Să comparăm odată ceea ce ni se oferă prin experiențele nemijlocite în privința raportul nostru cu viața dintre moarte și o nouă naștere cu ceea ce trebuie să simtă omul în interiorul său cu privire la legătura dintre comportamentul său sufletesc-moral, gândirea și faptele sale, și rezultatul acestui comportament sufletesc-moral. În aceste ultime seri am pornit tocmai de la asemenea considerații și vom face ca expunerile noastre să se încheie tot cu niște considerații de acest fel. Când ne îndreptăm privirea, pe de o parte, asupra felului în care faptele noastre moral-sufletești iau naștere din intențiile noastre, din întreaga dispoziție a sufletului nostru, atunci vedem, dacă ne privim pe noi înșine în mod imparțial, că trebuie să calificăm o parte din faptele noastre ca bune din punct de vedere moral, acelea care se pot integra în procesul cosmic; iar celelalte fapte, ca rele din punct de vedere moral, ca imperfecte din punct de vedere moral, acelea care nu se pot integra ca element sufletesc în procesul cosmic. Dar tot ce se întâmplă cu omul nu poate avea numai o semnificație de moment – acest lucru și-l spune, de fapt, fiecare despre sine însuși –, la fel cum nimic în natură nu are numai o semnificație de moment, ci orice are efecte, consecințe, și orice devine cauză pentru altceva, sau este efectul a ceva. Viața omului nu s-ar putea integra în mersul evenimentelor universale dacă ceea ce poartă el în sine nu ar constitui, de asemenea, o cauză și un efect. Dar, în timp ce în observarea naturii putem fi perfect satisfăcuți să vedem că un lucru ia naștere dintr-o cauză, nu putem fi absolut deloc satisfăcuți cu privire la legătura dintre experiența noastră moral-sufletească și mersul lumii. Vedem că în ceea ce se întâmplă pe plan fizic nu apare nici o legătură directă între ceea ce trebuie să devină atitudinea noastră moral-sufletească și ceea ce se întâmplă cu adevărat în cursul vieții fizice. Și, la fel, când lăsăm să acționeze asupra noastră ceea ce se întâmplă într-un mediu uman mai vast, vedem că acela care, eventual, când îi scrutăm sufletul, ne apare moral, și bun din punct de vedere sufletesc, este lovit de nenorocire, de răul din lume, în timp ce acela care apare din punct de vedere sufletesc slab, rău, poate fi atins din exterior de niște evenimente care nu pot fi considerate deloc o pedeapsă, sau ceva asemănător, pentru ceea ce trăiește în sufletul său. Într-un cuvânt, noi nu găsim, când ne îndreptăm o privire de ansamblu asupra naturii, nici o legătură între ceea ce trăiește omul conform destinului său, și esența, natura voinței sale; și ar fi, am putea spune, o iluzie absolut iresponsabilă dacă omul ar vrea să-și imagineze cu privire la o viață pământească, al cărei curs este determinat de destin, că ar fi un efect al voinței sale morale. Cel rău poate fi fericit, cel bun poate fi nefericit. În aceste două propoziții se află concentrat ceea ce face viața pământească la început de neînțeles pentru omenirea evoluată. Și vom vedea prin aceasta cum omul, așa cum este el situat acum în lume, nu este în stare să facă să apară consecințele corespunzătoare faptelor sale: elementul moral rămâne în viața pământească individuală o atitudine sufletească, o dispoziție sufletească, el nu se poate manifesta în mod direct în realitatea fizică exterioară. Desigur, asta înseamnă că dispoziția sufletească poate apărea ca un efect real al atitudinii morale. Deși ne lovește o nenorocire care se află într-un contrast izbitor cu ceea ce am săvârșit, noi putem fi, de fapt, satisfăcuți din punct de vedere lăuntric-sufletesc de comportarea noastră bună; dar ceea ce acționează în acest fel rămâne, totuși, pe plan lăuntric-sufletesc. Omul trebuie să-și mărturisească faptul că în cadrul vieții fizice el nu este în stare să transpună în realitate, pe plan exterior în lumea fizică ceea ce poartă în interiorul său ca element moral-sufletesc.
Când studiem karma așa cum am făcut-o în aceste ultime zile, ca și modul în care viețile pământești trecute își prelungesc efectele în viețile pământești ulterioare, ajungem la o asemenea legătură interioară între ceea ce s-a petrecut mai târziu și ceea ce s-a petrecut mai demult pe tărâmul moral-sufletesc. Ceea ce înseamnă, în câteva cuvinte că omul are aici, în viața pământească fizică, o organizare ce împinge consecințele sufletești ale comportamentului său moral spre sufletul său și nu le lasă să iasă la suprafață într-o singură viață pământească. În această viață omul nu are puterea să transpună în realitate elementul moral pe care îl poartă în sufletul său. Omul nu are această putere; corporalitatea sa exterioară fizică, substanțialitatea sa eterică, îl fac lipsit de putere în această privință. În viața dintre moarte și o nouă naștere, omul este pe atât de puternic, pe cât de lipsit de putere este el în viața fizică. Dar dacă aici, în viața fizică de pe Pământ, trupul său fizic și trupul său eteric constituie o piedică, dacă ele îl fac să fie fără putere, atunci în viața dintre moarte și o nouă naștere trebuie să existe ceva care să îi dea puterea de a transpune elementul moral în fizic, acolo, ca și în viața pământească ulterioară. Aici ne situăm cu trupul nostru fizic și cu trupul eteric în cadrul regnurilor naturii. Ceea ce trebuie să preluăm în noi în timpul vieții pământești din domeniul naturii pentru trupul nostru fizic și pentru trupul nostru eteric, ne face lipsiți de putere. Cu ceea ce ducem cu noi prin poarta morții, cu propria noastră ființă sufletesc-spirituală, noi devenim puternici după moarte fiindcă între moarte și o nouă naștere suntem uniți cu entitățile Ierarhiilor superioare, așa cum aici, pe Pământ, suntem uniți cu regnurile naturii. Entitățile Ierarhiilor superioare se împart în trei regnuri, regnul oarecum cel mai de jos: Arhai, Arhangheli, Îngeri, regnul mijlociu: Exusiai, Dynamis, Kyriotetes, regnul cel mai înalt: Tronuri, Heruvimi, Serafimi. În cursul acestor conferințe, am înfățișat cum, între moarte și o nouă naștere, omul trăiește propriu-zis, împreună cu entitățile astrelor și, prin aceasta, cu aceste Ierarhii superioare. Dar, pentru ca elementul moral-sufletesc să se poată manifesta în viața pământească, trebuie să se întâmple următorul lucru.
Mai întâi, trebuie să păstrăm cu adevărat în sufletul nostru efectul dispoziției moral-sufletești în ceea ce privește gândirea, simțirea și voința, trebuie să așteptăm până când în viața dintre moarte și o nouă naștere primim ajutorul Ierarhiilor superioare. Abia atunci ceea ce purtăm în sufletul nostru este dus prin lumea spirituală, iese la suprafață într-o nouă viață pământească, și reapare în forma în care trebuie să reapară. Ce am fi noi dacă am putea transpune în realitate în mod nemijlocit în viața pământească ceea ce purtăm în noi ca element moral-sufletesc? Noi nu am fi oameni ai vieții pământești! Imaginați-vă că ați purta în dumneavoastră un conținut moral-sufletesc despre care ați putea prevedea, pe bună dreptate, că el ar putea crea o situație universală fericită, și aceasta s-ar întâmpla, ați putea-o realiza. Ce ați fi dumneavoastră atunci? Ați fi atunci un magician, dar nu un om al vieții de pe Pământ! Căci atunci când este produs astfel, în mod nemijlocit, un efect spiritual-sufletesc, aceasta este, în esență, o acțiune magică. În ciclul cosmic actual, omul nu este, în viețile izolate dintre moarte și o nouă naștere, un magician, dar el este un magician împreună cu ființele Ierarhiilor superioare când acționează între moarte și o nouă naștere și apoi aceste efecte se continuă când părăsește această viață dintre moarte și o nouă naștere pentru a coborî din nou spre viața pământească. Evoluția karmică a omului prin aceste două forme de viață atât de diferite, cea pământească și cea dintre moarte și o nouă naștere, este, de fapt, tărâmul unde omul acționează magic. Când îl considerăm pe omul fizic așa cum ni se prezintă el în viața exterioară, atunci el apare pentru noi –am arătat aceasta la sfârșitul cărții „Despre enigmele sufletului” – ca fiind constituit dintr-un om neuro-senzorial, un om ritmic și un om al metabolismului și al membrelor. Sistemul metabolic și membrele formează o unitate; când ne folosim membrele, metabolismul este stimulat, el trebuie să se desfășoare, în om trebuie să fie cheltuite forțe. Metabolismul trebuie să se desfășoare; el trebuie să se desfășoare și în domeniul trăirii lăuntrice. Dar cele două aspecte sunt înrudite. Când ne îndreptăm privirea la început asupra sistemului metabolismului și al membrelor, așa cum se manifestă el în trupul fizic, atunci suntem tentați să-l considerăm drept sistemul inferior al entității umane pământești. Există chiar oameni care își spun idealiști, pentru că s-au obișnuit să considere cu dispreț sistemul metabolismului și al membrelor: Acesta este sistemul inferior, cel pe care omul binecrescut, idealist, ar prefera să nu-l aibă. Numai că fără el nu putem trăi pe Pământ; și este ceea ce îl reprezintă pe om în imperfecțiunea sa, în viața pământească.
Iată despre ce este vorba aici: Ce-i drept, în ceea ce privește formațiunea umană fizică, sistemul metabolismului și al membrelor este sistemul inferior, și de aceea în viața pământească el are puțin de-a face cu ceea ce este specific uman, dar încă din viața pământească el este unit cu entitățile celei mai înalte Ierarhii, cu Tronurile, Heruvimii, Serafimii. Când mergem prin lume sau când lucrăm cu mâinile, în această activitate misterioasă este prezentă activitatea Tronurilor, Heruvimilor și Serafimilor. Aceste entități rămân pentru om entitățile care îl ajută când își continuă viața după moarte și o nouă naștere. Ele rămân entități care îl ajută. Este absolut greșit să credem că elementul moral-sufletesc provine din cap. Dintr-un punct de vedere superior, capul nu este, în realitate, absolut deloc un organ atât de important al omului. Capul este, de fapt, mai mult sau mai puțin, o oglindă ce reflectă lumea exterioară și, dacă nu am avea decât cap, noi nu am ști nimic altceva decât ceea ce se referă la lumea exterioară. În cap se oglindește, pur și simplu, lumea exterioară. Ceea ce trăiește în cap nu este decât reflectarea lumii exterioare. Ceea ce există în noi ca impulsuri morale, ca impulsuri sufletești, nu provine din cap, ci provine din aceeași regiune unde se află sistemul metabolic și al membrelor, dar nu din natura fizică a sistemului metabolic și al membrelor, ci din spiritual-sufletescul sistemului metabolic și al membrelor, în care trăiesc Tronurile, Heruvimii, Serafimii.
Și astfel, trebuie să ne reprezentăm următorul lucru pentru a avea în acest domeniu o viziune adecvată asupra omului (desenează): Această a treia parte a entității umane, sistemul metabolic și al membrelor, pare, în primă instanță, imperfect, desigur, s-ar putea spune că este nedemn de om în organizarea sa fizică și eterică. Dar aici, în acest sistem, mai există și altceva, sau, mai curând, acest sistem este încadrat în altceva: aici trăiesc Tronurile –desenez doar schematic, bineînțeles, – în acest sistem urzesc Heruvimii, strălucesc Serafimii. Când omul trece prin poarta morții, tot ce se află la baza sistemului metabolismului și al membrelor se desprinde de pe el, și el rămâne cu entitatea Eului său în domeniul în care se afla deja în timpul vieții: în domeniul Tronurilor, Heruvimilor, Serafimilor; atunci, el continuă să trăiască în sânul Heruvimilor, Serafimilor. Apoi, el se separă de ei, dar ei continuă să formeze –am vorbit și despre asta în aceste zile – ceea ce exista ca predispoziție în ființa sufletesc-morală. Aici, pe Pământ, așa spuneam, omul își înalță privirea spre cer, și presimte astfel ceea ce este pentru el realitatea superioară, spiritual-suprasensibilă. Așa face omul atâta timp cât este pe Pământ. În viața dintre moarte și o nouă naștere, el își coboară privirea și vede ce fac Heruvimii, Serafimii, Tronurile din comportamentul său sufletesc-moral. Când coboară din nou pe Pământ, el vede realizându-se aici, jos, consecințele; Heruvimii, Serafimii, Tronurile acționează pentru a transpune în realitate spiritualul. Astfel, după ce ni s-a atras atenția, vedem că omul transportă în mod magic din viața sa pământească actuală în următoarele vieți pământești efectele faptelor sale.
După ce ne-am îndreptat astfel privirea, pentru a-l studia, asupra sistemului metabolic și al membrelor, să privim acum sistemul polar opus, sistemul neuro-senzorial, care este, ce-i drept, prezent în omul întreg, dar care se află, în principal, în cap; să privim capul omului. Prin capul său, omul trăiește de fapt, numai o oglindire a lumii exterioare actuale. Așa cum vă spuneam, gândurile sale, reprezentările sale, singurele, în care el este lucid, nu sunt, de fapt, în capul său, decât imagini de oglindă ale lumii exterioare. Dar când ne înălțăm la știința inițiatică, și mai întâi la cunoașterea imaginativă, atunci ajungem, după cum știți, trecând de la cunoașterea imaginativă la cunoașterea inspirată, apoi trecând prin cunoașterea intuitivă, să ne întoarcem în urmă la viețile pământești anterioare. Privirea pătrunde atunci în viețile pământești anterioare, dar le contemplă în forma lor spirituală. Și în lumea spirituală cunoașterea este ceva absolut real. Iar cel care face experiența viziunii vieților pământești trecute prin adevărata cunoaștere inițiatică, acela vede nu numai cum este el în momentul prezent, acum, la 15 iunie 1924, ci se vede pe sine însuși în cursul vieților pământești anterioare; și nu numai că pătrunde acolo cu privirea, ci își vede, în viziune retrospectivă, întreaga ființă. Aceasta nu este o viziune abstractă, pe baza cunoașterii, ci este o metamorfoză orientată spre trecut, o fuziune, o identificare deplină cu ceea ce a fost cândva. Omul devine lăuntric foarte viu, foarte mobil și foarte animat, atunci când se întoarce astfel în viețile pământești trecute. Dar, prin faptul că ne întoarcem în trecut, dobândim posibilitatea de a ne schimba punctul de vedere al concepției despre lume.
Care este, așadar, punctul de vedere al concepției exterioare despre lume pe care îl avem în mod obișnuit? – Punctul de vedere al concepției exterioare despre lume este capul. Acest cap, care are ca bază organizarea fizică a capului, acest cap pe care l-ați avut în viețile pământești trecute și, desigur, în precedenta, nu-l puteți lua ca punct de vedere al concepției despre lume când v-ați întors în urmă la viețile pământești anterioare; nu puteți s-o faceți, căci el a dispărut de multă vreme, el nu mai este aici. Singurul lucru pe care îl puteți lua ca punct de plecare al concepției despre lume este elementul spiritual care trăia în cap. Inițierea constă, așadar, în faptul că, întorcându-se la viața pământească trecută, omul se spiritualizează. Și, de fapt, orice clarvedere în sensul cel mai bun al cuvântului, este o întoarcere în viețile pământești anterioare. A deveni inițiat înseamnă a nu rămâne în viața pământească actuală, a privi fenomenele cu ochii omului care eram în viața pământească precedentă. În timp ce în cursul obișnuit al lumii suntem în viața pământească o ființă atât de imperfectă, încât nu vedem decât lumea fizică exterioară, ceea ce eram în aceste vieți anterioare a devenit între timp vizibil prin clarvedere. Și, în general, atunci când ajungem la viața pământească trecută cea mai apropiată, facem descoperirea: Cel care eram atunci a devenit deja, propriu-zis, un om mult mai desăvârșit.
Ei bine, de unde vine, așadar, faptul că ceea ce am putea fi, conform vieții pământești precedente, nu este, totuși? De unde vine aceasta? Vedeți dumneavoastră, dacă omul s-ar compune doar dintr-un cap care trece dintr-o viață pământească în alta, atunci în viața pământească următoare am fi, față de viața pământească precedentă, atât de desăvârșiți cum am arătat. Dar nu avem numai cap, avem și celelalte sisteme existente alături de cap. Și, prin faptul că în sistemul metabolic și al membrelor avem principiul magic al omului care acționează, la rândul său, în karmă, karma duce capul dintr-o viață pământească în alta. Karma este, așadar, activă în mod nemijlocit în forma pe care o dă capului dumneavoastră. Și când începem să dezvoltăm în acest domeniu o concepție lipsită de prejudecăți despre om, vom învăța, încetul cu încetul, să citim în fizionomia capului unui om multe elemente ale karmei sale. Și, de asemenea: a privi acest cap al omului, așa cum se face astăzi cu conștiența obișnuită, este exact ca și cum am lua „Faustul” lui Goethe și am începe: „A-h, e-u a-m”, fiindcă știm doar să silabisim, nu să citim. Nu putem spune: „Ah, eu am”. Dar după ce am învățat să citim, înțelegem aceste semne ciudate care apar aici, știm să citim. Vă spuneam deja: asta are drept consecință acest fapt mărunt, anume că în timp ce, de altfel, percepem în toate cărțile doar aproximativ treizeci de forme de litere diferite, într-o carte avem „Faustul” lui Goethe, în alta „Logica” lui Hegel, într-o alta Biblia, și așa mai departe. Putem avea toate acestea prin simplul fapt că am învățat să citim. Exact așa putem învăța să citim în ceea ce ne înconjoară în mod viu. Și dacă ne ridicăm de la silabisirea formei capului uman la posibilitatea de a-l citi, aceasta ne conduce la pătrunderea misterelor karmei omului respectiv. Astfel încât putem spune cu privire la ceea ce este vizibil, cu adevărat vizibil în mod exterior în forma capului: Orice om își are capul său propriu, nici un om nu are exact aceeași formă de cap ca un altul. – Deși oamenii se aseamănă adesea, ei sunt, în karma lor, neasemănători. În forma capului devine vizibilă, pentru privirea fizic-sensibilă, karma trecută a omului; în sistemul metabolismului și al membrelor, karma sa viitoare; ea se află aici, ascunsă din punct de vedere spiritual, invizibilă. Astfel încât, atunci când vorbim despre om din punct de vedere spiritual, putem spune: Omul este constituit în așa fel încât, pe de o parte, el face vizibilă karma sa trecută, iar, pe de altă parte, el poartă în sine, invizibilă, karma sa viitoare.
În acest fel ne putem ridica la o considerare lăuntric-spirituală a omului. Când îl considerăm pe omul metabolismului și al membrelor, vedem în el numai fizicul și etericul ca element inferior; dar în sistemul metabolic și al membrelor trăiesc entitățile Ierarhiei celei mai înalte. Dacă trecem la cap, acesta este, bineînțeles, din punct de vedere fizic-sensibil, ceea ce are omul mai desăvârșit, fiindcă el poartă în sine, în mod exterior, vizibil, ceea ce acționează ca element spiritual provenind din viețile pământești anterioare – el este și prețuit, de obicei, cel mai mult –, dar nu este cel mai desăvârșit din punct de vedere spiritual. Căci, în timp ce în sistemul metabolismului și al membrelor trăiesc Tronurile, Heruvimii, Serafimii, în sistemul capului trăiesc Arhaii, Arhanghelii, Îngerii. Ei sunt cei care se află, în esență, în spatele a tot ceea ce trăim prin capul nostru în lumea fizic-sensibilă. Ei trăiesc în noi, în sistemul capului; ei acționează în spatele conștienței noastre, ei întâlnesc efectele produse de lumea pur fizic-sensibilă, ei le reflectă și abia prin aceste imagini de oglindă devenim conștienți de noi înșine. Ceea ce ne devine conștient în sistemul capului nu constituie decât aparența faptelor Arhailor, Arhanghelilor, Îngerilor în noi (desenează). Pentru a continua schema, trebuie să spun: în sistemul capului uman, la celălalt pol, acționează Arhaii, Arhanghelii, Îngerii. – Eu folosesc întotdeauna, pentru ființele spirituale care ar putea fi numite la fel de bine și altfel, expresiile vechii concepții creștine despre lume, care mai avea un conținut spiritual.
Între sistemul neuro-senzorial, care este ancorat mai ales în cap, și sistemul metabolismului și al membrelor, omul poartă în sine sistemul ritmic. În sistemul ritmic se află ceea ce se desfășoară între plămâni și inimă. În toate acestea trăiește Ierarhia entităților Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.
Așadar, chiar în momentul în care se încheie aceste considerații despre karmă, se trezește din nou o înțelegere a faptului că omul este oarecum deschis în față celor trei regnuri ale naturii, prezente aici, pe Pământ, el este deschis înapoi regnurilor spirituale ale Ierarhiilor, cu treptele lor supraordonate. Și cum aici, pe Pământ, trupul său fizic îl primește și îl împiedică să transpună în realitate în mod magic viața sa sufletesc-morală, după moarte lumea Ierarhiilor îl primește și îl face să manifeste, în mod magic, pentru viitoarele vieți pământești, ceea ce el nu poate transpune în realitate în mod magic în cadrul unei singure vieți pământești. Când omul pășește de la o viață pământească la alta, dacă el s-ar dezvolta în continuare în mod normal, el ar ajunge în toate situațiile, cu sistemul capului provenind din viețile pământești anterioare, la clarvedere: Arhaii, Arhanghelii, Îngerii l-ar duce până la clarvedere. De aceea, când înțelege cu adevărat spiritualul, omul trebuie să-și integreze, într-un spirit cosmic, oarecum, în viața sa pământească precedentă – deși el a progresat în lumea exterioară până la viața sa pământească actuală – ceea ce se poate numi clarvedere – fără ca aceasta să însemne ceva care să ne ducă cu gândul la superstiție, la șarlatanism.
Așadar, când cineva trăiește, să spunem, în secolul 20, el se slujește de un trup – și trebuie să se slujească de cap, pentru a cunoaște –, de acel trup pe care i-l poate pune la dispoziție secolul 20. Astfel, el nu poate fi clarvăzător. Dar să presupunem că s-ar fi transpus într-o viață anterioară, de exemplu, în secolul al 10-lea sau al 11-lea, și că, datorită exercițiilor pe care le dezvoltă sufletul acum, în această epocă a secolului 20, el s-ar transpune în ceea ce era el odinioară: el nu este atunci cel care era odinioară, ci el a obținut, prin propria sa putere spirituală, faptul că acum, pentru secolul 20, este cel care era odinioară și el este personalitatea clarvăzătoare. Pentru cunoașterea inițiatică din cadrul vieții în lumea fizică, acest lucru poate duce foarte bine chiar la clarvedere. Dar când pătrundem cu privirea în viața umană, atunci se arată ca real în fața cunoașterii clarvăzătoare faptul că impulsurile profunde ale sufletului, ceea ce a existat într-o viață anterioară, reapare sub o altă formă. În această privință, facem multe experiențe, și aici este vorba despre faptul că dacă vrem să abordăm, în principiu, în mod serios asemenea lucruri cum este acțiunea karmei, atunci trebuie să dăm experiențelor pământești o formă sufletesc-spirituală mai intimă decât o facem de obicei.
Voi analiza ceea ce tocmai am spus cu ajutorul unui exemplu. Dumneavoastră știți deja, din felul în care am prezentat astfel de exemple, că ele sunt aduse efectiv la lumină printr-o cercetare spirituală însuflețită de simțul responsabilității. Vreau să vă dau un exemplu.
O individualitate umană care trăia cu puțin timp înainte de întemeierea creștinismului în Orientul european-asiatic, avea o sarcină care nu o satisfăcea deloc – era pe vremea când încă mai domnea sclavagismul –, avea sarcina de supraveghetor principal al unui anumit număr de sclavi care erau proprietatea unui stăpân. Viziunea suprasensibilă conduce la această situație în care un suflet uman, în acea epocă, încarnat în trupul unui supraveghetor de sclavi, trebuia să execute tot ce poruncea stăpânul acestor sclavi, care era un om dur. Sclavii aveau de-a face în primul rând cu supraveghetorul. Între sclavi și acest supraveghetor s-au dezvoltat niște raporturi bazate pe un impuls moral. Dar, de fapt, în sufletul supraveghetorului existau tot felul de sentimente ambigue. El era împotriva executării unor măsuri adesea dure, crude, pe care i le ordona stăpânul său. El asculta, totuși, ordinul, pentru că s-a obișnuit cu acest raport, pentru că în această epocă era firesc un asemenea comportament. Gândiți-vă numai: Oamenii sunt oare astăzi întotdeauna așa cum ar vrea ei, propriu-zis, să fie? – Ei nu reflectează ca să știe dacă sunt cum ar trebui să fie. Prin aceasta, ei se înșeală cu privire la dezacordul dintre ceea ce sunt și ceea ce ar vrea să fie. Așadar, acest suflet nu era ceea ce ar fi trebuit să fie, dar, de fapt, el simțea o milă profundă, o iubire profundă față de toți acei sclavi nefericiți cărora trebuia să le aplice pedepse crude. Dar, din motive legate de obiceiurile sociale, aș putea spune, el le pricinuia multe suferințe sclavilor. Prin aceasta, devine și el răspunzător, în timp ce, firește, în primul rând era răspunzător stăpânul și proprietarul sclavilor.
Cele două individualități au revenit în perioada de mijloc a Evului Mediu, formând de data aceasta un cuplu. Stăpânul de sclavi revine într-o încarnare masculină, supraveghetorul de sclavi, într-o încarnare feminină. Acest bărbat care se reîncarnase în perioada de mijloc a Evului mediu, stăpânul de sclavi de odinioară, ocupa într-un fel de comunitate sătească o poziție care nu era tocmai agreabilă. Într-un anumit sens, el era un fel de funcționar de poliție. Tot ceea ce se întâmpla în comună se descărca în spinarea lui. El se găsea, de fapt, într-o situație foarte, foarte proastă. Când căutăm de ce, descoperim: Acei săteni erau în mare parte sclavii al căror stăpân fusese el odinioară, și pe care îi maltratase prin intermediul supraveghetorului său. Din punct de vedere karmic, lucrurile stăteau acum în felul următor: cel care fusese stăpân de sclavi, devenise, desigur, un funcționar superior, dar, totuși, gardianul statului, în spinarea căruia se descărcau toate, și se descărcau, de asemenea, și asupra soției sale. În același timp, însă, prin faptul că această femeie trebuia să sufere tot ceea ce sclavii deveniți săteni făceau să cadă asupra bărbatului, prin aceasta se împlinește karma dintre această soție, care fusese supraveghetorul de sclavi, și stăpânul de sclavi. Legăturile care îi uneau s-au desfăcut, dar nu și legăturile dintre supraveghetorul de sclavi, reapărut acum într-o încarnare feminină, și comunitatea satului. Ei ajung din nou împreună, și anume în secolul al 19-lea. Supraveghetorul de sclavi de odinioară, care, într-un anumit fel, își rezolvase raportul său cu stăpânul din trecut, a apărut în persoana marelui pedagog Pestalozzi [Nota 67], iar cei care fuseseră sclavii au apărut drept aceia față de care el și-a revărsat binefacerile sale de pedagog.
Da, așa stau lucrurile. Noi trebuie să privim asemenea lucruri nu numai cu intelectul arid, trebuie să le întâmpinăm cu inima, cu simțirea și cu iubire, dar în așa fel încât simțirea, inima și iubirea să devină tot atât de clare și lucide cum este de obicei numai intelectul, și astfel să se poată dezvolta o adevărată cunoaștere. Intelectul nu poate dezvolta decât imaginile naturii exterioare, și dacă avem impresia că ajungem la altceva decât la imaginea naturii, ne înșelăm. Acest altceva nu-l puteți avea decât atunci când inima, simțirea și iubirea devin puteri de cunoaștere. Abia prin faptul că ne transpunem în trecut, în evoluția karmică, așa cum am arătat, abia prin aceasta ajungem să ne cucerim, încetul cu încetul, prin strădania noastră, o viziune asupra felului în care acționează karma. Dar atunci trebuie neapărat ca întreg sufletul să participe la aceasta. De aceea, conținutul unor asemenea expuneri despre karmă trebuie să-l cuprindă pe omul întreg.
Vedeți dumneavoastră, trebuie să ajungem la faptul ca viața sufletului să se integreze în mod intim în mișcarea antroposofică. De puțin timp, am fost odată cu adevărat emoționat. Expusesem la Dornach ceea ce tocmai v-am spus acum despre Pestalozzi, și după acea am fost pus în situația de a face o vizită la o instituție din Basel, împreună cu un alt membru al Comitetului director de la Dornach [Nota 68]. În sala de așteptare era un tablou, un tablou cunoscut, pe care și celălalt, care era cu mine, îl văzuse adesea: un tablou în care se vede cum se poartă Pestalozzi cu copiii. Acest prieten, membru al Comitetului director esoteric de la Dornach, a fost profund emoționat, și a spus: Când privești acest tablou, inspirat din ființa lui Pestalozzi, vezi că situația nu poate fi alta decât aceea care a fost înfățișată prin antroposofie. – Vedeți dumneavoastră, acestea sunt tocmai lucrurile care ar trebui să se întâmple adesea, și care ar putea face cu adevărat ca în experiența nemijlocită să pătrundă ceea ce rezultă din cercetările antroposofice. De aceea, expunerile cu privire la karmă pe care le-am putut prezenta aici, spre marea mea satisfacție, cer să fie înțelese nu numai cu intelectul, tot ceea ce a fost expus în timpul acestor opt zile face apel nu numai la intelectul dumneavoastră; ci face apel la inima dumneavoastră, la întreaga dumneavoastră simțire. Și abia când veți aduna într-un tot unitar ceea ce am spus cu privire la încarnările personalităților istorice, la studiul karmei individuale, la rolul pe care îl joacă somnul și veghea în evoluția karmei, când veți lăsa toate acestea să acționeze asupra inimii și asupra simțirii dumneavoastră, atunci din acest studiu va putea lua naștere o înțelegere cuprinzătoare a felului cum acționează karma asupra personalităților umane individuale.
Această implicare a întregului om în ceea ce astăzi este luat atât de mult numai în sens intelectualist este singurul lucru care poate ajuta la redresarea civilizației noastre care se află în declin. Ce spune astăzi orientalul despre omul occidental? Orientalul nu are astăzi o spiritualitate pe care noi să o putem prelua foarte simplu, ci o spiritualitate care în timpurile trecute pătrundea adânc cu privirea în lumea spirituală. El nu mai are decât niște urme ale acestei spiritualități, totuși, el mai are în sufletul său sentimentul a ceea ce avea Orientul odinioară: o comuniune cu spiritul care trăiește în toate lucrurile. Aceasta comuniune o posedă cel care nu s-a consacrat cu totul materialismului. Unul dintre acești orientali [Nota 69], care mai avea un sentiment tocmai pentru esența spiritualității ce trăiește în înțelepciunea orientală, spunea, văzând civilizația occidentală: Ce este caracteristic acestei civilizații? Acesteia îi este caracteristic faptul că ea are doar o fațadă și nu are nici o fundație. Fațada se ridică direct pe sol, fundațiile lipsesc. – Și acest oriental continuă: Ei bine, omul occidental, în tot ceea ce ține de civilizația sa, în aproape tot, pornește de la Eu, de la Eul circumscris între limitele unei singure vieți pământești, de la ceea ce acționează astfel încât, așa cum îl putem percepe, nu este o realitate. El este o realitate numai atunci când se depășește pe sine însuși și conduce la viețile pământești succesive.
Situarea în șirul vieților pământești succesive, acest lucru îl consideră orientalul drept fundație, iar rămânerea la Eul limitat între naștere și moarte, este ceea ce el consideră a fi fațada. Nu am văzut noi oare astăzi că dacă își cufundă privirea în spiritual, omul o va putea îndrepta spre trecut? Când va privi din nou evoluția karmică în sens magic, el va trebui să se sprijine pe punctul de vedere al vieților pământești succesive. Atunci Eul se va extinde, nu va mai fi egoist. Orientalul spune că europeanul nu poate găsi decât Eul circumscris între limitele nașterii și morții; și el numește aceasta egoismul europenilor. De aceea, el spune: Europeanul și, în general, civilizația occidentală, are o fațadă, dar nu are nici o fundație, și dacă lucrurile continuă tot așa, dacă civilizația occidentală rămâne la Eul care trăiește între naștere și moarte, atunci într-o zi s-ar putea întâmpla ca din cauză că fațada nu are nici o fundație, pietrele să se disloce. De fapt, în multe suflete ale oamenilor orientali, pentru că ei trăiesc mult în Imaginațiuni, există această imagine a pietrelor fațadei care se dislocă fiindcă fațada nu are nici o fundație. Tocmai cercetarea unor asemenea lucruri cum sunt cele pe care le-am studiat noi aici în aceste zile constituie fundațiile, și este ceea ce ne permite să trecem dincolo de fațadă. Contemplarea karmei, care conduce de la o viață pământească la o altă viață pământească îl face pe om să iasă din activitatea sa limitată, îngrădită, care se înscrie numai într-o singură viață pământească.
Aș vrea să evoc astăzi în fața sufletului dumneavoastră această perspectivă a sarcinii cultural-istorice a antroposofiei, astăzi, când trebuie să țin în fața dumneavoastră ultima conferință. Dacă aceasta, continuând să acționeze în sufletele dumneavoastră, va inaugura multe lucruri, atunci aceste suflete vor contribui la crearea pietrei de fundație a unei autentice fațade, a unei fațade reale și solide a civilizației occidentale. Când orientalul vorbește așa cum tocmai v-am arătat, e nevoie întotdeauna de o completare. Eu nu am adăugat, propriu-zis, nimic la ceea ce a spus el, asemenea lucruri au fost adesea exprimate de orientali. Rostind o asemenea frază, orientalul vrea să spună: Occidentul s-a îndepărtat prea mult de spirit, el nu mai poate găsi fundațiile; Orientul trebuie să adauge aici ceea ce a păstrat el din timpurile străvechi, pentru ca, în general, civilizația pământească să nu piară. – De asemenea strădanii, cum este și antroposofia, depinde dacă se va reuși ca această soartă teribilă să nu se abată asupra civilizației occidentale, pe care i-o prezic toți orientalii avizați. Trebuie să fie prezentă buna voință de a pătrunde în lumea spirituală, pentru ca acest spiritual să fie primit în inimile umane, în simțirea umană. De aceea, o comunitate umană care se reunește pentru o muncă spirituală, aș cum ați făcut dumneavoastră acum, sesizează problema în sensul just numai dacă pentru ea se desprinde sarcina de a munci cu toată puterea de voință pusă la dispoziția sufletului pentru ca omenirea să trăiască din nou spiritualul. Ceea ce am urmărit în aceste conferințe a fost această orientare spre trăirea spiritualului prin simțire, apoi, spre elementul moral cuprinzător. De aceea, am vrut să folosesc orele în timpul cărora am putut fi din nou împreună exact așa cum am făcut-o. Dar antroposofia ar trebui să ia spiritualul în serios în fiecare clipă, nu numai în fiecare oră. De aceea, ea trebuie înfăptuiască afirmația: Când suntem împreună în spațiu, suntem uniți în mod fizic, dar, pentru că pătrundem cu privirea spiritul, știm că rămânem împreună și atunci când ne despărțim în plan fizic. Fiindcă știu că unii dintre dumneavoastră trebuie să plece deja după această conferință, vă spun astăzi: Să ne salutăm de rămas bun, la despărțire, spunându-ne: Noi vrem să fim adevărați antroposofi rămânând uniți în sufletele noastre, uniți în spirit, care devine viu pentru noi prin concepția noastră despre lume chiar când suntem despărțiți în spațiu. – Acum, la plecare, să-i salutăm pe prietenii noștri ai ramurii din Breslau, spunându-le: Și noi ne vom gândi la ceea ce am putut realiza împreună cu dumneavoastră pentru sufletul nostru și pentru sufletele celorlalți oameni. Vrem să ne simțim uniți cu dumneavoastră când vom fi părăsit acest loc și purtăm în suflet dorința ca și prietenii noștri din Breslau să se gândească la cei care, spre profunda lor mulțumire, au putut fi printre noi în acest răstimp.
