S-a spus deja aici, în cercul prietenilor noștri antroposofi din Berna, că acest Congres de Crăciun de la Goetheanum a fost destinat să introducă un suflu nou în Mișcarea antroposofică. Nu poate fi subliniat suficient de des conștiența acestui suflu nou. Căci aici este vorba, bineînțeles, despre faptul că înainte de acest Congres de Crăciun – cel puțin în practică, deși poate nu pretutindeni – Societatea Antroposofică era concepută ca un fel de societate care administrează ceea ce constituie conținutul și impulsul de viață al antroposofiei. Așa stăteau lucrurile, în esență, din momentul în care Societatea Antroposofică a devenit independentă față de Societatea Teosofică.
Și evoluția acestei Societăți Antroposofice nu a continuat așa cum ar fi putut s-o facă în situația în care eu însumi nu îmi asumam o funcție de conducere sau ceva de acest fel, ci ocupam, într-un fel, o poziție de absolută libertate în sânul Societății. Cu toate acestea, s-a putut observa de fapt prea puțin din ceea ce s-ar fi putut dezvolta în condițiile respectării acestei premise. Astfel că, începând aproximativ din anul 1919 – după anii de război, când, bineînțeles, era dificil să conduci Societatea Antroposofică –, în sânul Societății Antroposofice apăruseră tot felul de inițiative [Nota 6], inițiative care au luat naștere dintr-o ambiție sau alta în rândul membrilor și care, în fond, au exercitat o influență propriu-zis dăunătoare cauzei antroposofice, dăunătoare în sensul că tocmai prin aceasta adversitatea lumii exterioare s-a manifestat într-o măsură cu totul deosebită. Este absolut firesc, dragii mei prieteni, ca atunci când apar astfel de inițiative în sânul unei Societăți care se întemeiază pe o bază ocultă să fim în cele din urmă obligați – de realitatea esoterică – să lăsăm ca aceste lucruri să se manifeste. Căci, imaginați-vă, dacă eu aș fi împiedicat de la bun început tot ceea ce voiau oamenii să facă, atunci majoritatea persoanelor implicate ar spune astăzi: Ei bine, dacă s-ar fi realizat acest lucru sau celălalt, atunci ar fi condus la niște rezultate favorabile! – Numai că noi putem de fapt spune: Prin aceasta, situația Mișcării antroposofice în lume a devenit din ce în ce mai dificilă.
Nu voi menționa amănunte, ci mă voi strădui să desprind mai mult aspectele pozitive; vreau să spun numai că este absolut necesar ca toate aceste aspecte negative care au apărut încetul cu încetul în Societate, să fie înlocuite cu aspectele pozitive. O asemenea întemeiere pozitivă – așa cum am menționat adesea înainte de Congresul de Crăciun de la Goetheanum – cum este Mișcarea antroposofică, aceasta fiind de fapt un curent spiritual condus de puteri și forțe spirituale ale lumii suprasensibile, care nu face decât să se manifeste aici, în lumea fizică, acest curent nu trebuia să fie confundat cu Societatea Antroposofică, o societate administrativă cu scopul de a cultiva impulsul antroposofic – în măsura în care ea putea să o facă.
Dar acum, o dată cu Congresul de Crăciun de la Goetheanum, toate acestea s-au schimbat complet. Și numai din punctul de vedere al acestei schimbări avea un sens să preiau eu însumi președinția – împreună cu un Comitet director, formând un organism unitar, care poate și trebuie să lucreze intens pentru promovarea Mișcării antroposofice. Așadar condiția care trebuie îndeplinită este aceea ca de acum înainte Mișcarea antroposofică să fie una cu Societatea Antroposofică. Așadar ceea ce nu era valabil înainte de Congresul de Crăciun s-a schimbat de atunci complet. Societatea Antroposofică trebuie să se unească de acum înainte cu Mișcarea antroposofică așa cum se prezintă ea în lume. Dar prin aceasta a devenit necesar ca impulsul esoteric ce străbate întreaga Mișcare antroposofică să apară tot atât de real în întreaga structură a Societății Antroposofice. De aceea, începând de la acest Congres de Crăciun de la Dornach, trebuie neapărat să fie recunoscut faptul că această constituire a Comitetului director de la Dornach este în sine un fapt esoteric, că un curent esoteric real străbate Societatea și că trebuie să considerăm constituirea Comitetului director drept un fapt esoteric. Cu această condiție a fost constituit acest Comitet director.
Pe lângă aceasta, trebuie să se rețină că pe viitor Societatea Antroposofică nu este numai o instituție care doar administrează antroposofia, ci că antroposofia însăși trebuie să fie înfăptuită în tot ceea ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Activitatea însăși trebuie să fie antroposofică. Acest lucru, după cum se pare, pătrunde foarte greu în conștiență. Dar această transformare fundamentală ar trebui să-și găsească locul, încetul cu încetul, în conștiența prietenilor noștri.
În primul rând, am încercat, în Foaia de comunicări pentru membri care apare ca supliment al revistei «Goetheanum», să-i aducem Societății ceea ce îi poate da acestei Societăți o substanță unitară, ceea ce poate introduce, ca să spunem așa, un curent de gândire unitar, care să poată sluji, prin Mișcarea antroposofică, acelui curent spiritual care se revarsă spre noi; să-i aducem Societății ceea ce face posibilă existența unui curent de gândire unitar, în special prin formularea săptămânală a unor teze călăuzitoare [Nota 7], care trebuie să fie, ca să spunem așa, germenul fundamental pentru ceea ce se întâmplă în ramurile individuale. Este într-adevăr ciudat că încă nu se recunoaște ce este Mișcarea antroposofică.
Acum câtva timp am primit o scrisoare de la un tânăr membru al Societății Antroposofice. Această scrisoare trata despre integrarea – e vorba de Elveția, dar acest lucru nu are nici o importanță, menționez faptul ca exemplu –, despre integrarea în Societatea Antroposofică a Comunității pentru Reînnoire Creștină. Ei bine, la un moment dat, eu am subliniat de la Goetheanum din Dornach cum trebuie să fie concepută această Comunitate pentru Reînnoire Creștină în raport cu Societatea Antroposofică [Nota 8]. Atunci am subliniat că eu nu pot fi considerat, în nici un fel, din interiorul Societății Antroposofice, drept întemeietorul Comunității Creștinilor, ci că această Comunitate a Creștinilor a fost constituită de mine – am folosit în acel moment expresia „ca persoană privată” – alături de Societatea Antroposofică. Scrisoarea se referă la această expresie, „persoană privată”, după ce s-a spus că o reînnoire religioasă nu se poate face de către un om, ci numai prin faptul că un impuls spiritual venit din sferele superioare pătrunde iarăși impulsurile pământești. Numai prin acțiunea puterilor divin-spirituale se poate spera la o reînnoire religioasă. Ceea ce este absolut adevărat. Dar aici poate se uită un lucru – și este necesar ca acest lucru să fie înțeles în mod just în cadrul Societății Antroposofice. Trebuie să fie înțeles acest lucru: Mișcarea antroposofică în sine – și tot în sânul ei se află și izvoarele mișcării de reînnoire creștină – nu își datorează originea unui impuls uman, ci, bineînțeles, ea este ceva care și-a găsit locul în lume sub influența și datorită impulsului puterilor spiritual-divine. Numai considerând antroposofia însăși drept o realitate instituită în mod spiritual, care se revarsă în mod esoteric în civilizație, numai când din izvoarele antroposofiei va putea lua naștere altceva, numai atunci se va putea forma o părere justă, și atunci o asemenea obiecție cum este aceea pe care o prezintă această scrisoare nu va mai fi posibilă. Trebuie să fie prezentă conștiența că de acum înainte Societatea Antroposofică este condusă în mod esoteric de la Goetheanum.
De aceasta se leagă faptul că un suflu absolut nou trece prin tot ceea ce este considerat acum Mișcare antroposofică. De aceea, dragii mei prieteni, dumneavoastră remarcați de asemenea că începând din acea perioadă se poate vorbi cu totul altfel decât înainte. În viitor nu va mai fi vorba de nimic altceva în afară de faptul că în toate măsurile luate în cadrul Mișcării antroposofice, unită cu Societatea Antroposofică, va exista responsabilitatea față de puterile spirituale. Dar trebuie ca acest lucru să fie înțeles în mod just. Și mai ales trebuie să fie înțeles faptul că deja denumirea de «Societate Antroposofică Generală» nu are voie să fie folosită cu ocazia vreunei manifestări oarecare fără ca mai întâi să fi primit avizul Comitetului director de la Dornach; să nu fie folosit mai departe ceva care a fost inaugurat la Dornach fără să se fi pus în raportul corespunzător cu Comitetul director de la Dornach. Eu sunt obligat să menționez acest fapt, deoarece se întâmplă mereu asemenea lucruri, de exemplu, se țin conferințe sub egida Societății Antroposofice Generale fără a se cere avizul de la Dornach. Ne slujim de lucruri care sunt de natură esoterică, de niște formulări, de exemplu, fără a întemeia acest comportament pe un acord cu Comitetul director, ceea ce este absolut necesar; căci noi avem de-a face cu realități, și nu cu niște măsuri administrative oarecare sau cu niște formalități. Așadar pentru toate aceste lucruri, și altele de acest fel, trebuie să cerem un aviz sau să adresăm o cerere secretarului Comitetului director de la Dornach. Dacă nu există acest aviz, manifestarea respectivă este considerată ca o manifestare care nu provine din sânul Mișcării antroposofice. Acest lucru trebuie să apară într-un fel oarecare.
Lucrurile sunt acum de-așa natură încât orice element birocratic, orice măsură administrativă pur formală trebuie să dispară pe viitor din Societatea Antroposofică. Relația existentă în sânul Societății este pur umană, totul trebuie să se întemeieze pe elementul pur uman. Poate îmi este îngăduit aici să menționez că acest lucru apare deja în faptul că de acum înainte cele douăsprezece mii de carnete de membru care vor fi alcătuite vor fi semnate de mâna mea. Am fost sfătuit să fac o ștampilă care să fie aplicată. Eu nu voi face așa ceva. Este doar o măsură infimă, totuși e ceva diferit când îmi plec privirea asupra numelui unui membru și, prin aceasta, se stabilește o relație, deși abstractă, totuși, personală. Deși este vorba de un aspect exterior, el trebuie să arate totuși că în viitor noi ne străduim să stabilim relații personal, umane. De aceea, de exemplu, recent, la Praga, atunci când am fost întrebați dacă Societatea Națională din Boemia poate deveni membră a Societății Antroposofice, a trebuit să decidem că acest lucru nu este posibil: pot deveni membri ai Societății Antroposofice numai oameni individuali; ei se pot aduna pentru a forma grupuri. Dar ei devin membri în calitate de oameni individuali și posedă un carnet de membru ca oameni individuali. Așadar persoanele juridice nu sunt personalități umane, ele nu pot avea un carnet de membru. La fel, Statutul nu stabilește nimic, el descrie pur și simplu ceea ce vrea să facă din propria sa inițiativă pentru Mișcarea antroposofică Comitetul director de la Dornach, care trebuie să fie înțeles într-un sens esoteric. În viitor, toate aceste lucruri trebuie să fie tratate cu cea mai mare seriozitate; numai astfel va fi posibil să creăm în Societatea Antroposofică acea atmosferă fără de care mi-ar fi fost imposibil să îmi asum sarcina conducerii Societății Antroposofice.
Prin Congresul de Crăciun, în întreaga noastră activitate, în întreaga noastră muncă trebuie să pătrundă neapărat un suflu nou. De aceea, în viitor, ceea ce vom spune va fi adus la lumină absolut din spirit, vom vorbi în așa fel încât lucruri cum sunt cele care s-au întâmplat în ultimul timp să nu se mai poată întâmpla. Vedeți dumneavoastră, o mare parte a adversităților față de noi [Nota 9] a luat naștere, de exemplu, din cauză că unele lucruri din sânul Societății au fost înțelese drept provocare. Desigur, la aceasta se adaugă tot felul de lucruri de rea-credință, dar în viitor nu vom mai putea avea față de adversități aceeași atitudine ca în trecut. Căci ciclurile de conferințe sunt la dispoziția fiecăruia, ele se găsesc la Editura Filosofică-Antroposofică. Noi nu permitem să se facă publicitate pentru ele la librărie, noi nu le punem în circulație distribuindu-le prin librărie, dar ele sunt accesibile tuturor. Acest lucru este deja suficient pentru a reduce la tăcere afirmația conform căreia Societatea Antroposofică ar fi o societate secretă, deținând scrieri secrete. Dar în viitor se vor petrece multe lucruri în sânul Mișcării antroposofice în privința cărora nu putem avea nici o legătură cu vreo lume exterioară ostilă. O mare parte din ceea ce se va revărsa în viitor în învățământul Societății Antroposofice va fi de-așa natură încât va provoca o adversitate absolut firească din partea celor care sunt în exterior, dar o adversitate care nu ne va îngrijora, fiindcă ea este absolut firească.
În acest spirit aș vrea să vă spun câte ceva mai ales despre faptul că înțelegerea evoluției istorice a omenirii apare într-o cu totul altă lumină când abordăm cu seriozitate studiul corelațiilor karmice din devenirea lumii.
Vedeți dumneavoastră, cu ocazia primei adunări generale care s-a ținut la Berlin pentru întemeierea a ceea ce era pe atunci Secția Germană a Societății Teosofice, eu am ales un anumit titlu pentru o conferință pe care intenționam să o țin atunci. Titlul era: «Exerciții practice cu privire la karmă» [Nota 10]. Voiam pe atunci să introduc ceea ce este posibil să se realizeze acum. Vreau să tratăm foarte serios studiul karmei.
Pe atunci existau în Secția Germană a Societății Teosofice anumiți vechi membri ai Societății Teosofice; ei au început efectiv să se cutremure la ideea că aveam intenția să inaugurez lucrurile într-o manieră atât de esoterică. Și, într-adevăr, acolo atmosfera nu era favorabilă pentru aceasta. Se putea constata cât de puțin erau pregătite sufletele pentru așa ceva. Sub forma pe care intenționam să i-o dau atunci, tema «Exercițiilor practice cu privire la karmă» nu a putut fi pusă absolut deloc în valoare. Împrejurările au făcut necesar ca ea să fie în acel moment tratată, de fapt, într-un fel mult mai exoteric decât intenționam pe atunci. Dar acum, prin faptul că s-a realizat o muncă pregătitoare de mai bine de două decenii, trebuie să întreprindem, în sfârșit, un studiu cu adevărat esoteric. Astfel, a putut avea loc la Dornach Congresul de Crăciun, care a introdus esoterismul în Societate, și acum putem face legătura cu acel moment în care s-a născut intenția de a introduce acest caracter esoteric în Societate.
Ce este, în realitate, evoluția istorică a omenirii, atunci când ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce i se dezvăluie omului drept vieți pământești succesive? Gândiți-vă numai, dragii mei prieteni, când apare o personalitate cu rol de conducător, de ghid, în evoluția omenirii, atunci trebuie să spunem că această personalitate poartă în sine o individualitate, un suflet, care a mai fost prezent aici în cadrul unor vieți pământești și, în aceste vieți pământești, ea a adus impulsurile din vieți pământești anterioare. În realitate, noi înțelegem această personalitate numai când o înțelegem pe baza vieților ei pământești anterioare. Vedem totodată, prin aceasta, că ceea ce acționa în epocile trecute ale istoriei lumii este transportat de oamenii înșiși din aceste epoci trecute. Ceea ce se află în civilizația actuală a apărut prin intermediul oamenilor unui prezent mai vast. Dar acești oameni ai unui prezent mai vast sunt aceleași suflete care erau prezente în niște epoci anterioare, care au asimilat ceea ce aduceau civilizațiile anterioare. Ceea ce au asimilat ei este transportat de acești oameni în prezent. Și la fel se întâmplă pentru celelalte epoci. Astfel, noi putem înțelege curentul continuu al impulsurilor civilizatoare numai dacă putem sesiza ceea ce a fost transportat de suflete dintr-o epocă în alta. Atunci rezultă o istorie concretă, față de una abstractă. În mod curent, se vorbește întotdeauna numai de idei care acționează în istoria lumii sau de o voință morală, de impulsuri morale, în general, care transportă lucrurile dintr-o epocă în alta. Purtătorii a ceea ce provine din alte epoci de cultură sunt înseși sufletele umane, căci ele se reîncarnează mereu din nou. Numai când examinăm mai întâi felul în care ceea ce a devenit istorie a fost transportat dintr-o epocă într-alta de oamenii înșiși, care au trăit vieți pământești succesive, numai atunci înțelegem și cum ne-am transformat noi înșine, cum am transportat ceea ce stă la baza destinului trupului, la baza destinului, în bine sau în rău. Atunci se dezvăluie tainele, marile enigme ale devenirii istorice.
Aș vrea să vă arăt astăzi, cu ajutorul a trei exemple, cum acționează karma prin intermediul unor personalități concrete: unul din aceste exemple ne va conduce mai curând spre marea scenă a istoriei, celelalte două se vor referi mai mult la reîncarnări ale unor oameni individuali.
Vedeți dumneavoastră, în civilizația noastră modernă există multe lucruri care nu sunt de fapt întru totul în acord cu creștinismul, cu evoluția creștină: de exemplu știința modernă, cu toate elementele care sunt introduse deja din școala primară, în așa fel încât chiar oamenii care nu știu nimic despre științele naturii să aibă o activitate de gândire în sensul științelor naturii. De fapt, aceste impulsuri nu sunt creștine. De unde provin ele?
Dumneavoastră știți cu toții că aproximativ cu o jumătate de mileniu după întemeierea creștinismului s-a răspândit arabismul, inspirat de Mahomed. Când urmărim mai întâi acest arabism, vedem că Mahomed a întemeiat o învățătură care, într-un anumit sens, s-a opus creștinismului. În ce măsură s-a opus ea creștinismului? – Vedeți dumneavoastră, ține de creștinism faptul că în miezul creștinismului trăiesc cele trei forme ale Divinității: Tatăl, Fiul și Spiritul. Aceasta ne duce în urmă la vechile Misterii, care îi conduceau în sus pe oameni prin patru trepte pregătitoare, apoi prin trei trepte superioare. Când omul a atins treapta a cincea, el apare ca reprezentantul Spiritului, la a șasea, ca reprezentantul lui Christos, la a șaptea, treapta supremă, ca reprezentantul Tatălui. Am vrut doar să menționez aceste trepte.
Această Trinitate face să fie posibil în evoluția creștinismului un impuls spre libertate. Privirea se înalță spre Dumnezeu-Tatăl. Ce avem aici? Când privirea se înalță spre Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Tatăl este acea spiritualitate care trăiește în toate puterile Universului ce emană spre existența pământească de la Lună. Dar, în sânul acestei existențe pământești, forțele ce emană de la Lună sunt acele forțe care au de-a face cu impulsurile germinării fizice, așadar, la om, cu faptul că el devine un om fizic. Firește, trebuie să ne fie întotdeauna clar faptul că această formare a omului fizic își are latura sa spirituală. Noi coborâm din existența prepământească în existența pământească o existență spiritual-sufletească, noi ne unim cu corpul fizic. Dar tot ceea ce se întâmplă aici și care, începând de la naștere, îl introduce pe om în viața pământească, aceasta este opera lui Dumnezeu-Tatăl, este o operă destinată Pământului prin intermediul forțelor lunare. Prin faptul că omul este supus într-o viață pământească forțelor lunare, el este predispus deja dinainte ca, din momentul în care intră în evoluția pământească, să fie supus unor impulsuri absolut precise. De aici provine și faptul că, de exemplu, o religie lunară, o religie în mod expres a Tatălui – cum a fost vechea religie iudeo-ebraică –, este în întregime orientată în așa fel încât nu acordă valoare în om decât celor ce se află în el prin puterile lui Dumnezeu-Tatăl, prin forțele lunare. Dar, în momentul în care a fost întemeiat creștinismul, mai erau încă prezente în ambianța lui Christos vechile adevăruri din Misterii, care trimiteau în urmă, de exemplu, la anumite reguli absolut precise datând din epoca de civilizație postatlanteană cea mai îndepărtată, la anumite reguli care ar părea absolut grotești omului de astăzi, dar care erau totuși întemeiate pe natura umană.
Vedeți dumneavoastră, când, în timpul primei civilizații postatlanteene, cea pe care noi am numit-o epoca protohindusă, omul atingea vârsta de treizeci de ani, el trecea în viața pământească printr-o transformare radicală, printr-o metamorfoză. O transformare atât de radicală, încât, pentru a o exprima în termenii actuali, moderni, am spune că se putea întâmpla următorul lucru: Omul care a trecut de treizeci de ani întâlnește un alt om, pe care îl cunoștea foarte bine, cu care el era poate prieten, și care nu trecuse încă de treizeci de ani. Acesta i se adresează, vrea să-l salute. Cel care a trecut de treizeci de ani nu înțelege deloc ce vrea acest om: El, începând de la al treizecilea an al vieții, a uitat tot ceea ce a trăit pe Pământ! Iar ceea ce continua să acționeze în viață în interiorul lui ca impuls era dat de Misterii. Așa era în timpurile cele mai îndepărtate ale evoluției, după catastrofa atlanteană. Pentru a afla ce trăise el mai înainte, trebuia mai întâi să se informeze; el afla asta de la comunitatea restrânsă prezentă în jurul lui. La treizeci de ani, sufletul era atât de transformat încât omul devenea cu totul nou. El începea o existență nouă, așa cum făcuse ca mic copil în momentul nașterii. Atunci, îi era absolut clar: Până la treizeci de ani acționează puterile tinereții, apoi Misteriile, purtătoare ale unor impulsuri reale, sunt acelea care trebuie să aibă grijă ca omul să ducă mai departe în sufletul său o existență umană. Asta făceau Misteriile, fiindcă ele dețineau misterele Fiului.
Christos a trăit deja într-o epocă în care misterele Fiului, așa cum tocmai le-am schițat, se pierduseră complet și nu mai erau cunoscute decât în niște cercuri restrânse. Dar, prin experiența pe care El a trăit-o la treizeci de ani, Christos s-a putut revela ca fiind ultimul care a primit impulsul Fiului, și anume direct din Cosmos, așa cum trebuie primit, pentru ca după vârsta de treizeci de ani să depindă de forțele Soarelui, așa cum înainte depindea de forțele Lunii. Christos i-a făcut pe oameni să înțeleagă că Entitatea Fiului din El este acea Entitate Solară care era așteptată odinioară, în vechile Misterii, ca ceva care nu era prezent pe Pământ. Astfel, omenirea a fost îndrumată, așa cum în vechile Misterii fuseseră contemplate misterele forței Soarelui, să-și îndrepte acum privirea asupra lui Christos, pentru a spune: Acum misterul Soarelui a pătruns în om. Dar acest lucru a fost extirpat complet în primele secole creștine. Înțelepciunea stelară, înțelepciunea cosmică a fost extirpată și, încetul cu încetul, s-a format despre Misteriul de pe Golgotha o concepție materialistă, o concepție care nu-L cunoaște pe Christos decât ca ființa care, desigur, a trăit în Iisus, dar o concepție care, în rest, nu vrea să știe nimic despre întregul context.
În primele secole creștine, cei care știau aceste lucruri puteau spune: Alături de Dumnezeu-Tatăl este Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu- Christos. Dumnezeu-Tatăl stăpânește ceea ce este implantat în om prin necesitate, fiindcă aceasta s-a născut o dată cu el și acționează în el ca și forțele naturii. În acest fel a luat naștere și religia ebraică. Creștinismul pune alături de aceasta puterea Fiului, care pătrunde, drept Creator, în sufletul omului în decursul vieții umane, care îl eliberează și îl face să se nască din nou din sine însuși, pentru ca el să poată deveni în existența pământească ceva care să nu fi fost dat dinainte, de forțele lunare, o dată cu nașterea. Acesta era impulsul esențial al creștinismului în primele secole.
Împotriva acestui impuls s-a ridicat mahomedanismul, cu principiul său care are o mare influență, și anume că există alt dumnezeu în afară de dumnezeul pe care Mahomed trebuie să-l vestească. – Aceasta este o reîntoarcere la timpurile precreștine, numai că sub o formă reînnoită, căci această concepție a apărut la o jumătate de mileniu după întemeierea creștinismului. Astfel, s-a făcut din dumnezeul naturii, din Dumnezeu-Tatăl, dumnezeul unic, care nu este un dumnezeu al libertății, care nu este un dumnezeu care îi conduce pe oameni spre libertate. Aceasta favorizează în sânul arabismului, acolo unde se răspândește mahomedanismul, o reînnoire a vechilor culturi. Și într adevăr, în diferite centre de civilizație ale Orientului are loc, într-un mod grandios, o renaștere a culturilor străvechi, cu excluderea creștinismului. Această renaștere se răspândește totodată prin campaniile militare pe care le duce arabismul, pornind din est spre vest, în Africa, încercuind, aș spune, creștinismul într-un curent de reînnoire a vechilor culturi sub forma arabismului.
Un centru strălucit al acestui arabism exista în Asia la curtea lui Harun al Rashid, pe vremea când în Europa domnea Carol cel Mare [Nota 11]. Dar, în timp ce Carol cel Mare abia învăța să citească și să scrie, și să dezvolte astfel cele mai primitive începuturi ale culturii, la curtea lui Harun al Rashid se manifesta o civilizație grandioasă. Harun nu era poate un spirit foarte bun, dar era un spirit cuprinzător, pătrunzător, genial, un spirit universal în cel mai bun sens al cuvântului. El aduna la curtea sa toți înțelepții care erau purtătorii a tot ceea ce se putea ști în acea epocă: poeți, filosofi, medici, teologi, arhitecți; toți aceștia trăiau, adunați aici de spiritul său uriaș, la curtea lui Harun al Rashid.
Dar la această curte a lui Harun al Rashid trăia un spirit important, absolut eminent, un spirit care – nu în acea epocă, în încarnarea de atunci la curtea lui Harun al Rashid, ci într-o încarnare anterioară – fusese un adevărat inițiat. Dumneavoastră vă veți întreba: Dar un inițiat, trecând printr-un șir de încarnări, nu rămâne tot un inițiat? Se poate să fi fost într-o epocă anterioară un inițiat profund, dar el trebuie, într-o epocă ulterioară, să se folosească de acel corp, să sufere acea educație care poate rezulta din sânul epocii respective. El trebuie să păstreze atunci în subconștient puterile care provin din încarnarea anterioară. În om trebuie să se dezvolte atunci ceea ce este conform cu civilizația în care trăiește. Astfel, există oameni care, din punct de vedere exterior, par a fi rezultatul civilizației lor; dar, din felul lor de a trăi, vedem în ei impulsuri mai profunde. Ei au fost odinioară inițiați, și nu au pierdut aceste impulsuri, ei acționează din subconștientul lor conform acestor impulsuri, dar nu pot face altfel decât să se adapteze la ceea ce le oferă viața culturală a epocii lor.
Astfel era personalitatea despre care tradiția spune că a introdus la curtea lui Harun al Rashid o organizare grandioasă în privința tuturor științelor, o personalitate care pe atunci era chiar unul dintre cei mai mari înțelepți ai timpului, al cărui spirit era înzestrat cu un talent de organizator de o asemenea anvergură, încât multe din cele ce au acționat la curtea lui Harun al Rashid au provenit de la acest spirit.
Așa s-a răspândit arabismul de-a lungul secolelor. Cunoaștem foarte bine războaiele pe care a trebuit să le poarte Europa pentru a menține arabismul în limitele sale. Dar aceasta nu rezolvă totul. Sufletele care au acționat în sfera arabismului trec prin poarta morții, continuă să evolueze în lumea spirituală și rămân, întru câtva, la felul lor de a acționa. Așa se întâmplă cu cele două individualități, cea a lui Harun al Rashid și cea a înțeleptului său consilier care trăia la curtea sa.
Să-l urmărim mai întâi pe Harun al Rashid. El a trecut prin poarta morții, a continuat să evolueze în lumea spirituală. Arabismul este respins în forma sa exterioară; creștinismul introduce în Europa Centrală și în Europa Occidentală caracterul său exoteric pe care l-a adoptat treptat. Dar, pe cât de puțin era posibil ca în Europa să se acționeze în continuare în sensul mahomedanismului, al arabismului, sub vechea formă, pe atât de mult devine posibil ca sufletele celor care trăiseră la curtea lui Harun al Rashid în sânul acestei strălucite civilizații și îi primsieră impulsul să continue să acționeze tocmai în sensul acestui impuls.
Îl vedem pe Harun al Rashid însuși reîncarnându-se în renumita personalitate a lui Baco de Verulam [Nota 12], acel spirit englez determinant, sub influența căruia se află întreaga gândire științifică modernă și, o dată cu ea, multe din cele ce trăiesc acum în oameni. Pornind de la Londra, din Anglia, Harun al Rashid nu putea răspândi o cultură, o civilizație sub o formă în sens îngust arabă; acest suflet trebuia să se slujească de forma care era posibilă în Occident. Dar caracterul său fundamental, linia fundamentală a ceea ce a răspândit Baco de Verulam asupra modului de gândire european este vechiul arabism sub o formă nouă. Și astfel, arabismul trăiește tocmai în modul de gândire din domeniul științelor naturii de astăzi, căci Baco de Verulam este Harun al Rashid reîncarnat.
Înțeleptul care trăise la curtea sa a trecut de asemenea, prin poarta morții, dar el a urmat un alt drum. El nu se putea scufunda într-un asemenea curent spiritual de orientare materialistă în care s-a putut scufunda Baco, el trebuia să rămână în sânul unui curent mai spiritualizat. Astfel că, în epoca în care acționa și Baco de Verulam, a acționat un alt spirit – dar acesta în Europa Centrală –, un spirit al cărui suflet a întâlnit, într-un fel, ceea ce emana de la Harun al Rashid reîncarnat. Vedem curentul lui Baco revărsându-se din Anglia în direcția Europei Centrale, de la vest la est. Prin faptul că sufletul a adus, aș putea spune, această concepție a arabismului care trecuse prin Spania și prin Franța, se poate deja înțelege că el a asimilat un conținut diferit față de celălalt suflet, putem înțelege că el, după ce trece prin poarta morții, în timp ce traversează lumea spirituală, își fixează privirea asupra a ceea ce se întâmplă în Europa Centrală și de Est și el se naște din nou, în Europa Centrală, ca Amos Comenius [Nota 13]. El a reînnoit ceea ce trăise în sufletul său la curtea lui Harun al Rashid adăpându-se din înțelepciunea orientală, fiind în secolul al 17-lea acea personalitate care a susținut energic următoarea idee: Prin evoluția umană trece un element spiritual, un element spiritual structurat. – Se spune adesea în mod eronat că Amos Comenius credea în „Împărăția de o mie de ani”, ceea ce este însă o denaturare. În realitate, aceasta înseamnă că Amos Comenius credea în existența unor epoci în evoluția omenirii, că el a admis o evoluție spirituală a istoriei lumii, structurată din lumea spirituală. El vrea să arate că un element spiritual tălăzuiește și urzește în întreaga natură: el scrie o «Pansophia», o înțelepciune omniprezentă. Activitatea lui Amos Comenius este marcată de un suflu spiritual profund. Și, în același timp, el este un înnoitor al artei pedagogice. Este un lucru cunoscut: el năzuiește după concretețe, dar o altfel de concretețe decât materialismul, o concretețe impregnată de spirit. Eu nu pot face aici o expunere amănunțită, pot numai arăta cum arabismul sub forma sa occidentală și arabismul sub forma sa orientală, au izvorât din curentul care a luat naștere prin confluența acestor două impulsuri spirituale care se întâlnesc în Europa Centrală.
Înțelegem multe lucruri care trăiesc în civilizația Europei Centrale numai dacă vedem cum niște spirite care au trăit la curtea lui Harun al Rashid transportă ele însele din Asia în Europa – sub forma nouă pe care aceasta o putea lua – ceea ce provine din arabism. Vedem astfel cum acționează individualitatea umană în devenirea istorică. Și atunci, dacă ne îndreptăm privirea asupra unor asemenea exemple semnificative, am putea învăța cum acționează karma pe parcursul încarnărilor. Acestea pot fi apoi aplicate, așa cum am spus cu diferite ocazii, la propria noastră încarnare. Dar trebuie să cunoaștem mai întâi niște exemple concrete.
Să examinăm mai întâi un asemenea exemplu – care probabil trezește interesul înainte de toate în această țară –, să-l observăm pe poetul elvețian Conrad Ferdinand Meyer [Nota 14]. Când ne îndreptăm privirea, dincolo de creațiile sale poetice, asupra personalității sale, ea ne poate trezi un mare interes. Este o personalitate ciudată acest Conrad Ferdinand Meyer. La el se întâmpla întotdeauna astfel: Când își compunea poemele sale evoluând în ritmuri minunate, noi vedem, dacă suntem în stare să observăm asemenea lucruri, că sufletul său avea în fiecare clipă un fel de tendință de a ieși din trup. Ceea ce trăiește în minunatele forme ale poemelor, ca și în proza poetică a lui Conrad Ferdinand Meyer, este un element pur sufletesc. El a avut de suferit, de asemenea, în mai multe rânduri în viață, prin destinul său, când această separare dintre spiritual-sufletesc și fizic-corporal devenea prea puternică, el a avut de suferit prin faptul că o anumită tulburare apărea în viața sa pământească. Această legătură labilă dintre spiritual-sufletesc și fizic-corporal poate fi observată când ne ocupăm de creațiile poetice sau de personalitatea lui Conrad Ferdinand Meyer. Această individualitate, care în timpul încarnării sale în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer, trăia în trupul fizic doar printr-o legătură slabă, trebuie – așa ne spunem, în primă instanță –, trebuie să fi trăit în vieți anterioare experiențe absolut speciale.
Dar cercetările privind viețile anterioare nu sunt, în realitate, întotdeauna ușoare. Trebuie să trecem prin decepțiile cele mai diverse, pin refuzurile cele mai variate, în fața a ceea ce am vrea să pătrundem cu spiritul. Ceea ce spun eu aici despre reîncarnări nu este deloc menit să satisfacă gustul de senzațional, ci să clarifice tot mai profund devenirea istorică.
Urmărind viața lui Conrad Ferdinand Meyer, dacă pornim tocmai de la această legătură slabă între spiritual-sufletesc și fizic-corporal, suntem conduși spre o încarnare îndepărtată din secolul al 6-lea al erei creștine. Suntem conduși spre o individualitate pe care nu o vedem la început foarte clar cu ajutorul intuiției spirituale, pe baza căreia se urmăresc asemenea lucruri. Suntem propriu-zis deturnați din nou, din punct de vedere spiritual, de la această individualitate care trăia în Italia, și care se adaptase în Italia la forma de creștinism care se răspândea pe atunci. Nu reușim să o abordăm în mod just și suntem trimiși din nou la încarnarea lui Conrad Ferdinand Meyer, astfel încât, de fapt, în această cercetare a unei încarnări anterioare, în timp ce credeam că am ajuns deja la încarnarea din secolul al 6-lea, trebuie să revenim la cel care a fost mai târziu Conrad Ferdinand Meyer; și atunci nu înțelegem în mod clar legătura dintre cele două încarnări, până când se descoperă soluția enigmei. Observăm că în Conrad Ferdinand Meyer trăiește o idee care ne derutează, o idee care a luat și o formă artistică, o idee care a trecut în nuvela intitulată «Sfântul», care vorbește despre Thomas Becket [Nota 15], Cancelar-Arhiepiscop de Canterbury în secolul al 12-lea, la curtea regelui Henric al Angliei.
Ei bine, dacă urmărim înlănțuirile de gânduri și sentimente care trăiau în Conrad Ferdinand Meyer în timp ce scria această nuvelă, abia atunci pătrundem în mod just în felul în care acționa spiritul lui Conrad Ferdinand Meyer. Suntem conduși, într-un fel, de la o întunecare a conștienței spre claritate, și apoi invers. În cele din urmă, ne spunem: Este ceva absolut deosebit cu această idee din povestirea lui Conrad Ferdinand Meyer; ea nu se explică dintr-o dată, se pare că are niște rădăcini foarte adânci. Atunci se vede că ea provine dintr-un impuls care s-a născut într-o viață pământească trecută, în timp ce individualitatea lui Conrad Ferdinand Meyer trăia în Italia, la o curte mai mică, unde ea a jucat un rol important în cadrul evoluției creștinismului: această individualitate a trăit atunci ceva deosebit. Observăm, încetul cu încetul, că ea fusese trimisă într-o misiune creștină, plecând din Italia în Anglia. Această misiune a creat atunci Arhiepiscopatul de Canterbury. Individualitatea care a devenit mai târziu Conrad Ferdinand Meyer era, pe de o parte, profund impresionată de o artă azi dispărută, răspândită în Italia în secolele 4, 5, care a luat apoi o formă mai elaborată, arta mozaicurilor italiene. Individualitatea lui Conrad Ferdinand Meyer lucra în acest domeniu. Impulsionat de creștinismul din vremea aceea, el a plecat apoi cu o misiune creștină în Anglia. După ce a participat la întemeierea Arhiepiscopatului de Canterbury, el a fost asasinat de o căpetenie anglo-saxonă în împrejurări ciudate.
Acest fapt a trăit mai departe în suflet ca impuls. Iar atunci când acest suflet a revenit în lume în persoana lui Conrad Ferdinand Meyer, el purta în subconștientul său amprenta acestui destin de odinioară: Faptul de a fi fost asasinat în Anglia – acest lucru are de-a face cu Arhiepiscopatul de Canterbury! Așa cum uneori apare un impuls în sfera amintirii când răsună un cuvânt, tot astfel a continuat să acționeze acest impuls: „eu am avut cândva de-a face cu Canterbury”, și aceasta a dat sufletului lui Conrad Ferdinand Meyer imboldul de a descrie, nu destinul său – acesta rămâne în subconștient –, ci destinul asemănător, al lui Thomas Becket, cancelarul lui Henric al Angliei, care era totodată Arhiepiscop de Canterbury.
Această boală sufletească ciudată a lui Conrad Ferdinand Meyer a provocat și alunecarea propriului său destin în altul, cu care el, Conrad Ferdinand Meyer, face cunoștință din istorie.
În timpul Războiului de Treizeci de ani, când în Europa Centrală domnea o atât de mare confuzie, această individualitate vine din nou pe lume, și anume ca femeie. Și, pe când era încarnată ca personalitate feminină, haosul care domnea în acea epocă a exercitat o influență profundă asupra acestei individualități. Această femeie s-a căsătorit cu o personalitate care propriu-zis era cam fără maniere, un luptător care în fața situației din Germania a fugit în Elveția, în Cantonul Grison. Astfel încât acest cuplu – femeia sensibilă la impresiile puternice, dar, ce-i drept, haotice, din acea epocă, bărbatul mai vulgar – s-a stabilit în Cantonul Grison.
Aici a asimilat din evenimentele care agitau lumea în acea epocă, ceea ce încearcă să iasă la lumină, la rândul său, în «Jürg Jenatsch». Astfel, gândurile și sentimentele apar din nou la Conrad Ferdinand Meyer pe baza a ceea ce a trăit în acest fel. Dificultatea este că el primea în sufletul său aceste impresii, dar ele trebuiau să fie metamorfozate, deoarece el trăia în lume în așa fel încât, în realitate, ființa sa spiritual-sufletească prelua mereu niște impulsuri care aveau apoi ca efect faptul că în Conrad Ferdinand Meyer spiritual-sufletescul era unit cu fizic-corporalul printr-o legătură foarte slabă.
Dumneavoastră vedeți aici ceva prin care se poate arăta cum impulsurile trecutului vin să acționeze într-un fel absolut ciudat asupra gândirii, simțirii, sensibilității și creației artistice ale unei personalități. Adevărul nu se obține, cu siguranță, prin speculații, reflecții, care urmează un demers intelectual oarecare, ci se obține cu adevărat numai prin contemplare spirituală.
Personalitățile care atrag atenția în timpul uneia din viețile lor pământești sunt de un interes cu totul deosebit în ceea ce privește viețile lor pământești succesive. Vedeți dumneavoastră, există o personalitate care este deosebit de iubită și prețuită de oamenii de aici, și care ne permite să ne adâncim cu privirea în felul în care sufletele trec prin existențele pământești. Când începem să cunoaștem cu adevărat aceste lucruri, ele iau un alt aspect decât cel pe care îl presupunem noi în realitate.
Avem aici un suflet – l-am putut întâlni mai întâi exercitând un fel de funcție sacerdotală în sânul vechilor Misterii. Un fel de misiune sacerdotală; nu chiar un preot care ocupă primul rang, dar un preot care prin poziția sa în sânul Misteriilor putea da sufletelor o formație de înalt nivel. În această încarnare trecută era o personalitate nobilă, plină de bunătate, așa cum evoluase ea pe atunci datorită Misteriilor.
Această personalitate a avut apoi destinul, în primul secol înainte de întemeierea creștinismului, așadar, aproximativ cu o sută de ani înainte de nașterea lui Christos, de a se afla în serviciul unui negustor de sclavi, de a fi, așa cum erau obiceiurile din acea epocă, de a fi sub ordinele unei personalități destul de crude, ca supraveghetor al unui grup de sclavi care trebuiau să lucreze din greu și care nu puteau fi tratați altfel decât conform obiceiurilor din acea epocă. Această personalitate nu ar trebui să fie condamnată și rău înțeleasă. Trebuie să concepem relațiile umane din cadrul vechilor civilizații altfel decât cele din cadrul civilizației noastre. Trebuie neapărat să înțelegem că o personalitate atât de nobilă ca aceea despre care vă vorbesc s-a putut încarna aproximativ cu o sută de ani înainte de întemeierea creștinismului în persoana unui fel de supraveghetor de sclavi, al unui grup mare de sclavi. Ea nu putea acționa prea mult conform propriilor sale impulsuri, și acest lucru apăsa greu asupra destinului său. Dar, în același timp, ea întemeiase o legătură aparte cu sufletele sclavilor care erau condamnați să lucreze atât de dur. Această personalitate asculta, într-adevăr, de acea personalitate mai crudă despre care vă vorbesc – noi am zice astăzi: de șeful său. Dar, într-un asemenea caz, în asemenea situații se nasc simpatii și antipatii. Și apoi, când această personalitate, care executase uneori cu inima grea, sângerândă, ceea ce era obligată să execute conform ordinelor primite, când a trecut prin poarta morții, ea a întâlnit sufletele care îi purtau și ei o anumită ură. Aceasta a fost elaborată în viața dintre moarte și o nouă naștere și a întemeiat legăturile sufletesc-spirituale care au acționat pe urmă ca impulsuri pregătitoare pentru noua viață pământească.
Bineînțeles, între toți oamenii care au de-a face unii cu alții se formează legături karmice. Tot conform destinului, această individualitate despre care vorbesc eu aici, care fusese un fel de supraveghetor de sclavi, legată karmic și de șeful său, de poruncile căruia ea a trebuit să asculte, s-a făcut și ea, într-o anumită măsură, vinovată – aș putea spune: vinovată-nevinovată – de tot ce provocase cruzimea șefului său. Ea îl ascultase, deși nu dintr-un impuls propriu, ci din cauza obiceiurilor și a întregii situații, și astfel a luat naștere o legătură karmică. Acest lucru a fost pregătit în viața dintre moarte și o nouă naștere în așa fel încât acea personalitate care fusese supraveghetor de sclavi s-a născut din nou în secolul al 9-lea al erei creștine ca femeie. Ea a devenit soția acelui șef crud și a trăit în cadrul acestei conviețuiri mai multe lucruri care erau o compensare karmică pentru ceea ce am numit un fel de vină nevinovată din cauza cruzimilor comise. Dar ceea ce a trăit i-a extins și mai mult sufletul: multe elemente prezente în vechea încarnare de preot au apărut la suprafață, dar cu un caracter profund tragic. Situația din secolul al 9-lea a condus la niște relații între acest cuplu și numeroși oameni, care erau sufletele reîncarnate ale celor care trăiseră împreună cu ei ca sclavi. În general, sufletele umane se nasc din nou împreună în aceeași epocă. Și de aici a rezultat din nou pe Pământ o legătură în viață.
Sufletele care fuseseră odinioară supravegheate de supraveghetorul de sclavi trăiau acum în același loc, formând o comună mai mult sau mai puțin importantă. Funcționarul comunei, aș spune – dar un funcționar într-un sens mai înalt – era acel om crud. Și, cum el avea de a face cu toți locuitorii, el nu avea parte decât de experiențe neplăcute din partea acestei comune, al cărei conducător nu era el, dar de care trebuia să se ocupe în privința multor lucruri. Soția participa întotdeauna și ea la aceste experiențe. Vedem astfel cum un număr de oameni trăiesc într o comunitate împreună cu aceste două personalități. Dar legătura karmică dintre cele două personalități, fostul stăpân și fostul supraveghetor de sclavi, această legătură karmică, prin această conviețuire, se rezolvase. Individualitatea care fusese odinioară preot nu mai este legată de această personalitate; dar ea rămâne legată de ceilalți, fiindcă multe lucruri se întâmplaseră cu aceste suflete, lucruri al căror instrument, cel puțin, fusese această individualitate, în încarnarea situată aproximativ cu o sută de ani înainte de Christos. Ca femeie, ea a făcut multe fapte de binefacere pentru comună, cu o mare bunătate sufletească, totuși compatibilă cu faptul că ceea ce trăia această femeie era infinit de tragic.
Toate aceste experiențe comune care înnodau fire karmice, toate acestea s-au continuat și, cu ocazia unei noi treceri prin viața dintre moarte și o nouă naștere, acum după secolul al 9-lea până spre epoca modernă, s-au format noi impulsuri, care i-au adus din nou împreună pe acești oameni. Și ei s-au născut din nou, ce-i drept, fără a forma acum o comunitate exterioară; totuși, cei care fuseseră odinioară sclavi și apoi formaseră o comunitate sătească s-au născut din nou cel puțin în aceeași epocă, astfel încât au avut posibilitatea de a intra iarăși în relație cu acea individualitate care fusese preot în vechile Misterii, apoi supraveghetor de sclavi aproximativ cu o sută de ani înainte de Christos și femeie în secolul al 9-lea al erei creștine. Această individualitate se naște din nou ca Pestalozzi [Nota 16]. Cei care s-au născut din nou cam în același timp, pentru a-și implini karma, aceste suflete care aveau cu el relația pe care tocmai am descris-o, trebuiau să devină elevii săi, copiii cărora Pestalozzi le-a adus acum niște binefaceri atât de imense.
Ei bine, dragii mei prieteni, în această privință lucrurile stau într-adevăr astfel: Când examinăm viața și vedem în spatele ei, așa cum se prezintă ea, când vedem sufletele acționând din încarnare în încarnare – desigur, suntem zguduiți, suntem surprinși, căci ea este întotdeauna diferită de ceea ce ar vrea să vadă rațiunea. Totuși, conținutul vieții apare infinit aprofundat când privim viața în acest context. Și cred că omul câștigă deja ceva prin faptul că studiază asemenea corelații. Când ele sunt aduse la lumină – și uneori cu reale dificultăți – din substraturile spirituale și când indicăm, așa cum astăzi eu am putut doar schița, ce apare aici revelându-se în existență, atunci vedem cum acționează karma de-a lungul vieților umane. Când auzim asemenea considerații, viața apare cu niște substraturi serioase și putem înțelege asemenea considerații atunci când ținem seama într-un mod cu adevărat imparțial de ceea ce ni se oferă în aspectele exterioare.
Antroposofia nu a apărut pentru a dezvolta teorii cu privire la viețile pământești succesive și pentru a propune tot felul de scheme, ci pentru a indica fundalurile spirituale absolut concrete ale vieții. Dacă noi dezvăluim aceste lucruri, oamenii vor ajunge să vadă lumea cu totul altfel. Dacă putem face aceasta, va trebui să arătăm cum aceste lucruri pot acționa acum și asupra faptelor oamenilor. Dacă știți asemenea lucruri, veți înțelege că asemenea considerații practice cu privire la karmă sunt aportul de care are nevoie civilizația noastră, ca aprofundare. Astăzi voiam numai să prezint inimii dumneavoastră aceste exemple practice referitoare la karmă. Dacă priviți mai exact personalitățile care sunt cunoscute, veți vedea confirmându-se multe lucruri dintre cele despre care v-am vorbit.
