În primul rând, am plăcuta satisfacție de a mulțumi din inimă d-lui Collison, președintele Societății Antroposofice Engleze, pentru cuvintele amabile pe care tocmai le-a rostit. Puteți fi întotdeauna convinși că pentru mine este o profundă bucurie să mă aflu din nou printre dumneavoastră și să desfășurăm aici unele aspecte ale muncii noastre antroposofice. În acest moment ne putem găsi cu această muncă antroposofică sub două impresii, în primul rând sub impresia care s-a produs prin faptul că tocmai venim de la Torquay, unde am putut trăi un anumit timp în lăuntrul unor reprezentări ale lumii spirituale care se situau sub semnul pe care l-am caracterizat alaltăieri al celor două activități din cursul verii [Nota 90], care au luat naștere din impulsul prietenului nostru Dunlop și al prietenei noastre d-ra Merry [Nota 91], impuls din care emana pentru noi, aș putea spune, o ambianță ocultă, prin faptul că în întreaga atmosferă a acestor activități, în această comuniune cu natura, care acționează în mod elementar și, de asemenea, în mod spiritual, sau cel puțin în apropierea unei asemenea naturi, se simțea un anumit imbold lăuntric de a rămâne cu ceea ce am expus în cadrul acelor impulsuri care sunt cu totul legate de locul respectiv.
A doua impresie provine de la faptul că mi s-a oferit posibilitatea să vă vorbesc, dragii mei prieteni, pentru prima dată de când a avut loc la Goetheanum, Congresul de Crăciun, atât de important. Acest Congres de Crăciun, a fost, firește, căci aceasta era în intențiile dumneavoastră, a fost discutat, gândit, simțit, în privința semnificației lui în această Ramură a prietenilor noștri englezi. Este adevărat, dragii mei prieteni, că întregul impuls al acestui Congres de Crăciun, pe de o parte, în măsura în care acest lucru s-a arătat în diferitele locuri unde am putut vorbi după acest Congres de Crăciun, acest întreg impuls al Congresului de Crăciun este înțeles, el începe să fie asimilat, – ici mai mult, colo mai puțin – dar e adevărat, de asemenea, că el mai provoacă uneori uimire în inimile iubiților noștri prieteni antroposofi.
Acest impuls de Crăciun devenise necesar deoarece evoluția Societății Antroposofice, de când a devenit independentă, de când s-a desprins, de când s-a separat de Societatea Teosofică și a încetat să mai fie legată în mod exterior de aceasta, nu a luat acea formă pe care crezusem eu, mai ales în 1913, că o va lua.
Și apoi, din Societatea Antroposofică s-au dezvoltat multe lucruri care nu erau însuflețite lăuntric de puterea de viață organică a ceea ce reprezintă din punct de vedere spiritual Mișcarea antroposofică. Eu am explicat toate acestea în timpul Congresului de Crăciun și acum nu vreau decât să le amintesc. Era, într-un anumit sens, o cutezanță, în săptămânile care au precedat Congresul de Crăciun, să ajung la decizia de a-mi asuma președinția Societății Antroposofice, așa cum a fost ea întemeiată acum la Goetheanum. Căci până atunci nu voisem să apar în cadrul Mișcării antroposofice decât în fundal, în calitate de învățător, și nu acceptasem nici o funcție oficială. E greu, cu obligațiile care îi revin învățătorului în lumea spirituală, cu toate responsabilitățile față de lumea spirituală, să îți asumi, tocmai în epoca noastră, administrarea exterioară a Societății, care are de fapt ca sarcină administrarea bogățiilor spirituale, a comorii de înțelepciune a antroposofiei. Numai că acest lucru trebuia să se întâmple. Dar aceasta era o cutezanță, în măsura în care ne aflam în fața unei eventualități, prin faptul că multe lucruri din acele curente spirituale care voiau să se reverse în lumea oamenilor din lumea spirituală, și pe care Mișcarea antroposofică are ca sarcină să le primească, s-ar fi putut pierde.
Dar îmi este îngăduit să spun că situația a luat întru totul o asemenea formă încât nu numai că începând de la Congresul de Crăciun revelațiile venite din lumea spirituală nu au fost îngrădite, ci, dimpotrivă, lumea spirituală vede chiar cu o mult mai mare bunăvoință ceea ce se realizează în Societatea Antroposofică datorită Mișcării antroposofice și că, începând de la acest Congres de Crăciun, darurile din lumea spirituală se revarsă de fapt cu o abundență mult mai mare, astfel încât, așadar, și din această perspectivă esoterică, noi ne putem îndrepta privirea în urmă cu o totală satisfacție asupra Congresului de Crăciun.
Ceea ce s-a spus prin cuvintele: semnificația esoterică a Mișcării antroposofice, aceasta, dragii mei prieteni, trebuie să devină ceva tot mai adevărat, tot mai real. Suflul care trece prin Mișcarea antroposofică trebuie să devină tot mai esoteric. Acest lucru va fi înțeles în mod just numai atunci când va fi înțeleasă sarcina cu totul esoterică a Comitetului director de la Goetheanum, atunci când va fi înțeles ceea ce am vrut să spun la Congresul de Crăciun, și anume că el trebuie să fie un Comitet de inițiativă, că el trebuie să sesizeze sarcinile care îi revin, din lumea spirituală, Mișcării antroposofice, că el trebuie să le preia, să le orienteze spre lume și că nu are dreptul să fie un simplu Comitet administrativ.
Ei bine, dragii mei prieteni, am văzut că inimile au primit cu o mare receptivitate elementul esoteric ce se revarsă începând de la Congresul de Crăciun prin întreaga natură a conferințelor noastre. Și e posibil să sperăm că și în viitor va fi așa, deși poate situația este de-așa natură încât, în virtutea spiritului conservator al Angliei, să mai remarcăm aici o ușoară tendință de a prefera să se mențină vechile stări de lucruri, așa cum erau, fără a le adăuga ceea ce trebuie să emane de la Goetheanum, absolut prin voința Mișcării antroposofice înseși. Dar poate că, încetul cu încetul, se va introduce și în acest conservatorism ceva dintr-un element progresist. Și suntem îndreptățiți să sperăm că ceea ce poate este astăzi prezent, dar nu este încă remarcat, nu este în general remarcat, va trece fără să fi fost remarcat și că i se va pierde obișnuința înainte de a se fi știut că era prezent. Eu știu cât suntem de legați de ceea ce s-a instalat odată. Dar trebuie să ne putem înălța simțirea, dragii mei prieteni, până la conștiența faptului că Mișcarea antroposofică este, în principiu, ceva nou, față de tot ceea ce există în lume, și că este extraordinar de greu, ba, în multe domenii, chiar imposibil, să cultivăm acest element nou în vechile forme. Bineînțeles, pe de altă parte, îi este greu omului să găsească pentru un conținut nou o formă nouă.
Ei bine, dragii mei prieteni, pornind de aici, aș vrea să vă atrag atenția asupra faptului că, în fond, Mișcarea antroposofică, așa cum vrea ea să ia formă acum, să ia formă mai ales în curentele ei spirituale, este un fel de reîntoarcere la intențiile inițiale. Ceea ce exista în aceste intenții nu este numai ceea ce s-a întâmplat atunci, la Berlin, când a fost întemeiată Secția Germană a Societății Teosofice [Nota 92], când, cu ocazia întemeierii acestei Secții Germane a Societății Teosofice, a fost anunțat de mine un ciclu de conferințe [Nota 93] cu titlul «Antroposofie», astfel încât, ca să spunem așa, pe lângă întemeierea Secției Germane a Societății Teosofice exista Mișcarea antroposofică; dar ceea ce am desfășurat noi în cadrul a ceea ce se numea Theosophical Society nu a fost niciodată altceva decât antroposofie.
Și nu exista numai antroposofia, ci exista și intenția mea fermă de a introduce un caracter esoteric în Mișcarea antroposofică. De aceea, prima conferință pe care am ținut-o în cadrul a ceea ce trebuia să fie spus în cadrul Secției Germane a Theosophical Society purta titlul: «Exerciții practice cu privire la karmă».
Dar personalitățile care erau atunci prezente cu ocazia acestei întemeieri s-au speriat teribil când au auzit acest titlu, și aș putea descrie și astăzi într-un mod foarte concret undele astrale ale fiorilor și tremurăturilor care s-au manifestat mai ales la domnii mai în vârstă, proveniți din mișcarea teosofică, în momentul în care au auzit că voiam să vorbesc despre unele aspecte practice ale karmei. Și mi s-au adresat cuvinte ca acestea: Așadar, dumneavoastră vreți să înmormântați într-o zi – căci oamenii credeau, într-adevăr, că ei realizaseră o muncă timp de decenii –, vreți să înmormântați într-o zi întreaga noastră muncă de decenii! – Și au avut loc în permanență întruniri particulare, consilii, în care m-au făcut să înțeleg că lucrurile nu ar putea merge în acest fel. Și eu simțeam pe atunci nu numai impresia astrală și a Eului pe care o produceau undele fiorilor și tremurăturilor, ci simțeam și impresia frisoanelor de „piele de găină” astrală ale bătrânilor domni.
Devenea absolut imposibil să-mi mențin intenția și să-mi susțin programul, căci ar fi fost o întreprindere zadarnică. Astfel încât mișcarea teosofică din Germania a luat în continuare un curs mai degrabă teoretic, cum o face și Theosophical Society în general, iar esoterismul propriu-zis a trebuit să aștepte.
Poate că a fost bine așa. Căci au trecut de atunci de trei ori șapte ani, în timpul cărora multe lucruri au putut fi asimilate în inconștient și în subconștient, care nu voiau deloc să pătrundă în conștiență. Și așa s-a și întâmplat. Astfel, acum, tocmai pentru integrarea impulsului de Crăciun de la Goetheanum, această integrare poate începe în acea formă esoterică, prin căutarea pe tărâmul karmic a impulsurilor oculte ale evoluției lumii, a Cosmosului și a omenirii. Vom pune întrebări referitoare la karma omenirii, la karma omului individual, și așa mai departe, și răspunsurile vor fi date, dacă pot fi date astăzi, din lumea spirituală, în funcție de karma omenirii, de karmele individuale, ș.a.m.d.. Astfel vor putea deveni perceptibile impulsurile care, venind din lumea suprasensibilă, vor să pătrundă cu toată forța în lumea oamenilor prezentului.
De aceea, după ce această introducere va fi tradusă [Nota 94], vom începe astăzi printr-o expunere corespunzătoare în această direcție.
Modul în care este astăzi ancorată karma în omul individual și în evoluția omenirii și în care pot fi discutate diferite realități karmice va putea apărea în fața sufletelor dacă vom preceda această discuție cu o introducere asupra evoluției conștienței umane, pornind de la niște stări în care oamenii aveau chiar în viața obișnuită o percepție nemijlocită, elementară, a karmei, pentru a trece la alte stări de conștiență la care s a ajuns mai târziu și în cadrul cărora viziunea nemijlocită a karmei s-a pierdut. Căci lucrurile stau astăzi în așa fel încât omul, în cadrul conștienței cu care este înzestrat acum în conștiența diurnă, trează, nu știe nimic despre karma sa. Lumea în care trăiește el de la trezire până la adormire îl împiedică să cunoască în mod nemijlocit, elementar, karma. Dar omenirea nu a trăit mereu în această stare de conștiență pe care o numim astăzi normală, ci în vechile timpuri omenirea mai trăia, chiar și în epoca postatlanteană, chiar și în viața cotidiană, într-o altă stare de conștiență. Astăzi există pentru conștiența normală trei stări de conștiență, pe care le-am caracterizat adesea: prima este conștiența de stare de veghe, a doua este conștiența de vis, în care fragmente ale trăirilor din timpul zilei apar ca niște reminiscențe ale conștienței, dar în care intervin, de asemenea, influxuri ale lumii spirituale; și, în sfârșit, a treia, starea de somn total, în care pentru sufletul uman nu există de jur împrejur decât confuzie, crepuscul, întuneric și în care conștiența cade, ca să spunem așa, în inconștiență. (Se scrie la tablă:)
Tabla 4Această situație nu a existat întotdeauna în sânul omenirii. În cadrul evoluției umane au existat timpuri în care conștiența cotidiană se desfășura cu totul altfel. Și, dacă ne întoarcem foarte, foarte departe în trecut, la vremurile care au urmat imediat după catastrofa atlanteană, când uscatul a ieșit în anumite locuri la suprafață, acolo unde înainte nu exista decât mare, după ce marea invadase locurile unde înainte exista uscat, când Pământul a trebuit să traverseze o perioadă glaciară, dacă noi considerăm aceste vremuri care au urmat imediat după vechea catastrofă atlanteană, când s-au năruit vaste și vechi culturi, dacă ne întoarcem, așadar, într-o perioadă care se întinde cu aproximativ opt, zece mii de ani în urmă, atunci întâlnim, firește, o omenire care cunoștea alte trei stări de conștiență. Omenirea care a supraviețuit vechii catastrofe atlanteene avea și ea trei stări de conștiență, dar acestea erau esențial diferite. Starea de conștiență cotidiană, lucidă, pe care o are omul de astăzi, de la trezire până la adormire, când el vede orice alt om în contururi precise, când vede, de asemenea, celelalte ființe ale naturii și procesele din natură în contururi precise, această stare de conștiență de veghe din timpul zilei nu exista, firește, în acele vremuri vechi; ci omul era perceput fără contururi precise, extinzându-se în toate părțile în spiritual, într-un element auric, și în acest element auric era perceput sufletul său. Animalele erau percepute, de asemenea, cu o puternică aură. În această aură erau percepute procesele interne, digestia, respirația. Plantele erau văzute năzuind cu florile lor spre înalturi într-un fel de nor care învăluia în permanență Pământul. Pentru această conștiență, totul era cufundat într-o lumină astrală pe cale de a se stinge. Și se poate spune foarte bine că, pentru acea veche omenire care a trăit după catastrofa atlanteană, această stare de conștiență diurnă era o conștiență prin care omul avea asupra lumii fizice o viziune astrală pe cale de a se stinge.
Spun pe cale de a se stinge, în sensul că luminozitatea acestei viziuni slăbea treptat; căci, înainte de catastrofa atlanteană, această contemplare într-o lumină astrală era mult mai puternică, mult mai intensă decât mai târziu. Dar intrarea în această stare de conștiență, acea intrare-trezire în această stare de conștiență, căci cu o intrare-trezire, așa cum este și astăzi trezirea, poate fi comparată acea intrare-trezire în această stare de conștiență a viziunii astrale pe cale de a se stinge, era alta decât este pentru omul de astăzi ieșirea din starea de somn, când în suflet rămân pentru început vise haotice, înainte ca omul să-și înceapă ziua.
Când acești oameni ai vremurilor trecute se trezeau, lor li se părea că în conștiența lor persistă nu numai o lume a visului, ci și o lume reală în care fuseseră cufundați, de a cărei existență ei știau, de asemenea, știau că ieșeau din ea și că în această lume aveau relații cu ființe spirituale, cu ființe spirituale aparținând Ierarhiilor superioare, cu ființe spirituale de natură elementară. Această trezire era în realitate comparabilă cu situația în care astăzi omul trece dintr-un loc unde a trăit multe, în alt loc, unde, în cercul unor noi experiențe, își amintește de tot ce a trăit. Când omul își începea ziua în acele vechi timpuri, el avea noi experiențe diurne, dar avea, de asemenea, amintirile descrise: eu am fost într-un alt loc, unde eram în compania altor ființe, unde nu mă aflam în mod direct împreună cu oamenii fizici care mă înconjoară de obicei, împreună cu animalele și plantele, ci eram înconjurat de suflete umane excarnate, care trăiau între moarte și o nouă naștere, un loc unde mă aflam împreună cu alte ființe care nu trăiesc niciodată pe Pământ în vreo încarnare.
După ce omul părăsea o anumită categorie de locuitori ai Universului, el se simțea transpus apoi într-o altă lume, în lumea experiențelor fizice dintre naștere și moarte. Dar el simțea în mod clar și amintirea lumii spirituale, a acelei lumi pe care omul o parcurge între moarte și o nouă naștere. Putem spune: în viziunea astrală pe cale de a se stinge pătrundea viziunea lumii spirituale.
Astfel încât, de fapt, această stare de conștiență în care se află omul astăzi printre entități pur fizice nu exista în acea epocă. Oamenii aveau pe atunci o anumită senzație, nu numai ca într-un fel de vis, ci într-o reprezentare foarte concretă a realității, și anume ei vedeau, când se aflau în conștiența diurnă, arbori, animale, munți și stânci și nori, dar știau că aceasta este aceeași lume cu cea în care trăiesc acele ființe spirituale și acele suflete umane care nu sunt încarnate pe Pământ, care trăiesc în lumea spirituală, și împreună cu care trăim între moarte și o nouă naștere. Acești oameni aveau pe atunci această reprezentare concretă: când omul se trezește, aceste ființe pătrund în fiecare arbore, în fiecare stâncă ce poate fi observată, în adâncul munților și în înalturile norilor, ele se furișează și dispar în diferitele entități, în creaturile naturii fizice exterioare.
Omul mergea prin pădure și vedea un arbore deosebit. Atunci, el știa că în acel arbore a dispărut o ființă nocturnă cu care el fusese împreună, și el vedea în mod clar, așa cum astăzi mai poate vedea doar inițiatul, cum entitățile spirituale se furișează în lăcașurile fizice ca în casele lor. Nu este de mirare că toate aceste lucruri au trecut în mituri și că oamenii au vorbit de spiritele arborilor, de spiritele izvoarelor, de spiritele norilor și ale munților. Ei vedeau furișându-se în munți, în valuri, în nori, în plante, în arbori toate acele ființe cu care se aflaseră împreună în timpul nopții.
Era ca un revărsat de zori sufletesc, care vedea pe atunci lumea spirituală furișându-se în lumea fizică-sensibilă. Despre spiritele superioare, sublime, se spunea în cuvinte pline de demnitate: ele își au locul lor de odihnă în timpul zilei în aceste lăcașuri fizice. Despre ființele elementare inferioare care trăiesc printre oameni, adesea printre animale, într-o perioadă a evoluției lor, se spunea: ele se pitesc acolo. Acest lucru era exprimat pe un ton de tachinare. Dar ceea ce se exprima, pe de o parte, într-o stare de superioritate, pe de altă parte, într-o stare de neputință, caraghioasă, aceasta corespundea în mod exact sentimentului pe care îl avea omul față de acest revărsat de zori sufletesc.
Dar imaginați-vă, dragii mei prieteni, că un om se afla în timpul ultimei faze a somnului său într-o asemenea lume spirituală și dimineața ieșea din ea; el își dădea seama absolut clar abia la trezire că s-a aflat acolo. De ce aceasta? De ce vedea el de fapt numai la trezire, când spiritele dispăreau, această lume spiritual-suprasensibilă în care trăia între moarte și o nouă naștere? Acest lucru se întâmpla pentru că – în timpul acestei stări, așadar, în timp ce omul era în ultima fază a somnului său, în care contempla viziunea lumii spirituale – omul mai trăia și într-o a treia stare de conștiență. El trăia într-o stare de conștiență care făcea ca în fața sufletului să apară, la rândul său, ca prin vrajă, o cu totul altă lume. Și anume în timp ce, în existența sa pământească, omul contempla în timpul somnului său lumea spirituală, privirea lui se îndrepta în urmă asupra evoluției karmei sale.
Această a treia stare de conștiență a oamenilor care au trăit imediat după catastrofa atlanteană era viziunea karmei. Aceasta era pentru ei, în acea epocă, pur și simplu, o realitate. (Se completează ceea ce a fost notat pe tablă:)
Și, așa cum astăzi în viața cotidiană alternează cele trei stări de conștiență: conștiența de veghe, conștiența de vis, conștiența de somn, odinioară alternau pentru om starea viziunii astrale pe cale de a se stinge, viziunea lumii spirituale și viziunea evoluției karmei.
Da, dragii mei prieteni, în aceste vremuri vechi viziunea karmei era pentru oameni pur și simplu o realitate a conștienței, și de aceea putem spune pe drept cuvânt că a existat cândva în omenire un fel de conștiență prin care era efectiv contemplată realitatea karmei.
Apoi, evoluția a continuat în felul următor: Mai întâi a încetat acest somn, dar care atunci nu era un somn, căci, în timp ce omul dormea, privirea se îndrepta asupra karmei – mai întâi a încetat această viziune asupra karmei. Ea s-a întunecat. Și din realitățile karmei nu au mai rămas decât cunoștințele inițiaților, ale inițiaților din Misterii. Atunci, ceea ce mai înainte fusese contemplat de oameni drept experiență a karmei a devenit erudiție. Ceea ce era, așadar, o veche experiență, dragii mei prieteni, a devenit în epocile ulterioare erudiție. Căci ea se estompase, se atenuase în sfera conștienței care existase în trecut, și oamenilor le-a mai rămas – asta se întâmplă aproximativ în epoca descrisă drept vechea epocă babiloniană, chaldeană sau egipteană –, oamenilor le-a mai rămas doar facultatea de a contempla lumea spirituală. Astfel încât în acest timp, așadar, în mileniile care au precedat evoluția creștină, oamenii trăiau într-o stare de conștiență pentru care viziunea lumii suprasensibile era încă absolut naturală, dar în care referitor la karmă nu mai exista decât învățătura. Și, de aceea, este de înțeles că tocmai în această perioadă care a precedat evoluția creștină, pentru că încă mai exista o conștiență intensă a lumii spirituale, a lumii în care omul trăiește între moarte și o nouă naștere, și pentru că acea conștiență a karmei era atenuată, estompată, este de înțeles că în întreaga omenire s-a pierdut complet conștiența karmei, că ea nu mai era prezentă, ca să spunem așa, când a început evoluția creștină, și că atunci a fost subliniată cu o putere deosebită legătura omului cu lumea spirituală când omul este excarnat. Acest lucru noi îl simțim cu o intensitate absolut deosebită în ceea ce ne întâmpină drept vechea viziune egipteană: o conștiență extraordinar de puternică a lumii spirituale, o conștiență purificată și subtilă a lumii în care pătrunde omul prin poarta morții, când el devine Osiris, dar nu mai are nici o conștiență a vieților pământești succesive.
Apoi a venit, încetul cu încetul, epoca ce și-a atins astăzi punctul ei culminant în evoluția omenirii și care, de fapt, este astăzi proprie omenirii. Viziunea astrală a coborât până la a deveni conștiența noastră aridă și prozaică pe care o avem în viața normală între trezire și adormire, când nu vedem, de exemplu, decât neînsemnata parte din om făcută din carne, oase și vase sanguine și închisă între limitele pielii, care, așa cum o poate vedea conștiența diurnă de astăzi, este partea cea mai puțin importantă a omului. Este absolut de înțeles că la mulți oameni există tendința de a îmbrăca această parte neînsemnată din om cu tot felul de veșminte exterioare care sunt numite frumoase, pentru ca ea să reprezinte totuși ceva, în timp ce în adâncurile subconștientului avem sentimentul că, de fapt, ea este neînsemnată și că își are locul său sub veșmântul luminos și cald al aurei, al astralității, al ființei Eului.
Și, atunci când omul a simțit pentru prima dată această trecere de la viziunea omului cu aura sa la viziunea omului actual, neînsemnat, el a încercat să imite prin veșminte ceea ce se vede la om drept aură; astfel încât vechile mode – dacă pot folosi acest cuvânt – sunt, într-un anumit sens, cópii ale elementului auric. Cât despre noile mode, vă pot asigura că ele nu sunt absolut deloc așa ceva.
Conștiența lumii suprasensibile a luat forma pe care omul o visează în visele sale haotice. Iar conștiența karmei doarme complet. Omul ar avea-o dacă partea conștienței care este lipsită de vise între adormire și trezire i-ar deveni dintr-o dată conștientă. Atunci ar exista conștiența karmei.
Astfel, în cursul evoluției omenirii, din vremurile pe care le-am caracterizat, pe parcursul a aproximativ zece mii de ani, a avut loc această transformare: omul „ignoră în stare de veghe” spiritualul din lumea fizică – pentru că noi „ignorăm și în stare de veghe” spiritualul, nu îl „ignorăm numai dormind” –, omul ignoră în stare de veghe spiritualul, ignoră în stare de vis lumea spirituală propriu-zisă și ignoră în stare de somn karma.
Iar această stare este ceva care a devenit necesar pentru apariția conștienței libertății, așa cum am arătat adesea. Dar omenirea trebuie să iasă și din starea sa actuală.
Putem spune că ceea ce în vechile timpuri era o stare de conștiență naturală, firește, ca de vis – cunoașterea faptului că există o lume suprasensibilă și o karmă –, s-a estompat, s-a întunecat treptat și ceea ce trebuia să ajungă la om despre lumea suprasensibilă a devenit apoi învățătura Misteriilor, în timp ce în epoca noastră modernă și materialistă acestea s-au pierdut complet. Dar în cadrul acestei epoci materialiste trebuie să apară din nou posibilitatea de a construi o punte atât spre conștiența lumii suprasensibile, cât și înspre conștiența karmei.
Asta înseamnă, cu alte cuvinte, dacă ne reprezentăm cum, o dată cu zorii care se ridicau în suflet în timpurile străvechi, aceste entități în compania cărora se găsea omul de la adormire până la trezire se furișau în arbori, în nori, în munți și în stânci, și cum omul putea atunci să spună în timpul zilei, când mergea spre un asemenea arbore, spre o rocă, spre un izvor: Acolo înăuntru este ferecată prin vrajă o ființă spirituală, o ființă în compania căreia eu mă aflu în conștiența mea de somn –, atunci omul, asimilându-și mai întâi noua cunoaștere inițiatică, recunoscând, într-un fel, spiritul la contemplarea fiecărei stânci, a fiecărui arbore, a fiecărui nor, a fiecărei stele, a Soarelui și a Lunii, trebuie să ajungă în conștiența diurnă, să elibereze din nou ființele spirituale cele mai diferite ce sălășluiesc acolo.
Noi trebuie să ne angajăm astăzi pe această cale și să ne pregătim pentru ca, întocmai așa cum pentru vechea omenire, la trezire, se furișa în arbore și în stâncă ființa spirituală cu care omul fusese împreună în timpul nopții, tot așa pentru omenirea modernă să se furișeze afară din arbore și din izvor ființa spirituală care este ascunsă în arbore și izvor. Se poate ajunge la aceasta. Se poate ajunge la aceasta dacă omul abandonează pur și simplu punctul de vedere preconceput cu care s a obișnuit, cu care s-a familiarizat, pe care astăzi copiii învață să-l adopte deja de la grădiniță, dacă omul abandonează această prejudecată care îl face să creadă că prin rațiunea umană sănătoasă nu ne putem adânci privirea în lumea spirituală. Când inițiatul vine și descrie lucrurile care sunt în lumea spirituală și procesele care au loc în lumea spirituală, chiar dacă astăzi omul încă nu o poate contempla în conștiența sa obișnuită, dacă el își folosește rațiunea sa umană liberă de prejudecăți, atunci această rațiune umană poate fi luminată de ceea ce îi este comunicat despre lumea spirituală. Și, în orice caz, acesta este pentru oricine primul pas just.
La aceasta se opun, ce-i drept, multe lucruri. Vedeți dumneavoastră, după una din conferințele pe care le-am prezentat anul trecut despre contemplarea lumii spirituale a apărut un comentariu binevoitor [Nota 95] într-un jurnal destul de apreciat – ce poate fi numit „binevoitor” și „apreciat” în raport cu opoziția violentă care se ridică în prezent împotriva antroposofiei. Ei bine, în această conferință eu atrăsesem atenția și asupra faptului că nu e nevoie să devenim imediat clarvăzători pentru a ști cu adevărat ceva despre lumea spirituală, că putem înțelege lucrurile pe deplin cu rațiunea noastră umană sănătoasă când clarvăzătorul ne comunică aceste lucruri. Subliniasem foarte ferm acest lucru. Și omul care a făcut un comentariu absolut binevoitor asupra problemei a scris fraza următoare: El spunea: Steiner vrea să folosească rațiunea umană sănătoasă pentru cunoașterea lumii suprasensibile. Atâta timp cât această rațiune umană sănătoasă rămâne sănătoasă, așa spunea omul, ea nu știe, cu siguranță, nimic despre o lume suprasensibilă, și imediat ce ea știe ceva despre o lume suprasensibilă, ea nu mai este, cu siguranță, sănătoasă!
Poate că nu am auzit niciodată formulat cu o asemenea sinceritate lăuntrică ceea ce ar trebui să afirme, de fapt, dacă este onest, lăuntric onest, orice om care, sprijinindu-se pe „rațiunea umană sănătoasă”, refuză astăzi cunoașterea lumii suprasensibile și care vorbește de limitele cunoașterii în sensul obișnuit; căci el ori trebuie să renunțe la concepția actuală, ori trebuie să o susțină; orice altă atitudine nu este sinceră lăuntric.
Inițiatul de astăzi știe foarte bine să spună cum prin conștiența cunoscătoare eliberează o ființă spirituală din fiecare piatră, cum alte ființe spirituale sunt eliberate din plante. Ele ne apar, dacă nu rămânem la percepția senzorială exterioară. Și de fiecare dată când ne ducem în natură, când, de exemplu, percepem mai întâi, ieșind din culcușurile lor de piatră, ființele elementare din categoria gnomilor, cele care se ascund peste tot acolo unde natura începe să devină puțin elementară, când ne familiarizăm și legăm prietenie cu aceste ființe elementare, vedem curând în spatele lor, mai ales în spatele ființelor elementare ale lumii minerale, niște entități superioare care, în cele din urmă, ne conduc până la prima Ierarhie, până la Serafimi, Heruvimi și Tronuri.
Iar atunci când sunt practicate exercițiile pe care eu le-am indicat în cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, care a fost tradusă în engleză cu titlul «Initiation» [Nota 96], când se fac aceste exerciții în mod consecvent, cu o mare energie lăuntrică, cu spirit de sacrificiu și dăruire de sine, atunci propriu-zis, dacă ne cucerim suficient curaj lăuntric, descoperim mai întâi că în anumite grohotișuri minerale speciale de munte, într-o bucată de piatră este ascunsă o întreagă lume de ființe elementare. Ele ies de acolo, apar din toate părțile, se dilată și arată că de fapt nu sunt decât înfășurate, comprimate în porțiunile lumii elementare. Există asemenea entități în primul rând în porțiunile minerale ale naturii, mai ales acolo unde pământul ajunge la stadiul în care „prinde să înverzească” [Nota 97], acolo unde el face o impresie de prospețime, având acel miros specific de pământ, o aromă pe care o au și plantele. Când pătrundem în această lume de ființe elementare, aceste ființe elementare ne pot foarte bine înspăimânta, ne pot îngrozi. Și aceste ființe elementare care apar astfel sunt de o deșteptăciune incredibilă. Când apar astfel gnomii, ieșind din realități și obiecte ale naturii, trebuie să fim destul de modești pentru a ne spune: Iată-te aici, biet om prost, și cât este de deșteaptă această lume elementară! – Și, fiindcă nu sunt prea mulți oameni care vor să spună în mod serios acest lucru, fiindcă ei nu vor să spună vreodată că un copil mic care abia s-a născut – dacă îl percepem în mod lăuntric – este mult mai deștept decât cel care a învățat mult, din acest motiv aceste ființe elementare se sustrag, în primă instanță, privirii oamenilor. Dar când ne putem familiariza cu ele, orizontul se lărgește, ca să spunem așa, și primul plan pe care îl deschid acești gnomi care vă tachinează cu deșteptăciunea și istețimea lor se dezvăluie a fi un prim-plan care ne conduce spre un plan ascuns, care ajunge până la prima Ierarhie, până la Serafimi, Heruvimi și Tronuri.
Și dacă ne facem conștiența mai ageră cu ajutorul a ceea ce omenirea a învățat tocmai datorită științelor naturii din ultimul secol, atunci putem pătrunde în mod just, după aceea, cu ajutorul exercițiilor indicate, într-o lume superioară. Iar dacă dobândim astfel, față de natură, datorită unei adânciri pline de iubire, o conștiență care să nu fie contaminată de ceea ce este astăzi știința recunoscută, și care are astăzi autoritate, atunci ajungem din nou, în mod treptat, pe baza cunoașterii inițiatice, la acea cunoaștere pe care a pierdut-o omenirea.
Cel care ajunge astăzi să vadă în cele din urmă ieșindu-i în întâmpinare din arbori spiritul arborelui, care pentru cei vechi se furișa înăuntru dimineața, în momentul revărsatului de zori sufletesc, și care seara, în momentul crepusculului sufletesc, țâșnea din nou afară, acela poate aborda omul într-un mod corespunzător și poate contempla, detașându-se din omul actual, formele pe care el le-a îmbrăcat în viețile pământești anterioare prin evoluția karmei. Căci pentru om, această viziune trece în viziunea asupra karmei.
Pentru lumea minerală, unde apar mai întâi gnomii care ne tachinează cu istețimea lor, viziunea ajunge la contemplarea Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor. (Tabla 4)
Pentru plante, viziunea ajunge la contemplarea entităților Exusiai, Dynamis, Kyriotetes.
Pentru animale, atunci când vedem astfel desprinzându-se din ele ființa lor spirituală, viziunea ajunge la contemplarea Arhailor, Arhanghelilor, Îngerilor.
Pentru om, ea devine viziune asupra karmei.
În spatele Serafimilor, Heruvimilor și Tronurilor și în spatele tuturor celorlalte ființe ale Ierarhiilor superioare, în spatele tuturor ființelor elementare care, ieșind din minerale, ne șochează prin deșteptăciunea lor, care, ieșind din plante, poate ne șochează sau poate nu prin suava lor insistență, în spatele a ceea ce ne întâmpină ieșind din animale, în pustiu, uneori cu vehemență, cu o ardoare fierbinte, dar și cu ceea ce ne dă frisoane, în spatele a toate acestea care apar în prim-plan, vedem apărând atunci, impresionantă și grandioasă, karma. Căci, de fapt, pentru om, în spatele tuturor misterelor Universului se ascunde misterul karmei.
Dacă ne-am pregătit astfel simțirea în mod corespunzător, vom putea trece, în următoarele conferințe pe care le mai pot prezenta aici, în acest loc, în fața dumneavoastră, la discutarea unor realități karmice individuale. [Nota 98]
