La sfârșitul ultimei conferințe am vorbit și despre faptul că omul are posibilitatea ca, printr-un mijloc atât de intim cum este controlul memoriei, să acționeze și asupra așa-numitului său corp astral. Vreau astăzi să mai adaug câte ceva.
Acest corp astral, care ne învăluie ca un nor, în care se exprimă dorințele, instinctele și pasiunile noastre, este, dincolo de aceasta, purtătorul a ceva ce trăiește și lucrează neîncetat în spiritul nostru: acest ceva este memoria noastră. Tot ce denumim drept memorie sau amintire este centrat în corpul astral. Gândul pe care l-ați avut ieri mai este astăzi în voi. El nu are însă nicio posibilitate să rămână în dumneavoastră dacă nu este înglobat în corpul astral, dacă nu stimulează vibrații care rămân și cheamă astăzi din nou în existență ceea ce ieri ați avut ca trăire. Acum, este imposibil ca omul să facă vreun pas în direcția dezvoltării corpului astral dacă nu lucrează la capacitatea sa de amintire, la memoria sa.
Eu am vorbit despre cum trebuie să lucreze omul la controlul strict al gândirii, la controlul întregii vieți de gândire; cum trebuie să îi fie clar că gândurile sale sunt procese reale, că este cel mai mare neadevăr atunci când se spune că gândurile sunt „scutite de vamă” și că pentru „gânduri nu avem spectatori”. Cel care vrea să dezvolte în sine o adevărată clarvedere, acela trebuie să lucreze la amintirea sa, la memoria sa. Acest lucru îl putem face doar prin aceea că nu lăsăm amintirile noastre să apară în mod haotic deasupra orizontului și să dispară din nou.
Dar cum umblă amintirile noastre prin conștiența noastră? Ele vin și pleacă. Omul se lasă în voia lor. Omul este vânat de amintiri care urcă și coboară. Atâta timp cât există situația asta, el se dăruiește și tuturor coincidențelor și influențelor care sunt exercitate în continuu din afară asupra corpului astral. Acest lucru poate fi înlăturat numai dacă zilnic ne dedicăm un timp scurt, chiar foarte scurt, cultivării memoriei noastre. Dar acest lucru nu trebuie să ne împiedice să ne îndeplinim toate celelalte obligații de viață. Acesta este principiul suprem al teosofiei, ca nimeni să nu fie reținut prin aceasta de la ocupația pe care o are în viață.
Deci, doar câteva minute zilnic pentru cultivarea memoriei ar trebui să producă într-adevăr minuni în corpul nostru astral.
Ceea ce trebuie să îndeplinim poate fi spus cu puține cuvinte: trebuie să facem din viața noastră o școală de învățare. Pentru foarte puțini oameni, viața este o școală de învățare. Cei mai mulți se dedau plăcerii și durerii. Iar când viața trece pe lângă ei, trec durere, bucurie și confort; ei nu învață din viața lor nimic. Teosoful, în schimb, își spune: Fiecare zi trebuie să mă „aducă înainte; fiecare zi trebuie să fie pentru mine o treaptă de dezvoltare”.
De aceea teosoful nu lasă să treacă nicio zi fără să permită să treacă evenimentele importante ale zilei prin fața spiritului său, prin fața privirii sale spirituale. Cel mai bun moment este ultimul moment pe care îl petrecem în stare de trezie: deci momentul imediat dinaintea adormirii. Dacă suntem în stare să ne umplem aici încă două, trei, patru, cinci minute cu trăirile zilei, să le lăsăm să treacă pe lângă noi într-un mod obiectiv, atunci realizăm multe pentru corpul astral.
În timpul zilei simțim poftă și durere, bucurie și plăcere. Teosoful nu trebuie nicicum să devină apatic față de viață, ci trebuie să simtă compasiune și antipatie intense, iar aceasta în timpul întregii vieți zilnice obișnuite. Nimeni să nu îl poată distinge aici de alți oameni. Să se distingă el însuși de alții doar în timpul celor patru, cinci până la douăzeci de minute luate separat. Atunci lasă el simțirile – plăcere și durere, bucurie și neplăcere – să nu treacă pe lângă el în modul obișnuit, ci gândește despre asta: Ce mi-a cauzat plăcere și durere? Ce mi-a produs plăcere și neplăcere? A fost plăcerea asta, a fost durerea asta îndreptățită? Oare nu ar fi putut să fie diferit, dacă aș fi privit altfel gândul? Oare nu aș putea stimula plăcerea și neplăcerea în alt mod? Oare nu aș putea avea influență asupra mersului evenimentelor? Oare am acționat așa cum aș dori să acționez întotdeauna? Oare am acționat așa încât pot să aduc totul în consonanță cu întreaga armonie a ordinii lumilor? – Pe scurt, este ridicarea evenimentelor unei vieți zilnice la un punct de vedere mai înalt.
Dacă în aceste patru, cinci până la douăzeci de minute ne observăm trăirile, le trăim încă o dată dar nu așa încât să avem aceeași impresie, ci să ne poziționăm obiectiv față de ele, astfel încât vedem vederea noastră, auzim auzirea noastră și ne lămurim despre durerea și dorința noastră, ne clarificăm asupra chestiunii dacă nu cumva pofta, durerea le-am datorat trivialității, pe scurt, ne devine clară întreaga noastră poziție în lume, atunci am învățat ceva din trăirile noastre, atunci lucrăm la dezvoltarea organelor noastre astrale.
Cel care este văzător în planul astral, acela poate privi și vedea cum trupul astral al unui om se modifică atunci când acesta este veghetor și ani de-a rândul face aceste exerciții. În cei care fac aceste exerciții trupul lor astral începe să devină organizat. În timp ce înainte era haotic, o adevărată amestecătură – linii șerpuite în întorsături grotești puteți să vedeți în trupurile astrale ale oamenilor –, acum încep să apară anumite forme în el, forme regulate; el începe să se structureze.
Aceasta omul în ziua de astăzi, de obicei, nu o poate însă vedea, dar cultivarea memoriei este tocmai calea prin care suntem aduși la capacitatea de a vedea noi înșine această transformare la noi și la oamenii din jur. Ceea ce noi am trăit astăzi este mâine experiența noastră, iar experiența este piatra de încercare pentru trăirile noastre viitoare. Acest lucru ne înalță dezvoltarea și ne organizează corpul astral. Pe cât de nesemnificativ ar apărea acest lucru, pe atât de sigur lucrează. El contribuie la deschiderea ochiului spiritual, ca să privească în emoțiile altora, să devină cu adevărat văzător în lumea spirituală. Iar atunci trebuie să-i veniți acelui lucru în ajutor prin faptul că dați jos de pe voi tot ce se agață de sinea voastră, de singularitatea voastră, de natura voastră specială. Dacă sunteți în stare să supuneți ceva ce aparține de natura voastră specială, atunci dezvoltați prin aceasta corpul astral.
Cei care au făcut asemenea experiență știu că are un efect uriaș dacă ei reușesc să facă următorul lucru. Omul are sute și sute de păreri. Dar este foarte neimportant dacă A sau B au vreo părere despre ceva. Înțeleptul crede ceva, și crede și prostul. Fiecare consideră că părerea sa este lucrul cel mai important, iar această opinie vrea mai întâi să o scoată în evidență. De aceea auziți atât de des că spun oamenii: „Eu cred asta, eu cred cealaltă.” – Încercați, așadar, odată, în cadrul retrospectivei, să vă lămuriți asupra faptului cât de nesemnificativ este când cu fiecare ocazie îți prezinți propria părere; ea ar putea să fie cea insignifiantă, cea mai incorectă opinie, căci, de obicei, opiniile noastre depind de simpatiile sau antipatiile noastre. Dacă suntem în stare să nu ne prezentăm opinia noastră, atunci exersăm ceva important și acumulăm o imensă forță.
Fiecare astfel de revelație suprimată a naturii noastre speciale, fiecare tăcere este o nouă adunare de forță pentru cunoașterea noastră. Cu cât mai mult suntem în stare să ascultăm și să nu ne spunem părerea, cu atât mai repede urcăm la cunoașterile directe și la vederea directă. Aceasta este, pentru cel care nu are o impresie despre organizarea sufletului omenesc, ceva incredibil. Dar la fel de sigur cum se adună în acumulator forțele, tot astfel pot să se acumuleze forțele sufletești atunci când ne suprimăm opiniile. Forță și tărie ne dă acest lucru. Cel care are peste tot de spus păreri va putea doar încet să urce; cel care poate să tacă mult, cel care poate lăsa lucrurile să-i vorbească, acela va urca repede. Aceasta este o regulă de aur cu privire la cunoașterea directă: dacă ne reținem părerile noastre în fața lucrurilor, atunci lucrurile vor vorbi către noi.
O expresie foarte importantă a învățăturii secrete spune: eu am învățat foarte mult de la cei care stau mai sus de mine; eu am învățat mult de la cei care îmi sunt egali mie; iar eu am învățat cel mai mult de la cei care stau mai jos de mine! – Învățarea de la cei care stau mai jos de noi, învățarea prin ascultare și prin suprimarea părerilor noastre, este cea care ne duce pe noi la înălțimi. Iar cel mai mult învățăm dacă lăsăm natura să ne vorbească și o ascultăm. Atunci ajungem la ceea ce trebuie atins, și anume forța de a înceta cu adevărat judecățile și părerile noastre.
Dacă noi ne-am dedicat cele patru până la cinci minute pentru a dezvolta trupul astral, atunci se mai adaugă încă ceva cu totul diferit. Ce fac oamenii când se află în fața unei întrebări? Ea poate să însemne ceva mare sau ceva mic. Ce fac aici oamenii? Ei se gândesc, își sparg capul și cred că ei trebuie să fie aceia care scot soluția la întrebare din profunzimea gândirii lor. Cine merge pe calea cunoașterii nu face așa. Goethe a caracterizat lucrul acesta așa cum a mai sugerat și multe altele în calitate de inițiat. El spunea odată: „Noi nu suntem chemați să răspundem la întrebare [Nota 7], ci mai întâi să o formulăm și să așteptăm să vedem cum întrebarea răspunde ea însăși”.
Nu subestimați acest mod de a rezolva întrebări! El lucrează de-a dreptul grozav. Căutăm să punem foarte clar întrebarea, dar nu ne gândim la răspuns, ci la mijloacele care sunt potrivite pentru a soluționa întrebarea. Să zicem că stau, de exemplu, în fața întrebării dacă un om este vinovat sau nevinovat, dacă din rea-voință sau cu inimă nevinovată a acționat. Dacă mă gândesc la aceasta, atunci nu voi obține o judecată corectă. Dar voi ajunge la un răspuns dacă privesc asupra vieții sale, în măsura în care îmi este accesibilă; dacă mă întreb: Ce s-a întâmplat cu el? Cum l-am cunoscut? Ce mi-a spus? Ce a vorbit cu alți oameni? – Acestea nu sunt, așadar, răspunsuri, ci întrebări, pe care mi le-am creat eu însumi. Ele sunt de luat în considerare. Dacă fac acest lucru în mod activ și suprim răspunsul, atunci se ajunge ca imaginea pe care mi-o creez să dea ea însăși răspunsul. Pe mine mă exclud, cum s-ar zice.
Dacă faceți aceasta cu toată forța dumneavoastră de voință, vă decuplați în așa fel încât sinea voastră să nu participe, încât gândirea voastră să fie supusă, dacă vă stăpâniți dorința de a da un răspuns, ci să adormiți cu întrebarea pregătită, atunci veți face experiența că dimineața vă veți trezi cu un răspuns care este mult mai corect și mai sigur decât acela care v-ar fi putut veni seara. În timp ce corpul vostru fizic se odihnea, spiritul vostru era decorporalizat și a adus mijloacele pentru răspunsul la întrebare din lumile mai înalte. E recomandabil să aveți la îndemână un creion, căci dimineața la trezire trebuie să scrieți răspunsul imediat. Dacă nu faceți asta, îl uitați iarăși, pentru că ajungeți sub cu totul alte influențe.
Zgomotul asurzitor al vieții zilnice nu lasă oamenii să ajungă la dezvoltarea capacităților spirituale mai înalte. Astfel, prin aceste exerciții, pe care le cunoaște oricine s-a familiarizat cu viața mai intimă spirituală și sufletească, trebuie să învățăm să determinăm viața zilnică să dispară din fața noastră pentru scurt timp. Dacă suntem capabili de asta, atunci putem, în momentele acestea distincte, să dezvoltăm ceea ce teosofii numesc „spiritualitate”, „vedere spirituală”. O lume cu totul nouă se deschide atunci de jur-împrejurul nostru.
