact contrariul. Tocmai experiența de mare importanță, ceea ce a făcut sau ceea ce a gândit omul, aceasta devine moarte în viața pământească următoare; fapta săvârșită în secolul al 11-lea devine moarte în secolul 20. Și moartea este precedată de boală. Omul se îmbolnăvește pentru a putea muri la momentul potrivit. Consecința morții de mai târziu, care trebuie să intervină karmic, este, așa cum vedeți acum, boala care o precede. Asta înseamnă să vorbim din punct de vedere spiritual. De fapt, când ne înălțăm din lumea fizică spre lumea spirituală, totul se inversează, și noi vedem cum, pe această cale, boala îi este adusă omului de karmă. Acesta este acum aspectul karmic al bolii. Acest aspect karmic poate fi de o extraordinară importanță pentru stabilirea diagnosticului. Nu este nevoie să discutăm imediat cu pacientul despre așa ceva, dar acest lucru poate fi important. Dacă dumneavoastră credeți că ceea ce există în karmă este localizat în mod exact, atunci trebuie să înțelegeți acest lucru.
Vedeți dumneavoastră, când într-o încarnare nemijlocit precedentă, în secolul al 11-lea, să spunem, era prezent evenimentul important cu privire la un om sau la o problemă, ca faptă sau gând, atunci la ieșirea din timpul somnului noi întâlnim ceea ce s-a petrecut în secolul al 11-lea mai curând decât ceea ce vine dintr-o încarnare și mai timpurie, de exemplu, din al doilea secol precreștin. Întâlnim, încetul cu încetul, ceea ce am trăit în viața pământească precedentă. Dar, vedeți dumneavoastră (arată desenul), atunci când intrăm aici, ceea ce întâlnim mai întâi aici este ceea ce a făcut drumul de aici până aici; ceea ce a avut loc mai înainte nu a făcut drumul decât de aici până aici. Karma vine în întâmpinarea noastră; dar aceasta ne arată că ceea ce este aici sus vine de jos, ceea ce este aici jos, vine poate din inimă; dar ceea ce este jos de tot în organism, ceea ce a fost trăit în încarnarea precedentă, vine din cap. Putem spune, așadar, despre karmă, când sesizăm cât de departe în trecut se situează evenimentele determinante, putem spune despre bolile care survin: Boala care atinge picioarele își are originea într-o viață pământească relativ apropiată, boala care atinge capul, în viețile pământești relativ îndepărtate. Astfel încât putem judeca, așadar, și după karmă ce trece din spiritual în fizic.
Dar esențial este ceea ce rezultă pentru terapeutică. Unde ar trebui să mergem să căutăm remedii pentru ceea ce este bolnav în cap, și unde pentru ceea ce este bolnav la picioare? Pentru ceea ce este bolnav la cap trebuie să căutăm remediile în ceea ce a rămas cât mai mult în urmă în evoluția naturii –, așadar, în ceea ce, în consecință, amintește de procesele naturale ale trecutului, să spunem, de exemplu, în ciuperci, care, sub forma lor vegetală actuală imperfectă, repetă oarecum o formă vegetală mai timpurie, sau în alge și licheni, sau, la plantele perfecte, în rădăcini, care sunt ceea ce se menține dintr-o perioadă foarte timpurie. Ceea ce este bolnav în abdomen, și localizat în abdomen mai degrabă la periferie, va trebui tratat cu ceea ce a apărut mai târziu în evoluția naturală: cu florile, sau cu plantele cu flori, sau și din regnul mineral. Tot ceea ce a apărut în om mai târziu trebuie tratat cu ceea ce în natură a apărut tot mai târziu. Acest lucru merge până în amănunt. Când Pământul era încă în stadiul evolutiv al Lunii și al Soarelui, omul trăia în sânul evoluției pământești fără ochii actuali, în general, fără organe de simț, deși organele de simț au fost prezente încă din vechea evoluție saturniană sub forma unor prime predispoziții. Așa cum sunt ele acum, reflectând în interior lumea exterioară, ele s-au dezvoltat relativ târziu, aceasta se întâmpla în același timp când pe Pământ a apărut silicea, de exemplu, sub forma sa actuală. În evoluția naturii, silicea ține, firește, ca predispoziție, de un trecut îndepărtat, dar, așa cum o găsim astăzi, ea este un produs tardiv în natură; geologia amestecă totul și nu cunoaște raporturile dintre lucruri. De aceea, acidul silicic, atunci când îl utilizăm în mod just ca remediu, acționează asupra a tot ceea ce este sistem neuro-senzorial, mai ales asupra organelor de simț, prin intermediul întregului organism uman. Organele de simț, sub forma lor actuală, s-au format la urmă, într-o epocă în care și mineralele în care se află acidul silicic au apărut sub forma lor actuală. Conform karmei noastre, noi eram în prima noastră încarnare, cea care poate mai poate fi numită, în principiu, încarnare, când eram încă mult mai uniți prin întreg trupul nostru cu natura, cu diferitele forme ale vieții vegetale și animale, forme care au astăzi descendenți. Ciupercile și rădăcinile plantelor nu au aspectul pe care îl aveau odinioară, dar, într-un anumit fel, ceea ce este prezent astăzi în ciuperci, licheni, alge, în rădăcinile plantelor, este asemănător cu ceea ce am parcurs noi în prima noastră încarnare determinantă. În tot ceea ce este prezent astăzi în flori și în plantele cu flori, și în mineralele care au atins același nivel de dezvoltare ... (lacună în textul original). Vă menționez aceasta numai pentru ca dumneavoastră să vedeți cum un studiu corect al karmei ne conduce în mod corespunzător la evoluția naturii. Și, pornind de la raporturile dintre natură și om, se poate recunoaște din karmă cum trebuie să vindecăm. Totul în viață trebuie să fie în cele din urmă extins în așa fel încât să se integreze, încetul cu încetul, în știința spirituală. Căci orice altă metodă este o tatonare și o bâjbâire prin viață, este ca o viață dusă în întuneric spiritual, și aceasta a condus omenirea în situația actuală. Dacă omenirea vrea să iasă din această situație, ea trebuie să se străduiască să ajungă la lumină; aceasta înseamnă că fizicul trebuie extins până la spiritual. Și nu ajungem, aș spune, la spiritual, într-un mod atât de obiectiv prin nimic altceva decât tocmai prin reprezentările pe care ni le facem despre karmă.
Când ne reprezentăm cum se țese karma când ieșim din somn, cum, la adormire, ea se țese mai departe în somn, cum formarea normală a karmei îl împinge pe om la fapte, apoi integrează din nou aceste fapte în karmă, și cum își trăiește omul, prin aceasta, karma obișnuită a vieții, sau când considerăm cum trebuie să fie organizată viața, când omul trebuie să moară mai devreme și că de aceea karma trebuie să umfle trupul astral, pe care ea trebuie să-l ia puternic în stăpânire din cauza faptelor anterioare, ceea ce contribuie la îmbolnăvirea omului: peste tot se arată cum acționează karma. Sau să presupunem că un om are un accident și din această cauză se îmbolnăvește. Eventual, un asemenea accident, care poate fi determinat karmic, dar nu trebuie neapărat să fie, acționează în continuare în desfășurarea karmei de-a lungul următoarelor vieți pământești. Boala poate fi și începutul unei karme. Vom constata atunci, pe de altă parte, că asemenea boli, care sunt un început de karmă, fac adormirea neplăcută, mai ales fac ca omul să adoarmă greu. Dar dacă bolile sunt un început de karmă, ele sunt, de fapt, ceva consolator. Și trebuie să ne spunem, desigur, în legătură cu multe boli: bolile care sunt o karmă împlinită, care fac trezirea dezagreabilă, sunt cele care fac trimitere la experiențe trecute, precedente; bolile care sunt o karmă în devenire și care se manifestă printr-o adormire dezagreabilă, care ne împiedică să dormim, sunt începutul unei karme bune. Căci așa este compensat ceea ce suferim din cauza unei asemenea boli. Acum suferim, și după aceea avem compensarea acestei suferințe, care ne înalță și care ne face să fim bucuroși. Și, în acest caz, multe lucruri în viață se prezintă observației spirituale altfel decât observației fizice. Ca experiență fizică, este uneori foarte dureros să nu putem adormi; o observare justă a spiritualului ne poate consola. Și dacă nu situăm viața fizică de moment deasupra vieții spirituale a omului, atunci, de fapt, putem spune: Slavă Domnului că adorm adesea atât de greu, căci aceasta îmi arată că în următoarea viață pământească voi face multe experiențe înălțătoare; din viața mea pământească actuală multe lucruri vor pătrunde în următoarea viață pământească. – Insomnia poate fi uneori o bună consolatoare, și dacă insomnia nu ar fi, văzută din punct de vedere spiritual, ceva bun în sens karmic, ea i-ar face omului mai mult rău. Căci oamenii povestesc tot felul de lucruri despre insomniile lor, astfel încât, din punct de vedere exterior-medical, s-ar putea formula acest raționament: Dar cum de mai trăiește acest om? – Un somn normal este necesar pentru o viață normală. Dar oamenii povestesc cât timp petrec fără să adoarmă. Atunci trebuie să ne mirăm că mai trăiesc, căci ar trebuie să fie morți, în realitate, și cu toate acestea ei trăiesc. Dar intervine în viață, ca o compensare, acest element spiritual proaspăt, care ține de Eu. Și când știm privi puțin viața în ansamblul ei, atunci vedem și că somnul cu adevărat liniștit este uneori obținut după o luptă grea și după multă trudă; dar a rămâne întins absolut liniștit fără a dormi, și a-ți petrece noaptea calm, fiind perfect lucid, în stare de veghe, acest lucru este, totuși, mai agreabil, pentru că depinde de voința noastră, pentru că tocmai aici omul se adaptează tot mai mult la elementul etern. Numai că acest lucru trebuie să depindă de voința noastră. El nu trebuie să depindă, cel puțin în esență, doar de starea fiziologică. Dar există o consolare karmică pentru adormirea grea și pentru insomnie, căci ele fac trimitere, propriu-zis, la karma viitoare, fac trimitere spre viitor, în privința anumitor lucruri.
