Omul își datorează în parte viața sa pământească prezentă – noi știm, desigur, că el trece prin vieți pământești succesive – lumii exterioare, și anume lumii exterioare în sensul larg al cuvântului; nu numai celor ce-l înconjoară în mod nemijlocit pe Pământ în diferitele regnuri ale naturii, ci și celor ce-i parvin din astre, din depărtările Cosmosului. Dar aceasta nu este decât o parte a lumii căreia omul îi datorează viața sa prezentă; el o mai datorează, înainte de toate, și unei alte părți, ale cărei rezultate le aduce cu sine în această viață pământească numai pe cale lăuntrică; el datorează această viață pământească prezentă vieților sale pământești anterioare. Așa cum știți din literatura antroposofică, noi distingem în om, în primă instanță, patru elemente constitutive. De fiecare dată când omul adoarme, el se separă de trupul său fizic și de trupul său eteric; el se separă de trupurile sale fizic și eteric cu trupul său astral și cu Eul său. Numai trupul nostru fizic și trupul nostru eteric își datorează întreaga lor entitate lumii exterioare, care este vizibilă – sau și invizibilă, ca lume eterică – în jurul nostru. În schimb, ceea ce omul poartă în sine, în trupul său astral și în Eul său, o datorează, propriu-zis, în prezenta existență pământească, trecutului, o datorează experiențelor pe care le-a făcut cu lumea în viețile anterioare.
Dar în lumea fizică exterioară există două porți – să începem astăzi cu aceste considerații cosmice, pentru ca apoi să încheiem cu alte considerații, referitoare la om –, există, spuneam, în lumea fizică două porți prin care viața umană în totalitatea ei poate străbate dincolo de această lume fizică. Pentru noi, locuitorii Pământului, aceste două porți sunt, pe de o parte, Luna, pe de altă parte, Soarele.
Vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, știința exterioară din zilele noastre nu știe cu adevărat decât foarte puține lucruri despre corpurile cerești extrapământești. Ea cunoaște elementul fizic, care poate fi determinat prin calcule sau poate fi observat cu ajutorul instrumentelor. Imaginați-vă însă, de exemplu, ce ar ști un locuitor de pe Marte despre Pământ, dacă el și-ar fi dobândit cunoștințele despre Pământ în același fel în care și-au dobândit oamenii de pe Pământ cunoștințele lor despre Marte sau chiar despre alte astre. El nu ar ști despre Pământ decât atât: acesta este un corp licărind slab ce reflectă în spațiul cosmic lumina Soarelui. El ar construi poate tot felul de ipoteze cu privire la prezența sau absența ființelor de pe Pământ – exact așa cum face omul pentru Marte, și așa mai departe. Dar locuitorul de pe Pământ știe, bineînțeles, de pe Pământul însuși, că îl locuiește împreună cu ființe care sunt semenii săi, cu ființe care aparțin altor regnuri. Dar cel care își poate obține cunoștințele contemplând destinele spirituale lăuntrice ale oamenilor pământești, va ajunge să-și cucerească, pe baza substraturilor spirituale, o cunoaștere mai profundă a ceea ce înseamnă propriu-zis celelalte corpuri cerești, Luna și Soarele, de exemplu, în sânul lumii.
Să evocăm în fața sufletului nostru ceea ce se poate spune în sensul acestei semnificații fizic-sufletesc-spirituale despre existența lunară. Aici trebuie să vă amintesc multe lucruri pe care le puteți citi în cartea mea Știința ocultă și în diferite cicluri de conferințe care sunt tipărite. Știm din aceste surse că existența lunară a fost odinioară unită cu existența Pământului. Chiar și știința exterioară admite astăzi, cel puțin prin reprezentanții săi cei mai importanți, faptul că întregul corp cosmic fizic format de Lună s-a separat cândva de Pământ și și-a ales în spațiul cosmic un așa-numit loc propriu.
Dar știința spirituală ne arată că nu numai Luna fizică s-a separat de Pământ, ci ea ne arată că o dată cu Luna s-au separat niște entități care au locuit odinioară împreună cu omul pe Pământ și care erau, firește, de natură mult mai spirituală decât omul care trăiește în corpul său fizic, dar care aveau totuși o legătură intensă cu omul, deși într-un mod diferit față de ceea ce este astăzi legătura între oameni.
Cel care studiază trecutul Pământului, deși poate la început numai din punct de vedere exterior, cu roadele pe care le-a adus el pentru spirit, acela simte, când privește în urmă la diferitele civilizații, o mare venerație în fața civilizațiilor care au existat pe Pământ. Desigur, strămoșii noștri, adică noi înșine în vieți pământești anterioare, nu erau tot atât de inteligenți, în sensul modern al cuvântului, cum ne apărem noi nouă înșine. Dar acești strămoși știau mai multe decât noi. Însă cunoașterea nu se obținea prin inteligență. Inteligența provine de la intelect și intelectul nu este decât una dintre facultățile omului, chiar dacă în prezent ea este, dintre toate facultățile, cea pe care știința o prețuiește cel mai mult. Dar, în cele din urmă, când privim astăzi lumea așa cum a evoluat ea din punct de vedere moral, social, mai ales în binecuvântatul secol 20, nu e cazul să fim deosebit de mândri de cultura noastră bazată pe intelect. Această cultură bazată pe intelect nu a apărut decât în decursul timpului. Și, cum spuneam, când, urmărind istoria exterioară, ne întoarcem în urmă în timp și percepem ceea ce provine, să spunem, de exemplu din vechiul Orient, ne putem simți cuprinși de o mare venerație. Am putea da ca exemplu multe creații ale așa-numitelor popoare sălbatice; dar să rămânem în această privință la ceea ce au creat Orientul hindus, Orientul persan, să vedem ce lucruri minunate se află aici în spatele acestor creații, în vechile poeme, în poemul Vedelor [Nota 1], în vechea filosofie, în filosofia Vedanta [Nota 2], în filosofia Yoga. Dacă lăsăm toate acestea să acționeze asupra noastră nu numai în mod superficial, ci dacă le lăsăm să acționeze asupra noastră cu întreaga profunzime care este ascunsă în ele, atunci simțim o venerație din ce în ce mai mare față de ceea ce au creat vremurile trecute, nu pe calea inteligenței obișnuite, ci, cu siguranță, pe o altă cale. Totuși, vremurile trecute au creat toate acestea.
Știința spirituală ne arată că ceea ce a fost păstrat ca documente exterioare constituie propriu-zis doar vestigiile unei minunate înțelepciuni originare a omenirii, care, firește, s-a manifestat mult mai mult prin intermediul poeziei, al artei, decât știința din zilele noastre, dar care era totuși o minunată înțelepciune originară a omenirii. Oamenii primiseră această înțelepciune originară prin intermediul unor ființe care se aflau la un nivel mult mai înalt față de nivelul propriei noastre evoluții umane de pe Pământ. Gândirea pe baza inteligenței se realizează prin intermediul corpului fizic. Aceste entități nu aveau un corp fizic; de aceea, ele au transmis omenirii știința lor originară mai curând pe calea poeziei și a artei.
Dar aceste entități nu au rămas pe Pământ, ci locuiesc, în realitate, în majoritatea lor, pe corpul cosmic al Lunii. Ceea ce poate cunoaște știința actuală nu este decât aspectul exterior al Lunii. Luna este purtătoarea înaltelor entități spirituale care au avut odinioară misiunea de a-i inspira omenirii pământești această înțelepciune originară, care apoi s-au retras și au trebuit, într-un fel, să întemeieze această colonie lunară în Univers. Așadar ceea ce trebuie să spun deja despre aceste entități, care astăzi sunt propriu-zis locuitorii Lunii, este faptul că propriul nostru trecut uman este legat de aceste entități. În viețile pământești anterioare noi am fost tovarășii pământești ai acestor entități. Și legătura noastră cu ele se arată îndată ce reușim să privim dincolo de ceea ce îi poate da omului cunoașterea exterioară și viața exterioară. Căci atunci când observăm tot ceea ce este determinant în noi, dar care nu depinde de inteligența noastră, ci este oarecum legat de ființa noastră umană cea mai profundă, aflată dincolo de inteligență, atunci constatăm că aceste entități lunare sunt legate și astăzi de existența noastră lăuntrică, deși ele nu-și mai au reședința pe Pământ. Căci înainte de a coborî pe Pământ, înainte de a primi de la strămoșii noștri un corp fizic, noi ne aflam sau ne aflăm într-o lume spirituală unde se desfășoară existența noastră prepământească. În sânul acestei existențe prepământești noi mai avem încă și astăzi mult de-a face cu acești vechi tovarăși ai existenței noastre de pe Pământ. Ca să spunem așa, noi coborâm din lumile spirituale în existența pământească trecând prin sfera Lunii, traversând existența lunară. Și așa cum odinioară pe Pământ aceste entități lunare erau profund determinante pentru noi, oamenii, ele sunt și astăzi determinante pentru oamenii de pe Pământ prin faptul că imprimă trupului astral și Eului omului ceea ce se transmite apoi trupului fizic când el devine un om pământesc.
Nu-i așa, noi nu putem hotărî să fim un talent, nici să fim un geniu. Nu putem hotărî de la început să fim o ființă bună. Totuși, există talente, există genii, există oameni care sunt buni din naștere. Aici este ceva pe care nu-l poate realiza inteligența, ceva ce este legat de ființa lăuntrică profundă a omului, și din care el aduce cu sine prin naștere o bună parte, când trece din existența prepământească în existența pământească. A întipări Eului și trupului astral ceea ce apoi țâșnește, ca să spunem așa, din sângele nostru, din nervii noștri, ca talent, ca aptitudini, ca voință orientată spre bine sau spre rău, aceasta este misiunea ființelor lunare când omul trece în existența prepământească prin sfera Lunii. Luna acționează și își exercită influența asupra a ceea ce se află mai adânc în om, asupra a ceea ce urzește și trăiește sub nivelul conștienței nu numai când îndrăgostiții, plimbându-se pe clar de lună, se cufundă în starea poetică bine cunoscută, ci ea este activă de asemenea în tot ceea ce urcă la suprafață din profunzimile omului și face, în realitate, din el, sub nivelul la care se situează inteligența sa, ceea ce este el, propriu-zis, în viața pământească. Și aceste ființe lunare sunt și astăzi legate de trecutul nostru în așa fel încât ele sunt cele care, în timpul existenței prepământești, ne modelează, ca să spunem așa, în funcție de viețile noastre pământești anterioare, pentru ca să putem apărea în existența pământească drept acest om precis determinat.
Dacă privim, așadar, în urmă la viața noastră, acolo unde, ca să spunem așa, viața noastră părăsește domeniul pământesc, pătrunzând în domeniul spiritual propriu-zis, în acel domeniu spiritual din care noi suntem apoi determinați în ceea ce privește cele mai intime facultăți ale noastre, temperamentul nostru și chiar natura cea mai intimă a caracterului nostru, dacă privim în urmă, găsim în Lună una din porțile care ne conduc din lumea fizică în lumea spirituală. Aceasta este poarta prin care pătrunde trecutul în viața noastră umană, și aceasta este poarta care ne conferă propriu-zis individualitatea, care face ca noi să fim un anumit om individual.
Cealaltă poartă este Soarele. Dar Soarelui nu îi datorăm viața noastră individuală. Soarele nu numai că strălucește în același fel pentru cei buni și pentru cei răi, ci strălucește în același fel și pentru genii și pentru proști. Soarele nu cunoaște, în primă instanță, în ceea ce privește viața pământească, nimic din ceea ce este legat în mod direct de individualitate. Există numai un lucru ce ține de Soare și care este legat de individualitatea pământească. Și acest lucru nu a putut apărea decât pentru că, într-un moment precis determinat al evoluției pământești, o înaltă Entitate Solară, Christos, nu a mai rămas pe Soare, ci a coborât din Soare pe Pământ, a devenit om pământesc într-un trup uman și prin aceasta și-a unit propriul Său destin cosmic cu destinul pământesc al omenirii. Christos, devenind din ființă solară o ființă pământească, a avut acces la individualitățile umane izolate. Celelalte ființe solare, care au rămas pe Soare, nu au acces decât la omenire în general, și nu la individualități în mod izolat. Christos a păstrat din aceasta ceva, un lucru care este pentru omenirea noastră pământească o binecuvântare infinită: faptul că acțiunea Sa nu cunoaște nici o deosebire între oameni. Christos nu este Christosul unei națiuni sau al alteia, nici Christosul unei clase sociale sau al alteia, El este Christos pentru toți oamenii, fără deosebire de clasă, de rasă, de națiune, și așa mai departe. El nu este nici Christosul individualităților, atunci când, prin acțiunea Sa, El aduce în mod lăuntric ajutor în același fel și geniului, și săracului cu duhul. Impulsul lui Christos are acces la individualitatea omului, și tocmai el trebuie să acționeze în lăuntricul cel mai profund, dacă e ca acțiunea lui să fie în general eficientă în om. Puterile care trebuie să se deschidă față de Impulsul lui Christos nu sunt puterile inteligenței, ci puterile cele mai profunde ale sufletului și ale inimii; dar când acest impuls este primit, atunci el nu acționează în sens individual-uman, ci întru totul în sens general-uman. Această acțiune general-umană este proprie lui Christos, căci El este o ființă solară.
Dar, vedeți dumneavoastră, prin faptul că privim în urmă și în această retrospectivă ne simțim legați de existența lunară, noi știm că purtăm în noi ceva pe care nu-l datorăm prezentului, ceva care este propriu-zis un fragment nu numai al trecutului pământesc, ci chiar al trecutului cosmic. Noi, oamenii, unim în existența noastră pământească actuală acest fragment de trecut cu prezentul. De obicei, oamenii nu reflectează la tot ceea ce se află în acest trecut. Noi nu am fi mare lucru ca oameni dacă nu am avea în noi acest trecut. Ceea ce ne asimilăm în mod direct când coborâm din existența prepământească spre domeniul pământesc are de fapt chiar ceva automat, caracterul automat al trupului nostru fizic și al trupului nostru eteric. Ceea ce face ca noi să fim tocmai un anumit om este intim legat de trecutul nostru și, prin aceasta, de existența lunară. Dar, exact așa cum prin existența noastră lunară suntem legați de trecut, noi suntem legați de viitor prin existența noastră solară. Pentru Lună, ca să spunem așa, și mai ales în raport cu ființele care s-au retras pe Lună, noi am fost maturi în timpurile trecute; pentru Soare, care astăzi doar ne dă impulsul spre ceea ce este general-uman, nu vom fi maturi decât într-un viitor îndepărtat, când se va fi realizat o lungă evoluție. Astăzi, Soarele nu poate atinge decât latura noastră exterioară. El va putea atinge individualitatea noastră, ființa noastră lăuntrică, abia în timpurile viitoare. Noi vom fi maturi pentru existența solară abia atunci când Pământul nu va mai exista ca Pământ, când el va fi trecut printr-o cu totul altă metamorfoză. Omul este atât de mândru de inteligența sa; dar inteligența, așa cum este ea în epoca noastră, este un autentic produs al Pământului, căci ea este de fapt legată de creier, iar creierul este partea cea mai fizică din om, deși de obicei oamenii nu cred acest lucru.
Soarele ne smulge în permanență din această dependență de elementul pământesc, căci Soarele nu acționează de fapt asupra creierului nostru. Dacă Soarele ar acționa asupra creierului nostru, noi am scoate din creierul nostru gânduri mult mai inteligente. Soarele acționează propriu-zis asupra inimii noastre, dacă ne referim la elementul fizic. Și ceea ce radiază din inimă, dragii mei prieteni, este o acțiune a Soarelui. Creierul îi face pe oameni egoiști; inima îi eliberează de egoism, îi ridică până la elementul general-uman. Astfel încât, datorită Soarelui, noi suntem propriu-zis mai mult decât am putea fi prin noi înșine în existența pământească actuală. Aș vrea să spun numai aceasta: când găsim într-adevăr calea spre Christos, prin faptul că El este o ființă solară, El ne dă mai mult decât am putea fi noi astăzi ca oameni.
Soarele este cu adevărat pentru noi pe cer un fel de ființă a viitorului, în timp ce Luna este pentru noi pe cer o ființă a trecutului. El este cealaltă poartă care ne conduce în lumea spirituală, este poarta care se deschide spre viitor. Căci exact așa cum suntem, într-un fel, împinși să intrăm în existența pământească de ființele și forțele lunare, tot așa suntem împinși, pe de altă parte, să ieșim din existența pământească de forțele solare. Forțele solare sunt legate de ceea ce încă nu dominăm în noi înșine, de ceea ce, ca să spunem așa, ne-au dat Zeii ca să nu pierim în viața pământească, ci să ne depășim pe noi înșine. Astfel, Luna și Soarele sunt cu adevărat cele două porți care ne conduc din Univers în viața pământească și din această viață pământească în viața spirituală. Luna este locuită de niște entități cu care eram uniți odinioară în felul descris. Soarele este locuit de niște entități cu care – cu excepția lui Christos – nu vom fi uniți decât în viitorul existenței noastre cosmice. Christos ne va conduce spre tovarășii Săi de odinioară din Soare. Dar cu siguranță, aceasta este pentru om lumea viitorului.
Și ceea ce acționează din Soare ca lume a viitorului, pornind din spiritual, este tot atât de activ asupra trupului nostru fizic și asupra trupului nostru eteric ca și ceea ce acționează din spiritual venind din Lună. Să observăm, de exemplu, temperamentul nostru. În temperamentul nostru există, firește, niște puteri care intervin pe deplin în trupul nostru fizic, dar mai ales în trupul nostru eteric: Acest lucru este reglat în noi prin interacțiunea Soarelui și a Lunii. Cel al cărui temperament are o puternică amprentă melancolică este puternic influențat de elementul lunar. Cel al cărui temperament manifestă o trăsătură sanguinică accentuată este puternic influențat de elementul solar. Cel în ființa căruia elementul lunar și elementul solar se echilibrează, se neutralizează, devine un flegmatic. Acolo unde fizicul intervine în noi și transpare în plan sufletesc, ca în temperament, acolo se manifestă în întreaga ființă pe care o purtăm în noi, ca oameni, elementul solar și elementul lunar. Dar omul nu vede acest element solar-lunar, în primă instanță, decât acolo unde îi apare sub forma sa exterioară, acolo unde Luna i se anunță, ca să spunem așa, prin discul exterior pe care ea i-l arată și, la fel, și Soarele. Există totuși niște efecte care merg mult dincolo de acest aspect; și trebuie să vorbim neapărat de un element spiritual al Lunii și al Soarelui. Acesta este un lucru pe care noi, de fapt, îl putem înțelege ușor.
Pentru a vă clarifica acest lucru, nu aveți decât să luați în considerare mai întâi un trup uman. Acest trup uman nu mai conține astăzi în sine aceleași substanțe ca acum zece ani. Dumneavoastră expulzați în permanență substanțele fizice exterioare și le înlocuiți cu altele noi. Ceea ce rămâne, este forma spirituală, configurația omului: acestea sunt puterile lăuntrice. Dacă dumneavoastră erați așezați aici acum zece ani – carnea și sângele pe care le purtați atunci în dumneavoastră ca substanțe materiale nu mai sunt acum prezente în acest loc: elementul fizic este antrenat într-un curent continuu mergând din interior spre exterior, el este eliminat în permanență. Nu ne gândim întotdeauna la acest aspect, totuși el este cunoscut astăzi, cel puțin în ceea ce privește Pământul. Dar nu se știe că aceasta se întâmplă și în Univers, căci oamenii gândesc: Luna care strălucește astăzi este aceeași Lună a cărei licărire strălucea și pentru Cezar sau pentru Alcibiade sau pentru Buddha. Din punct de vedere spiritual, da, dar nu în ceea ce privește materia fizică! Și, în legătură cu Soarele, fizicienii, astrofizicienii calculează când se va pulveriza Soarele în spațiul cosmic. Ei știu, în orice caz, că el se va preface în praf, dar ei calculează termenul în milioane de ani. S-ar ajunge la aceleași lucruri dacă s-ar face asemenea calcule și pentru om. Aceste calcule sunt absolut corecte, nu este nimic de obiectat – atâta doar că ele nu sunt adevărate. Ele sunt absolut corecte, dar după cum urmează: Dacă examinați astăzi o inimă umană, apoi după cinci zile, apoi după încă cinci zile, atunci, bazându-vă pe micile modificări observate, puteți calcula cum era această inimă cu trei sute de ani în urmă, și cum va fi ea peste trei sute de ani. Dumneavoastră obțineți, bineînțeles, un număr când faceți astfel de calcule; numai că acum trei sute de ani inima nu exista și peste trei sute de ani ea nu va mai exista. Tot așa se poate calcula și în geologie aspectul pe care îl avea Pământul acum douăzeci de milioane de ani. Astfel oamenii fac acest calcul, și calculează și ce aspect va avea Pământul peste douăzeci de milioane de ani. Calculul este absolut corect; conform unui calcul absolut corect, Pământul a arătat așa cum s-a calculat, și va arăta, de asemenea, așa cum s-a calculat, după douăzeci de milioane de ani. Dar el nu a existat acum douăzeci de milioane de ani și nici nu va mai exista după douăzeci de milioane de ani! Calculele sunt absolut corecte, numai că nu sunt adevărate! Ei bine, în spațiul cosmic, nici măcar pentru intervalele de timp cele mai scurte, lucrurile nu stau altfel decât în cazul omului. Deși substanțele minerale durează în esență mai mult timp decât formele pe care le iau substanțele în corpurile vii, totuși și în cazul substanțele minerale fizicul pur, substanța fizică, este ceva efemer. Iar Luna care se află astăzi pe cer nu mai este, în compoziția sa fizică, aceeași Lună care strălucea deasupra lui Cezar, sau a lui Alcibiade, sau a împăratului Augustus; căci Luna și-a schimbat și ea materia cu alta, tot așa cum o face un corp fizic uman. Ceea ce se menține în exterior este și în acest caz spiritualul, exact așa cum, în cazul omului, ceea ce se menține de la naștere până la moarte este spiritualul, și nu materia fizică.
Astfel că noi privim de fapt lumea în mod just când o privim în așa fel încât spunem, cu privire la om: Ceea ce se menține între naștere și moarte este sufletul său. Ceea ce se menține afară, în corpurile cerești, sunt entitățile, iar ele formează o multitudine. În cazul omului este vorba de o unitate, de suflet; acolo, afară, este vorba de o multitudine. Iar când vorbim de Lună și de Soare, ar trebui de fapt să fim conștienți că, dacă vrem să spunem adevărul, atunci trebuie să vorbim de existența entităților care țin de Lună și a entităților care țin de Soare: entitățile care țin de Lună sunt cele care sunt legate de trecutul nostru; entitățile care țin de Soare sunt cele care sunt legate de viitorul nostru. Dar ele intervin cu acțiunea lor în existența noastră prezentă.
Și ceea ce produc ele în mod nemijlocit în om este ceea ce numim karma sa: ansamblul edificiului și evoluției destinului său. Destinul omului este determinat prin faptul că trecutul și viitorul se întrețes. Și în această urzire a destinului acționează puterile lunare și puterile solare, entitățile lunare și entitățile solare.
În realitate, ajungem la o bază reală care să ne permită să studiem karma umană, destinul uman, abia atunci când îl putem situa pe om în acest fel în ansamblul Universului.
Cu oricât de multă voință, nu putem face niciodată ca trecutul să fie altfel decât ceea ce a fost. De aceea forțele Lunii, prin faptul că acționează asupra ființei noastre, intervenind în noi, au ceva dintr-o necesitate imuabilă. Tot ceea ce ne vine de la Lună are acest caracter de necesitate imuabilă. Tot ceea ce ne vine de la Soare și indică spre viitor are ceva în care pot interveni voința noastră și libertatea noastră. Astfel încât am putea spune, de asemenea: Când omul va vedea iarăși cu adevărat în Cosmos un element divin, când nu va mai vorbi despre divinul din lume doar în general, într-un mod visător, confuz, ci atunci când va vorbi iarăși în mod exact despre divin, despre modul cum se manifestă acesta în diferitele părți ale Universului, în corpurile cerești, atunci va rezulta pentru om un limbaj special, aș putea spune, deci atunci când își va ridica privirea spre corpurile cerești printr-o adevărată cunoaștere, care vine din inimă.
Ce ar însemna dacă, atunci când un om ar sta în fața noastră cu mâinile sale, cu brațele sale, cu capul, cu pieptul, cu picioarele sale, ce ar înseamnă dacă, la întrebarea cu privire la degetele sale: „Ce este aceasta?” noi am răspunde: Este ceva omenesc! – cu privire la nasul său: Este ceva omenesc. – Dacă nu facem nici o distincție, ci le desemnăm pe toate cu termenul general de „omenesc”, începem, bineînțeles, să înotăm în nedeterminat. Exact așa înotăm în nedeterminat când nu facem altceva decât să ne fixăm privirea asupra Universului, asupra Soarelui, asupra Lunii și a stelelor, și vorbim numai despre un element divin general. Trebuie să ajungem din nou la o viziune exactă asupra divinului. Și ajungem la o viziune exactă asupra divinului atunci când, de exemplu, cunoaștem relația profundă a Lunii cu existența noastră trecută, și chiar cu trecutul întregului Pământ. Putem să ne înălțăm atunci ochii spre Lună și să spunem: Tu, fiică divin-cosmică a necesității, eu mă simt – când privesc în mine însumi toate cele asupra cărora nu pot exercita nici o voință –, eu mă simt intim unit cu tine, fiică divină a Cosmosului. În acest moment, cunoașterea noastră cu privire la Lună devine simțire. Căci tot ceea ce simțim că ne vine printr-o necesitate lăuntrică este pentru noi înrudit cu Luna.
Când simțim exact în același fel existența Soarelui, nu calculând sau observând cu ajutorul instrumentelor, atunci simțim această existență ca fiind înrudită cu tot ceea ce se poate înfăptui prin noi înșine în vederea viitorului. Și așa cum fiecare nouă dimineață cu existența ei solară ne cheamă să acționăm ca oameni, noaptea ne primește cu visele noastre, care ne arată ce am fost, ce trăiește și urzește în noi și este legat de noi ca trecut. Noaptea, în care stăpânește Luna, ne arată trecutul nostru; fiecare dimineață nouă cu razele ei de Soare indică spre ceea ce poate lua naștere din libertatea noastră. – În acest fel este legat elementul uman din noi de existența solară, de întreaga noastră existență universală, și, invocând Soarele, putem simți aceasta: O, tu, fiu cosmic al libertății, eu te simt înrudit cu mine, cu tot ceea ce dă propriei mele ființe libertatea și facultatea de decizie în vederea viitorului!
Cu asemenea sentimente am putea găsi din nou legătura cu înțelepciunea instinctivă a omenirii originare. Căci vom înțelege ceea ce radiază în mod minunat până la noi, sub o formă poetică, venind din civilizațiile străvechi, numai dacă mai simțim și astăzi în noi înșine cum, îndreptându-ne privirea spre Lună, privim spre necesitatea pe care o impune trecutul, și cum, îndreptându-ne privirea spre Soare, privim spre libertatea viitorului. Și în acest fel interacționează în destinul nostru, în urzirea sa, necesitatea și libertatea. În limbaj uman-pământesc, vorbim de necesitate și libertate. În limbaj cosmic-ceresc, vorbim de existența lunară și de existența solară.
Să căutăm acum elementul lunar și elementul solar în urzirea destinului nostru. Întâlnim în viață un om. De obicei, noi ne mulțumim cu faptul că l-am întâlnit pe acest om, căci nu observăm mare lucru în viață, noi luăm viața, în mare parte, fără a ne gândi la ea. Dar când îndreptăm o privire profundă asupra unei vieți umane individuale, observăm, atunci când doi oameni se întâlnesc, că drumurile lor au fost cu adevărat orientate într-un mod special. Doi oameni care, să spunem, se întâlnesc, unul la douăzeci și cinci de ani, celălalt la douăzeci de ani, pot să-și rememoreze ceea ce au trăit ei până în acest moment și le va apărea, într-adevăr, foarte clar că pe cel care are douăzeci de ani, venind dintr-un cu totul alt colț al lumii, toate faptele vieții l-au condus tocmai acolo unde l-a întâlnit pe celălalt om, care, tot așa, poate avea o perspectivă de ansamblu asupra celor douăzeci și cinci de ani ai săi, venind, la rândul său, dintr-un cu totul alt colț al lumii. Și câte lucruri în formarea destinului nu depind de faptul că niște oameni care își au punctul de plecare în două colțuri diferite ale lumii se întâlnesc apoi ca și cum ar fi fost conduși de o adevărată necesitate implacabilă care țintea peste tot spre acest punct unde se întâlnesc. Omul nu cuprinde absolut deloc cu privirea sufletului realitatea minunată care se poate dezvălui prin asemenea considerații! Când nu o considerăm în acest fel, viața umană apare săracă, și ea apare infinit de bogată când o considerăm în acest fel. Trebuie să observăm cum în fața unui om întâlnit în aparență absolut din întâmplare suntem nevoiți să ne spunem, după felul în care ne comportăm atunci față de el: L-am căutat, l-am căutat de când am intrat în existența pământească; am putea spune, de asemenea, și înainte de aceasta; dar nu vreau să mă ocup acum de acest aspect. E suficient să reflectăm că nu l-am fi întâlnit pe acest om dacă în viața pământească ce s-a scurs am fi făcut, într-un punct sau altul, doar un mic pas spre stânga sau spre dreapta, dacă nu ne-am fi dus acolo unde ne-am dus. Cum spuneam, nu ne oprim la aceste considerații; dar este un orgoliu nemaipomenit din partea omului să creadă că lucrul spre care el nu își îndreaptă atenția nici nu există. El totuși există! Să începem numai să-l observăm și atunci el chiar ni se dezvăluie. Există o deosebire foarte importantă între a observa ce s-a întâmplat înainte ca doi oameni să se întâlnească și a observa ce se întâmplă începând din momentul în care ei se întâlnesc. Căci înainte de a se fi întâlnit, înainte de a se fi întâlnit în cursul vieții pământești, ei acționau unul asupra celuilalt, dar fără a ști ceva unul despre celălalt. După aceea, după ce s au întâlnit, ei acționează unul asupra celuilalt cunoscându-se. Dar aici începe acum iarăși ceva extraordinar de important.
Bineînțeles, noi întâlnim de asemenea în viață mulți oameni spre care, ca să spunem așa, nu suntem conduși. Nu vreau să spun că întâlnim în viață mulți oameni despre care ne spunem că ar fi fost mai bine să nu-i fi întâlnit; nu vreau să spun asta. Dar întâlnim foarte mulți oameni despre care nu ne putem spune ceea ce tocmai am explicat, și anume că am fost conduși în mod indiscutabil spre ei.
Dacă privim în ansamblu tot ceea ce am spus adineaori în lumina științei spirituale, vedem că tot ceea ce se întâmplă între doi oameni înainte ca ei să fi făcut cunoștință în cursul vieții este determinat de elementul lunar, și că tot ceea ce se întâmplă între ei după ce au făcut cunoștință este determinat de elementul solar. De aceea, tot ceea ce se întâmplă înainte ca ei să se cunoască nu poate fi văzut decât în lumina unei necesități implacabile; iar ceea ce se întâmplă după ce s-au cunoscut, în lumina libertății, în lumina unui comportament liber. Lucrurile stau într-adevăr în așa fel încât atunci când facem cunoștință cu un om, sufletul nostru, în zona subconștientului, privește în urmă și înainte: În urmă, în direcția Lunii spirituale, înainte, în direcția Soarelui spiritual. Și de aceasta este legat felul în care se țese, de fapt, karma noastră, destinul nostru.
Astăzi doar foarte puțini oameni sunt înzestrați cu facultăți care le permit să simtă asemenea lucruri. Dar tocmai din cauza aceasta fermentează atâtea lucruri în epoca noastră, pentru că facultățile care îi permit omului să simtă asemenea lucruri încep să se dezvolte. Ele sunt deja prezente la mulți oameni, dar acești oameni nu știu nimic despre ele. Ei cred că ceea ce simt ține de cu totul altceva. În realitate, aceste facultăți ale simțirii vor să se manifeste în oameni, vor să se manifeste în așa fel încât ei să observe, când fac cunoștință cu cineva, cât datorează ei necesității implacabile a elementului lunar, și cât le va reveni în lumina Soarelui luminos, în lumina libertății. A simți în acest fel destinul, acesta este chiar destinul cosmic al omenirii din prezent până în viitor! Căci atunci când întâlnim un om putem distinge două feluri de comportament al nostru. Pe unul îl apreciem în așa fel încât tot ceea ce se manifestă în interiorul nostru în legătură cu el provine din voință; pe un altul îl apreciem în așa fel încât judecata care ia naștere în noi se bazează, mai mult sau mai puțin, pe rațiune sau pe simțul estetic.
Gândiți-vă puțin la diferențierile subtile care apar în cunoașterea omului în funcție de aceste lucruri, și care se manifestă încă din tinerețe, încă din copilărie: Pe un om poate îl iubim, pe altul poate îl urâm. Dacă lucrurile nu ajung la o asemenea intensitate, avem pentru el simpatie sau antipatie; dar lucrurile nu merg în profunzime, noi trecem pe lângă el și îl lăsăm să treacă pe lângă noi.
Nu poate fi negat faptul că, trebuie să o spunem, percepem majoritatea profesorilor pe care i-am avut la școală în acest fel: noi trecem pe lângă ei, ei trec pe lângă noi. Este o fericire pentru un om să facă odată o experiență de alt gen.
Dar există o altă relație, deja din copilărie. Există acea relație care ne cuprinde lăuntric, atunci când spunem: Acest om face ceva, și trebuie să fac și eu acest lucru! Atunci noi nu îl apreciem pe acest om în așa fel încât nu putem face altceva decât să-l lăsăm să treacă pe lângă noi. Prin legătura dintre el și noi, acest lucru se face ca de la sine, noi îl alegem ca erou, ca eroul pe urmele căruia urcăm din greu drumurile care conduc spre Olimp. Într-un cuvânt, există oameni care nu acționează decât asupra rațiunii, asupra simpatiei și antipatiei legate de rațiune și, cel mult, asupra simpatiei și antipatiei estetice; alți oameni acționează asupra voinței noastre.
Sau, dacă observăm mai mult cealaltă latură a vieții: Nu știți oare dumneavoastră toți, dragii mei prieteni, că întâlnim în viață oameni care, în anumite cazuri, prin relațiile exterioare, ne pot deveni chiar foarte apropiați, dar ne este imposibil să-i visăm? Nu îi visăm! Iar pe alții, deși nu-i întâlnim decât o singură dată, nu reușim să scăpăm de ei, îi visăm mereu. Și dacă nu reușim să intrăm într-un raport mai intim cu ei în această viață, atunci trebuie să ne rezervăm această posibilitate pentru alte vieți pământești. Dar acea relație cu un om ne atinge în realitate mai profund dacă, imediat după ce am făcut cunoștință cu el, îl și visăm, decât dacă nu putem deloc să-l visăm după ce l-am cunoscut.
Căci există și un vis treaz. Firește, acest vis în stare de veghe se desfășoară, pentru majoritatea oamenilor din zilele noastre, într-un mod confuz. Dar dumneavoastră știți foarte bine că există, de asemenea, inițiați, care simt cu totul altfel! Dacă ei întâlnesc un om care acționează asupra voinței lor, el acționează și asupra limbajului lăuntric. Acest om nu vorbește numai când este în fața noastră, el vorbește, de asemenea, din noi înșine. Dacă cineva este inițiat în tainele existenței universale, atunci relația dintre oameni apare în felul următor, având un caracter dual: întâlnim oameni pe care îi ascultăm; apoi ne despărțim de ei; nu mai e nevoie să-i ascultăm când suntem suficient de departe de ei. – Dar întâlnim alți oameni pe care îi ascultăm; apoi ne putem despărți de ei, și ei vorbesc prin propria noastră ființă lăuntrică, ei sunt aici, ei vorbesc!
Ei bine, pentru inițiat, lucrurile se întâmplă așa cum v-am descris adineaori: el îi poartă efectiv în sine pe acei oameni, cu timbrul exact al vocii lor, îi poartă în sine pe acei oameni care acționează în acest fel asupra lui. Cât despre ceilalți oameni, care nu sunt inițiați, acest lucru se întâmplă mai mult la nivelul sentimentului, al simțirii, dar este totuși prezent în subconștient într-un mod foarte intens. Putem spune: Cineva întâlnește un om, merge la alții, care îl cunosc și ei și, exprimându-se într-un fel sau altul, el spune: Este un tip formidabil! Poate că și alții spun: Da, este formidabil! Aceasta înseamnă că el l-a observat și emite asupra acelui om o judecată pe baza rațiunii sale.
Dar noi nu ne comportăm așa față de orice om, percepându-l ca pe un tip formidabil, sau chiar ca pe un biet tip sau ceva de acest fel; ci există cu adevărat oameni care ne determină în mod direct voința în așa fel încât ea fie să asculte, fie să se opună, această voință care, așa cum v-am arătat adesea, duce în noi un fel de existență adormită, în timp ce noi suntem, de altfel, treji. La oamenii care nu sunt inițiați, ei nu vorbesc, dar trăiesc în voință. Care este, de fapt, deosebirea?
Vedeți dumneavoastră, când întâlnim niște oameni, când ne apropiem de niște oameni care nu trăiesc în voința noastră, în cazul cărora noi nu ne simțim incitați să acționăm urmându-i, sau să le opunem rezistență, ci asupra cărora noi ne mulțumim să emitem o judecată, înseamnă că suntem legați karmic de ei foarte puțin, că am avut puțin de-a face cu ei în viețile pământești trecute. Oamenii care intervin în voința noastră în așa fel încât ne însoțesc, în așa fel încât ființa lor se imprimă imediat în noi, cărora le păstrăm amintirea, pe care îi visăm chiar și în stare de veghe, aceștia sunt acei oameni cu care am avut mult de-a face în viețile pământești trecute. Sunt oamenii cu care suntem legați pe plan cosmic, ca să spunem așa, prin trecerea prin poarta Lunii, în timp ce în viața prezentă, în privința a ceea ce nu trăiește în noi cu necesitatea existenței lunare, suntem legați prin existența solară.
Astfel se țese destinul nostru. Și astfel putem spune că omul este în realitate o ființă polară. El are pe de o parte existența izolată a capului – care are, într-adevăr, o mare autonomie. Această viață a capului se desprinde de fapt în permanență, deja din punct de vedere fizic, de tot ceea ce este în om existența cosmică generală: creierul cântărește în medie 1.500 de grame. Cu o asemenea greutate, el ar trebui de fapt să strivească toate vasele de sânge care se află sub el. Gândiți-vă puțin la o greutate de 1.500 de grame care apasă pe niște vase de sânge atât de delicate! Dar nu le strivește. De ce nu? Ei bine, deoarece creierul se află în lichidul cefalo-rahidian. Și, dacă ați studiat puțină fizică, știți că orice corp scufundat într-un lichid pierde din greutatea sa o parte egală cu greutatea lichidului dislocuit – așa-numitul principiu al lui Arhimede. În mod real, greutatea care apasă este de aproximativ 20 de grame, restul nu se simte, deoarece creierul plutește în lichidul cefalo-rahidian. Astfel încât în realitate, în corpul nostru, creierul este atras în jos numai cu forța a 20 de grame și nicidecum cu forța a 1.500 de grame. Creierul este izolat, el își are existența sa proprie, și în privința multor altor lucruri își are existența sa proprie.
El este în realitate situat în așa fel încât atunci când ne deplasăm prin lume el se aseamănă cu un om așezat în mașina sa. Omul însuși nu se deplasează în interiorul mașinii; mașina este cea care se deplasează, iar omul rămâne pe loc. Așa stau lucrurile și aici. Creierul, ca purtător al inteligenței noastre, duce o existență izolată. De aceea este de fapt inteligența atât de independentă de individualitatea noastră. Nici unul dintre noi nu posedă o inteligență care să-i fie proprie. Oamenii s-ar înțelege foarte greu dacă fiecare ar avea o inteligență proprie! Noi nu ne putem înțelege decât fiindcă avem toți aceeași inteligență, deși într-o măsură mai mare sau mai mică – există diferite trepte –, dar inteligența are ceva general. De aceea oamenii se înțeleg pe baza inteligenței, care este independentă de calitățile noastre. Iar ceea ce apare în destinul uman ca realitate prezentă în mod nemijlocit, așadar, și întâlnirea dintre doi oameni, acționează asupra inteligenței și asupra acelor impulsuri ale simțirii care se leagă de inteligență. Noi vorbim atunci de „tipul formidabil”, la care, de altfel, nu ne interesează nimic altceva decât tocmai faptul că el acționează asupra inteligenței noastre; tot ceea ce în noi nu este karmic acționează asupra inteligenței noastre; tot ceea ce în noi este karmic, care ne unește ca oameni, în sensul a ceea ce am trăit împreună cu individualitățile umane pe care le-am întâlnit ca oameni trăind în trup, aceasta acționează prin intermediul voinței noastre, prin profunzimile ființei umane care se află în voință. Și lucrurile stau în acest fel: Înainte ca noi să ne găsim față în față cu un om cu care suntem legați karmic în viață, acționează voința. Voința nu este întotdeauna luminată de inteligență. Gândiți-vă numai câte elemente întunecate acționează în ea! Cel mai întunecat este acel element purtător de karmă care îi conduce pe doi oameni să se întâlnească în așa fel încât atunci ei observă, după modul în care le este cuprinsă voința, că aici acționează karma. În momentul în care ei fac cunoștință aflându-se față în față, inteligența începe să acționeze. Și ceea ce este urzit atunci de inteligență poate constitui, firește, la rândul său, baza unei karme viitoare. Dar putem spune foarte bine: În esență – în esență, nu în întregime –, karma și-a exercitat acțiunea sa cu privire la doi oameni legați karmic atunci când ei s-au întâlnit. Numai ceea ce fac ei acum drept continuare a ceea ce urzește în inconștient, numai aceasta acționează mai departe în sensul karmei. Dar multe, multe lucruri sunt întrețesute apoi în destin care tocmai că nu acționează decât asupra inteligenței și asupra simpatiilor și antipatiilor. Aici trecutul și viitorul, existența lunară și existența solară, se îmbină una cu alta. Firul karmei care vine dinspre trecut se împletește cu firul care se îndreaptă spre viitor.
Ne putem adânci privirea cu exactitate în existența universală. Căci atunci când privim în sus, dimineața când se înalță Soarele, sau atunci când, noaptea, observăm Luna, noi avem în această colaborare, pe care o presimțim aici, în primul rând o imagine a felului în care interacționează în propria noastră ființă necesitatea și libertatea în destinul uman. Și dacă avem o idee clară despre această interacțiune dintre necesitate și libertate în destinul uman și dacă, înarmați cu această cunoaștere, ne îndreptăm privirea în urmă, Soarele și Luna încep să ne dezvăluie propria lor spiritualitate. Atunci nu vom mai vorbi numai ca fizicianul naiv care spune, când privește Luna: Ea reflectă lumina Soarelui –, ci noi vom vorbi, prin faptul că vom percepe această reflectare a luminii Lunii, care este aceeași cu lumina Soarelui, vom vorbi despre urzirea și acțiunea destinului cosmic.
Și atunci învățăm să cunoaștem, prin propriul nostru destin uman, destinul cosmic! Abia atunci ne împletim în mod just destinul nostru uman cu destinul cosmic. Și astfel omul trebuie să evolueze din nou până la sentimentul de a fi integrat în Cosmos. Așa cum degetul omului este ceea ce este numai atâta timp cât el este legat de trupul uman – dacă îl tăiem, el nu mai este un deget, el nu este deget decât atât timp cât el este legat de trupul uman –, la fel, omul nu are existență decât prin faptul că el este o parte a Cosmosului. Dar omul este orgolios, pe când degetul ar fi probabil mai modest dacă ar fi conștient, la fel ca omul. Dar poate nici el nu ar fi mai modest dacă ar putea să se desprindă de mână mereu și să se plimbe pe om – numai că ar trebui, pentru a rămâne un deget, să rămână în sfera omului! Și omul, care este acum o ființă pământească, trebuie să rămână în sfera pământească pentru a fi om. – El este cu totul altceva, el se află în ființa sa eternă atunci când se află în afara sferei pământești, în existența prepământească, în existența postpământească. Dar și acest lucru noi învățăm să-l cunoaștem numai atunci când ne cunoaștem ca parte constitutivă a Universului. Și aceasta nu o putem face fantazând pur și simplu despre legătura noastră cu Universul; o putem face numai atunci când învățăm, așa cum se întâmplă din nou astăzi, să ne transpunem încetul cu încetul, prin sentiment, în diferitele formațiuni concrete ale Universului. Dar atunci simțim cum destinul nostru este cu adevărat o copie a lumii stelare, a elementului solar și a elementului lunar. Învățăm atunci să ne îndreptăm privirea spre Univers și să citim viața noastră umană din viața marelui Univers. Apoi, pe de altă parte, învățăm să ne cufundăm privirea în propriul nostru suflet și învățăm să înțelegem lumea pornind de la propriul suflet. Căci nimeni nu înțelege Luna dacă nu înțelege ce este necesitatea în destinul uman, și nimeni nu înțelege Soarele dacă nu înțelege ce este libertatea în ființa umană. În acest fel se leagă lucrurile cu privire la necesitate și libertate.
Pentru ca aceste lucruri să poată pătrunde în acest fel în inimile noastre, în simțirea noastră, drept concepție cu adevărat esoterică, și să poată trăi într-un mod și mai eficient în lume, pentru aceasta am încercat noi să dăm impulsurile prin Congresul de Crăciun de la Goetheanum. Și eu sper că ceea ce s-a petrecut cu ocazia acestui Congres de Crăciun [Nota 3] va pătrunde tot mai mult în conștiența prietenilor noștri, a iubiților noștri membri. Și, în acest sens, aș vrea să vă atrag în mod deosebit atenția asupra faptului că acum poate ajunge în mâinile tuturor membrilor acea Foaie informativă [Nota 4] intitulată «Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică» și care apare în fiecare săptămână începând de la Congresul nostru de Crăciun. Datorită acestei Foi informative și a multor altor lucruri care se desfășoară în Societatea Antroposofică, în viitor această Societate Antroposofică va trebui să participe într-adevăr la acea viață însuflețită care poate veni de la antroposofie. Izolarea ramurilor noastre ar trebui să înceteze întru câtva. Abia prin aceasta Societatea Antroposofică devine un întreg, prin faptul că cel care aparține unei ramuri antroposofice din Noua Zeelandă știe ce se întâmplă într-o ramură antroposofică din Berna sau din Viena; cel care face parte dintr o ramură antroposofică din Berna știe ce se întâmplă în Noua Zeelandă sau la New York sau la Viena. Trebuie să existe o posibilitate pentru aceasta. Și, printre numeroasele lucruri pe care le creăm, sau cel puțin printre numeroasele lucruri pe care vrem să le creăm pornind de la acest Congres de Crăciun, va fi tocmai acesta, faptul că Foaia informativă va fi cu adevărat un organ de comunicare pentru tot ce se petrece în lume în sens antroposofic. Dar va fi necesar să existe înțelegere pentru această Foaie informativă și atunci vom ști și ce trebuie să facem pentru ca ea să fie o reușită.
În timp ce eu vorbesc aici, la Dornach se distribuie în acest moment al treilea număr al acestei Foi informative, în care eu am explicat cum fiecare membru poate contribui ca această Foaie informativă să fie cu adevărat o imagine ce reflectă în mod corespunzător activitatea antroposofică din cadrul Mișcării antroposofice. Numai fiindcă eu cred că pentru aceasta este într-adevăr necesar ca antroposofia să fie cultivată în Societatea Antroposofică mai mult decât până acum – nu mă refer atât la conținut, ci mai mult la intensitate, entuziasm și iubire –, de aceea am hotărât, chiar dacă după uzanțele în vigoare în lume aș avea cu prisosință dreptul să mă pensionez – am deja vârsta la care se face acest lucru –, numai pentru că eu gândesc astfel m-am hotărât să o iau din nou de la început. După ce încă din 1912 am predat altora conducerea personală a Societății Antroposofice [Nota 5], m-am hotărât să o iau de la început și să-mi imaginez că aș fi din nou tânăr și că aș putea acționa din plin. Și aș vrea, dragii mei prieteni, să se înțeleagă, tot în acest sens, că aș dori să apară un anumit interes mai viu pentru o viață mai vie în cadrul Societății Antroposofice. Acest lucru l-aș dori – dumneavoastră puteți citi în «Goetheanum» și în Foaia informativă, acei dintre dumneavoastră care nu ați fost la Dornach –, aș dori ca despre ceea ce s-a înfăptuit la Congresul de Crăciun să poată ajunge ceva, drept cuvânt spiritual, la fiecare membru individual. Și, prin aceasta, se va reuși ca în Societate să pătrundă din nou o adevărată viață esoterică. În acest scop a fost întemeiată la Crăciun Școala Superioară de Știință Spirituală: pentru ca în Societatea noastră Antroposofică să poată pătrunde din nou o viață esoterică. Aceasta se va putea întâmpla.
Cuvintele pe care le-am rostit pentru dumneavoastră astăzi, dragii mei prieteni, am vrut să le rostesc în așa fel încât ele, în același timp, să poată exprima aceasta: Fie ca printre noi să poată pătrunde din nou o viață esoterică, așa cum va putea fi ea exprimată tot mai mult, și așa cum va putea fi ea realizată prin ceea ce, în viitor, va putea radia de la Dornach, locul unde se află Societatea Generală întemeiată la Crăciun. Fie ca iubiții membri ai acestei Ramuri din Berna să poată contribui mult la ceea ce noi am dori atât de bucuroși să realizăm la Dornach pentru Mișcarea antroposofică, după puterile noastre.
