Ne apropiem tot mai mult de o înțelegere a acelor elemente ale vieții personalităților individuale care pot trezi o presimțire a valorii karmei în existența personală. Astăzi, sarcina mea, pentru a putea atinge treptat acest țel în cursul acestor conferințe, va fi aceea de a indica pe de o parte, cum știința inițiatică poate examina karma însăși pornind mai întâi de la trăirea karmei, și cum omul, apoi, fără a poseda la început această știință inițiatică, dar având un anumit simț intim care îi permite să observe viața, poate avea o presimțire despre felul în care domnește karma. Să ne amintim aici ceea ce am spus despre amintire și despre multitudinea de gânduri care vin din adâncurile sufletului, fie chemate de sufletul nostru, fie, de asemenea, apărând în mod liber, fără a fi fost chemate, și care ne oferă despre actuala viață pământească de până acum, ce-i drept, o imagine de umbră, mai mult sau mai puțin abstractă, dar totuși, o imagine. Ne-am putut îndrepta atenția în aceste zile asupra a ceea ce pierde omul când își pierde memoria. El mai poate acționa și atunci ca un om absolut inteligent, rațional, dar faptele sale nu se mai înscriu în contextul întregii sale vieți; el procedează ca și cum în momentul în care începe să acționeze nu ar mai avea nici o amintire despre viața de până atunci, ca și cum, ce-i drept, ar fi venit pe lume ca ființă încheiată, înzestrată cu inteligență, rațională, dar ca și cum mai înainte viața sa nu s-ar fi desfășurat deloc pe Pământ. Vedem prin aceasta, cum pentru experiența pe care o are conștiența actuală obișnuită, Eul este ancorat, întemeiat, în facultatea de amintire. Atunci Eul nu se mai găsește pe sine însuși pe această cale a amintirii în cursul acestei vieți pământești.
Dar cum ia naștere amintirea? Să comparăm odată cu realitatea plenar trăită de unde ne vine această amintire. Suntem situați în viață, o traversăm cu bucurii și suferințe și, prin trăirile noastre, noi suntem întrețesuți în ansamblul existenței noastre. Să comparăm acest întreg mod de a fi întrețesuți cu propria noastră existență, să-l comparăm cu amintirea cu caracter de umbră pe care o păstrăm în suflet. Numai că trebuie să luați cu adevărat un eveniment important al vieții dumneavoastră, moartea unui prieten care vă era deosebit de drag, sau moartea tatălui sau a mamei dumneavoastră, la o vârstă la care, datorită constituției noastre sufletești, un asemenea eveniment este trăit în mod intens. Să comparăm întreaga intensitate a acestei trăiri și momentul în care ea este prezentă sub formă de amintiri estompate, care ne vin zece ani mai târziu! Și totuși, trebuie să avem aceste amintiri estompate pentru a simți continuitatea, fermitatea interioară, realitatea Eului nostru în viața pământească. Dar nu vedeți astfel cum Eul, care fără amintiri nu poate fi adaptat deloc la viața pământească, în conștiența obișnuită, cum, în realitate, Eul însuși trăiește ca o umbră, și cum acest Eu este ancorat în ceea ce, în fond, se scufundă în fiecare noapte în inconștiență? În conștiența noastră pământească obișnuită, noi nu ne trăim, în fond foarte intens Eul. Acest Eu propriu-zis al unei vieți care nu este cea a prezentului, și despre care noi știm, bineînțeles, că are legătură cu Eul nostru actual, dobândește din ce în ce mai mult caracterul gândirii. Trăirea prezentă este intensă, dar nu ceea ce a trecut deja în forma amintirii. Astfel încât putem spune (vezi desenul):
Dacă acesta este sufletul nostru cuprinzător, spiritul nostru, care se află într-un schimb reciproc viu cu tot ce se revarsă spre noi din exterior, din lumea exterioară, atunci noi trăim în spatele acestui Eu, în amintirea cu caracter de umbră, ceea ce ne rămâne din acest schimb viu. Și tocmai acesta este aspectul caracteristic al acestei amintiri, faptul că sentimentul și, de asemenea, impulsurile de voință, sunt din ce în ce mai mult eliminate din această amintire. Am putut fi prezenți și am putut simți un sentiment intens, cum spuneam, la moartea unei persoane care ne era infinit de dragă: imaginea de amintire care mai rămâne, această amintire este estompată, din ce în ce mai estompată în simțire. Și atunci, cât de puțin continuă să trăiască în noi ceea ce am întreprins altădată, dintr-un impuls de voință, sub influența unei impresii exterioare! Sentimentul și voința se estompează; ceea ce rămâne, în general, este imaginea statică a amintirii, umbra trăirii. Și pe Pământ nu poate fi altfel, decât să ne rămână doar această umbră a unei trăiri. Într-un fel ne situăm față de amintire, în alt fel ne situăm față de trăirea prezentă.
Dar ne putem situa față de această trăire prezentă și în alt mod decât în viața obișnuită. Noi putem să ne punem întrebări cu privire la trăirile noastre. Firește, viața ia atunci – când o privim în mod retrospectiv – o înfățișare absolut remarcabilă. Să ne întrebăm odată: Ce suntem noi, propriu-zis, în momentul prezent, ce suntem noi, cu știința noastră, cu calitatea simțirii noastre, cu energia voinței noastre? – Și dacă ne întoarcem în urmă cu această întrebare pe care o punem în mod nou, atunci constatăm că am fi fost mult prea puțin, la o anumită vârstă, dacă nu am fi trecut prin trăirile pe care le-am avut! Să ne îndreptăm privirea în urmă tocmai spre unele trăiri din tinerețe, legându-le, pe calea amintirii, de prezent: ce pline de bucurie erau ele! Când în viață, privim adesea în urmă, putem spune ceva de o foarte mare importanță pentru prezent. Ușurința cu care ne conducem de-a lungul existenței sufletul, poate și corporalitatea fizică, mai mult sau mai puțin adaptate la viață, o datorăm, de fapt, împrejurării că în tinerețe nu am trecut prin depresii, ci am putut trăi cu bucurie, că am fost conduși cu bucurie spre multe lucruri. Aceste impresii sufletești de bucurie sunt acelea care ne permit ulterior să trăim cu o anumită bucurie, deși ele au alunecat în zone mai profunde. Să ne întrebăm acum cât din ceea ce ne aduce viața ca aprofundare, cât din ceea ce ne face sufletul mai profund, cât anume este datorat durerilor noastre, suferințelor noastre, și să ne întrebăm: Ce poate pătrunde, așadar, în sufletul nostru când ne punem aceste întrebări cu privire la viața noastră? Răspunsul la această întrebare nu trebuie să ni-l dăm cu intelectul, răspunsul trebuie să ni-l dăm cu simțirea. Și simțirea răspunde: Eu trebuie să fiu recunoscător față de tot ceea ce a intervenit în viața mea, căci, propriu-zis, ceea ce sunt eu și cu ceea ce mă identific eu, mai mult sau mai puțin, am devenit numai prin ceea ce am trăit. Nu pot ști dacă fără aceasta aș fi mai puțin decât sunt; dar, fiindcă marile și micile suferințe și bucurii ale vieții mele m-au făcut ceea ce sunt, nu pot fi decât recunoscător față de această viață.
Răspunsul la întrebarea caracterizată trebuie să fie dat cu un sentiment de recunoștință. Și înseamnă mult pentru viață când cultivăm în suflet această recunoștință față de existența pământească. Această recunoștință apare în anumite momente de aprofundare sufletească, dar nu când o facem cu emoție, ci atunci când, cu un suflet pur, ne formăm o judecată asupra vieții. Dacă mai multe lucruri aduse de viață pot fi regretate, în multe privințe ceea ce exprimă asemenea regrete este o adevărată eroare. Căci dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce regretăm acum, noi nu am fi ceea ce suntem. În cele din urmă, sentimentul pe care îl putem avea în fața vieții se reduce, totuși, la această recunoștință. Această recunoștință poate fi prezentă chiar și atunci când nu suntem întru totul de acord cu viața, când ne-ar fi plăcut să primim mai mult de la viață. Dar putem fi recunoscători și față de cineva care ne dă o prăjitură mică, deși ne așteptam să primim una mare. Chiar dacă ne așteptam la o prăjitură mai mare, acest lucru nu trebuie să ne știrbească recunoștința. Și astfel, putem spune: Oricare ar fi darurile pe care ni le-ar fi refuzat viața, după părerea noastră, care poate fi și ea uneori greșită, viața ne-a adus, în tot cazul, ceva. Și, față de ceea ce ne-a adus ea, noi trebuie să cultivăm un sentiment de recunoștință. Dar când cultivăm cu toată gravitatea acest sentiment – e suficient să reflectăm pentru a-l înțelege bine –, atunci trebuie să fim recunoscători și față de altceva. Cel care a cultivat vreodată recunoștința față de viață, acela a fost condus, tocmai prin recunoștință, la confirmarea și la transformarea facultății de amintire într-o dăruire plină de iubire față de entitățile spirituale invizibile dătătoare de viață.
Și acesta este modul cel mai frumos în care putem fi conduși de personalitatea noastră spre suprasensibil, când suntem conduși prin recunoștință, prin recunoștința față de viață. Această recunoștință este și un drum care duce spre suprasensibil, și ajunge în cele din urmă la venerație și la iubire față de spiritul dătător de viață al omului. Recunoștința poartă în sine iubirea. Iubirea poartă în sine, când a luat naștere din recunoștința față de viață, deschiderea inimii față de puterile spirituale care străbat viața. Și, deoarece viața a început o dată cu nașterea noastră și noi nu-i putem fi absolut deloc recunoscători deja de la naștere și, după cum se vede, intrăm în viață deja înzestrați cu anumite însușiri, este în afara oricărei îndoieli că recunoștința față de viață ne conduce și dincolo de această viață, spre existența prenatală. Pentru a admite pe deplin ceea ce spun eu aici, trebuie bineînțeles, să examinăm viața. Dar să o examinăm odată pentru a vedea dacă, atunci când cultivăm recunoștința care ia naștere dintr-o observare imparțială a vieții, să examinăm dacă într-adevăr, iubirea care înțelege spiritul nu s-a născut din această recunoștință, și vom constata că lucrurile stau într-adevăr așa. La întrebarea pusă aici poate răspunde numai viața reală. Dar această viață reală poate răspunde așa cum am explicat adineaori. Când observăm în acest fel trăirile și când cultivăm recunoștința, iubirea față de puterile spirituale dătătoare de viață, atunci simțim, când ne îndreptăm astfel privirea asupra trăirilor noastre, un cu totul alt sentiment decât atunci când o îndreptăm asupra amintirilor. În fața amintirilor, trebuie să ne spunem: Noi trăim lucrurile în mod viu, intens, real; amintirea nu este decât o simplă umbră a ceea ce am trăit, nu mai este decât o umbră palidă. Amintirea își datorează existența trăirilor noastre; dar acum noi abordăm ceva ce este mai puternic decât Eul nostru obișnuit.
Căci privirea noastră nu se îndreaptă numai asupra amintirilor noastre cu caracter de umbră, atunci când se îndreaptă asupra experiențelor prin care am trecut. Avem sub ochii noștri ceva măreț: Avem sub ochii noștri ceva care nu este umbra Eului nostru ce se perindă prin timp, ci creatorul acestui Eu pământesc care se perindă prin timp. În afară, peste tot, sunt evenimentele cărora le datorăm existența noastră, și când privim aceste evenimente trebuie să le considerăm drept creatorii Eului nostru pământesc. Astfel, suntem situați cu Eul nostru prezent, cel de moment, la mijloc: aici, spre trecut, când ne adâncim privirea în sufletul nostru, găsim imaginile-umbră ale trăirii noastre; în fața noastră, destinul care urzește, experiențele de destin care își urmează una alteia, care abia ele ne-au format cu putere, care ne-au modelat Eul. Tocmai pentru a simți această putere care modelează destinul trebuie să trecem de la gândire la simțire, căci recunoștința și iubirea nu le putem trăi decât în simțire. În acest sentiment al iubirii se revelează mai întâi iubirea față de destinul care urzește. Și cu aceasta începem să presimțim destinul care urzește, simțim în mod intens, după ce am trecut prin recunoștință și iubire, valul evenimentelor care ne-au făcut să fim ceea ce suntem. Un om poate fi în viață la patruzeci de ani cineva – au existat și asemenea oameni –, să spunem, pentru a alege un exemplu radical: a devenit un poet celebru; aș putea spune, de asemenea: un fiziolog, un fizician celebru, și aș avea în acest sens un exemplu foarte la îndemână, dar vreau să dau un exemplu imaginar, un om care își privește retrospectiv viața până la vârsta de optsprezece ani. El ia evenimentele de la patruzeci de ani, și ajunge la vârsta de optsprezece ani, la momentul când a căzut la bacalaureat. Atunci el a suferit mult. Dar a trebuit să-și organizeze viața altfel; căci nu avea destui bani pentru a repeta anul sau pentru a se duce în lumea largă fără bacalaureat. Totul fusese deja pregătit: Dacă și-ar fi luat bacalaureatul, ar fi devenit un inspector financiar serios, ar fi muncit extraordinar de mult și nu ar fi găsit timpul să-și cultive facultățile și puterile prezente în adâncul sufletului său. Desigur, putem spune: Când aceste puteri ale fanteziei sunt prezente, ele sunt atât de puternice încât trec în orice condiții peste obstacolele pe care le opune activitatea de administrație financiară. – Putem spune acest lucru la modul abstract, chiar se și spune acest lucru mereu; dar nu este adevărat. În realitate, mai mulți poeți își datorează temperamentul lor special, ceea ce au devenit ei, tocmai împrejurării că li s-a întâmplat ceva de felul a ceea ce am arătat. Și dacă prețuiește faptul că a devenit un poet celebru, el va fi recunoscător celor care l-au picat la examen și care nu i-au împiedicat cariera acordându-i calificativul „excelent” la toate materiile de examen. Astfel, oricum ar fi viața – dacă o privim cu realism, nu în mod sentimental –, noi putem cultiva această recunoștință, și putem spune: Suntem făuriți de destin, care merge împreună cu noi și înspre noi. – Dar trebuie să trecem, totuși, prin aceste sentimente, pentru a vedea, într-un fel, destinul urzind și acționând sub ochii noștri.
Aș vrea să intercalez aici o paranteză și să arăt cum îi apar aceste experiențe celui care posedă știința inițiatică, celui care poate, așadar, să pătrundă cu privirea în lumea spirituală. În fața lui se deschide posibilitatea de a trăi aceste aspecte în felul următor.
El își îndreaptă privirea, care acum a devenit pătrunzătoare, prin faptul că el posedă cunoașterea imaginativă, inspirată – dumneavoastră puteți citi ce înseamnă aceasta în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? – asupra unei anumite trăiri. Cel care și-a intensificat și fortificat facultatea de cunoaștere, acela o poate îndrepta cu o intensitate deosebită asupra unei trăiri pe care o are în prezent. Când ai ajuns la cunoașterea inițiatică, nu ești mai ușor atins de o trăire, ci ești atins mai puternic decât atunci când nu ai cunoașterea inițiatică. Nu avem voie să deducem din faptul că cel care posedă cunoașterea inițiatică pare să treacă prin evenimente cu o mult mai mare seninătate decât cel care nu o are, nu putem deduce din aceasta că el este mai puțin atins de aceste evenimente. El este chiar mult mai puternic atins decât altul. Numai că față de evenimentele dure ale vieții, el și-a cucerit puterile care îi permit să le considere cu seninătate din exterior; în adâncurile ființei sale, el le simte semnificația mai din plin decât altul. De aceea, când sunt prezente în fața privirii celui care a ajuns la Imaginație, Inspirație, experiențele se nuanțează, devin mai intense și mai puternice; și, fiindcă a exersat aceste facultăți – el a practicat în acest scop exerciții în această viață și în viața precedentă –, el poate modela aceste evenimente sub formă de imagini reproducându-le în mod plenar conținutul, transformându-le el însuși în Imaginațiuni.
În ce constă această transformare? Ea constă în faptul că din evenimentele, din experiențele trăite, nu am păstrat numai ceea ce se vede cu ochii, ci am păstrat elementele profund spirituale, corelațiile spirituale, o imagine pe care continuăm s-o purtăm în noi după ce evenimentul nu mai este prezent; dar imaginea apare imediat după aceea. Trăirea este desigur intensă, și, datorită Imaginației, intervin corelațiile spirituale; sufletul este atins în mod intens, și atunci este posibil să pătrundem cu privirea în domeniul spiritual și să menținem trăirea. După ce a trecut o noapte, experiența, care în somn a fost trăită mai intens datorită faptului că Eul și trupul astral au părăsit trupurile fizic și eteric, este transportată în lumea spirituală. Ceea ce am trăit în lumea fizică, în trupurile noastre fizic și eteric, poate fi trăit în lumea spirituală numai cu Eul și trupul astral; dar apoi, la trezire, aducem înapoi trăirea în trupul fizic. Dar acum nu o aducem înapoi în felul în care o aduce conștiența obișnuită, care trebuie să se sprijine pe amintire, care, treptat, se estompează; ci o aducem înapoi în așa fel încât acum ea ne îmbibă întreaga ființă ca o fantomă, o purtăm în noi în deplină obiectivitate, cu toată intensitatea, suntem învăluiți în licărirea ei ca și cum ar fi adevărata realitate a unui alt om prezent în trup în fața noastră. Apoi trec din nou două sau trei zile sau nopți. Atunci, după aceste trei zile sau nopți, se întâmplă următorul lucru: Ceea ce am luat la început în lumea spirituală cu Eul și trupul nostru astral, ceea ce am adus după aceea înapoi, astfel încât trăiește și vibrează cu putere în trupul fizic, acel ceva vorbește – este ceea ce apare acum – și se află în spatele experiențelor ca destin care urzește. Experiențele nu sunt numai prezente, ci aceste experiențe sunt acum străbătute în întregime de ceea ce au provocat ele în viețile pământești anterioare, de ceea ce va acționa mai departe în viețile pământești următoare. Așa cum avem prezentă, în spatele nostru, sub forma unei imagini-umbră, amintirea, cel care posedă știința inițiatică are prezente în fața sa experiențele, astfel încât experiențele se află în mod nemijlocit în fața sa. Dar ele devin transparente ca sticla, și în spatele lor, ca o puternică amintire cosmică, se află karma în devenire, amintirea obiectivă. Atunci percepem că omul nu numai că poartă în sine amintirile estompate pe care le are în viața pământească, ci percepem cum în jurul omului este gravată, în eterul cosmic, în cronica Akasha, karma sa. În interiorul omului se află amintirea estompată; în afară este prezentă amintirea cosmică a destinului care traversează viețile pământești, deși el rămâne inconștient pentru conștiența obișnuită.
Putem reprezenta în mod schematic (vezi desenul) periplul nostru prin lume, desenându-l astfel. Mergem pe solul pământesc, purtăm în noi amintirile cu caracter de umbră. Dacă ne-am reprezenta un om și aceste amintiri estompate prezente în el, ar trebui să ni le reprezentăm ca pe un mic nor în regiunea capului – acolo unde capul intră treptat în trup –, un nor care devine tot mai estompat, pe măsură ce se apropie de trup. Mergând astfel prin lume, omul este învăluit ca de o ceață eterică în care sunt înscrise toate experiențele, dar și tot ceea ce este gravat în el din viața pământească precedentă. Noi avem o amintire interioară, și avem amintirea cosmică în afara noastră. Orice om este învăluit de această aură. Nu numai viața pământească actuală este înscrisă în noi sub formă de amintiri, ci în jurul nostru sunt gravate viețile pământești ale omului. Nu este întotdeauna ușor să descifrăm această amintire, dar ea este prezentă. Descifrarea este dificilă, și acele cazuri despre care v-am vorbit în aceste ultime zile nu au fost ușor de adus la lumina cunoașterii. Dar totul este prezent. Omul nu are numai o memorie în el însuși, omul are, de asemenea, o memorie aurică de jur împrejurul său. Nu este posibil să aducem ceva la lumină într-o singură clipă – aici, unde ne apropiem de ceea ce am trăit în viața pământească – din această memorie. Această memorie are nevoie de mai multe zile. Aici trebuie să colaboreze trezirea și adormirea, așa cum am descris. Nu putem spune niciodată că aici este prezentă o experiență, de care trebuie să ne amintim, așa cum a luat ea formă pe baza vieților pământești anterioare. Trebuie să observăm această experiență în mod clar, sub formă imaginativă, pătrunzând-o cu Inspirația, apoi trebuie să așteptăm până ce ni se dezvăluie. Față de lumea spirituală nu avem voie niciodată să facem speculații, să născocim ceva, când facem cercetări, ci trebuie numai să facem pregătirile pentru ca să ni se poată revela ceva din lumea spirituală. Cel care crede că poate constrânge lumea spirituală să-i reveleze un lucru sau altul, acela se înșeală cu totul, el nu va reuși să obțină astfel decât lucruri eronate. Trebuie să ne pregătim pentru a primi ceea ce putem spera să ni se reveleze, mai mult sau mai puțin plin de har, din lumea spirituală.
Vedeți dumneavoastră, acesta este drumul cunoașterii care poate dezvălui karma, cu ajutorul științei inițiatice. Prin acest drum este dezvăluit faptul că orice om poartă în jurul său karma ca pe un fel de aură. Dar despre ceea ce omul poartă astfel asupra lui însuși putem dobândi o presimțire pe această cale a recunoștinței în viață pe care am descris-o. Putem avea o presimțire a acestei mantii karmic-aurice în care suntem învăluiți. Numai că aceasta nu poate apărea în câteva zile, ca în cazul cunoașterii inițiatice, ci se va instaura printr-o observare de sine intimă, care se face încetul cu încetul, îndreptându-ne privirea adesea asupra evenimentelor situate departe în trecut. Dar când un anumit eveniment din trecut al vieții noastre pământești s-a maturizat îndeajuns pentru a fi judecat de noi în așa fel încât să vedem manifestându-se în el puterile pregătitoare din vieți pământești anterioare, atunci avem, desigur, o presimțire. Numai că, din păcate, astăzi, în viața sufletului uman apare destul de rar ceea ce poate fora atât de adânc în propriul suflet încât să ajungă până la această percepere a propriei trăiri la care putem ajunge numai cu acest sentiment de recunoștință. Astăzi, oamenii abordează viața în mod mult prea superficial. Și trec prin viață ca o furtună, nu se opresc pentru a simți în liniște diferitele trăiri. În această privință, lucrurile stau în acest fel: Când am crescut cu un anumit sentiment al semnificației cosmice a vieții umane, atunci ni s-ar putea părea ciudat, uneori, în epoca noastră, să vedem cât de puțin sunt oamenii de fapt, în realitate, ceea ce reprezintă ei, să vedem cu ce putere sunt luați adesea, pur și simplu de viață, fără a se situa în această viață ca individualități puternice.
Aș vrea să fac și aici o legătură cu niște cazuri individuale concrete. Vedeți dumneavoastră, odată în viață m-a surprins un profesor de istorie [Nota 65], un bărbat foarte inteligent, care și elevilor săi le făcea impresia de a fi un bărbat foarte inteligent, care, s-ar putea spune, atunci când voia, expunea istoria în fața elevilor săi cu un anumit entuziasm interior care se vădea în accentele discursurilor sale, astfel încât, tocmai la momentul potrivit, își putea entuziasma elevii. Era ceva ciudat cu acest profesor de istorie. Eu vedeam cum el putea, într-adevăr, la început, să dezvolte acest entuziasm la elevii săi. Apoi, viața a pus stăpânire pe el, acolo unde se găsea; a devenit neglijent, nu mai venea cu același entuziasm pe care îl manifestase înainte în expunerile sale. A început să citească din niște cărți pe care credea că elevii săi nu le cunosc și nici nu pot să ajungă la ele. Dar, într-o zi, unul din elevi a început să caute și a găsit în ce carte se găsea ceea ce citise profesorul. Atunci, toți elevii au cumpărat cartea, și i-au învățat conținutul pe dinafară, și au devenit „elevi excelenți”. În cele din urmă, profesorul a devenit atât de superficial, încât nu mai era deloc atent la ceea ce expunea elevilor săi în clasă. Această transformare s-a produs într-un timp relativ scurt, și nu putea decât să te mire să vezi cât de puțin atent era la ceea ce făcea, după ce cu foarte puțin timp în urmă putuse să trezească entuziasmul. Au mai trecut câțiva ani, și acest profesor de istorie, despre care auzisem numeroși elevi spunând, cu entuziasmul specific tinereții: Iată un bărbat care adoră istoria, la el se poate învăța ceva! – acest om a sfârșit într-un mod absolut ciudat, în decăderea cea mai trivială. În puțini ani, el a decăzut atât de mult într-o viață trivială, încât a trebuit să meargă să locuiască în afara orașului în care fusese profesor, căci era atât de puțin stimat încât el nu mai putea locui în oraș.
O asemenea întorsătură de destin poate apărea, totuși, ca o mare enigmă, și în fața unor asemenea întorsături de destin, când concepem viața destul de profund, încep să se pună problemele karmei. Căci numeroși alți oameni – cum să spun – continuă să-și ducă viața rămânând așa cum sunt, și fără să treacă prin răsturnări tot atât de radicale. Când trăim în sânul unei cunoașteri reale a spiritului, asemenea destine cum este acela pe care tocmai vi l-am relatat devin mari probleme. Pe de o parte, suntem conduși prin cunoașterea spirituală spre niște mari probleme, care ieri ni l-au indicat, la capătul unui șir de încarnări, pe Woodrow Wilson, dar, pe de altă parte, suntem conduși de gândire spre marile probleme de destin ale omului și în cadrul vieții care se desfășoară în mod nemijlocit în jurul nostru. Când considerăm asemenea lucruri cu o privire absolut imparțială, atunci descoperim că așa ceva nu poate veni din existența actuală! Și mai pot exista nenumărate alte cazuri, în cursul unei vieți pământești, care nu trec printr-o asemenea întorsătură de destin; atunci trebuie să depunem toate eforturile în cercetare în năzuința de a înțelege asemenea probleme de destin. Și atunci vin să se adauge și alte cazuri. Vă voi da încă un exemplu. Tocmai aceste exemple mi-au apărut întotdeauna – pentru a da concepției mele despre karmă coloratura necesară – a-mi fi fost scoase în cale de propria mea karmă.
Făcusem cunoștință personal cu o altă personalitate, tot un profesor. Acesta era încă și mai stimat decât celălalt, era extraordinar de stimat de elevi. Elevii și-l imaginau astfel: Acesta este cel mai mare înțelept care există în prezent în lume. – O asemenea impresie făcea el asupra elevilor săi – nu asupra tuturor, de exemplu, nu asupra mea, dar aceasta este o chestiune personală care nu e caracteristică –, dar asupra multor elevi făcea această impresie extraordinară. Dar s-a întâmplat ceva absolut ciudat. În timp ce s-ar fi putut crede, din felul în care era întemeiată legătura acestui domn cu elevii săi – că era antrenat cu tot entuziasmul, cu fiecare fibră a sufletului său, astfel încât aparent predarea la catedră era ceva care îl satisfăcea –, s-a descoperit dintr-o dată că el era extraordinar de fericit să nu mai predea, fiind numit director [Nota 66] la o școală mult mai neînsemnată decât acea la care predase mai înainte. Era mulțumit să poată îndeplini munca de director, care era mult mai banală decât predarea propriu-zisă. Și lucrul cel mai surprinzător era faptul că același om care putea vorbi cu entuziasm despre Homer și Eschil, care explica elevilor săi geografia într-un mod minunat, acest om, în cele din urmă, s-a angajat în politica de partid cea mai banală. Absolut de neînțeles!
Eu vorbesc despre aceste lucruri numai ca exemplu, căci aș mai putea adăuga nenumărate altele celor două pe care le-am menționat. Este vorba de niște personalități din epoca actuală aparținând unor cercuri largi în cazul cărora avem propriu-zis sentimentul că ele au fost puțin atinse de viață în Eul lor. Sunt personalități puțin atinse de viață din punct de vedere individual, viața le-a cuprins din exterior. Dacă viața le cuprinde când se află încă în preajma examenelor, în preajma formării lor universitare, când sunt auditori entuziaști, atunci se vor situa în viață cu entuziasm. Dacă viața le cuprinde mai mult cu lucruri banale, ele se adaptează la acestea și sunt satisfăcute și așa; nimic nu le cuprinde în profunzime. Dacă lucrurile s-ar petrece în funcție de inteligență, de rațiune – ei bine, câți oameni nu ar fi astăzi antroposofi! Căci milioane și milioane de oameni sunt astăzi destul de inteligenți pentru a înțelege antroposofia. Ceea ce îi împiedică pe oameni în timpul nostru să se apropie de antroposofie este următorul lucru: ei iau viața, cu sufletul lor, în mod superficial, sufletul nu se apropie deloc de viață, ei lasă ca viața, cu profunzimile, cu aspectele ei superficiale, cu banalitățile ei, să treacă pe lângă ei. Se poate întâmpla ca într-o viață, ca și în alta, cineva să poată fi o vreme un mic reformator de școală, și după aceea să stea toată ziua la cafenea și să joace biliard, și să facă asta întreaga zi, fără întrerupere. Asemenea lucruri se întâmplă în viața noastră.
Vedeți dumneavoastră, acum apare marea întrebare: Cum de se întâmplă așa ceva? Pentru numeroase suflete, se arată în ce fel ciudat s-a întâmplat acest lucru. O serie întreagă de asemenea personalități cum sunt cele pe care le-am descris în cele două exemple menționate ne conduc în trecut în primele secole ale creștinismului, când ele și-au avut existența pământească anterioară determinantă, în secolele în care creștinismul luase, în sud și, întru câtva, și în centrul Europei, forma pe care a păstrat-o adesea mai târziu; era epoca în care se stinsese acea înțelepciune a Misteriilor despre care am arătat în cartea mea „Creștinismul ca fapt mistic”; creștinismul a luat naștere din această înțelepciune care avea trăirea cosmică a lui Christos, cunoașterea despre Christos care a venit din Soare, care este un domeniu spiritual în Cosmos, cunoașterea faptului că El a venit pe Pământ pentru a fi ceea ce a devenit pentru Pământ. Această cunoaștere care se extinde de la Pământ până la spiritualitatea cosmică, această cunoaștere exista la creștinii care erau niște personalități determinante în primele secole; ea s-a stins în al patrulea, al cincilea, al șaselea, al șaptelea secol al erei creștine. Ea s-a stins în așa măsură, încât astăzi s-a ajuns – dar acest fenomen începuse deja pe atunci –, s-a ajuns ca cel mai mare reproș care i se face antroposofiei, în legătură cu înțelegerea sa pentru Christos, să constea în faptul că ea îl înțelege pe Christos drept Ființă Cosmică, drept Ființă Solară. Vedeți aceasta pretutindeni la adversarii noștri: este considerată o mare vină a antroposofiei faptul că ea are o concepție cosmologică despre Christos. Se spune: Aceasta este o reînviere a creștinismului gnostic de odinioară. – Dar oamenii nu știu deloc ce este creștinismul gnostic. Căci, în afară de câteva lucrări, puține, din care se poate scoate ceva, ca Pistis Sophia, gnoza nu a fost cunoscută de generațiile următoare decât din scrierile adversarilor ei. De fapt, nu o cunoaștem deloc. O cunoaștem numai din scrierile adversarilor ei. Reflectați puțin la această problemă: Dacă din antroposofie nu ar rămâne nimic altceva decât cărțile adversarilor mei de astăzi, dacă totul ar fi distrus, în afară de aceste cărți ale adversarilor mei, cum ar vorbi generațiile viitoare despre antroposofie! – Asta ar vrea să facă mulți oameni, și mulți critici: să trateze cărțile antroposofice, care, desigur, sunt numeroase, așa cum s-a făcut cu scrierile gnostice. Atunci nu ar mai exista decât scrierile adversarilor; acesta ar fi primul lucru care s-ar vedea: cărțile adversarilor. În ceea ce privește gnoza, oamenii nu au putut găsi nimic altceva prin cercetare exterioară decât cărțile adversarilor. Fraza: „Aceasta este reînvierea vechii gnoze” este un simplu nonsens. Căci nimeni nu poate spune așa ceva dacă nu cunoaște gnoza din scrierile ei și acestea au dispărut! Din niște scrieri care, în majoritate, au fost scrise de adversari, ea nu poate fi cunoscută; dar altceva nu a fost transmis generațiilor următoare. În orice caz, asta ne arată, de asemenea, că suntem acuzați de cea mai mare vină atunci când facem o legătură între Christos și spiritul Cosmosului. Pentru o adevărată înțelegere a Evangheliilor, fiecare pagină, fiecare frază face o trimitere la elementul cosmic din Christos. Dar acesta, încetul cu încetul, a fost eliminat. Și în epoca în care acest element a fost eliminat în cea mai mare măsură s-au încarnat majoritatea oamenilor care, atunci când revin astăzi, nu pot găsi legătura cu viața fiindcă în încarnările lor anterioare, în care deveniseră deja ageri și inteligenți, le era imposibil să cunoască, prin cultura din epoca lor, legătura Pământului cu viața spirituală din Cosmos. Deoarece își parcurgeau viața poticnindu-se, într-un fel, ca și cum Pământul ar fi fost cu totul redus numai la el însuși și afară nu ar mai fi fost nimic altceva de văzut decât stele fizice, ei revin parcă poticnindu-se, în noua lor încarnare, în contact cu viața reală care acționează asupra lor.
În acest fel ne îndreptăm privirea asupra destinului oamenilor. Vedem cum cultura din acea epocă a exercitat această influență asupra unui număr foarte mare de oameni, cum ea i-a făcut superficiali și cum ei apar deja în această viață cu o tendință spre superficialitate, așa cum v-am descris. Căci aceasta este senzația pe care o aveți în fața acestor oameni, care, cândva, într-o încarnare anterioară, au pierdut legătura cu puterile spirituală din Cosmos: acești oameni nu pot găsi, în încarnarea următoare, și pentru care respectiva încarnare era determinantă, legătura cu viața pământească. Dar toate gândurile legate de Cosmos nu trebuie să aducă în viața noastră numai considerații, ci voință, fapte. Și totuși, trebuie să reflectăm la ce se va întâmpla în viitor dacă la neînțelegerea spiritului din Cosmos se mai adaugă și neînțelegerea vieții pământești, trecerea prin aspectele banale ale vieții în același fel ca și prin aspectele profunde ale vieții? – Aici studiul karmei devine cu adevărat ceva grav. El nu poate trăi printre noi decât în acest mod grav.
Am dorit să vă ofer astăzi un studiu al karmei mai mult din direcția simțirii.
