Este necesar să avem mereu în fața ochilor faptul că într-o ora esoterică ni se transmit direct lucruri dintr-o lume suprasenzorială, că cel care ne vorbește trebuie să se considere instrumentul pe care îl folosesc Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Cel care ascultă în acest sens comunicările, acela le preia în sensul just.
Noi vorbim în aceste ore adesea despre două lucruri: fie ne adâncim în modul în care trebuie să ne facem meditațiile, fie discutăm atitudinile pe care trebuie să le dezvoltăm, să le cultivăm în noi față de viața zilnică, de oamenii din jur, atitudini care sunt neapărat necesare dacă e să devenim adevărați esoteriști. Chiar și de meditațiile noastre trebuie să ne apropiem cu anumite atitudini, iar despre aceasta vrem să vorbim astăzi.
Fiecare meditație în parte a fost adusă aici pe parcursul mileniilor de către marii inițiați, ea este calea înspre lumile suprasenzoriale. Fiecare în parte ne dă, chiar dacă doar într-o copie palidă, o imagine a inițierii. Ea este o imagine a ceea ce el urmează să ne devină cândva, chiar dacă, așa cum spuneam, într-o copie atât de palidă.
Pentru ca acuma meditația să lucreze just în și asupra noastră, trebuie să ne reprezentăm substanța de meditație cât mai imaginativ posibil, într-o imagine spirituală pe care ne-o creăm noi înșine. Când primim, spre exemplu, meditația:
urmează să ne reprezentăm raze strălucitoare de lumină sau o lună mare, strălucitoare. Trebuie să încercăm să ne desprindem în aceste clipe de tot ce ne înlănțuie de lumea senzorială, să ne dedicăm cât mai mult posibil acestor imagini, să căutăm să trăim în ele. Trebuie să căutăm să pătrundem cu totul în sensul substanței.
Meditația trebuie să ne fie cea mai importantă, mai sfântă îndeletnicire a zilei. Dacă ne adâncim cât mai profund posibil în aceste imagini, le lăsăm să trăiască în noi, atunci – în funcție de cât de intenși și serioși suntem în tot acest timp și în funcție de cum suntem conduși de karma noastră, unii mai curând, alții, poate, după ani de zile – vom trăi în timpul meditației o clipă în care observăm că aceste imagini, aceste reprezentări sunt realități, că sunt o lume în care ne aflăm dintr-odată, și anume nu ca spectatori din afară, ci de-a dreptul în mijlocul acestor lucruri. Noi mai trăim, într-adevăr, încă în lumea exterioară și, cu toate acestea, cu totul altfel decât de obicei, căci lumea care ni s-a deschis este cu totul altfel. Noi ne aflăm, am putea spune, de cealaltă parte a lucrurilor.
Acum trebuie să ținem cont de două lucruri, pe care vrem să le discutăm. Unul are legătură cu cei care nu au ajuns până la clarvedere, celălalt se referă la cei care au ajuns la starea de imaginație. Primii, așa cum ați aflat cu toții, în momentul în care își încep meditația sunt de-a dreptul năpădiți de gânduri referitoare la viața lor zilnică, la lumea exterioară, la mediul lor. Toate zgomotele sunt percepute mai deranjant, toate imaginile și gândurile care nu aparțin aici devin mai insistente. A lupta împotriva acestui lucru nu ar fi de niciun folos, pentru că în spatele acestor gânduri se află puteri. Ar fi ca și cum un om ar vrea să lovească în jur în mijlocul unui roi de albine, pentru a se apăra: albinele ar năvăli cu forță îndoită asupra lui.
Noi avem acum un mijloc ocult pentru a porni împotriva acestor gânduri nedorite, spre a le aduce la tăcere, iar acest mijloc este același, atât pentru cele tocmai descrise, cât și pentru deranjamentele pe care le suportă cei care au atins deja clarvederea. Să ne reprezentăm cât mai limpede toiagul lui Mercur: un toiag lucitor, în jurul căruia se încolăcește un șarpe negru, iar apoi să ne reprezentăm unul deschis la culoare, care se încolăcește în direcția opusă. Șarpele negru simbolizează gândurile materiale care ne deranjează: Sinea inferioară; cel deschis la culoare: gândurile dumnezeiești, Sinea superioară. Iar dacă ne așezăm în fața sufletului acest simbol, cum se încolăcește șarpele deschis la culoare în direcția opusă celui negru, în întreaga sa semnificație, atunci vor dispărea toate tulburările și putem să ne adâncim în meditația noastră.
Cei care au ajuns la clarvedere sunt deranjați în viziunile lor, prin intermediul acelorași forțe ce dezlănțuie în ceilalți gândurile zilnice, de faptul că văd tot felul de pasiuni, dorințe și așa mai departe, care se manifestă în astral în figura unor animale sălbatice, uneori foarte urâte, alteori tentant de frumoase. Și împotriva acestui lucru singurul mijloc este reprezentarea toiagului lui Mercur, al mesagerului zeilor.
Dacă ne dedicăm acum cu totul subiectului nostru de meditație, trăim, în funcție de karma noastră, unii mai curând, alții mai târziu, un anumit sentiment. Vom avea trăirea ca și cum Eul nostru s-ar pierde, ca și cum ne-am fragmenta, ne-am sfâșia în interior. Această trăire trebuie să fie, este întru totul justă până la un anumit grad. Noi, oamenii, ne trăim drept unitate în corpul nostru fizic delimitat. Noi trebuie însă să ținem cont de faptul că suntem ceva foarte complicat, că lumea spiritelor, din care facem parte în mare măsură, nu este nicidecum ceva simplu. Asupra trupului nostru fizic au lucrat pe Saturn Tronurile, pe Soare, pe de altă parte, asupra trupului nostru eteric, Spiritele înțelepciunii, pe Lună, pe de altă parte. Spiritele Mișcării asupra trupului astral și într-un anumit mod, pe Pământ asupra Eului, Spiritele Formei. Pe Soare și pe Lună au mai lucrat asupra corpului nostru fizic și toate entitățile spirituale superioare posibile. Altele au construit, spre exemplu, laringele nostru, altele inima sau ficatul; organele de reproducere au fost create de altele decât aparatele de digestie ș.a.m.d.
Acum, cel ce meditează dobândește la un anumit stadiu sentimentul ca și cum s-ar împărți la toate aceste puteri, ar fi pus la dispoziția lor, s-ar pierde dându-se pe sine lor. Cel care nu a ajuns încă la clarvedere va avea atunci un sentiment al nimicului, ca și cum meditația nu ar purta pentru el niciun fel de fruct. Acest sentiment este foarte deprimant, dar el nu ascunde încă vreun pericol major, nici pentru cel care meditează, nici pentru meditația în sine. Cel văzător va auzi în această stare, ca un fel de glas, glasul unei figuri pe care o va și vedea curând, iar aceasta îi va șopti faptul că lumea pe care o vede nu este nimic, doar creația propriei sale iluzii. Aceasta este ispita care se apropie de el din acea parte care vrea să îl rețină pe om cu toată forța în lumea senzorială, în materie, care nu vrea să îl lase să urce în lumile spirituale. Iar această ispită este un mare pericol. Aici ne este iarăși dat un mijloc ocult. Să ne reprezentăm la încheierea fiecărei meditații crucea cu trandafiri. Crucea cu trandafiri este simbolul pentru Misteriul de pe Golgotha. Crucea, semnul morții, din care, cu sângele care a curs din cele cinci răni, drept semn al vieții înfloresc trandafirii. Dacă ne așezăm în fața sufletului acest simbol în întreaga sa semnificație, vom avea împotriva puterii care ne duce în ispită o urnă de neînvins. Și de ce? Deoarece Christos, prin moartea Sa, în clipa în care a curs sângele Său, S-a unit cu trupul astral al Pământului și i-a adus viață și lumină nouă [Nota 166]. În acest trup astral trăiește El drept lumină astrală ce luminează în întuneric. În această lumină astrală vedem atunci când am atins clarvederea. Crucea cu trandafiri este, așadar, simbolul pentru lumina care învinge puterile întunericului.
Obiectele fizice, le vedem cu ochii noștri fizici pentru că sunt întunecate și de aceea reflectă din afară lumina solară. Dar dacă ajungem la clarvedere prin intermediul meditației noastre, atunci învelișul întunecat care acoperă obiectele va deveni tot mai subțire și mai subțire. Noi vom vedea aprinzându-se în ele lumina astrală, lumina în întuneric, iar ele ne vor revela astfel interiorul lor. Noi vom cunoaște forțele care lucrează în tot ce este, vom trăi cu ele. Să ne reprezentăm, spre exemplu, un cub roșu din cristal, așa cum îl produce adesea natura. Noi nu vom vedea acest cub doar din afară, ci vom percepe în el forțele care îl alcătuiesc, care întind lumina roșie printr-o alta, contrară, asupra suprafeței sale*. Cine ar vrea să pătrundă în interiorul acestui cristal spărgându-l, ar crea doar numeroase părți exterioare. Se pătrunde în interior doar atunci când se privește în lumina astrală. Pentru a putea suporta această lumină astrală pătrunzătoare trebuia ca înainte, la inițiere [precreștină], cei care erau de inițiat să treacă printr-un fel de somn de moarte, lucru ce avea loc în cele trei zile în care se aflau în „mormânt”. Unul care a trebuit să treacă prin această pregătire după Evenimentul de pe Golgotha a fost Pavel, care s-a aflat timp de trei zile într-o stare de amorțeală [Nota 167], după care a văzut lumina astrală.
* În însemnarea B se spune în acest loc: „Există un pericol atunci când vedem un cub roșu; când lumina astrală vrea să ni se reveleze, apare verde. De la roșu până la verde ????”
Meditația noastră, dacă se desfășoară corect, trebuie să ne lase în urma ei o întărire spirituală. Să nu vă temeți însă că aceasta nu a intervenit, dacă nu simțiți această întărire. Adesea aproape că nu simțim acest lucru, dar fiecare meditație își exercită mai devreme sau mai târziu forțele, iar adesea culegem după ani de zile roadele la care nu ne-am fi așteptat. Am putea spune că cine este răbdător și se mulțumește cu puțin, cine nu cere cu aviditate și nerăbdare să crească, acela va primi întotdeauna o întărire spirituală.
* * *
Conform însemnării B, care în rest este identică cu însemnarea A, au mai fost discutate apoi și cele șase exerciții secundare și s-a încheiat cu următorul pasaj:
Atunci când elevul are timp, poate să facă aceste exerciții.
El trebuie și să se îngrijească pentru ca trupul său fizic să nu îi intervină în meditație. Pentru început, nu este necesar să trăiască întru totul vegetarian. Ceea ce îi mai face bine corpului se poate mânca liniștit. Ceea ce are de la sine tendința de a se solidifica și a se mișca spre centrul Pământului, asta nu trebuie mâncat [Nota 168], ci doar ceea ce nu împiedică corpul să se spiritualizeze. Un mare tact interior este aici și cel mai bun îndrumător. Trebuie să ne îngrijim să găsim în alimentație cantitatea justă de săruri hrănitoare. Tot ceea ce rămâne ca sediment, ca depunere ar trebui evitat. Ceea ce crește în interiorul pământului ar trebui lăsat deoparte. Carnea e bine să fie evitată, în schimb se poate mânca tot ce este lapte și provine din acesta.
Legume cu teacă poluează visele.
Contează în toate acestea atitudinea justă în care se desfășoară totul.
Este vorba în strădaniile noastre de preluarea unui curent ocult, ce se străduiește spre armonie.
Nu toate simțurile au aceeași valoare. Ele ne-au descoperit planul fizic, însă simțul tactil nu este legat doar de acesta. El ne arată sau ne permite să percepem nu doar suprafața (moale, dură, aspră, ascuțită), ci și căldura. Omul a fost inițial un trup de căldură – căldura, focul, a rămas în el. În vremea lemuriană timpurie nu exista niciun fel de suprafață; sufletul omului străbătea prin lucruri. Datorită influenței luciferice, acestea s-au închis în spatele unei suprafețe. „Poarta de pământ” a fost închisă. Deja în vremea lemuriană timpurie omul, sau mai bine zis sufletul omenesc, vedea la percepția căldurii și lumina astrală ce se află în spatele căldurii. „Poarta de foc” stătea deschisă. Ea s-a închis atunci când s-a format „Poarta de pământ”. Pământ și foc stau în relație ocultă între ele, precum aerul și apa. Forțele relației dintre aer și apă stau în relație cu forțele germinative care erau stăpânite de atlanteeni. Noi descoperim aceste forțe din nou, pe calea relațiilor pe care le au focul cu aerul și pământul cu apa. Prima, prin intermediul exercițiilor de respirație. A doua, prin anumite meditații (adâncire?), ce au o influență asupra creierului pământesc. Prin acțiunea luciferică, omul s-a închis mai devreme în învelișul pământesc-fizic decât s-ar fi întâmplat dacă ar fi acționat asupra omului doar celelalte puteri. Focul (fizic, ca și cel mineral) ar fi trebuit să-i fie luat; Lucifer l-a dat oamenilor; un fapt pe care grecii și popoarele vechi nordice l-au înțeles și l-au exprimat în legendele despre Prometeu [Nota 169] și despre Loki [Nota 170]. Omul va învăța să stăpânească „focul” de-abia pe Vulcan și va deveni prin aceasta creator.
Astăzi vrem să observăm unele greutăți ce sunt tipice pentru cel ce meditează. Căci meditația este, desigur la scară mică, ceea ce este inițierea la scară mare. Și aici [în meditație] apar anumite greutăți și trebuie, de aceea, să fie depășite chiar de la începuturi. Imediat ce elevul pășește pe calea ocultă, îi vin împotrivă puteri care încearcă să-i frâneze evoluția. Asemenea puteri sunt prezente mereu, însă un elev cult este mai valoros pentru aceste puteri decât cineva ale cărui interese se îndreaptă doar spre lucrurile exterioare ale planului fizic.
Ce anume este, așadar, esențial pentru început, către care trebuie tins în meditație din partea noastră? Noi trebuie să ne uităm pe noi înșine, stingând tot ce are legătură cu viața obișnuită, pentru a ne adânci doar în conținutul cuvintelor prescrise, astfel încât să nu mai știm sau să nu mai simțim nimic din corpul nostru sau din gândurile și sentimentele vieții zilnice. De la acestea, însă, vor tocmai să ne împiedice puterile adverse! Ele caută să ne tragă înapoi în viața de zi cu zi, prin faptul că ne împiedică să ne concentrăm gândurile. Imediat ce observăm acum acest lucru – de exemplu, la meditația: „În razele curate ale luminii ...”, la care nu trebuie să gândim și să simțim nimic altceva decât că lumina este veșmântul Dumnezeirii, astfel încât să trăim cu totul doar în această imagine –, putem să ne reprezentăm ca simbol ce are efect toiagul lui Mercur, și anume un toiag galben luminos, de culoare deschisă, pe care se încolăcesc doi șerpi, un șarpe întunecat și unul alb luminos; se începe la șarpele întunecat.
Tot ceea ce e viu se află într-o piele, ca semn că este încuiat în lumea fizică. Și trupul eteric are o piele, la fel și trupul astral. Când omul își percepe acum impresiile zilei prin intermediul simțurilor sale, acest lucru acționează asupra pielii trupului său astral, ea este respinsă și uzată, capătă fisuri și crăpături. Acest lucru se vede în oboseală. La adormire, această piele se rupe și este iarăși înnoită în timpul somnului. Noi trebuie acum să încercăm să devenim conștienți de acest proces înainte de adormire. Pentru aceasta, putem să ne reprezentăm că intrăm acum în lumile spirituale, acolo unde în regatele armoniilor și sunetelor sferelor trupul astral este iarăși înnoit de entitățile spirituale. Noi trebuie să adormim cu sentimentul mulțumirii față de aceste entități și puteri dumnezeiești: iubirea față de înțelepciune trebuie să o simțim aici. Atunci nu se vor putea apropia de noi influențe rele.
Așa cum omul își uzează pielea trupului său sufletesc pe parcursul a douăzeci și patru de ore și o înnoiește din nou, tot astfel își leapădă șarpele pielea la anumite intervale de timp, o lasă în urmă și o înnoiește iarăși. De aceea, privirea spirituală asupra toiagului lui Mercur este un mijloc eficient pentru a pătrunde în cadrul meditației în lumile spirituale în așa fel, încât influențele opritoare să fie depășite.
Un alt mijloc se află în reprezentarea că, [învăluiți] de o aură albastră, ne simțim ca și separați de toate gândurile și simțămintele rele care vor să pătrundă la noi din afară. Noi simțim în interior cum suntem separați prin intermediul acestei aure față de toate influențele rele: doar puterile bune pot găsi intrarea în sufletul nostru. Acest lucru poate fi corelat eficient cu următoarea meditație.
Meditație pentru protecția din afară:
* Al doilea rând este transmis într-un alt loc astfel: „Să mă înconjoare ca o piele de nepătruns”.
Acum este așa, că începătorul simte mai întâi doar prezența puterilor întunecate în gândurile care îl zăpăcesc, în timp ce cel avansat vede aceste puteri astrale ca pe niște animale parazitare, ca șobolani și șoareci. Dar să nu se bucure nimeni dintre cei ce văd șobolanii și șoarecii, că a ajuns deja atât de departe, căci atunci ar cădea pradă cu totul acestor puteri. Trebuie să se întărească pentru a rezista influențelor acestor puteri întunecate.
Un al doilea lucru apare tot așa, drept o trăire tipică în timpul meditației. Iarăși, începătorul simte lucrul acesta, în timp ce avansatul îl vede. Intervine un simțământ, ca și cum trupul fizic nu ne-ar mai aparține nouă înșine, ca și cum am fi împărțiți, dezmembrați în univers. Chiar și organele, precum inima, ficatul, vezica biliară se extind. Într-aceasta ne amintim chiar că trupul nostru fizic a luat naștere pe Saturn prin revărsarea înăuntru a substanțialității Tronurilor, trupul nostru eteric pe vechiul Soare prin Spiritele înțelepciunii, trupul nostru astral pe vechea Lună prin Spiritele Mișcării, în timp ce pe Pământ Eul prin Spiritele Formei ne-a fost dat. La aceste spirite ne întoarcem în meditație. Acum însă nu trebuie să ne închipuim că fiecare organ în parte s-ar întoarce la puterile care l-au implantat în om în cadrul dezvoltării cosmice a lumii, mai degrabă este un sentiment al apartenenței la acele puteri, o deschidere în dispozițiile lor, situație în care trebuie să ne rămână în permanență conștiența Eului propriu, atunci când simțim această apartenență la respectivele puteri spirituale.
O altă întâmplare tipică din timpul meditației este aceea ca și cum conștiența ar fi slăbită, ba chiar estompată. Acesta și este cazul într-o anumită măsură, cu toate acestea trebuie să încercăm să o menținem mereu trează. Un mijloc pentru aceasta este crucea neagră cu cei șapte trandafiri roșii. Este marele simbol al lui Iisus Christos însuși, crucea cu trandafiri – viață muribundă, ce se stinge în moarte, care are în sine forța să scoată la iveală viață nouă din sine însăși. În general vederea spirituală a acestui simbol are întotdeauna efect întăritor asupra dezvoltării spirituale, el întărește viața noastră zilnică în toate situațiile de viață. – Ispititorul se apropie, într-adevăr, cel mai puternic de noi în exercițiile noastre oculte. Cel avansat vede aceasta în imagine, așa cum este redat în Biblie; această imagine este foarte exact desenată.
În fine, apare în timpul meditației cu claritate un sentiment de cea mai adâncă pace sufletească, nu un sentiment exterior de liniște, ci un profund sentiment interior de pace, ce nu poate fi tulburat de nimic, oricât de multă zarvă și gălăgie ar fi în jurul nostru.
Acestea sunt cele trei apariții tipice din timpul meditației, pe lângă multe altele, care sunt diferite în funcție de individualitatea celui ce meditează:
* Un alt suport de text mai completează aici:
„1. Deranjarea de către puteri dușmănoase 2. Slăbirea conștienței 3. Pacea sufletească.”
Un alt suport de text, de altfel identic, conține desenul din însemnarea B din 21 martie 1909 (vezi p. 438), însă fără alte explicații.
Toiagul lui Mercur ne ajută aici să pătrundem în lumile spirituale; crucea cu trandafiri ne întărește în aceasta.
Două lucruri ar trebui să încercăm să evităm cu totul în timpul școlirii noastre oculte. Nu trebuie niciodată să rănim pe altcineva, fie prin faptă, fie cu gânduri sau cuvinte, și să nu acceptăm scuza că nu am avut intenția să rănim un om. Este cu totul egal dacă am făcut-o cu sau fără intenție. – Celălalt este sentimentul de ură, ce trebuie să dispară cu totul din simțămintele noastre, căci altfel el reapare în sentimentul de frică; căci frica este ură suprimată! Trebuie transformată ura într-un sentiment de iubire, iubirea față de înțelepciune.
În meditațiile noastre trebuie să avem în minte faptul că avem în jurul nostru puterile spirituale și să ne dăruim lor în adâncire interioară, căci toți cei ce aparțin unei adevărate școliri esoterice stau sub conducerea Maeștrilor înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor. Noi trebuie să ne desprindem în momentul meditației cu totul de evenimentele zilei, în general de lumea fizică, și cucerim prin contemplație sau adâncire interioară, dacă suntem capabili de acest lucru, capacitatea de a ne umple sufletul cu conținuturi. Trebuie atunci să creăm noi înșine conținutul; ceea ce dă învățătorul este de considerat ca o sămânță. El povestește obiectiv despre lumile superioare, iar noi trebuie să simțim acest lucru în meditație și să aducem la viață cele povestite. Învățătorul nu vrea să intervină niciodată în Eul celuilalt. În general nu trebuie nimeni să intervină în Eul celuilalt.
Sunt prezente, acum, pentru elev în timpul meditației anumite ispite pe care trebuie să le depășească, lucru pentru care trebuie să așeze următoarele două simboluri ca suport ajutător în fața sufletului atunci când cade pradă acestora. Când elevul ce se află încă la începutul școlirii se gândește totuși din nou la evenimentele zilei sau la mediul său, lucru care îl distrage de la concentrare, atunci trebuie să-și așeze în fața sufletului caduceul, acest străvechi simbol, toiagul lucitor cu șarpele întunecat și șarpele deschis la culoare:
Ce reprezintă acest simbol? Tot ce este viu, până la cea mai inferioară viață, este închis într-o piele și tot astfel, lucru vizibil pentru clarvăzător, este închis trupul nostru astral într-o piele în timpul treziei de zi. Datorită consumării forțelor, pielea însă este sfâșiată, ruptă iar atunci când trupul astral ajunge să fie de-a binelea sfâșiat și rupt, intervine la om somnul. Când ne întoarcem atunci, în timpul somnului, în lumile spirituale, această piele este iarăși îmbunătățită. De aceea trebuie să ne așezăm în fiecare seară în fața sufletului faptul că ne întoarcem în lumile spirituale, patria noastră. Cifrele pitagoreice conțineau întotdeauna o asemenea înțelepciune, iar nula (zeroul) a reprezentat întotdeauna această piele. Noi venim din lumea fizică cu nimicul în lumea spirituală. Nu este nimic înăuntrul acestei nule ce ar putea avea valoare pentru lumea spirituală.
Dacă ocultistul avansat pierde conștiența sau când membrele sale înțepenesc, atunci să își așeze în fața sufletului crucea cu trandafiri, simbolul lui „mori și devino” [Nota 171]. Acela care e mai avansat, care are deja într-un anume fel clarvedere, are mai multe provocări și ispite decât cel care se află încă la început. Îi apar unele figuri hidoase care vor să îi distragă atenția, ba chiar imagini înșelătoare în figuri demne de respect, care vor să îi spună: toate acestea vreau să ți le dau. Iar dacă nu rezistă acestor ispitiri, poate să ajungă în mari pericole. Și aici este crucea cu trandafiri, lemnul negru al crucii cu trandafirii roșii, care ne reprezintă sângele din rănile Mântuitorului curgând pe Golgotha, cel mai sigur mijloc pentru a rezista în fața acestor ispitiri.
În viața fiecărui ocultist, oricât de diferite în mii de feluri ar fi trăirile sale în rest, are fiecare odată o experiență, numai să aibă răbdare și să aștepte, că atunci va veni și la el odată, și anume sentimentul de a fi fragmentat, împărțit la diferiți curenți. Noi știm că pe Saturn Tronurile, pe Soare Spiritele înțelepciunii, pe Lună Spiritele Mișcării, pe Pământ Spiritele Formei au condus dezvoltarea noastră. Pe Saturn Tronurile au condus sângele nostru, pe Soare Spiritele înțelepciunii sistemul nostru endocrin, pe Lună Spiritele Mișcării sistemul nostru nervos. Elevul se simte ca și cum ar fi împărțit la toți acești curenți. Există însă atunci pericolul ca elevul să se piardă cu totul și să nu se regăsească, iar aici este de asemenea nevoie să-și reprezinte crucea cu trandafiri.
Prin justa adâncire și meditație vine atunci asupra elevului un simțământ de siguranță, liniște și pace. Nu o pace ce constă doar în liniște, ci o pace cum este de găsit doar în lumile superioare și care aici ar putea fi atinsă numai când ne-am putea-o închipui astfel: o mare învolburată, agitată, furtunoasă, a cărei substanță este doar aceeași, e ca și atunci când se află liniștită și lină. Dacă acum ar sta un om în mijlocul acestei mări agitate și învolburate pe o epavă și dacă ar putea atunci să uite într-atât de sine, încât să nu aibă frică de moarte și teamă pentru viața sa personală, ci în mijlocul acestei neliniști și a pericolului de moarte să fie adâncit doar în priveliștea măreață, grozavă a mării agitate, învolburate și să simtă frumusețea și măreția acestei clipe, atunci el ar avea în acest moment pacea, așa cum se află ea în lumile spirituale.
În lumea spirituală este posibilă această pace, aici nu este posibilă, cu excepția situației în care omul ar putea cu totul uita de sine în extaz, încât să-și deschidă sufletul atât de mult încât pacea lumii spirituale să se reverse în el.
Toate denumirile pentru Christos care sunt diferite de „Eu Sunt” nu sunt corecte. Noi nu putem niciodată să vorbim despre „El”.
| Mistic: Mauric: Gnostic: Alchimic: |
Tată – Fiu – Sfântul Spirit Forță – Efect – Ființă [neindicat] Sulf – Mercur – Sare |
* * *
Și, în fine, să țină strâns elevul în sufletul său: Mereu să rămână păstrată libertatea și autonomia Eului. Acesta este lucrul nostru suprem! Iar privind în sus, spre Christos, să stea mereu în sufletul nostru: Christos este imaginea originară a Eului, să tindă Eul meu spre a deveni o reproducere a acestei imagini originare. Iar această imagine originară nu poate să fie desemnată prin niciun alt nume decât prin „Eu Sunt”.
Tot ceea ce „maeștrii” – spiritele conducătoare ale omenirii – au dat din experiența lor veche de milenii într-o școlire esoterică existentă pe drept, nu se atinge de această autonomie a elevului care li se încredințează lor. Niciodată nu îi este dat elevului de către învățător ceva din afară drept ceva finit, ci tot ceea ce dă, el lasă în voința liberă a elevului. Totul este ca o sămânță care este așezată în sufletul elevului, astfel că poate să-și desfășoare acțiunea în aceasta. „Devenirea” este așezată în propria mână a omului. În Eu este dat impulsul, iar Eul trebuie să îl dezvolte din forță proprie, ce este de aprins din interior. De aceea, este un fel de lipsă de castitate atunci când învățătorul ocult îl înștiințează pe elev despre sentimentele proprii. – El dă fapte ale lumii spirituale. Elevul să își aprindă el însuși sentimentele cu acestea! Iar cu acestea să înflorească sufletul său, așa cum înflorește floarea din sămânță!
Iar pe calea esoterică să fie mereu treaz un legământ în sufletul elevului, pe care trebuia să îl țină mereu treaz în el: Niciodată nu vreau să lezez un alt om, nici prin cuvinte și nici prin fapte, și nici măcar prin gând. Aici nu avem voie să luăm în considerare nici un fel de scuză în fața noastră înșine! Aici trebuie să fim cât mai severi posibili cu noi înșine și cât mai blânzi posibil cu celălalt. Și ura trebuie să dispară cu totul și cu totul din noi – nu prin aceea că e doar supusă, căci acest lucru ar avea doar efectul că se transformă în frică. Frica este întotdeauna ură supusă. Ura trebuie să fie transformată, nu supusă. Iar ura transformată este atunci iubire în sufletul nostru.
Orice ură este distructivă – iubirea însă este ceva constructiv, creator în sufletul omenesc.
Vom avea multe de recapitulat în ora de astăzi din cele discutate ultima oară [pe 7 ianuarie] și vom lăsa să curgă în același timp și lucruri noi, iar unele din lucruri le vom privi dintr-o altă latură. Ora esoterică ne este, am putea spune, o scară pentru a ne conduce în sus prin meditația noastră, prin faptul că ne prezintă clar, ne subliniază și impregnează tot mereu atitudinea cu care Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor ne-au dat aceste meditații și cu care noi trebuie să le desfășurăm.
Noi știm că meditațiile sunt, în mic, o copie a unei inițieri, a inițierii pe care o vom atinge și parcurge cândva cu toții, cei care am pășit pe calea esoterică. Meditațiile provin din forțele care vor să ducă înainte dezvoltarea și pe care le numim cu un nume generic forțe „bune”.
Din anumite motive, sunt întrețesute în planul lumii forțe opuse, care întârzie, care ar vrea să țină pe loc dezvoltarea. Pentru că vrem să ne ducem prin meditațiile noastre mai repede înainte spre a ajuta la stimularea dezvoltării omenirii, tocmai meditația este câmpul pe care încearcă puterile retardante să intervină dăunător în orice fel: la începător, prin faptul că îi cheamă în amintire evenimentele obișnuite din zilele trecute; la cel avansat, clarvăzător, prin faptul că îi aduc în fața ochilor imagini, în principal de animale și figuri ispititoare. Aceste imagini, ce sunt toate asemănătoare cu ființe de pe planul fizic – se pot vedea, spre exemplu, șobolani și șoareci – provin dintr-un regn subfizic.
Lumea astrală și cea devachanică se află mai sus decât cea fizică. Dar există și una subfizică și tocmai din aceasta se strecoară încoace imaginile pentru acela, dintre cei ce meditează, care a ajuns la clarvedere. Cu cât mai puțin seamănă ființele pe care le vedem cu cele de pe planul fizic, cu cât mai mult seamănă cu ceea ce desemnăm drept sfincși*, serafimi și heruvimi, cu atât mai siguri putem fi că privim asupra unor entități superioare bune și că suntem cu meditația noastră pe calea cea corectă.
* A se vedea, privitor la aceasta, ora din 14 martie 1909.
Am numit deja în ultima oră mijlocul împotriva provocărilor menționate: caduceul, toiagul lui Mercur, cel cu șerpi încolăciți pe el.
Fiecare ființă ce are o viață a sa proprie este închis într-o piele. O ființă fără piele nu există. În același fel, nu doar trupul nostru fizic are o piele, ci și trupul nostru astral. Această piele are anumite caracteristici specifice. Ea este diferit de puternică la oameni cu caractere diferite. Un om lipsit de autonomie, lipsit de voință are o piele astrală casantă, crăpată, foarte subțire, cu tendință de rupere, de unde și nevoia de apropiere și dăruire a acestor persoane, dorința lor adesea întâlnită de a se dizolva în univers. Un om autonom, înzestrat cu voință are o piele astrală tare, puternică. La toți oamenii se uzează însă această piele în decursul zilei, adică apar găuri în ea, se rupe, se sfâșie și atârnă, pentru privirea clarvăzătorului, în jurul trupului astral. Această rupere a pielii astrale este cauza senzației de oboseală, de a fi rupt de somn.
La adormire, Eul și trupul astral se desprind de trupul fizic și trupul eteric și se întorc în sânul Dumnezeirii care a țesut trupul astral. Din Dumnezeire absoarbe trupul astral forțe noi pentru formarea unei noi piei. Este acum de o valoare inestimabilă pentru noi și pentru progresele pe care vrem să le facem, dacă inițiem conștient acest proces foarte real, adică dacă ne spunem la adormire că ne întoarcem la divinitățile de la care am pornit, care ne-au creat. De aceea trebuie să ne fie sfânt momentul adormirii.
Formarea din nou a pielii astrale ne este simbolizată de șerpii de pe caduceu. Șarpele este, după cum se știe, un animal ce își leapădă pielea, iar șarpele alb este simbolul vieții ce apare din nou într-o nouă piele. Pe baza acestui simbol trebuie să ne lămurim de faptul că trupul nostru astral renaște în fiecare dimineață îmbrăcat cu o nouă piele tânără. Aceste simboluri nu au luat naștere din speculație și nu ne sunt date pentru a începe să facem speculații asupra lor, ci pentru a le permite să trăiască în sufletul nostru.
Noi putem să ne reprezentăm toiagul lui Mercur înaintea fiecărei meditații, seara și dimineața, și să îl utilizăm și în timpul meditației pentru a respinge acele influențe rele pe care le-am discutat.
Am vorbit apoi ultima dată despre faptul că, pe parcursul timpului, cel care meditează, are pentru tot ce are de-a face cu trupul fizic, cel eteric și cel astral, pentru toate dorințele, emoțiile, distragerea atenției etc., pentru tot ceea ce ține de moment, un sentiment de fragmentare, de dizolvare în univers, de rupere în bucăți, și că acest sentiment este just pentru că provine din faptul că noi ne dăruim, în cadrul meditației, către ființele puternice, cele care ne-au creat.
Pe Saturn a luat naștere trupul nostru fizic prin faptul că Tronurile ca și cum s-ar fi revărsat, s-au dăruit. Prin această emanație a luat naștere trupul nostru fizic, drept o secreție de căldură ce era structurată în sine.
Pe Soare s-au dăruit Spiritele înțelepciunii pentru a crea trupul nostru eteric, în timp ce noi cete de Tronuri au pus bazele unor organe în trupul nostru fizic, pe care trebuia să le utilizăm mai târziu pe Lună.
Pe Lună a venit rândul Spiritelor Mișcării și au creat trupurile noastre astrale, în timp ce iarăși noi șiruri de Tronuri și Spirite ale înțelepciunii au lucrat, creând noi organe în trupurile noastre fizice și eterice.
Aici, pe Pământ, Spiritele Formei au creat asupra Eului nostru; iar către toate aceste cete cerești noi ne dăruim în timpul meditației. Ne simțim dizolvându-ne în ele și acest lucru este și permis, dar numai cu conștiența deplină. Dacă simțim că ne dispare conștiența, că o pierdem cu totul, atunci acesta este un semn că aici au intervenit puterile rele; și cu cât mai mult ne dedăm acestui sentiment de neputință, cu atât mai multe forțe de viață ne vor extrage ele. Vom ieși din meditație slăbiți în loc de întăriți. Cine trece tot mereu prin această lipsă de conștiență poate să se îmbolnăvească și să bolească, iar o senzație de oboseală permanentă și lipsă de viață este urmarea. Căci puterile rele îi iubesc pe oamenii care progresează prin intermediul meditației mai mult decât pe oamenii obișnuiți și se agață mai intens de ei, pentru a-i strica.
Cine a progresat până la clarvedere și a atins starea de dizolvare totală în meditație, acela vede toate aceste regate cerești care l-au creat; el vede cum corpul său fizic, trupul său eteric, trupul său astral dispar și se dizolvă în ele, iar el trebuie să trăiască acest lucru cu sentimentul intens: mori și devino; cu deplina conștiență că Eul său inferior moare pentru a atinge în lumile superioare o nouă conștiență.
Pentru acești meditanți este un țărm stâncos, unde pot să eșueze, figura ispititorului care se apropie de ei pentru a le șopti că aceste lumi cerești ar fi propriile lor creații, că ele pot să facă în acestea ce le vine lor la socoteală. Dar cine se dăruiește acestui sentiment, că i-ar aparține chiar și cel mai mic lucru din aceste lumi, acela ajunge pe calea greșită.
Această ispită este grozav relatată în Biblie, în ispitirea lui Christos Iisus [Nota 172]; iar la nivel mic, aproape toți cei ce meditează trebuie să treacă prin ea. Simbolul care ne ajută în această ispită este crucea cu trandafiri: crucea neagră, semnul morții, cei șapte trandafiri roșii, semnul vieții care irumpe din nou din sângele ce se varsă, al Mântuitorului aflat pe moarte. Există o minunată legendă [Nota 173] ce povestește că atunci când Mântuitorul s-a stins, au venit albinele și au supt din sângele său curat, cast, așa cum sorbeau de obicei din florile trandafirilor roșii.
Trandafirii roșii sunt, în sensul cel mai profund, simbolul sângelui sfânt al lui Christos. Cine își așează în fața sufletului această cruce neagră de lemn cu cei șapte trandafiri de un roșu închis, înfloriți, din fața aceluia trebuie să se dea la o parte puterile rele. De aceea să fie lăsată să prindă viață în noi după fiecare meditație. Este un simbol din care putem extrage forță la nesfârșit.
Cine depășește victorios toate aceste pericole, cine uită în timpii meditației tot ce ține în el de trupul fizic, cel eteric și cel astral și se cufundă doar în divinitate, acela va atinge ceea ce se numește pacea sufletului.
Să nu ne reprezentăm prin ea, însă, acea pace plină de plăcere pc care noi o cunoaștem drept odihnă corporală. Nimic din ce este corporal nu are ceva de spus în acest caz. Despre această pace sufletească ne putem face o noțiune doar printr-o imagine.
Să ne reprezentăm suprafața nesfârșită a unei mări aflate în mare parte liniștită, iar apoi să ne reprezentăm aceeași mare agitându-se sălbatic, cu valuri ce se înalță – pentru omul modern aflat în dezvoltarea sa actuală îi va fi greu – și să ne închipuim că ne aflăm pe un vas ce se scufundă, în mijlocul acestei învolburări de valuri, cu perspectiva morții ce se apropie, de neocolit. A nu simți nimic într-o astfel de clipă – nici spaimă, nici groază de moarte –, nimic decât frumusețea minunată a elementelor dezlănțuite, măreția creației – cel care poate acest lucru, acela știe ce este pacea sufletului.
Astfel de imagini, astfel de gânduri în întreaga lor măreție și deplinătate a le lăsa să trăiască în noi, acest lucru să îl facem cât de des posibil. Iar atunci vom simți cum suntem una cu creația, cum dispar frica și spaima din fața elementelor și izbucnirilor lor, iar noi vom extrage forță din toate opreliștile pe care ni le pune viața împotrivă.
* * *
Cum se aduc aici jos din lumea spirituală asemenea formule precum cele privind spiritul zilei. Prin concentrare pe inimă se obține formula pentru duminică.
Către ce tindem cu esoterismul? Noi tindem către unirea Eului cu ceea ce este adevărat. Până acum, înainte de a ne strădui să realizăm esoterismul, aveam doar unirea Eului cu Maya din lumea senzorială.
Tot ceea ce nu se potrivește în lumea spirituală trebuie să plece de la noi, dacă vrem să pășim în această lume spirituală. Acest lucru îl provoacă entități ale legiunilor luciferice, numele lor sunt: Samael, Azazel, Azael, Mahazael.
Fiecare exercițiu oglindește, oricât de mic ar fi, o imagine a inițierii; iar sentimentul de smerenie cu care ne îndreptăm către inițiere trebuie să îl așezăm în fiecare meditație ce ne este dată. Contează nu doar să facem exercițiile exact și regulat, ci chiar foarte mult cum le facem. În sute și sute de moduri pot să fie diferite trăirile meditației. Dar anumite experiențe tipice trebuie să fie parcurse de fiecare.
Fiecare începător are de luptat cu entități ahrimanice ce pătrund în conștiența sa în timpul meditației, care caută să îl distragă. Ca un curent se face acest lucru perceptibil. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să ne clarificăm următoarele. Tot ceea ce trăiește autonom este înconjurat cu o piele, la fel și trupul astral. Acest trup astral înconjurat [de o piele] a fost desemnat întotdeauna printr-un zero. Ființe străine nu pot pătrunde într-o ființă închisă cu o piele. Astfel, trupul astral uman a fost pentru celelalte ființe o nulă, un nimic. Prin faptul că trupul astral s-a separat de întreaga materie astrală și s-a înconjurat cu o piele, el a devenit un unu, iar acest lucru este desemnat prin faptul că se așează unu înainte de zero: 10. La aceasta se adaugă și numerele care indică spre viitoarele trepte de dezvoltare de pe Jupiter și Venus: șase și cinci, astfel se naște numărul mistic 1065 – Dzyan –, despre care este vorba în Învățătura secretă [Nota 174] de H. P.B. [Helena Petrovna Blavatsky] [Nota 175].
Trupul astral este uzat pe parcursul zilei prin intermediul impresiilor pe care le primește din afară. Astfel, pielea capătă rupturi, în așa fel încât pot să se reverse în afară forțe care îi sunt necesare trupului fizic. Noaptea, trupul astral pătrunde în regiunea astrală, iar când intră din nou în om dimineața, omul se simte întărit pentru că trupul astral este din nou vindecat. Fără colaborarea noastră, fără conștiența noastră ne este dat acest lucru, iar simțăminte sfinte pline de smerenie trebuie să ne străbată la acest gând.
Există un mijloc pentru a împiedica pătrunderea ființelor ahrimanice în conștiența noastră, un simbol care trebuie lăsat să devină viu în noi înșine. Acesta e toiagul lui Mercur, toiagul lucitor cu un șarpe negru și cu șarpele lucitor ce luminează deschis. Șarpele este simbolul pentru trupul astral. În fiecare seară se descuamează trupul astral, el leapădă pielea uzată. Pentru acest lucru este șarpele negru simbolul. Peste noapte, el dobândește o piele nouă, iridescentă, iar această nou-învigorată, frumoasă, strălucitoare piele a trupului astral este simbolizată de șarpele strălucitor.
Acest simbol alungă tot ceea ce vrea să pătrundă deranjant în conștiența noastră, atunci când îl lăsăm să apară viu în fața noastră înaintea fiecărei meditații: toiagul lui Mercur, pe care îl ține în mână mesagerul zeilor, cel care arată drumul. Atunci când omul urcă mai sus, când devine clarvăzător, i se îngrămădesc în față, în imagini, entitățile ahrimanice. Animale parazitare vede el, șobolani și șoareci. Drept ispită se apropie de el entități cu chipuri omenești frumoase, dar picioare schilodite. Acestora nu este permis să ne dăruim. Imagini bune sunt acelea când cel ce meditează vede un sfinx (Serafim) sau un Heruvim. – Și aici este de utilizat toiagul lui Mercur, pentru a izgoni entitățile care ne trag în jos.
Când cel care meditează urcă mai sus, el are la exerciții noi sentimentul de a fi fragmentat, revărsat. Acest sentiment este foarte îndreptățit. Omul este aici Dionysos cel dezmembrat [Nota 176]. Însă conștiența sa nu trebuie aici să se piardă. Pentru a înțelege acest lucru, sa ne lămurim următorul aspect. Asupra trupului fizic au lucrat pe Saturn Tronurile, entitățile înalte, nobile. Trupul fizic nu ne aparține, el este o iluzie optică. Curenți ce pornesc de la înaltele Tronuri îl formează. Să ne reprezentăm pâraie ce curg spre un loc; acolo unde se întâlnesc, ia naștere un vârtej. Astfel se formează fizicul, acolo unde se întâlnesc curenții dinspre Tronuri. Ceva înalt, sfânt este trupul fizic [Nota 177], asupra căruia încă mai lucrează Tronurile. Trupul eteric a fost configurat de Entitățile înțelepciunii, pe Soare. Pe Lună Spiritele Mișcării au configurat trupul astral. Pe Pământ, Spiritele Formei au lucrat Eul.
Așadar, sentimentul scurgerii este întru totul îndreptățit. Ne simțim redați curenților care ne-au format. Aici, însă, încearcă ființele inferioare să-i stingă conștiența celui ce meditează, iar acest lucru nu este permis să se întâmple. Pentru a împiedica acest lucru, să ne așezăm, de fiecare dată când observăm că vrea să dispară conștiența, crucea cu trandafiri în fața sufletului. De asemenea, este foarte bine ca la încheierea fiecărui exercițiu să ne adâncim în aceasta. Înaintea fiecărui exercițiu toiagul lui Mercur, după exercițiu crucea cu trandafiri. În crucea neagră să ne reprezentăm ceea ce este inferior, animalicul din om, ce trebuie depășit; din acesta trebuie să înflorească cei șapte trandafiri lăstărind, îmbobocind. – O frumoasă legendă povestește [Nota 178]: Pe când Christos era pe cruce cu rănile sângerânde, au venit niște albine și au supt din ele, așa cum făceau de obicei cu trandafirii. Sângele își schimbase, datorită jertfei, compoziția sa chimică, era curat precum seva trandafirilor roșii.
O treaptă și mai înaltă este atunci când ne regăsim conștienți în sferele superioare. Noi nu ne simțim aici drept Eu, ci cu totul altruiști. Atunci se apropie următoarea ispită: diavolul îi arată unuia lumea, ce îi revelează atunci deja o anumită strălucire celui ce meditează. Diavolul spune: „Uite, aici se află lumea. Ea va fi a ta, dacă mă urmezi” [Nota 179] – Dar tot ce este personal trebuie stins aici, iar în acest moment ne găsim Eul luminând conștient. Pentru a rezista ispitelor diavolului, să medităm la crucea cu trandafiri.
Dacă ne-am regăsit conștienți în meditație, percepem regiunea păcii sufletești. Dar nu numai pace este în această regiune; în ea tălăzuiește și lupta divinităților, se dezlănțuie tunetul, față de care luptele noastre terestre sunt doar palide copii. Pace în luptă – așa cum în apă, în aceeași materie domnesc liniștea și furtuna. La omul de astăzi, aproape că nu este posibil asemenea lucru, dar dacă ar fi posibil, atunci ar fi o imagine a ceea ce tocmai a fost prezentat: a sta pe un vas ce se scufundă, cu conștiența: în următoarele minute intri în moartea fizică – iar îmbătat de frumusețea naturii dezlănțuite să aștepți moartea în beatitudine.
Astfel, în regiunea păcii sufletești, în pacea serenă se odihnește cel ce meditează, percepând furtuna și lupta din acea regiune.
O mare piedică pentru cel ce meditează este ura ce sfâșie trupul astral și are efect de putrezire asupra trupului fizic, producând în el vibrații ale morții. Pentru o rănire neintenționată, omul este la fel de răspunzător ca și pentru una intenționată. Dacă doar suprimăm ura, vibrațiile ei se depun transformându-se în frică. Un om căruia îi este frică nu poate fi niciodată un esoterist autentic, căci mai are în el ură suprimată. Trebuie să încercăm să prevenim altă dată jigniri neintenționate. Este mult mai comod să ai intenții bune decât să acționezi înțelept. Iubirea față de înțelepciune trebuie însușită, pentru a transforma ura. Această iubire față de înțelepciune curge din concepția teosofică despre lume.
* * *
Dacă reușește cel ce meditează să pătrundă în domeniul spiritual, atunci corpul său astral se dilată, el și-a părăsit învelișul, iar omul are sentimentul că este fragmentat. El nu se mai simte ca entitate separată, el și-a uitat numele personal pământesc. Acest lucru trebuie să fie așa și este demn de atins; dar aici este un pericol. Dacă își pierde conștiența și leșină, cade în transă, atunci este slăbit. Atunci el este expus unor influențe mediumnice care îi dăunează. Dacă simte că se apropie această stare, atunci să-și reprezinte crucea cu trandafiri, crucea roză în fața ochiului său sufletesc; mai întâi imaginar, mai târziu o va vedea în realitate. Acest lucru îl ține în starea de conștiență trează.
Există o legendă foarte frumoasă: atunci când coasta lui Iisus a î st străpunsă și a curs sângele din ea, au venit albinele și au supt miere din ea. Din sângele curat al lui Christos cel ce murise au putut să absoarbă ceea ce culeg ele din florile caste, din trandafiri.
În final a vorbit dr. Steiner despre pacea sufletească: la fel ca suprafața lină a mării, însă așa cum acea apă ce lucește acolo atât de liniștită și de pașnică este răvășită în talazuri înalte, în valuri spulberate, tot așa e și în lumea spirituală. Lupte îngrozitoare sunt date și purtate acolo. Față de luptele divinităților, toate luptele de aici de pe Pământ sunt un joc de copii, o copie palidă. Este posibil acolo să-ți păstrezi pacea sufletească? Este posibil, și anume așa cum aici pe Pământ abia dacă e posibil. Dar putem să ne clarificăm acest lucru totuși, pe baza unei comparații. Să ne reprezentăm un om aflat pe o mare furtunoasă. Valuri și valuri se înalță, trosnind se rup catargele, corabia este la mila valurilor, moartea trupească se arată în fața ochilor. Scufundarea este sigură; iar omul este atât de pătruns de măreția forțelor naturii, de spectacolul impunător, încât uită de sine și de moartea sa și se scufundă având aceste sentimente nobile, pline de venerație. Dacă poate face acest lucru și va ajunge la aceasta pe planul spiritual mai devreme sau mai târziu, atunci a aflat acel „Mori și devino!”
Aceasta este ultima oră esoterică pentru câteva săptămâni de acum înainte [Nota 180]; este de datoria mea să vă dau unele îndrumări pentru acest timp.
Numai cel ce mai are într-adevăr întrebări foarte importante poate să mi le adreseze după oră. Este bine dacă esoteristul se obișnuiește să devină autonom. Dacă nu poate să-și răspundă la o întrebare, atunci să și-o adreseze iarăși și iarăși, dar fără să stea să cugete la ea, iar răspunsul i se va arăta cândva. Răbdarea și îndurare sunt factorii principali pentru un esoterist în devenire.
Deja în ultima oră au fost date, cu toiagul cu șerpi și crucea cu trandafiri, indicații care cer ani de zile pentru a fi prelucrate. Ceea ce urmează să fie dat astăzi este de preluat doar ca note și observații.
Omul este o formațiune extraordinar de complicată. Dacă un om începe să trăiască vegetarian, atunci sunt unele lucruri de luat considerare. Din tot ce digerăm, animal, plantă, mineral, noi preluăm în noi, odată cu acestea, forțele spirituale pe care le-au format. Dacă mâncăm, spre exemplu, un taur (vacă, vită), atunci pătrund cu aceasta în noi acele forțe ce lucrau pe atunci asupra ființei, când taurul a căzut din rândul entităților aflate în dezvoltare. Animalele sunt ființe căzute înainte de vreme, în care s-a întărit forța ce acționa asupra ființelor pe timpul schimbării de direcție; animalele au rămas pe poziția de atunci a dezvoltării. Așadar, în vremea în care a căzut taurul, forțele acționau în așa fel încât erau formate un creier mic și un bot proeminent. Cel care se hrănește cu tauri, adică vite, preia în sine aceste forțe ce produc creierul mic și botul proeminent. Prin aceasta să nu se înțeleagă că devenim fizic precum un taur, că dobândim un bot proeminent și așa mai departe, ci că preluăm în trupul nostru astral aceste forțe ce acționează acolo rigidizant în acel mod. După moarte, când trupul astral devine liber, el ia aceste forme. Acest lucru îl putem observa pe planul astral. Acest fapt se află la baza gândului despre „transmigrația sufletelor”.
Dar această solidificare ce pătrunde în el prin hrănirea cu carne îi este necesară omului de astăzi. Cu totul intenționat a fost îndrumată omenirea, într-un anumit timp, să mănânce animale. La ființele care nu au căzut din întregul parcurs, la cele la care nu s-a solidificat așadar în sine forma ce tocmai exista în timpul căderii afară, formele au rămas mai moi, astfel încât au acționat asupra lor tot mereu alte forțe și au putut să le dezvolte spre trepte mai înalte. Dacă oamenii nu ar fi mâncat niciun fel de animale, atunci ar fi rămas moi, ar fi luat forme grotești, în locul chipului omenesc de astăzi. Așadar când cineva trăiește în ziua de astăzi vegetarian, el pierde acest lucru ce solidifică, această soliditate interioară; iar dacă nu a moștenit un corp sănătos, dacă nu e, cum se spune, un om robust, atunci el pierde ușor ținuta interioară și poate chiar să înnebunească.
Acum, esoteristul care trebuie să depășească faptul că se acționează din afară asupra lui spre progresul său, cel care își ia el însuși în mâinile sale dezvoltarea, trebuie să ajungă la această soliditate produsă în el de forțele solidificatoare însușindu-și o gândire clară. Prin faptul că esoteristul își reprezintă stările de pe vechiul Saturn, Soare, Lună ș.a.m.d., ce ne-au fost povestite iarăși și iarăși, se adâncește în ele prin aceea că trăiește în gânduri pure, impersonale, prin aceasta el produce în sine linii ferme și previne pericolul labilității și al franjurării. Nu trebuie să ne lăsăm influențați în gândirea noastră de prejudecăți de vreun fel, de obiceiuri și relații care au de-a face cu familia, cu poporul, cu rasa, cu timpul ș.a.m.d. – liberă, cu totul liberă trebuie să ne fie gândirea. Tot ce este instruit în teosofie e de priceput cu înțelegerea omenească sănătoasă. Dacă știm că o copie a trupului astral al lui Iisus din Nazareth a fost întrupată în Francisc din Assisi [Nota 181], atunci înțelegem întreaga sa viață și acțiune.
Așa cum este viața actuală, esoteristul nu se poate retrage de la situații în care trebuie să comită o nedreptate. Noi trebuie, într-aceasta, să ne ținem mereu de faptul că legea grozavă a karmei acționează echilibrator mereu și peste tot.
Inteligența noastră trebuie să o dezvoltăm. Există oameni care au inteligența unui copil de doisprezece, ba chiar de opt ani. În timp ce corpul a crescut mai departe, inteligența a rămas pe loc la un anumit punct. Asemenea oameni pot să-și desfășoare funcția în care sunt puși, fără ca lipsa inteligenței să poată fi observată. În asemenea funcții este prescris totul, până în cele mai mici amănunte, de sus. Acolo trebuie respectivul doar să se țină de aceste indicații. Dar când iese din funcție, îi lipsește sprijinul acestor indicații și destul de curând se prăbușește în sine.
Un alt pericol pentru esoterist constă în faptul că, dacă a avut vreo trăire specială, se consideră foarte dedicat și altruist. Dacă am privi mai exact, atunci am observa că totuși se află înapoia acestui lucru un egoism, chiar dacă într-o formă mult mai fină și de aceea greu de recunoscut. Și acest egoism fin trebuie depășit, dacă vrem cu adevărat să-i permitem lui Christos să fie născut în noi. Iar de depășit poate fi acest lucru doar prin gândirea pură. Dacă am văzut câte ceva astral sau asemănător, atunci trebuie să ne fie clar ce este lucrul acela, să nu ne închipuim că ar avea o mare importanță și că ar fi vreo dovadă că am fi cine știe cât de înalt dezvoltați. Cu totul clar și impersonal trebuie să stăm în fața tuturor lucrurilor, să ne facem pure gândirea, simțirea și voința pentru a permite spiritului să lucreze prin noi.
* * *
* Este îndoielnic faptul că aceste însemnări redau într-adevăr ora din 21 martie 1909, deoarece în alte însemnări sunt consemnate alte conținuturi. Referitor la desenul de la p. 444, care nu este explicat aici în detaliu, a se vedea prelegerea din 28 decembrie 1907 în Mituri și legende. Semne oculte și simboluri, GA 101.
Caduceu și cruce cu trandafiri de prelucrat meditativ.
Și trăiri interioare produc egoism, vanitate. Acestea sunt de depășit doar prin gândire pură.
Maximele esoterice trebuie exersate în așa fel încât să umple întregul interior. Trebuie să ne dedicăm zicerii cu toate forțele noastre sufletești.
Toate asemenea maxime indică spre o formă exterioară. Pe aceasta trebuie să ne-o reprezentăm. Astfel se dezvoltă și propria ființă mai departe. Prin trăirea în spirit și adâncirea proprie într-o astfel de propoziție și o astfel de formă, începem să simțim în noi forța ce a configurat până acum propria ființă. Aceasta este forța creatoare sufletească, ce formează trupescul pornind din sufletesc. Acest lucru îndeosebi la: „Eu Sunt”.
Într-aceasta este de simțit: „Eu mă bucur că pot să conlucrez în calitate de ființă activă autonom în lume! Eu vreau să mă transpun în contextul întregii lumi.”
Atunci când omul concentrează acest lucru într-un singur proces de conștiență și își direcționează forța conștienței asupra hipofizei – o transferă înăuntru –, atunci el se transpune prin acest proces într-o lume superioară (în lumea forței creatoare).
Îi apare un gând viu: întocmai cum acest gând al meu este viu, tot astfel trebuie să fie în interior forța ce trăiește și activează în germenele plantei. – Curând acest gând va deveni pentru el o revărsare de lumină, îl va umple un entuziasm plin de bucurie și o iubire față de existența creatoare. Voinței sale i se împărtășește o forță, ce îl străbate cu căldură și îl face energic.
În acest mod sunt născute în el forțe intelectuale, etice și sufletești de felul cel mai înalt. El pătrunde tot mai mult și mai mult într-un raport conștient cu lumea mai înaltă, spirituală.
| Gândirea lumii Sufletul lumii Voința lumii |
Ea gândește: Ea simte: Ea vrea: |
Evoluția lunară Evoluția solară Evoluția saturniană |
Astăzi vrem, ca în fiecare oră esoterică, să ne așezăm în fața sufletului faptul că ceea ce ne este comunicat în aceste ore pornește de la Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor.
Vrem să ne dezvoltăm, nu dintr-o dorință egoistă după dezvoltare, ci pentru a deveni ajutoare în dezvoltarea omenirii, de a cărei karmă este legată și a noastră. Ca oameni trebuie să ieșim diferiți de la aceste ore față de cum am intrat în ele, prin faptul că tragem foloase din îndrumări, pentru lucrarea noastră esoterică zilnică. Desfășurarea acestor organizări dintre cele mai intime ale sufletului, întotdeauna cu cugetarea justă, este lucrul principal ce nu ne poate fi imprimat destul de des.
În primul rând, meditațiile noastre țin cont de împărțirea conștienței omului în conștiență de somn și conștiență de veghe. Ele ne sunt date din timpuri străvechi, pre-atlanteene și sunt croite după această împărțire în două a omului. De ce este necesar ca omul să-și scoată noaptea Eul și trupul său astral din trupul fizic și cel eteric? Entitățile divine, ce au creat trupul fizic și cel eteric ca să fie un templu atât de minunat, de desăvârșit, pătrund în acesta din nou în timpul nopții, în timp ce Eul și trupul astral al omului pătrund, de asemenea, în domenii divine. Dacă nu ar face acest lucru, ele ar distruge cu totul trupul fizic și cel eteric, pentru că în afara entităților divin-spirituale ce au fost creatorii lor, și entitățile luciferice au influență asupra trupului astral. Căci acestea au fost cele ce au făcut trupul astral liber autonom. Datorită acestui lucru, omul cade, atunci când se întoarce corpul său fizic, în timpul zilei în greșeli și păcat. Nu trupul fizic și cel eteric sunt supuse rătăcirilor, ci trupul astral, ce este ispitit prin Eu, care a cedat în fața șoaptelor entităților luciferice. Omul normal este protejat de influențe mai profunde, mai periculoase ale acestor ființe luciferice de către creatorii spiritual-dumnezeiești, prin faptul că acestea l-au înzestrat cu o forță puternică, forță pe care însă esoteristul trebuie să o folosească pentru a urca spre trepte de evoluție mai înalte.
Esoteristul trebuie să-și spună, așadar, la adormire: „Eu mă întorc la creatorii mei”, iar la trezire: „Eu vin de acolo, unde m-am aflat înainte să fie creat corpul meu”. Iar câteva clipe mai trebuie să rămână conștient, în cadrul meditației, în aceste sfere. Dacă face acest lucru cu această atitudine, va aprinde astfel focul sfânt, căldura interioară ce îi sunt necesare. Iar înainte să adoarmă seara trebuie să dezvolte aceleași sentimente la munca sa de seară, esoterică, chiar dacă e vorba doar de retrospectiva zilnică. Prin faptul că îi permite zilei sale să treacă prin fața sa sub formă de imagini de la sfârșit spre început, el creează imagini spirituale pe care le ia cu sine dincolo, ca extras, în lumile spirituale. De la capăt la început trebuie să aibă loc acest lucru, pentru că în lumile spirituale totul se petrece în acest fel și așa ne creăm o trecere înspre aceasta, astfel încât ele pot să se reverse mai ușor în noi, noi putem să pătrundem mai ușor în ele. Prin obișnuita gândire înainte, pe care o ducem dincolo în lumile spirituale, noi ne opintim în ele, le împingem deoparte din fața noastră și ne frânăm astfel pe noi înșine și frânăm dezvoltarea.
Așa cum noaptea entitățile luciferice influențează omul, am putea spune, dinăuntru, tot astfel cele ahrimanic-mefistofelice fac aceasta ziua, din afară. Ce au provocat, deci, aceste entități la om prin influența lor? Cele luciferice au adus, odată cu libertatea și conștiența de Eu, expresia extremă pentru aceasta, ura. Niciodată nu ar fi putut omul să urască, dacă nu s-ar fi izolat tot mai mult și mai mult în Eul său. Iar entitățile ahrimanice au învăluit entitățile divin-spirituale în fumul Mayei, pentru ochiul omului, astfel încât omul nu mai vede ce se află în spatele lucrurilor. Astfel a luat naștere frica. Niciodată nu ar fi cunoscut omul frica, dacă ar fi putut să vadă creatorii divini, în loc să se lovească de obiecte în spațiu. Un copil învață frica atunci, când ajunge în contact cu materia, se lovește de ea.
Acestea două, ura și frica, esoteristul trebuie acum să caute să și le dea jos și în nuanțele lor cele mai fine, pentru a păși cu succes mai departe. De aceea, Zarathustra, unul dintre cei mai mari învățători ai noștri, ne-a lăsat moștenire cuvintele care trebuie să ne servească să atingem cu succes lipsa de frică, atunci când le preluăm în sens just. El a spus: „Eu vreau să vorbesc, acum veniți și ascultați-mă, voi, cei care vă doriți acest lucru din depărtare, de aproape. Să vorbesc vreau despre ceea ce aici poate să devină revelat pentru spirit, și nu mai trebuie simțul înșelător să îi deruteze pe oameni, care a produs atâta rău în dezvoltarea omenească. Eu vreau să vorbesc despre cel ce este în lume pentru mine primul și cel mai mare, despre cele ce el mi le-a revelat, Marele Spirit, care este Ahura Mazdao. Cine însă nu aude cuvintele mele așa cum le intenționez și le concep, acela va avea parte de rău, atunci când mersul Pământului se va fi încheiat în timpul său.” [Nota 182]
Prin acestea el voia să le arate oamenilor că Soarele exterior este doar învelișul pentru marele regent al Spiritelor Focului, că tot ce este fizic este un înveliș pentru ceva spiritual, iar dacă ne concentrăm asupra acestui mare Ahura Mazdao, ce se află în spatele Soarelui dătător de viață, atunci lipsa de frică va fi partea noastră.
Iar pentru a ajunge la lipsa de ură, marele Zarathustra ne-a așezat mult mai târziu un alt simbol. El avea doi elevi. Unuia i-a preparat trupul astral, astfel încât era clarvăzător, și de aceea acest elev a putut să-l lege, într-o încarnare ulterioară, de trupul său astral pregătit pe cel al lui Zarathustra, care și l-a jertfit pe al său cu acest scop. Acest elev a devenit marele Hermes, cel care a condus misteriile egiptene. Trupul său eteric și l-a jertfit Zarathustra celui de-al doilea elev, al cărui trup eteric îl pregătise la fel de grijuliu pentru această legătură. Acest elev s-a reîncarnat în Moise, iar faptul că acesta primise un trup eteric deosebit se poate deduce din povestirea biblică despre coșul de papură [Nota 183] în care a trebuit să rămână o vreme pe când era copil mic, cu totul izolat de lume, în apă, pentru ca Eul și trupul său astral să nu acționeze derutant asupra acestor procese subtile, prin intermediul impresiilor din afară.
Eul lui Zarathustra era puternic și destul de tare pentru a-și crea, la o nouă încarnare, un nou trup eteric și un nou trup astral. După ce fusese Nazarathos [Nota 184], învățătorul lui Pitagora, a devenit, în final, Iisus din Nazareth,care acum a putut să-și jertfească cele trei corpuri, și cel fizic, pentru Ahura Mazdao, pe care îl vestise mereu. Acesta a coborât acum și locuia în el, și de aceea a putut Iisus să spună în acest sens: Eu sunt lumina lumii [Nota 185] (în Evanghelia după Ioan).
Iar simbolul pentru lipsa de ură pe care ne-a lăsat-o moștenire Zarathustra pe această cale este sângele care a curs pe Golgotha. Ura este expresia extremă a Eului. Iar în ce anume locuiește Eul nostru? În sânge. Chiar și sângele nostru fizic se modifică atunci când această solidificare, această înlemnire a Eului, ura, este transformată în lipsă de ură, iar aceasta în iubire. Dacă chimiștii ar avea instrumentele corespunzătoare de fine, ar putea să descopere diferența dintre sângele unui vechi indian, spre exemplu, și cel al lui Francisc din Assisi. Și în fizic se exprimă această spiritualizare. Cu acest sânge care a curs pe Golgotha pentru omenire, noi avem simbolul lipsei de ură, prin care putem transforma orice simțământ de ură în iubire, pentru a-l aduce în fața altarului entităților creatoare. Suflul vrăjit care pornește de la Golgotha acționează transformator asupra urii și a fricii, care sunt frați, precum sunt frați Lucifer și entitățile ahrimanico-mefistofelice.
* * *
Ura este expresia extremă a entităților luciferice față de entitățile divin-spirituale ale iubirii. La ură, Eul este prea puternic, se solidifică în sine însuși. Frica, ea vine de la Ahriman sau de la Mefistofel. Zarathustra a vrut să educe omenirea pentru a fi lipsită de frică și de ură, de aceea și-a îndreptat mai întâi cuvintele către Ahura Mazdao („Eu vreau să vorbesc despre cel care îmi este cel mai înalt” etc.). Iar al doilea mijloc pentru această educație este marele Misteriu de pe Golgotha! – Simbolul pentru acest ideal al lipsei de frică și de ură este sângele ce curge din rănile Mântuitorului; sângele care reprezintă aici expresia Eului în fizic. Meditația este trecerea din lumea spirituală înspre cea fizică, tot așa precum invers, din cea fizică în cea spirituală.
Retrospectiva este de făcut seara înainte de a adormi. Cine nu face acest lucru de la capăt spre început și cine nu face deloc această retrospectivă în calitate de esoterist, acela respinge lumea spirituală și frânează lumile spirituale.
Esoteristul poate să se întrebe: „De unde vin eu?” Iar răspunsul poate să sune astfel: „Din sânul entităților divin-spirituale, creatorii mei!” – „Și încotro merg eu?” – „Într-acolo, înapoi în sânul lor.” Trebuie să simțim în mod conștient ca un moment sacru adormirea și trezirea.
Din lumi divin-spirituale ne sunt date trupul nostru fizic și trupul nostru astral, de către entitățile divin-spirituale, de aceea nu trebuie să privim asupra lui cu trufie și aroganță, ci cu venerație sfântă.
Pentru că trupul astral este receptiv față de șoaptele lui Lucifer și ale lui Ahriman, este nevoie să fim mereu treji. Lucifer ne dă autonomia, dar și posibilitatea de greșeală și rău i-o datorăm lui.
Ahriman ne învăluie în frică. De aceea tot mereu se despoaie între trezie și somn aceste trupuri.
Elevul esoteric are de îndeplinit la intrarea în școală doar o condiție, și anume aceea că își folosește rațiunea, intelectualitatea sa întru totul asupra ceea ce îi parvine drept învățături, că se întreabă la ascultarea învățăturilor: Este rațional pentru mine să merg pe această cale? –, că el cunoaște și cuprinde cu rațiunea, cu înțelegerea sa ceea ce îi este dat. Acest lucru este neapărat necesar, pentru ca ceea ce avem de lucrat asupra noastră în mod esoteric să aibă efectul just. Doar cu această condiție poate să aducă munca noastră esoterică roade juste. Școala are, în schimb, de îndeplinit condiția ca tot ce curge prin ea să pornească doar de la marii învățători, pe care îi numim Maeștrii înțelepciunii și a armoniei sentimentelor.
Ce țel asociază ei oare acestor școli esoterice? Trebuie educată o grupă mică de oameni care trebuie înzestrați cu știința despre acea dezvoltare a lumii și a omenirii și care aduc cu sine concepția justă pentru marile adevăruri spirituale ce se află în spatele evenimentele: lumii. Aceste adevăruri trebuie ei să le lase apoi să curgă din nou înăuntrul dezvoltării omenirii, pentru sprijinirea acesteia. Cum se face că tocmai acum a luat naștere această mișcare spirituală? Acest fapt se bazează pe procese importante din lumile spirituale, căci totul pe Pământ este doar o oglindire din ele. Noi am văzut că mari ierarhii spirituale pun în aplicare ordinele Divinității și conduc căile omenirii. Cu opt secole înainte de Christos a fost necesar, pentru a pregăti pe de o parte Misteriul de pe Golgotha, să fie trimise forțe de frânare în dezvoltare și le-a fost dat drumul în acest scop cetelor unui conducător, ce este denumit Mammon în ocultism. Ele le-au întunecat oamenilor tot mai mult și mai mult conștiența privitor la legătura lor cu divinitatea. Vechea clarvedere li s-a pierdut oamenilor și au înflorit ființa și filosofia Occidentului. Vechea filosofie orientală își mai are originile în vechea clarvedere, în timp ce cea grecească crește cu totul din ceea ce este material. Expresia lui Thales „totul provine din apă” [Nota 186] a fost concepută treptat în sens cu totul material. Pentru spiritualul din spatele apei s-a pierdut amintirea. Dar și în aceste timpuri de întunecare au acționat mari învățători, ce le aduceau aminte oamenilor de originea lor spirituală. Să presupunem, spre exemplu, că un om din acele timpuri nu ar fi avut niciun fel de ocazie să asculte învățăturile unui Buddha, unui Zarathustra ș.a.m.d., ce s-ar fi întâmplat cu un asemenea om după moarte?
Dumneavoastră știți că viața dintre două încarnări este supusă în aceeași măsură transformării, precum viața istorică în fizic. Întunecarea conștienței omenești intervenise, desigur, doar încetul cu încetul, așa cum totul are loc doar încetul cu încetul în dezvoltare. Aceste spirite ale lui Mammon au putut să-și facă simțită influența doar treptat, iar de fiecare dată fiul era mai puțin clarvăzător decât tatăl, acesta era mai puțin clarvăzător decât bunicul. Dacă murea atunci un om cu o conștiență cu totul întunecată pentru divin, atunci lua această întunecare cu el dincolo și trebuia să se desfacă doar treptat din acest nor, și anume prin faptul că, am putea spune în sens figurat, mergea din mână în mână în sus pe șirul strămoșilor până la acel strămoș care mai avusese încă vechea clarvedere deplină. Datorită acestui fapt se desfăcea treptat norul pentru el. Acest lucru necesita, desigur, mult timp, dar se putea întâmpla că un astfel de om nu-și mai întâlnea strămoșul, pentru că acesta era între timp iarăși încarnat, și astfel el trebuia să se întoarcă necopt la o nouă încarnare. Această cale era numită „calea părinților” sau „Pitriyana” în înțelepciunea orientală. Însă cel care prelua învățăturile unui Zarathustra, ale unui Buddha, cel care urma un mare învățător era întâmpinat de mâna acestuia dincolo, iar învățătorul îi scurta Pitriyana pentru el, desfăcea norul pentru el și îl conducea către originea sa divină. Această cale era numită în înțelepciunea orientală „Devayana” (calea divinității).
În timpul celei mai profunde întunecări, luminează înăuntru ca lumină Misteriul de pe Golgotha. Elevii esoterici știu sau ar trebui să știe că începând cu clipa în care sângele a curs din răni, Christos a pornit în călătoria prin lumea spirituală, că el a apărut în Devachan. Aceasta a fost oglindirea spirituală de sus față de evenimentele fizice de jos. Ceea ce i-a adus omenirii Misteriul de pe Golgotha se află aici; dar înțelegerea pentru acest lucru poate să se aprindă în sufletele omenești doar foarte gradual; ba nici chiar în ziua de astăzi nu poate apărea pe plan general. Puterea conducătoare privind soarta oamenilor pe timpul Misteriului de pe Golgotha fusese preluată din mâinile lui Michael de Orifiel, care este unul dintre conducători, căruia îi slujesc cetele lui Mammon și care are de pus în fața dezvoltării opreliștile și piedicile.
Michael l-a înlocuit pe Gabriel, cel care s-a reîntors în secolul al XVI-lea, după ce îi urmaseră alți patru arhangheli lui Orifiel, a preluat din nou domnia. Gabriel are conducerea nașterilor umane în stăpânirea sa, de aceea el este cel care, spre exemplu, anunță nașterea lui Ioan Botezătorul și a lui Christos [Nota 187]. El ne-a pregătit în secolul al XVI-lea creierul, fruntea omului prin alegerea nașterilor în așa fel, încât s-a format în ea un organ, care însă nu poate fi descoperit cu mijloacele științei materiale, dar care permite să apară creierul din ziua de astăzi altfel decât al unui om din secolul al XIII-lea sau al XIV-lea, de exemplu.
Începând din secolul al XVI-lea s-a modificat, așadar, creierul omenesc pentru clarvăzător într-un mod clar perceptibil, și anume, cu scopul de a face oamenii capabili să învețe să înțeleagă treptat creștinismul în întreaga sa semnificație.
Am văzut că între secolele al IV-lea/al V-lea și secolul al XIV-lea le-au fost acordate copiile trupurilor eteric și astral ale lui Christos [Nota 188] unor personalități care au menținut pe această cale spiritul adevăratului creștinism. Augustin, care primise o copie a trupului eteric, a ajuns după multe erori la cunoașterile mistice ce au atât de multă asemănare cu învățăturile noastre teosofice. Împărțirea în șapte a omului [Nota 189], spre exemplu, era un fapt cunoscut pentru el, chiar dacă avea pentru aceasta alte denumiri. Toți aceștia, ce erau înzestrați cu trup eteric sau astral, se distingeau printr-o profundă smerenie, pentru că purtau în ei conștiența faptului că marile înțelepciuni pe care ei le vesteau li se arătau precum iluminări, precum un har, că ei nu puteau să le înțeleagă cu Eul lor. Atunci când intervin asemenea evenimente cosmice cum ar fi acordarea trupului eteric sau astral al lui Christos către un om, atunci ele sunt adesea însoțite de fenomene ale naturii pe care suntem tentați să le considerăm coincidență, dar care stau într-o corelație profundă cu evenimentele spirituale. Pentru a da doar un exemplu, vom menționa faptul că atunci când Toma din Aquino a primit, ca mic copil, o copie a trupului astral al lui Christos, a căzut un fulger care a ucis-o pe surioara lui Toma din Aquino, care era culcată într-un leagăn [Nota 190] în aceeași încăpere, dar care a făcut ca trupul astral al băiatului să fie elastic, pentru a prelua înaltul trup astral.
Prin intermediul pregătirii oamenilor în secolul al XVI-lea de către Gabriel, pentru a dezvolta un nou organ în creierul frontal, în ultima treime a secolului al XIX-lea, după ce Gabriel i-a predat din nou conducerea lui Michael, a devenit posibil ca să se reverse înăuntru ceea ce noi numim teosofie, din partea Marilor Maeștri ai înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, pentru a apropia treptat de omenire semnificația Misteriului de pe Golgotha în întregul său efect. Dacă omul trece acum prin poarta morții, atunci poate – fiecare în parte – să-și găsească marele său maestru, care se lasă deja găsit de fiecare om ce trăiește în fizic.
* * *
Din primul mileniu și până în al III-lea mileniu înainte de Christos, omenirea avea o clarvedere estompată, care însă s-a întunecat totuși tot mai mult, pe măsură ce conștiența de zi devenea mai clară. Clarvederea a scăzut gradual, iar urmașul devenea tot mai puțin clarvăzător decât strămoșul. Dacă murea un om care nu auzise nimic despre învățăturile lui Zoroastru, Hermes sau Buddha, atunci conștiența sa clarvăzătoare era în lumea spirituală ca și învelită cu un nor negru, iar el trebuia să meargă pe așa-numita Pitriyana (calea părinților). El trebuia să meargă în mână în mână pe șirul strămoșilor lui, ce preluau conducerea, până ajungea la acela care fusese cel mai clarvăzător. (Judecătorii morților din vechea învățătura egipteană exoterică nu sunt altceva decât strămoși.) Dar se putea ca cel decedat nici să nu mai întâlnească un astfel de strămoș, ci ca acesta să fie deja reîntrupat, motiv pentru care un astfel de om venea la renaștere necopt.
Dacă, însă, omul preluase în sine învățăturile marilor conducători religioși, atunci el putea ca, după ce trecuse prin Kamaloka sa personală, să fie condus mai departe de mână de un astfel de fondator de religie, iar aceasta se numea Devayana (calea divinităților).
Până prin anul 600 după Christos, marii învățători ai bisericii, de exemplu Augustin, au putut considera cunoașterea adevărurilor creștine doar ca un dar al grației divine. Acest lucru are legătură cu faptul că au primit copii ale trupului eteric al lui Iisus din Nazareth întrețesute în trupul lor eteric. Creierul lor nu era încă atât de mult dezvoltat încât să poată înțelege aceste învățături cu rațiunea. Mai târziu, acești învățători au primit copii ale trupului astral al lui Iisus din Nazareth întrețesute în trupurile lor astrale. Francisc din Assisi a avut un astfel de trup astral. Un astfel de proces cum este întrețeserea este legat întotdeauna și de un fenomen natural extern. Pe când micul Toma din Aquino se afla în leagăn și lângă el surioara sa, a căzut un fulger. Acesta a ucis-o pe surioară, însă trupul astral al lui Toma a fost făcut maleabil de raza de fulger, pentru preluarea copiei trupului astral al lui Iisus din Nazareth.
Înaintea apariției lui Christos, Michael era arhanghelul care avea de îndeplinit ordinele lui Iehova. Pe el l-a înlocuit Orifiel, care a condus domnia pe timpul lui Christos. Cel mai adânc întuneric domnea pe atunci peste omenire, pentru că Mammon și cetele lui acționau deosebit de puternic în acel timp. Au urmat mai mulți arhangheli diferiți, iar în secolul al XVI-lea începe domnia spiritului Gabriel. El are de pregătit în germene ceea ce trebuie mai târziu să iasă la iveală. El este conducătorul nașterii. De aceea Gabriel este și vestitorul nașterii lui Ioan Botezătorul și a lui Iisus din Nazareth. Sub domnia sa s-a modificat creierul frontal astfel încât oamenii pot să înțeleagă cu rațiunea adevărurile creștinismului.
În luna noiembrie din anul 1879 s-a petrecut în lumea astrală ceva important. Era victoria arhanghelului Michael asupra divinității Mammon și a cetelor sale, iar acum poate să se reverse din nou viața spirituală în omenire (teosofie).
Vrem să discutăm despre ceea ce este provocat de către viața noastră meditativă atunci când efectuăm meditațiile în mod corect.
În timpul dintre dimineață și seară, cele patru corpuri ale noastre sunt unite, iar Eul și trupul astral acționează asupra trupului eteric și a trupului fizic, și anume prin gândire, simțire și voire.
Noi ne facem, spre exemplu, o reprezentare mentală despre un trandafir prin faptul că îl vedem, îl simțim frumos și efectuăm un act de voință prin faptul că îl culegem. Prin această reprezentare, simțire și voire noi ne stimulăm trupul eteric, precum și trupul fizic. Noi scoatem la iveală prin fiecare reprezentare, simțire și voire o impresie asupra trupului fizic, fie că percepem acest lucru sau nu; este așa la fiecare om normal. La animale este altfel, dar despre aceasta nu vrem să vorbim aici.
Îndeosebi la esoterist este, de asemenea, diferit. Prin faptul că acesta se adâncește în meditația sa, se petrece altceva. Meditațiile sunt în așa fel organizate de Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor, încât ele stimulează doar trupul eteric, trupul fizic este deconectat; vibrează doar creierul eteric, cel fizic rămâne liniștit.
Datorită acestui fapt poate apoi trupul eteric, acționând retroactiv, să-i impregneze trupului astral experiențele sale meditative și astfel să dezvolte în el organele de care are nevoie. Și acest lucru are iarăși efect însănătoșitor asupra corpului fizic.
Putem să ne lămurim acest lucru printr-un exemplu simplu. Dacă cineva își orientează atenția asupra unui obiect strălucitor, el poate prin aceasta să ajungă și la faptul că își decuplează trupul fizic. Trupul eteric devine liber. Dar prin faptul că acuma nu vine spre el niciun conținut meditativ pentru a se revărsa în el, el este accesibil pentru toate influențele spirituale din mediul său, înalte și joase, bune și rele. Acest lucru este ceva inferior, în timp ce decuplarea în mod conștient a trupului fizic prin intermediul meditației este ceva înalt. A fost acest lucru întotdeauna așa?
Nu, în timpurile vechi, cel care iniția extrăgea trupul eteric din trupul fizic al elevului său, pentru a-i impregna experiențele din lumile suprasensibile. În toate gradele, de la transa simplă până la somnul de moarte ce dura trei zile și jumătate, întotdeauna hierofantul era cel care mijlocea totul înspre conștiența elevilor, în timp ce în ziua de astăzi elevul însuși în mod conștient își smulge afară, își scoate afară trupul eteric și permite să se reverse în el învățăturile maeștrilor. De ce este așa?
Trebuie aici să ne aducem în memorie faptul că diferite entități spirituale înalte dirijează în diferite epoci căile Pământului. Începând cam din secolul al XV-lea, conducerea se afla în mâinile acelei entități pe care o numim arhanghelul Gabriel. Acela avea de produs faptul că prin direcționarea justă a nașterilor se forma treptat un organ la om, care se află în cavitatea frontală a frunții, deasupra rădăcinii nasului. El nu este perceptibil fizic direct, dar cel care ar putea să consulte un cadavru de astăzi și unul, de exemplu, din secolul al XIII-lea, ar constata diferențe în conformație și în circumvoluțiunile creierului, în locul menționat. Acest organ a fost pregătit treptat la om de arhanghelul Gabriel, pentru ca el să devină capabil să preia mesajul arhanghelului Michael, care l-a înlocuit la domnie în anul 1879.
Michael îi va impregna omului prin acest nou organ mesajul teosofiei, și anume nu în mod direct, ci în așa fel încât să își poată revărsa înțelepciunea sa prin Marea Lojă Albă în trupurile eterice ale oamenilor, iar de aici omul trebuie în mod conștient de sine să o lase să curgă în organul pentru aceasta și apoi să o lase să acționeze în trupul eteric.
Gabriel a acționat [în timpul ultimei sale domnii] asupra omului în perioada dintre concepție și naștere. Creierul uman era înainte altfel, el a primit tot mereu, am putea spune, porniri proaspete. Pe acestea nu le mai primește acuma; în locul acestui lucru are noul organ, pe care omul trebuie să îl dezvolte prin activitate proprie. Acuma, la cei care nu fac acest lucru, care nu vor să preia mesajul arhanghelului [Michael], ce intervine? Cei care se fac receptivi pentru mesaj, aceia sunt dispuși să conlucreze la dezvoltarea omenirii și a Pământului în mod just, iar acest țel înalt, ideal trebuie să și-l așeze esoteristul mereu în fața sufletului cu toată modestia, dar și cu toată hotărârea și să devină tot mai conștient de sarcina sa înaltă, plină de responsabilitate.
Ceilalți, care nu își folosesc organul, provoacă faptul ca acesta să se usuce, căci orice organ ce nu este folosit, degenerează. Ei se sustrag astfel de la munca pe care o au de desfășurat. Această muncă va avea totuși loc, pentru aceasta se va îngriji arhanghelul Michael – dar altfel decât s-ar întâmpla prin intermediul oamenilor.
Întotdeauna când omul se sustrage de la o muncă, lumea spirituală este chemată să o realizeze. Atunci când Pământul trece în starea de Jupiter, sarcina care i-a fost dată în această perioadă de dezvoltare trebuie să fie realizată. Noi vrem să desfășurăm marea imagine a viitorului care se va prezenta atunci când Pământul va fi maturizat pentru starea de Jupiter. El va fi cu totul spiritualizat într-o parte a sa prin oamenii care au lucrat corect, iar acești oameni vor trăi într-un minunat paradis.
Prin acei oameni, însă, care și-au lăsat organul să se usuce, se va și usca o parte a Pământului, am putea spune, ca un mic sâmbure, se va atrofia, iar oamenii care trăiesc pe el nu-i vor percepe pe ceilalți; ei nu vor exista pentru ei. Ei nu sunt maturizați pentru a pătrunde autonom în starea de Jupiter și vor fi purtați de aceea dincolo în sânul unor entități spirituale; iar atunci se va arăta prin ei cât de greu este să nu fi pășit împreună cu dezvoltarea. Omul are doar această perioadă pământească spre a se forma pentru libertate și, prin aceasta, pentru iubire, iar pentru această muncă trebuie să ne luăm forță în meditațiile noastre. Mai devreme sau mai târziu vom face cunoștință cu lumile spirituale care ne înconjoară, și anume prin meditația noastră; dar faptul că acest lucru are loc cu atitudinea corectă, nu din curiozitate, pe care ne place atât de mult să o numim dorință de cunoaștere, ci pentru a-i ajuta omenirii la progresul către libertate și iubire, acest lucru trebuie să îl ținem minte mereu.
* * *
Prin arhanghelul Gabriel a fost pregătit începând cu secolul al XV-lea, în timpul dintre concepție și naștere, un organ în partea frontală a capului care face posibil ca omul din ziua de astăzi sa recepționeze influențele lumii spirituale. Acest organ este pregătit, dar aducerea la starea de activitate trebuie s-o facă omul însuși. Dacă face acest lucru, atunci are loc următorul proces: prin meditație etc., partea eterică a capului este împinsă în afară (la fel ca în hipnoză), acest cap eteric are parte de influența realizată prin intermediul lui Michael; atunci când revine, trupul eteric acționează asupra trupului astral, datorită acestui lucru forțele vindecătoare ale exercițiilor se revarsă din nou până la trupul fizic.
Cu timpul, înaintea venirii lui Christos pe Pământ și a existenței sale ca om, intervenise o întunecare atât de puternică, încât chiar și maeștrii din viața fizică nu mai aveau acea cunoaștere luminoasă a celor suprasensibile pe care o avuseseră înainte. Doar foarte gradual s a petrecut din nou, după venirea-în-carne a lui Christos, o luminare. De aceea aflăm că printre contemporanii inițiați ai lui Christos Iisus, de exemplu, în Evanghelii [?], nu domnește cunoașterea privitoare la semnificația evenimentului de pe Golgotha; chiar și un mare inițiat, căruia, în încarnarea sa egipteană, nimic nu-i era ascuns, din bunurile spirituale care fuseseră revelate oamenilor, nu putea să-și dea seama în mod clar de acestea.
Omenirii îi este revelată prin marii ei inițiați și de asemenea prin elevii acestora, întotdeauna mai întâi o cunoaștere de sus, din partea entităților superioare; atunci trebuie ca acești inițiați să dea mai departe aceste revelații sub formă de învățătură. Și nimeni nu poate ajunge la cunoaștere fără ca ceea ce a fost deja revelat să-i fi fost dat mai întâi ca învățătură. Acest lucru e cu totul imposibil. De aceea a fost învățat mereu în școlile esoterice ceea ce le poate permite elevilor să ajungă la cunoaștere. De aceea este oferit în teosofie ca învățătură ceea ce este permis să fie făcut public, pentru a le da ocazia celor ce își doresc acest lucru să ajungă la cunoașterea adevărului, la Christos.
Viața din copilăria marilor inițiați se distinge puțin față de viața altor copii, probabil că sunt doar câteva aspecte care indică spre genul de spirit ce trăiește în copil. Ei trebuie să învețe să-și îmbogățească cunoștințele, la fel ca alții, și numai astfel dobândesc ceea ce au fost ei în încarnări anterioare. Așa a fost cazul și cu Christian Rosenkreutz.
Poate unul sau altul s-a minunat de faptul că el nu a cunoscut de la bun început semnificația evenimentului de pe Golgotha. Acest lucru își avea originea în faptul că în el era transpus Eul lui Christos Iisus [Nota 191], așa cum fusese trupul eteric în Augustin și trupul astral în Sfântul Francisc din Assisi*. Dar pentru că era vorba de Eu, el a trebuit mai întâi să-și croiască drum până la cunoaștere, pentru ca apoi să-l aducă la deplina acțiune. El avea prin aceasta o misiune înaltă și importantă.
Singurul nume adevărat al lui Christos este „Eu Sunt”; cine nu știe aceasta, nu înțelege și îl numește altfel, acela nu știe absolut nimic despre el. „Eu Sunt” este singurul său nume.
* Întotdeauna este vorba aici de o copie a Eului, a trupul eteric și a trupului astral al lui Christos Iisus. Vezi ora din 19 aprilie 1909; a se vedea și la observații.
Deoarece sunt prezenți astăzi atât de mulți membri pentru prima oară [Nota 192] la o astfel de oră, trebuie din nou să începem prin a spune că o oră esoterică este caracterizată de faptul că, în cadrul ei, răspunderea pentru ceea ce se spune nu se află la cel care vorbește. Trebuie să fie repetate iarăși și adevărurile care țin de viața esoterică.
Omul desfășoară în viața obișnuită unele gesturi care rămân inconștiente pentru spiritul său. El va închide, spre exemplu, ochiul atunci când îl atinge o muscă. Dacă acest gest al închiderii ochiului ar trebui mai întâi să fie gândit, atunci n-ar ieși prea multe din asta. Această activitate și încă multe altele au fost învățate mai întâi prin nenumărate erori. Astfel, și cele mai înalte entități și-au dobândit măreția doar datorită faptului că au fost expuse pe toate treptele evoluției lor la erori și doar treptat au dobândit capacitatea [corespunzătoare], astfel încât nu mai erau posibile erorile, pentru că ceea ce învățaseră devenise acum automat. Așa trebuie și noi să învățăm să desfășurăm unele lucruri în mod automat, lucru pentru care acum mai trebuie încă să folosim multă forță de gândire. Prin faptul că Eul nostru obișnuit se ridică și se naște Eul superior, este necesar să ne îngrijim ca în același timp gândirea să se desfășoare atât de logică și conform legităților, încât erorile să nu aibă loc, căci altfel intervine momentul în care Eul lasă gândirea inferioară de una singură, lucru prin care ia naștere o mare derută în natura inferioară. Cel care crede că gândirea ar fi ceva subordonat, un lucru pentru care nu ar trebui să ne străduim, acela nu e potrivit pentru viața esoterică. Tocmai acest lucru contează cel mai mult.
Trei lucruri trebuie să menținem, în principal, în atenție atunci când vrem să înaintăm din punct de vedere esoteric, și anume: egoismul, înclinația de a cădea pradă unor obiceiuri preferate și grijile.
Exercițiile, așa cum ne sunt date, și teosofia, așa cum este învățată acum, sunt mijloacele pentru a ajunge la o gândire logică fără greșeală, astfel încât gândurile decurg logic de la sine și nu iau naștere niciun fel de erori. Acesta este, într-adevăr, un ideal înalt pe care noi nu vom reuși încă mult timp să îl atingem, dar înspre care trebuie tins cu toată forța. Acesta este lucrul care reprezintă pregătirea corectă pentru trupul astral. Dacă gândirea se reglementează logic, poftele nu mai pot să se ridice, iar corpul lucrează automat.
În ceea ce privește al doilea lucru: noi ne naștem cu anumite înclinații, ce se transformă pe parcursul vieții în obiceiuri. Ceea ce se potrivea cu aceste obiceiuri mai devreme în viață devine acum o piedică în fața progresului. De aceea trebuie să ne dăm nouă înșine socoteală și pentru fiecare înclinație și fiecare acțiune ce ia naștere din aceasta. Implacabil trebuie atacată și eradicată înclinația față de anumite obiceiuri, căci în trupul eteric se află aceste obiceiuri și împiedică dezvoltarea sa mai înaltă.
Prin intermediul grijilor ia naștere o presiune asupra trupului fizic. Până la un anumit grad trebuie, nu-i așa, fiecare om să poarte de grijă pentru ceea ce îi este necesar; dar în afara acestei granițe, grijile sunt un mare rău, căci ele fac gândirea imposibilă prin faptul că seacă creierul, astfel încât el nu este capabil, mai departe în viață, să preia gânduri noi. Noi căpătăm griji pentru că am lăsat să pătrundă în noi spiritul Mammon. Deja atât de materializat este totul, încât acest spirit este utilizat în domeniul cel mai material atunci când vorbim despre griji; iar atât de adânc a pătruns acest spirit în noi, încât conducătorii noștri au luat măsuri pentru a ne debarasa de acesta. Cel mai mare model este Christos, care este recunoscut de toți ca omul durerilor, Mântuitorul, asupra căruia noi putem să ne descărcăm grijile. Cine știe acest lucru și vrea să trăiască în Christos, acela se poate descărca de grijile sale și să își facă trupul fizic puternic și sănătos, pentru ca și sufletul său să fie sănătos.
* * *
Noi vrem să scoatem astăzi în evidență îndeosebi trei puncte pentru viața esoterică: egoismul, acapararea de obiceiuri îndrăgite, grija.
Egoismul este combătut prin gândirea logică. Noi închidem, spre exemplu, involuntar ochiul la apropierea unei muște. Prin învățare îndelungată ne-a fost făcut posibil acest lucru. Spiritele Mișcării au prelucrat acest lucru înăuntrul nostru. Ceea ce facem involuntar este întotdeauna corect și înțelept; ceea ce facem voluntar este supus erorilor. Și Spiritele Mișcării au trebuit mai întâi să învețe; multe, multe greșeli au făcut până să devină în noi involuntare asemenea mișcări, cum sunt închiderea ochiului și altele asemenea, și până ce aceste mișcări au putut fi executate cu o asemenea înțelepciune. Cu totul independente de simțirea noastră personală, de dorințele noastre și așa mai departe sunt asemenea mișcări. Așa trebuie să devină și gândirea noastră. Cu totul de la sine trebuie să se înșiruie pașii corecți de gândire, nu din motive meschine, din scopuri egoiste trebuie să apară gândurile. Într-o logică pură trebuie să urmeze unul din celălalt. Gândirea logică o învățăm din învățăturile teosofice; prin aceea că faptele grozave ce sunt toate de înțeles cu rațiunea, chiar dacă nu putem să le vedem și să le cercetăm noi înșine, sunt puse în fața noastră, iar noi încercăm să le cuprindem cu gândirea, așa dezvoltăm această logică în noi. Suntem distrași astfel de șirurile de gânduri care se grupează doar în jurul micului nostru Eu inferior și suntem direcționați asupra unor idei mari, cuprinzătoare. În acest fel acționăm asupra trupului astral.
De anumite obiceiuri care pot să fie foarte potrivite într-o viață, trebuie să ne dezvățăm într-alta. Obiceiurile sunt ancorate în trupul eteric. Conștientă trebuie să fie fiecare acțiune; nu pornind de la tradiții trebuie să fim motivați către faptele noastre, nu pornind de la relațiile cu familia, cu poporul, nu pornind de la anumite poziții și raporturi sociale, ci pornind de la inițiativa absolut proprie trebuie să efectuăm fiecare acțiune în parte. Astfel acționăm asupra trupului eteric.
Prin corpul fizic suntem încorporați în lumea fizică. Cu cât mai mult ne simțim uniți cu ea, cu atât mai mult suntem separați de spiritual. Să nu alunecăm în griji. Desigur, trebuie să ne îngrijim de tot ce este aici îndatorirea noastră, trebuie să ne impunem față de ceilalți oameni, dar nu trebuie să ne cufundăm în griji, „să murim în materie”. Foarte greu este să menținem aici echilibrul corect, cât să ne străduim, să ne facem „griji” pentru viața zilnică și cum și când să ne simțim că stăm deasupra lor. Doar prin cunoașterea justă a principiului christic putem să facem aici ce este corect. Dacă lăsăm să fie născut în noi Christos, dacă nu murim „în materie”, ci în Christos, atunci am cuprins ceea ce este corect, bun, adevărat. Prin aceasta acționăm asupra corpului fizic.
* * *
Egoismul este combătut prin gândire la obiect. Atât de inconștient cum închidem ochii atunci când se apropie ceva de ei, tot atât de impersonal trebuie să decurgă gândirea noastră. Nu pornind de la dorințele noastre, ci de la faptele experienței și de la logica pură trebuie să fie stăpânit cursul gândurilor noastre. Drept astfel de fapte impersonale se evidențiază cosmogonia. Eul nostru este umplut cu marile idei atotcuprinzătoare.
În acțiunile noastre nu trebuie să ne lăsăm conduși prin intermediul relațiilor trupului nostru eteric – familie, rasă –, ci prin inițiativa absolut proprie. Cu cât mai mult ne simțim legați prin griji de lumea pământească, cu atât mai mult suntem separați de lumea spirituală.
Noi trebuie să ne facem datoria, să ne impunem și față de alți oameni. Dar prin griji „murim în materie”! Trebuie să menținem măsura, să nu ne adâncim în grijă, ci „să murim în Christos”.
* * *
Există o anumită substanțialitate în care trăiesc grijile, și exista individualități de un gen foarte înalt dezvoltat, care iau această substanțialitate a grijilor a omenirii asupra lor. Ele se numesc în ocultism Soter. Marele Soter, adică „bărbatul grijii”, este Christos, și nu degeaba se spune: „Lăsați-I Lui toată grija voastră.” [Nota 193]
Dacă oamenii înțeleg just aceste cuvinte, atunci ei trebuie să știe că trebuie să îi transfere lui Christos toate grijile, dincolo de un anumit punct, în substanțialitatea lui, pentru a putea ei înșiși să pășească înainte în mod just.
1. Dr. Steiner introduce din nou ora cu indicația asupra faptului că în cadrul Societății Teosofice nu există două direcții de școlire esoterică care se află în opoziție. El a subliniat aceasta deja de mai multe ori. Tot mereu apare însă acest zvon și sunt colportate afirmații care pot fi rezumate în ideea că ar exista cu adevărat o astfel de opoziție între cele două școli de viață esoterică, care sunt acum în cadrul Societății Teosofice. Această opoziție este așadar întru totul contestată. Starea de fapt este aceea că, la Congresul de la München [Nota 194], raportul dintre școala lui Annie Besant și cea a dr. Steiner a cunoscut o modificare în sensul că, prin aceasta, dr. Steiner, conducătorul de până atunci al Școlii Esoterice, nu mai [este] subordonat, ci coordonator. Subordonarea a fost transformată într-o cooperare. De aceea aceste două școli există acum una lângă cealaltă, se sprijină reciproc, sunt însă foarte departe de a se combate.
2. Despre exerciții, cum trebuie desfășurate: cu seriozitate și răbdare și punctualitate. Care e scopul lor? Ele au ca scop să trezească forțele ce dorm în interiorul omului. Unde se află aceste forțe? În trupul astral, trupul eteric, trupul fizic. Despre valoarea și semnificația simbolurilor! Simbolurile sunt imagini ale unor procese și raporturi din lumea fizică. Dacă le aplicăm asupra noastră, atunci transpunem procese și raporturi ale lumii spirituale asupra propriei noastre ființe. Simbolurile sunt așadar de utilizat în așa fel,încât să le realizăm în noi pe parcursul exercițiilor, să le preluăm în ființa noastră.
3. Despre Eu. Eul omului a mai trăit în vremuri anterioare încă întrucâtva în afara trupului fizic. În timpurile atlanteene aceasta era....* cazul, astăzi mai există chiar unii oameni singulari, al căror Eu nu a pătruns încă cu totul în corpul fizic. Pe atunci, omul... era clarvăzător, dar el nu se putea ... distinge dintre lucrurile exterioare, el se contopea cu ele. Dezvoltarea a continuat apoi în epocile postatlanteene, pentru a introduce acest Eu în corpul fizic. Punctul se află între sprâncene.
* Punctele de aici și din următoarele două locuri desemnează cuvinte ce nu se pot descifra clar în această însemnare, păstrată doar în formă stenografiată.
4. De acum începând Eul trebuie să lucreze din nou înspre lumea spirituală. Acest lucru are loc tot în decursul evoluției. Mai întâi, omul își transformă o parte a corpului său astral, astfel ia naștere Manas, Sinea spirituală, apoi el transformă o parte a corpului său eteric: Buddhi, Spiritul vieții și în fine o parte a corpului său fizic în Atma, Omul spirit. Astfel acționează Eul prin toate trei regnurile.
5. Cum a decurs dezvoltarea: după ce în Atlantida fuseseră deja pregătiți inițiații, cei mai buni au fost aleși, la distrugerea continentului atlantean, pentru a servi drept neam în formarea noii rase. Ei au fost conduși spre [Asia], în deșertul Gobi și li s-a dezvoltat aici ceea ce era nevoie pentru a-i face părinții neamurilor celei de-a cincea rase [a omenirii postatlanteene]. Ei mai erau însă foarte asemănători încă cu atlanteenii, privitor la concepția asupra lumii lor și a lumii exterioare. Ei nu distingeau încă atât de mult mediul exterior de lumea lor. Ei se contopeau încă cu lumea exterioară, ei mai trăiau încă mult cu divinitățile. De-abia mai târziu a apărut diferențierea și ei diferențiau mai întâi așa, că percepeau lumea exterioară drept Maya, drept aparență. În Persia a ieșit apoi în evidență această dualitate în mod foarte pregnant. Ei distingeau între bine și rău, Ahura Mazdao și Ahriman. Apoi s-a continuat în epoca caldeeano-egipteano-babiloniană, apoi prin cea greco-romană, până în epoca noastră.
6. Pe parcursul acestui timp, trupul eteric al omului s-a retras tot mai mult în întregul corp și îndeosebi în cap. Inițial, omul vedea ființele și lucrurile neclar, în tot felul de nuanțe de culori și figuri. Pe parcurs, acestea au ieșit tot mai clar în evidență, contururile au devenit ascuțite și delimitate, așa cum se prezintă în timpul nostru în capacitatea umană de privire.
7. Dezvoltarea ulterioară merge acum înspre situația în care, cu această acuitate a privirii, cucerim din nou vechile domenii ale conștienței, începem din nou să trăim în zone în care omul le-a [trăit] înainte în conștiența sa. Pentru a realiza acest lucru sunt efectuate, de toți cei care vor să se dezvolte mai repede, exerciții deosebite. Un astfel de exercițiu este cel pe care vi-l voi arăta acuma:
Aceasta înseamnă atâta, că: trebuie să punem mai întâi un punct de lumină în afara capului, aproximativ la 20-30 de cm în sus. Apoi trebuie să atragem punctul de lumină în noi, între sprâncene și să îl lăsăm să ne străbată întregul corp.
= sprâncene. Când [ceea ce este preluat] este apoi înăuntru, atunci exercițiul se desfășoară în așa fel încât ceea
ce este preluat este din nou proiectat în afară într-o formă creativă, autocreativă. Aceasta este atunci cunoașterea imaginativă: imagini plastice autocreate în lumea spirituală.
* * *
Unu (unitatea) în trei (trinitatea) creează (produce) măsură, număr și raport.
Unu este revelația absolutului, a ființării dumnezeiești!
Trei este reprezentat de sprâncene.
Măsura este templul lui Dumnezeu în spiritul omenesc.
Unimea absolută produce prin treimea din interior măsură, număr și raport.
La acest simbol trebuie să îmi reprezint Eul meu superior în afara mea, cum acționează asupra treimii: gândirea, simțirea și voirea mea. Creator precum Eul divin trebuie să acționeze și să reconfigureze aceste trei forțe.
* * *
Unimea absolută produce prin treimea din interior: măsură, număr greutate (raport).
Noi vrem cu toții să urcăm în lumile superioare; simbolurile sunt cele care ne ușurează drumul în sus, și anume ele acționează cu atât puternic, cu cât Eul meu propriu-zis participă la acest lucru.
La acest simbol trebuie să îmi reprezint Eul meu superior în afara mea; cu totul obiectiv trebuie să învăț să mă privesc, ca pe un obiect – o masă sau ceva asemănător. La fel ca Eul dumnezeiesc
care m-a creat trebuie să acționez atunci asupra forțelor mele sufletești, și intelectuale, emoționale și de caracter; creator precum Eul divin trebuie el să acționeze și să le reconfigureze; și
anume, ele trebuie să pătrundă prin intermediul a doi curenți, pe care mi-i reprezint ca trecând prin sprâncene
(cele 3), în interiorul meu, în templul trupului meu, care a fost alcătuit ca orice templu, doar că mult mai complicat, după măsură, număr și raport.
Când meditez asupra acestui lucru, stimulez gândirea, simțirea și voirea mea, atunci se trezesc în mine forțe puternice. Însă trebuie să fie îndeplinite înainte șase condiții. Omul trebuie să-și fi dobândit:
Într-un alt suport de text, de altfel cu un conținut identic, mai urmează propoziția:
Dacă Eul meu inferior este întărit prin aceste exerciții, atunci el poate să înceapă drumul către lumile superioare; la aceasta îl ajută acest simbol.
Vrem să ne ocupăm astăzi de semnele oculte [Nota 195] pe care învață să le cunoască elevul pe parcursul dezvoltării sale și prin intermediul cărora Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor ne mijlocesc înțelepciunea ce ne-a fost adusă încă din timpurile Atlantidei.
Mari inițiați au condus după scufundarea Atlantidei două curente principale de popoare dinspre vest spre est, unul prin Africa, celălalt prin Europa. Cel care a venit prin Africa spre Asia a produs, pe parcursul încarnărilor și dezvoltărilor, individualitatea ce putea să preia lumina lui Christos. În curentul nordic a fost atras între timp, de către inițiați, un tip de popor tare, puternic, ce se pricepea nu doar la a rezista în fața unor dușmani externi, ci era capabil să facă față și unor influențe demonice psihice. În diferite locuri ale Europei au existat lăcașuri de misterii, despre a căror existență ne este relatat în unele legende vechi. De exemplu, se ascunde în spatele legendei despre regele Artur [Nota 196] și masa sa rotundă relatarea despre o astfel de școală secreta. Regele Artur era un înalt inițiat, care le vestea elevilor săi înțelepciunea misteriilor.
Acum, există o lege ocultă, că anumiți inițiați înalți, dacă unul dintre ei, care este deosebit de înalt, își desfășoară activitatea sa pe plan fizic, ei se retrag în acel timp în lumile spirituale și nu acționează până jos pe planul fizic. Astfel s-a întâmplat că, în timp ce lumina lui Christos strălucea în Orient, un alt înalt inițiat s-a retras, pentru care fuseseră pregătite popoarele nordice pentru o sferă de acțiune ulterioară. El s-a încarnat la un anumit moment dat, pentru a permite revărsarea în omenire a adevărului despre evenimentul lui Christos în întreaga sa semnificație. Iar această încarnare a înaltului inițiat ne-o povestește legenda despre Sfântul Graal, care a fost purtat de îngeri din Orient către Occident și aici a fost ținut în plutire deasupra Pământului. Iar păzitorul Graalului, regele Titurel [Nota 197], era reîncarnarea înaltului inițiat care trebuia să pregătească o anumită perioadă din istorie. Există o legendă franceză veche, legenda despre Flore și Blancheflor [Nota 198] care au fost inspirați de Titurel și care au trebuit să aducă la iveală și să inspire pe parcursul încarnărilor o personalitate care în istoria lumii și în evoluție a trebuit să joace un mare rol. Această personalitate a fost Carol cel Mare [Nota 199]. Se pot avea concepții istorice și morale despre o personalitate istorică, ce adesea deviază foarte mult de la concepțiile pe care și le-a făcut clarvăzătorul prin experiențele sale. Carol cel Mare a fost, în orice caz, desemnat să ducă înainte dezvoltarea într-un anumit sens.
Titurel a atras atunci elevi. Acești elevi au fost numiți, într-un anumit sens, cu toții Parzival [Nota 200]. Un Parzival trebuia să se fi eliberat, prin exerciții corespunzătoare, de toate influențele lumii care îl trăgeau în jos. El trebuia să fie un cathar. Sub forma unei povestiri, nu a unei explicații abstracte, vreau să vă spun ce trebuia atunci să trăiască un astfel de Parzival; căci contează ca așa ceva să fie cuprins cu viața de simțire.
Când acel Parzival, care se putea numi pe acea treaptă un „cucernic” sau „pur”, pășea atunci în fața maestrului său Titurel, acesta îl lăsa să folosească forțele, pe care și le dezvoltase prin catharsis, pentru o concentrare intensă. Din fața ochilor săi dispărea Pământul cu tot ce se afla pe el și se transforma treptat în imaginea unui copac-plantă, care devenea tot mai mare și mai mare și din care înmugurea ca inflorescență un minunat crin. Iar în timp ce Parzival era adâncit în privirea asupra acesteia, el auzea în spatele său un glas, ce era glasul lui Blancheflor, care se simboliza, am putea zice, în crin, ce spunea „Acesta ești tu!” Crinul emana un parfum puternic ce acționa respingător asupra lui Parzival, iar lui îi era clar că acest parfum simboliza tot ceea ce scosese din el prin catharsis, și că acest lucru îl mai înconjura acum ca o atmosferă. În această cunoaștere, el vedea copacul veștejindu-se, iar în locul lui apărea crucea neagră, dm care îmboboceau trandafirii roșii. Și din nou auzea în spatele său un glas, glasul lui Flore, al cărui simbol era trandafirul roșu, întărit în sine: „Acesta devino tu!” Parzival era apoi condus de Titurel în singurătatea muntelui, pentru a medita asupra imaginilor grozave care fuseseră vrăjite în fața sufletului său. Iar pe o înălțime singuratică el își ridica privirile spre cerul nesfârșit deasupra lui, le cobora în adâncurile nesfârșite de sub el, privea în fața sa și înapoi, în dreapta și în stânga în depărtările nesfârșite și un sentiment indescriptibil de venerație și dăruire pentru dumnezeire, care i se revela în toate, venea asupra lui. Iar el îndrepta rugăciunea către ea: „Tu, Mare Învăluitor, Tu, cel pe care îl simt peste, sub, alături de mine, care ești pretutindeni, fie că privesc înainte sau înapoi, eu vreau să mă dăruiesc Ție, să mă dizolv în Tine.” În același timp simțea însă o altă forță dumnezeiască, ce nu îl copleșea atâta, care părea să îl conducă înăuntrul lui însuși și părea să îi dea aici un punct central. Iar o a treia forță simțea el, ca un mesager al Marelui învăluitor, ce părea să se deplaseze în cerc în jurul acestui punct central. Stânga sa o simțea cuprinsă de o forță ce pătrundea ca o căldură prin mână până la inimă, în timp ce prin dreapta pătrundea o altă forță dumnezeiască, ce se făcea simțită printr-un sentiment de răceală. Dacă vrem să desenăm aceste forțe, atunci trebuie să le desenăm pe primele trei astfel:
Celelalte două, care pătrundeau în el ca un sentiment, îi aduceau în cunoaștere corelația sa cu întreaga omenire, drept aripi:
Apoi i se întuneca cerul, pierdea pentru el lumina sa exterioară și dintr-odată se lumina pentru el spațiul din lăuntru în afară. El avea sentimentul ca și cum capul său se deschidea față de lumina dumnezeiască luând forma unui caliciu, iar el vedea în această lumină mesagerii Învăluitorului Suprem, care veneau către el de sus, iar prin lumina strălucitoare ce stătea ca o stea deasupra lui și își trimitea lucirea adânc înăuntrul lui el percepea glasul ei, ce îi spunea: „Aceasta este lumina Tatălui, din care ești născut”.
Iar lui îi venea cunoașterea că, pentru a deveni demn de această naștere, el trebuia să transforme în el copacul verde al crinului în lemnul uscat al crucii, așa cum Christos trecuse prin moarte în timp ce se afla pe aceasta, și că doar prin aceasta i-ar înflori speranța de a învia în Spiritul Sfânt:
* * *
În teritoriile atlanteene acționau vechile misterii ale oracolelor solare, a căror înțelepciune a fost transplantată în culturile post atlanteene. Două curente umane au pornit din Atlantida. Unul trecea prin Africa, pregătind cultura ulterioară egipteană, către Asia, către India și către Orient în general, pregătind venirea luminii lui Christos. Celălalt curent uman mergea prin Europa către Asia și părți din acest curent uman s-au așezat în Europa Centrală. Acești oameni au fost conduși dinspre centrele de misterii, iar sarcina acestor centre era să pregătească Occidentul pentru receptarea luminii lui Christos, ce avea să vină la el mai târziu. Trebuia să fie educat un neam omenesc puternic, cu forțe fizice puternice: tărie de voință, curaj, mânuirea configurării forțelor inimii, aceasta era strădania lor. Mari conducători spirituali, invizibili pentru oameni, din înălțimile spirituale conduceau această omenire și centrele lor de misterii. Una dintre acestea era așa-numita Masă Rotundă a regelui Artur, celelalte: centrele druizilor, misteriile trottilor, așezămintele de misterii ale ingevonilor [Nota 201]. O mare individualitate spirituală a acționat, îndeosebi în acest timp al pregătirii, din lumile spirituale asupra Europei și a așezămintelor ei de misterii. Titurel se numește ea. Ca unelte ale sale, Titurel se folosea de conducătorii spirituali sau lumești ai omenirii, iar acțiunea lor este înțeleasă doar pornind din această lumină. În legende și mituri se sugerează aceste stări de fapt. Legenda Sfântului Graal relatează cum cupa cu sângele adunat este adusă de la Golgotha de către îngeri în Europa. Titurel ia această cupă în primire. El o primește plutind deasupra ținuturilor europene, iar numai după secole s-a coborât Titurel cu ea din înălțimile spirituale pe Pământ și a fondat pe acel munte al mântuirii (Montsalvatsch) [Nota 202] centrul de misterii al Sfântului Graal. Acest lucru a putut să-l facă abia după ce unii oameni au fost maturi pentru receptarea tainei Graalului. Fiecare dintre cei ce era matur pentru această inițiere era numit un Parzival.
Carol cel Mare, care a venit din Orient – el a fost reîncarnarea unui înalt adept indian –, era o unealtă a individualității spirituale care este simbolizată prin numele de Titurel. Flor și Blancheflor, numiți trandafir și crin, sunt numiți în relație spirituală părinții lui Carol cel Mare. Ei stăteau acționând deasupra acestui misteriu.*
* O altă însemnare consemnează aici: „Ei stăteau acționând în fața misteriilor în care a pătruns mai târziu Parzival.”
Un „Parzival” își curățase sufletul, prin lungi meditații și concentrări, de toate dorințele și egoismele. El era un cathar și a venit ca atare la regele Titurel. Prin faptul că se străduia din toate puterile pe care le dobândise prin lungile exerciții, el a reușit să-și ridice în afară Eul superior. El a stat față în față cu sine însuși. El a trebuit mai întâi să aducă jertfa intelectului [Nota 203]; atunci el a trăit ceea ce este redactat în felul următor în scrierea ocultă.
El a văzut ființa sa fizică ca un simbol. Și întreaga lume fizică a dispărut pentru el. În locul ei, el a văzut o mare formațiune de copac-plantă ce îmbobocea, mare cât întregul Pământ. Iar în partea de sus a acestuia el a văzut un mare crin alb, crescând în sus din copacul vieții. Iar un glas în spatele lui, glasul lui Blancheflor, zicea: „Acesta ești tu”. Iar el își vedea sufletul curățat de pasiuni și pofte. Crinul avea, într-adevăr, o formă minunată și pură, dar era înconjurat de o atmosferă odorizantă care îl durea pe Parzival. El învață că această aromă este tot ce a dat jos, a exteriorizat din el însuși în cadrul catharsisului său. Aceasta plutește în jurul său acuma. El învață că trebuie să ia toate acestea iarăși înapoi în sine și să le transforme, acest miros dureros al crinului. El trebuie să îl transforme în parfumul pur, sfânt al trandafirului. Atunci a dispărut simbolul. S-a făcut întuneric. Iar după câtva timp i-a luat naștere lui Parzival, în întuneric, un al doilea simbol: o cruce neagră, înconjurată de trandafiri roșii. Copacul vieții era transformat în lemnul negru al crucii, iar trandafirii înfloriți, parfumați se ridică pe el prin dăruirea absolută a vieții crinului alb către acest copac. Iar glasul lui Flor a rostit în spatele lui: „Așa devino tu”. Mirosul crinului dispăruse. Trandafirii roșii îl absorbiseră. Parzival, însă, vedea că doar această curățare nu ajungea încă, că el trebuia să-și răstignească Eul inferior pe crucea neagră și să trăiască din nou viața lui Christos, că trebuia să o preia în lăuntrul său pentru ca trandafirii roșii să înflorească.
Drept urmare, Parzival merse în singurătate și lăsă zi și noapte aceste simboluri să acționeze în interiorul său. Simbolurile au pălit tot mai mult, însă acțiunea forțelor lor a rămas și a lucrat în el, așa precum forța ce împinge afară un mugur. În singurătatea profundă în care se afla, el privi în jur. Privi înainte, înapoi, în sus și în jos, în dreapta și în stânga. Iar el simți marea unitate în tot. El îl simți pe Învăluitor, pe Atotcuprinzător. Iar el simți cum Atotcuprinzătorul îi trimitea forțele sale din toate părțile și se trăia ca ceva punctual, ca un punct central al acestor forțe.
 |
Învăluitorul, Atotcuprinzătorul, în spatele căruia el intuiește unitatea. |
El simțea că acest punct din interiorul său este o parte a marelui Învăluitor. Iar el simți atunci venind dintr-o parte un curent care străbătea prin el și îl împingea să se dizolve cu totul în dumnezeire, în aceste forțe ale învăluitorului. Dar din cealaltă parte venea o forță care voia să-l conducă la menținerea Sinei. Iar o a treia forță se adăuga, ce unea cele două curente și provoca faptul ca cele două căi, ce duceau în direcții diferite, să se reunească într-un cerc.
I: este o forță ce ajunge până în lăuntrul nostru, de la care trebuie învățăm să ne dăruim cu totul, o forță pe care o utilizăm și noi, însă inconștient, atunci când ne concentrăm asupra unui obiect. Noi trebuie să găsim în contemplare această forță.
II: este forța care ne împinge pentru a fi cu totul noi înșine, spre a ne menține sinea noastră, pe care trebuie să o și utilizăm spre a avea entuziasmul, inițiativa pentru viața noastră în lumea exterioară.
III: este de fapt o linie de cerc, o forță venind de jos, forța Încercuitorului. Această forță ne împinge să vedem ca și cum toate evenimentele fericite și triste ale vieții ar fi în jurul nostru, iar nu înăuntrul nostru. Recunoaștem în ea forța care acționează în așa fel în cosmos, încât mișcă și corpurile cerești din jurul nostru, care acționează de asemenea din afară, din cosmos asupra noastră. Această linie de cerc este desenată de obicei drept o a treia linie dreaptă. Dacă învățăm să cunoaștem această forță, atunci privim cu degajare asupra celor ce ni le aduce viața în bucurie și suferință. Noi știm că totul provine din necesitate; ea este legea mișcătoare a karmei.
Parzival cucerise pentru sine aceste trei forțe. El s-a dăruit lor. Apoi i-a venit din stânga și din dreapta, ca niște cârje sub brațe, ceva ca niște aripi calde și reci. El a simțit din stânga o forță sprijinitoare sub braț, care se revărsa în latura stângă, producea căldură, foc spiritual, iar din dreapta o forță ce era răcoroasă, răcitoare. Apoi a simțit în regiunea laringelui curenți din ambele părți. Aceștia veneau de la îngerii luminii, care poartă lumina spirituală a înțelepciunii către oameni. Această lumină spirituală el a absorbit-o în sine. Apoi el a auzit cu urechile spirituale, din lumea armoniei sferelor, sunete care îi clarificau scopul și destinul omului și al devenirii lumii.
Din nou a așteptat o vreme. Apoi a pătruns ceva în capul său de sus în jos și l-a străbătut o seamă de forțe care se revărsau în jos în el. Atunci a trăit revărsându-se în întreaga sa ființă forța ce ne permite să îl trăim ca forța Tatălui pe creator, încât ne simțim ca o creație acestui creator. Iar la impresia persistentă a acestei trăiri, lui Parzival i se arată crescând deasupra tuturor propria sa ființă în forma unei pentagrame. El se simte drept fiu al acestui Tată. El trăiește adevărul zicerii rosicrucienilor:
E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R.
Toate aceste trăiri le-a avut Parzival atunci când se afla în singurătate în fața lui Titurel.
Simțirea propriilor slăbiciuni și greșeli, precum și cele ale altor oameni. Legea necesității, ce se învârte în cerc. Toată
suferința, toată bucuria, de privit obiectiv, de transpus în afară, spre a se integra în cosmosul creator, activ.
Întreaga, marea imagine este copacul vieții, omul.
* * *
* Însemnarea C începe de-abia cu partea a patra; primele trei sunt incluse dintr-o altă însemnare, ce corespunde într-adevăr cu C, dar care este puternic prescurtată pe parcurs.
Este necesar să oferim o privire de ansamblu istorică asupra acțiunilor esoterice ce au fost realizate în cursul secolelor prin intermediul marilor conducători pe care îi numim aici: „Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor”.
Astăzi vom privi asupra marilor migrații ale popoarelor, în cadrul cărora o parte a populației s-a deplasat din vechea Atlantidă prin Africa înspre Asia, o altă parte s-a așezat în Europa. Într-un teritoriu al Europei, în vest, a rămas un grup din această migrație a popoarelor, sub conducerea unui conducător despre care găsim un ecou slab în istorie: regele Artus sau Artur și Masa sa Rotundă. Aceasta a fost prima școală de misterii din Europa. Apoi a venit perioada lui Christos Iisus în Orient. Europa trebuia să fie încă pregătită pe atunci cu totul pentru dezvoltarea sa ulterioară, iar individualități deosebite au și fost alese pentru acest lucru, pentru a ordona popoarele în așa fel încât să poată fi potrivite pentru această dezvoltare ulterioară. Ceea ce are de spus istoria despre semnificația morală și intelectuală a acestor oameni este, în lumina faptelor esoterice, adesea ceva cu totul incorect.
Pentru aceste individualități de conducători există în lumea spirituală niște inspiratori. Printre aceștia se află două ființe spirituale, ale căror nume sunt transmise încă slab în istorie drept „Flos” și „Blancflos” (Blancheflor sau Floare de Crin, în timp ce primul este numit Flor, Floare de Trandafir). Aceștia îl inspiră, printre alții, pe Carol cel Mare.
În timpul Misteriului de pe Golgotha, o înaltă individualitate s-a retras în lumile superioare, pentru a aștepta acolo timpul care ar fi matur pentru acțiunea sa deosebită. Timp de secole a rămas deoparte, iar în final a revenit drept regele Titurel căruia i-a fost încredințat Sfântul Graal, potirul care fusese adus prin îngeri de la Golgotha în Vest. – Fiecare elev al lui Titurel poate purta numele de Parzival, căci este un nume colectiv. Vom relata povestea unui astfel de Parzival.
Un Parzival își curățase prin lungi meditații și concentrări sufletul de toate dorințele și egoismele pământene. El era un cathar și stătea evlavios și pur în fața maestrului său Titurel. Acesta i-a spus că toate forțele pe care și le cucerise Parzival prin meditația și concentrarea sa timp de ani de zile trebuiau folosite acum pentru a se percepe pe sine însuși. El trebuia mai întâi să îndeplinească jertfa intelectului. Prin faptul că Parzival a început să facă acest lucru și se străduia cu toate forțele pe care le dobândise prin lungile exerciții, el a reușit să-și ridice în afară Eul său superior. El a stat față în față cu sine însuși. Apoi a trăit ceea ce este redat după cum urmează în scrierea ocultă: Parzival și-a văzut ființa ca într-un simbol. Din fața ochilor a dispărut mediul înconjurător fizic și s-a transformat în imaginea unui copac-plantă, mare cât Pământul. El era plin de seve ce urcau, iar sus înflorea, ca inflorescență, un minunat crin. În timp ce acum Parzival era adâncit în priveliștea acestuia, el auzi în spatele său un glas, care era glasul lui Blancheflor, ce se simboliza în crin, care spunea: „Acesta ești tu”.
Crinul era, într-adevăr, minunat și pur format, dar revărsa un parfum puternic, ce acționa respingător asupra lui Parzival. Iar lui îi era clar că acest parfum simboliza tot ce scosese din sine prin catharsis și că acestea îl înconjurau acuma precum o atmosferă. El înțelese din aceasta că cele inferioare pe care le depusese nu erau distruse, ci se aflau în mediul înconjurător al crinului.
El a învățat că trebuie să ia toate acestea din nou în sine, pentru a transforma acest miros al crinului. – În această cunoaștere a văzut veștejindu-se copacul, simbolul a dispărut și s-a făcut întuneric.
După câtva timp, lui Parzival i-a răsărit din întuneric un al doilea simbol: o cruce neagră pe care se înfășurau trandafiri roșii. Copacul transformat în lemnul negru al crucii, precum și trandafirii parfumați s-au ridicat prin dăruirea vieții din partea crinului alb. Iar în spatele lui Parzival a vorbit glasul lui Flor, al cărui simbol erau trandafirii roșii, întăriți în sine: „Aceasta devino tu”. Mirosul dispăruse, trandafirii îl absorbiseră. Parzival a văzut că nu era suficientă curățarea. El a văzut că el trebuia să-și crucifice Eul său inferior pe crucea cea neagră, pentru ca trandafirii să înflorească.
Parzival a fost trimis de Titurel în singurătate, pentru ca să poată poată medita asupra imaginilor grozave care fuseseră vrăjite în fața sufletului său. Zi și noapte a lăsat simbolurile să acționeze în interiorul său. Încetul cu încetul imaginile au pălit, însă acțiunea forțelor a rămas și lucrau în el precum o forță ce împinge în sus un germene.
În adânca singurătate de pe munte în care se afla, Parzival și-a îndreptat privirile spre cerul nesfârșit de deasupra sa, le-a coborât în adâncurile nesfârșite de sub el, a privit în fața sa și înapoi, spre dreapta și spre stânga în depărtările nesfârșite și l-a copleșit un sentiment indescriptibil de venerație și devoțiune pentru dumnezeirea ce se revela în toate. El a simțit marea unime în toate. Iar el și-a îndreptat rugăciunea către acestea: „Tu, mare Învăluitor, Tu, Cel pe care îl simt peste, sub, lângă mine, Cel care este peste tot, fie că privesc înainte sau privesc înapoi, eu vreau să mă dedic Ție, să mă dizolv în Tine”.
În același timp, el simțea însă o a doua forță divină, ce nu îl copleșea atât de mult, care părea să îl conducă în el însuși, pentru a-i da aici un punct central. El simțea că acest punct ar fi în interiorul său o parte a marelui Învăluitor, Atotcuprinzătorul, în spatele căruia el intuiește Unimea. Această a doua forță avea înclinația ca, pornind din acel punct central pe care îl simțea în el însuși – dar pe care îl presupunea a fi sub el și pe care nu și-l putea aduce în conștiență drept unime –, să-l ia de mână și să-l ducă spre circumferință. El simțea astfel dintr-o parte un curent care îl străbătea și îl împingea să se dizolve cu totul în dumnezeire, în aceste forțe ale învăluitorului, dar din cealaltă parte venea o forță care voia să-l conducă spre desfășurarea Sinei proprii.
Iar în timp ce aceste două forțe acționau asupra lui, el simțea o a treia forță, care le aducea împreună pe cele două premergătoare și conducea până la spațiul înconjurător al Învăluitorului. Pe această a treia forță, Parzival o simțea drept un mesager al marelui Învăluitor, care părea să-l conducă în cerc în jurul acestui punct central. Ea reunea cei doi curenți și provoca faptul ca cele două căi ce duceau în direcții diferite să se reunească într-un cerc, să se adune într-un cerc (calea fără tată și fără mamă).
Dacă vrem să desenăm aceste forțe (vezi primul desen, p. 467):
1. este o forță ce pătrunde în noi, căreia trebuie să învățăm să ne dedicăm cu totul, o forță pe care o aplicăm și noi, dar inconștient atunci când ne concentrăm asupra unui obiect. Noi trebuie să găsim această forță în contemplație.
2. este forța care ne împinge să fim cu totul noi înșine, să ne menținem sinea proprie, pe care trebuie să o și folosim spre a avea entuziasmul, inițiativele pentru viața noastră în lumea exterioară.
3. este, de fapt, linia de cerc, o forță de jos, forța circumferinței. Această forță ne împinge să vedem toate evenimentele îmbucurătoare și întristătoare ale vieții ca și cum s-ar afla în jurul nostru, nu în noi. Recunoaștem în ea forța ce acționează în cosmos, că ea mișcă și corpurile cerești în jurul nostru, care acționează, și ele, din cosmos asupra noastră. Această linie de cerc este desenată de obicei drept o a treia linie dreaptă. Dacă învățăm să cunoaștem această forță, atunci privim cu degajare înspre tot ce ne aduce acum viața, în durere și în suferință. Noi știm că totul provine din necesitate, ea este legea ce pune în mișcare karma.
Parzival cucerise pentru sine aceste trei forțe, el s-a dăruit lor. – Atunci i-au venit din stânga și din dreapta, ca niște proptele sub brațe, ceva precum aripi calde și reci. El a simțit din stânga o forță de sprijin sub braț, ce se revărsa în lăuntrul părții stângi, producea căldură, foc spiritual. Iar în dreapta o forță ce era răcoroasă, răcitoare. Jumătatea sa stângă o simțea cuprinsă de o forță ce pătrundea ca o căldură prin mână până la inimă, în timp ce prin dreapta pătrundea o altă forță dumnezeiască, ce se făcea simțită printr-un sentiment de răceală. Dacă vrem să desenăm aceste forțe ce îl străbăteau ca un sentiment, care îi aducea la cunoștință corelația sa cu întreaga omenire, atunci trebuie să desenăm acest lucru astfel (vezi desenul, p. 467).
Apoi i s-a întunecat cerul, și-a pierdut pentru el lumina exterioară. – Dintr odată i se luminează spațiul pornind dinăuntru spre afară. Ca din inima sa strălucea lumina. El percepea în regiunea laringelui curenți din ambele părți, ei veneau de la îngerii luminii, ce poartă lumina spirituală a înțelepciunii către oameni. Această lumină spirituală a sorbit-o în el. Avea sentimentul ca și cum capul său se deschidea ca un potir către lumina dumnezeiască, iar el văzu în această lumină mesagerii Atotînvăluitorului, ce veneau asupra lui de sus. El simțea din depărtările spațiului o iradiere, ce strălucea adunându-se într-un punct, de acolo se ramifica și îl străbătea ca lumină, ce transforma înțelepciunea în forță vie. Acest lucru i se revelează așa, ca și cum i-ar două mici aripi (vezi desenul, p. 468).
Apoi a auzit Parzival în toată liniștea, pe care niciodată nu îndrăznise să o spargă printr-un gând sau un sunet – din liniște a auzit ridicându-se sunete: armonia sferelor. El auzea cu urechi spirituale sunete care îi făceau clare scopul și destinul omului și al devenirii lumii. Aici a trăit el revărsându-se înlăuntrul întregii sale ființe, forța ce ne permite să trăim Creatorul drept forța Tatălui, încât să ne simțim drept creație a Creatorului. Iar el a perceput un glas ce îi spunea: „Aceasta este lumina Tatălui, din care te-ai născut tu.” Și el a ajuns să cunoască faptul că, pentru a deveni demn de această naștere, el ar trebui să transforme în sine copacul verde cu crini în crucea neagră din care îmbobocesc trandafirii, că ar trebui să se prindă de crucea lumii, așa cum Christos trecuse pe aceeași cruce prin moarte, și că pe această cale i-ar putea înflori speranța de a reînvia în Sfântul Graal. El a trăit adevărul zicerii rosicruciene: E.D.N. – I.C.M. – P.S.S.R. El însuși s-a simțit precum Fiul Tatălui. Iar în timp ce această trăire continua, lui Parzival îi crește, deasupra întregului, ființa sa proprie sub forma unei pentagrame.
* * *
Ora aceasta și următoarea oră de Ș.E. [școală esoterică] sunt de înțeles doar în corelație.
De pe Atlantida au venit spiritele conducătoare ale misteriilor din toate timpurile. Din Atlantida s-au dus oameni prin Africa, alții prin Europa către Asia. Iar pe drum au fost fondate școli de misterii. În misteriile europene a acționat o mare individualitate spirituală, ce s-a abținut apoi multă vreme de la orice acțiune. – Masa Rotundă a regelui Artur este de considerat drept o astfel de școală de misterii. – O personalitate superioară, ce trăia în India, s-a încarnat în Europa pentru a acționa. O personalitate înaltă era aceasta, orice am vrea să gândim despre acțiunea ei. Din India trebuia adusă încoace, pentru a acționa aici în Europa. Acesta a fost Carol cel Mare.
Într-un timp foarte precis a putut din nou să acționeze acea entitate spirituală înaltă, ce se abținuse o perioadă de la orice acțiune. Ea s-a întrupat în figura pe care legenda o numește Titurel. Graalul, în care fusese adunat sângele lui Christos, a fost adus de îngeri în Europa și acolo menținut în plutire deasupra Europei de către îngeri. Un elev al lui Titurel, Parzival, se făcuse cu totul pur și evlavios prin exerciții de tot felul. Fiecare elev de-al lui Titurel este un Parzival. Oricine se străduiește către acest ideal trebuie să se facă o personalitate, pură și evlavioasă. Trebuie să ne dedicăm, însă doar atunci putem să dăruim ceva, când avem ceva. Se vorbește despre jertfe ale intelectului. Cine nu are încă un intelect, nu poate să îl jertfească. Mai întâi trebuie să formăm intelectul, să îl dezvoltăm până la înălțimea cea mai mare posibilă, de abia după aceea putem să-l jertfim.
Au existat două entități ce au acționat din divin înăuntrul Pământului, Flor și Blanchflor, crinul alb și trandafirul roșu. Iar pe când Parzival se pregătise în acest fel, el a trăit în sine ca și cum s-ar fi împărțit, astfel încât se vedea pe sine cum stătea în fața lui însuși; iar sinea sa superioară era precum un copac lăstărit, îmbobocit, din care se revărsa viață. Din acest copac creștea un crin. Iar un glas, glasul lui Blanchflor, al crinului alb, spunea: „Acesta ești tu!”
Apoi viziunea s-a transformat în crucea cu trandafiri. Copacul lăstărit, îmbobocit se transformase în lemnul mort al crucii, din care acum străluceau trandafirii. Prin dăruire absolută, copacul devenise lemnul mort, iar crinul alb devenise trandafirii roșii, ce iradiau acum viață spirituală. Iar glasul lui Flor, al trandafirului roșu, spunea: „Acesta devino tu!”
Prin dăruire, datorită faptului că Parzival devenise cu totul pur, el a putut citi scrierea ocultă.
Dacă vrem să exprimăm ocult ce semnifică copacul lăstărit îmbobocit, cu crinul alb și crucea neagră, moartă, cu trandafirii roșii atunci trebuie desenat acest lucru în modul următor:
La copacul cu crinul, Parzival se simte ca în punctul central al Pământului, al tuturor evenimentelor pământești, la crucea cu trandafiri el cuprinde totul, acest lucru este sugerat prin linia de cerc.
* * *
De la Atlantida au pornit două curente umane, unul prin Africa spre Asia, celălalt prin Europa spre Asia. În Europa au fost înființate lăcașuri de inițiere, a căror sarcină era să formeze un neam uman puternic și cu forțe fizice puternice. Un astfel de conducător, care venise aici din Atlantida, stătea de pază, nevăzut, peste forțele spirituale care porneau de la lăcașuri de misterii, unul dintre ele numit după mitul regelui Artur, Masa Rotundă. În același timp a venit Christos pe Pământ.
O legendă povestește cum potirul cu sângele adunat de pe Golgotha a fost adus de îngeri în Europa și acolo a fost menținut în plutire deasupra Pământului. Înaltul conducător l-a luat în primire pe Sfântul Graal, în calitatea de regele Titurel. De abia după secole, când câțiva, puțini oameni au ajuns să fie maturi pentru aceasta, el s-a coborât pe Pământ și a fondat un așezământ de inițiere. Oricine era matur pentru inițiere, devenea un Parzival.
Două entități spirituale, conform legendei Flor, sau Flos, și Blanchflor, numiți crinul și trandafirul, în relație spirituală părinții lui Carol cel Mare, stăteau acționând deasupra acestui misteriu.
Un Parzival își curățase sufletul de toate dorințele și de egoism, după lungi meditații și concentrări. El era un cathar și a venit la regele Titurel. Prin faptul că încordase toate forțele pe care le dobândise, a reușit să-și ridice afară Eul său superior, iar el se afla față în față cu sine însuși și se vedea într-un simbol. Întreaga lume fizică dispăruse și în locul ei el vedea o mare formațiune de plantă de vis, ce înmugurea, mare cât Pământul, iar sus înflorea pe ea un mare crin alb. Glasul lui Blanchflor spunea în spatele lui: „Acesta ești tu!” Iar el își vedea sufletul său purificat. Dar crinul era înconjurat de un miros care emana de la el, care nu-i plăcea lui Parzival. Acestea erau dorințele, poftele etc. pe care le depusese în timpul purificării. Simbolul dispăru, se făcu întuneric, iar în întuneric se arătă al doilea simbol: o cruce neagră pe care se împleteau trandafiri roșii. Iar glasul lui Flor vorbi în spatele lui: „Așa devino tu!” Mirosul dispăruse, floarea îl absorbise și devenise trandafir roșu. Iar Parzival văzu că purificarea nu este de ajuns, că trebuia să-și pironească Eul său inferior pe crucea neagră și să retrăiască viața lui Christos, pentru ca trandafirii roșii să poată înflori.
După aceasta, Parzival merse în singurătate și lăsă zi și noapte să acționeze simbolurile în interiorul său. Simbolurile păliră încetul cu încetul, dar din ele înmugurise un germene. În singurătate, el privi în jur, privi în față și în spate, în sus și în jos, în dreapta și în stânga – și simți marea unime, marea învăluire și simți curenții puternici din toate părțile revărsându-se în el, și le simți acționând împreună cu un punct din interiorul său, și că acest punct era o parte a marii învăluiri. El simți dintr-o parte un curent care îl străbătea și care îl mâna să se dizolve cu totul în dumnezeire. Din cealaltă parte veni o putere ce voia să-l conducă spre menținerea Sinei proprii. O a treia forță, ca și cum le unea pe cele două, acționa în așa fel încât cele două căi ce duceau în direcții diferite să se adune la un cerc. Din stânga simți o forță susținătoare sub braț, ce se revărsa spre partea stângă, producând căldură, focul spiritual; din dreapta unul asemănător, răcitor, care realiza armonia. Apoi el trăi lumina spirituală, pe care o absorbi în sine. Apoi auzi armonii ale sferelor și în fine pătrunse ceva în capul său și îl străbătu cu o seamă de forțe ce se uniră într-un punct central și curseră în jos. Iar lui i se deschise adevărul: Din Dumnezeu suntem născuți. În Christos trebuie să murim, iar în Sfântul Spirit avem speranța de a reînvia.
* * *
(Alte notițe, care conțin referiri la următoarea oră, din 30 august 1909)*
* Notiță în suport de text.
Un Parzival a avut, prin învățătura din partea lui Titurel, un înalt inițiat, trăirea unui crin alb, ce a crescut din Pământul germinativ: „Acesta ești tu” – și a unei cruci cu trandafiri: „Acesta trebuie să devii tu”. În singurătate, după aceea, i-a apărut viziunea de mai sus.
1 = o forță ce ajunge în noi, căreia ne dăruim cu totul, care ne umple și atunci când ne concentrăm asupra unui obiect.
2 = o altă forță, ce ne împinge să fim cu totul noi înșine.
3 = de fapt o linie de cerc, ce ne împinge să vedem toate trăirile îmbucurătoare și întristătoare în jurul nostru, nu în noi, forța ce mișcă și stelele din jurul nostru, care acționează apoi
asupra noastră din afară. Această linie de cerc este desenată de obicei drept o a treia linie dreaptă; iar triunghiul este, așa-zis, necesitatea ce împinge. Dacă ne dedicăm acesteia, ne vin,
într-un anumit sens, în stânga și în dreapta ca sprijin sub braț aripi calde și reci, 4-5, entuziasmul care ne poartă.
După aceea vin, aproximativ în regiunea gâtului, curenți de la îngerii luminii, care ne aduc înțelepciune, 6-7. Apoi auzim, cu urechile spirituale, scopul și destinul faptelor noastre și ale întregului univers. Dacă am vrea să desenăm acestea, am desena cam 8-9 linii rotunde.
Și în final pătrunde ceva de sus în noi, ce ne permite să ne apară Creatorul, să Îl trăim, astfel încât să ne vedem și să ne simțim noi înșine drept creaturi, nu doar să ne știm drept creatură. La impresia de durată a acestei trăiri ia naștere în noi deasupra întregului o pentagramă.
Dublul desen, ce este în același timp valabil și pentru următoarea oră esoterică, din 30 august 1909:
În Parzival apăru un sentiment fundamental, după ce, stând în singurătate în fața lui Titurel, el avusese acele trăiri despre care am vorbit. Cel mai intens și mai profund sentiment de rușine apăru în el. Cu totul trăi prin el acest sentiment de rușine. El trecuse prin catharsis și fusese de părere că era atât de bun și de pur, încât putea acum să fie primit, să intre în rândul discipolilor maestrului maeștrilor, al lui Christos. Iar în acest sentiment de rușine el se gândi la cuvintele lui Christos: „De ce Mă numești bun? Bun este numai Dumnezeu.” [Nota 204] (Marcu 10,18 și Luca 18,19). Iar el știu acum cât de profund nedesăvârșit mai era și cât mai avea de primit în strădania sa după bine, cât îi mai lipsea pentru a fi bun. – Iar un al doilea sentiment, sentimentul fricii, veni peste el. El crezuse că l-a depășit de mult. Era și un altfel de sentiment de frică decât îl cunoscuse înainte. Era un sentiment al propriei sale micimi și slăbiciuni ca om, care veni peste el, față de ființa dumnezeiască nobilă, atunci când lăsă să trăiască al doilea cuvânt al lui Christos în sufletul său, cuvântul: „Deveniți desăvârșiți [Nota 205], așa precum Tatăl vostru în ceruri este desăvârșit.” (Matei 5,48). Aceste do»! cuvinte trebuie să trăiască în sufletul fiecărui esoterist.
Nu după unul, ci după două principii trebuie să trăiască esoteristul. Mai întâi trebuie să aprindă în sufletul său deplina devoțiune față de divin. Astfel se manifestă conștiența: nu ceea ce facem e bun – dar trebuie mereu să ne străduim să devenim mai desăvârșiți. Înspre ceea ce devine în sufletul nostru trebuie să privim. În ceea ce devine trăiește Dumnezeul. Dacă ajungem atât de departe încât să acționăm bine și nobil, atunci Dumnezeul din noi este cel care este bun. Acel Dumnezeu care ne lasă să acționăm bine și nobil este imaginea noastră primordială însăși, ce ne-a creat. Noi trebuie să devenim întreaga copie a acestei imagini primordiale.
În tot ceea ce facem se află, oricât de ascuns ar fi, un motiv egoist. Noi trebuie să recunoaștem că nu putem fi deloc altruiști. Este karma lumii ce ne face să acționăm egoist. Karma lumii, însă, este Dumnezeu. Tot ceea ce este Dumnezeu și face drept bine este mai bun decât am putea face noi înșine. Iar esoteristul trebuie să-și spună: Dacă execut o acțiune pe care mi-am transformat-o în îndatorire, dacă o execut cu cele mai bune puteri, după direcționarea proprie pe care o simțim în sinea noastră, iar dacă o execut în așa fel încât să-mi spun că divinul acționând în mine execută această acțiune, eu sunt numai unealta acestui divin ce acționează în mine, atunci esoteristul se dezvoltă în direcția celui de-al doilea principiu: i se revelează Sinea superioară în strădania sa după desăvârșire.
Există trei revelații ale Sinei superioare: mai întâi prin vis, în al doilea rând prin intuire și în al treilea rând prin meditație. Dacă esoteristul a trăit mult timp în meditațiile sale, dacă a încercat iarăși și iarăși să trăiască în gândurile, cuvintele, faptele sale conform primului principiu pe care tocmai l-am descris, dacă a încercat iarăși și iarăși să îl preia în strădania sa de a fi bun – atunci vine o vreme în care totul îi devine clar: Dacă aș scoate în afară toată bucuria, toată durerea pe care le-am simțit până acum în mine, atunci va fi ca și cum m-ar înconjura din afară ca un fel de spiritual-sufletesc; eu nu mai trăiesc în acestea pe care le-am scos afară în acest fel, eu nu mai sunt atins de valurile durerii și ale bucuriei. – Atunci elevul trebuie să învețe să stea stabil în punctul central al existenței sale, prin faptul că trăiește intru totul în forța mantrei: Ex Deo nascimur. Astfel își incorporează elevul în omenescul său Sinea superioară, al doilea principiu [al Eului], ce nu se află în noi, așadar nu poate fi găsit în noi prin simpla clocire înăuntrul nostru, ci care poate fi atins doar de noi înșine printr-o astfel creștere mai sus.
Prin exerciții, noi stimulăm în noi înșine o forță, care altfel, acționează mai mult ca forță de amintire în noi și care trezește iarăși reprezentările, sentimentele și simțămintele care înainte fuseseră stimulate prin intermediul obiectelor și evenimentelor din lumea exterioară, care acum au trecut. Această forță, ca forță singulară învață elevul să o cunoască; el învață să o organizeze în sus înspre creier, astfel încât el să crească în sfârșit înspre Sinea superioară, ce plutește deasupra noastră.
În această nou-cucerită forță trăiește acum elevul.Tot ce este exterior, fie că e tristețe, fie că e bucurie, i se înfățișează acum ca fiind în exteriorul punctului său central. El stă în fața tuturor influențelor exterioare ferm închis în sine; el se simte liber în sine însuși și liber de tot ce e exterior.
Și mai e ceva ce simte elevul. El a învățat înainte învățăturile karmei. Acum știe că stă sub necesitatea efectului karmei. În această nou-cucerită forță, el trăiește Sinea superioară ce l-a așezat în existență prin naștere, iar el admite modul în care ceea ce se trăiește în lumea exterioară în soarta sa trebuie produs prin necesitatea activă a forțelor karmice. Acest lucru îi oferă o anumită bucurie în fața durerilor și suferințelor. Degajat stă el în fața tuturor.
Dacă elevul a ajuns atât de departe în evoluția sa, atunci ajunge la contemplație și, prin aceasta, la „Consommatio” [Nota 206] a Sinei superioare. Iar acum îi sunt organizate ochii spirituali și urechile spirituale și încep să funcționeze, dacă el se dedică în continuare exercițiilor cu răbdare îndurare și concentrare. El învață să vadă lumea de lumină a entităților spirituale și ființa spirituală de voință care răsună înspre el din armonia sferelor ce poate fi percepută de urechile sale spirituale, care au fost deschise. Iar el știe: nu prin mijlocirea organismului fizic poate sa aibă el aceste trăiri în lumea spirituală. În trăirea pentagramei, el se simte amplasat în marea entitate a etericului, lumea spirituală. Acest întreg desen, această scriere ocultă acționează trezitor pentru suflet și eliberator pentru spirit. Iarăși și iarăși ar trebui elevul să o aducă în fața ochilor sufletului; iar el va trăi modul în care îi vor crește tot alte forțe noi în sufletul său datorită acestui lucru.
Am văzut cum Parzival, care stătea în solitudine în fața lui Titurel, a. avut trăirile ce își găsesc expresia în această scriere ocultă. În ea este exprimată întreaga înțelepciune christică, întregul misteriu christic ce se împletește în jurul Sfântului Graal. Înțelepciunea misteriilor din timpurile precreștine este ca o plantă de seră, ce li s-a revelat doar unora anumiți, maturi; ceea ce a receptat restul omenirii a fost conținutul de credință al diferitelor religii. Înțelepciunea Graalului, însă, înțelepciunea creștină, este un misteriu care le este revelat drept cunoaștere tuturor, drept simplă doctrină de credință nimănui. Toți elevii esoteriștilor occidentali sunt Parzivali.
Un fiu al lui Parzival este Lohengrin. El este o personalitate ce nu ajunge să se exprime deplin în corporalitate. Lebăda este expresia pentru individualitatea superioară, ce iradiază dincolo de el. Lohengrin se unește cu Elsa [Nota 207], sufletul omenesc. Ea nu-l întreabă pe el despre origine, ea nu cugetă despre ființa sa, ea îl ia ca atare și receptează cu mulțumire și smerenie darurile sale – atâta timp până când, îmboldită din afară printr-o defăimare rău-voitoare, cum că nu ar fi de origine nobilă, întreabă în legătură cu aceasta. Atunci Lohengrin trebuie să se retragă de la ea. El dispare în sus, în lumea spirituală.
Un sentiment de mulțumire trebuie să fie ceea ce elevul poartă și nutrește în sine drept sentiment principal pentru ceea ce îi devine drept daruri din lumile spirituale, în această încarnare. Nu trebuie să cerceteze, să caute și să interpreteze la aceste daruri cu gândirea pământeană obișnuită. Căci datorită acestui fapt se retrage din sufletul Sinea superioară. Un adânc avertisment se află în soarta Elsei în fața noastră. Niciun gând exterior, niciun fel de sentimente și trăiri ale exterioare nu trebuie să lăsăm înăuntru în sanctuarul meditației concentrării noastre; căci altfel nu este stimulat acel izvor de forță prin care cucerim creșterea în afară și în sus a forțelor noastre omenești către Sinea superioară, nu putem găsi Sinea superioară, se retrage tot mereu din fața noastră. În contemplație, separat de toate impresiile exterioare, singuri în cea mai profundă liniște și adâncire, odihnind în cea mai adâncă singurătate trebuie să observăm pătrunderea lumii spirituale în noi în efectele ei, liniștiți și caști trebuie să o lăsăm sa acționeze în noi, pentru a deveni astfel treptat noi înșine cunoscători ai adevărului, să devenim o unealtă a faptelor entităților spirituale.
* * *
După ce Parzival trecuse în singurătatea sa prin toate aceste sentimente și trăiri, au venit asupra lui alte două noi simțăminte. Primul era o strângere sub presiune a întregii sale ființe, iar din aceasta s-a dezvoltat un sentiment concentrat de rușine. Când cineva a urcat la treapta unui Parzival și se știe pur și evlavios, atunci el crede că este și un om bun. Atunci i-a venit în minte lui Parzival cuvântul lui Christos Iisus, al maestrului maeștrilor: „De ce Mă numești bun? Nimeni nu e bun decât singur Dumnezeu.” – În sentimentul său de rușine fusese un ultim rest de mândrie. Și noi, cei care ne străduim către ceea ce este esoteric, trebuie să preluăm acest principiu în adâncul cel mai profund din interiorul nostru și să îl prelucrăm. Căci prin faptul că pătrundem mai adânc în viața esoterică, noi credem că devenim mai buni decât ceilalți oameni din jurul nostru. Dacă ne pătrundem de acest principiu – „nimeni nu este bun decât singur Dumnezeu” –, atunci el este doar atunci corect când permitem să fie valabil pe lângă acesta încă un al doilea: „Deveniți desăvârșiți, așa cum Tatăl vostru din cer este desăvârșit”. Nu doar unul dintre aceste două principii este suficient, ci ambele sunt necesare pentru a putea sta lângă Christos, așa cum Parzival credea că stă lângă El.
Al doilea simțământ care a venit asupra lui a fost de o natură pe care crezuse că o depășise de mult, iar aceasta era o teamă concentrată. Acum știa că nu devenise asemănător cu Christos. Iar acesta era efectul ulterior al celor două imagini pe care i le arătase Titurel: de la crin la crucea cu trandafiri. E o închipuire să credem că omul ar putea fi bun; numai Dumnezeu este bun. Idealul, însă, spre care avem de tins, nu este de a ne desăvârși în singurătate, departe de ceilalți oameni, ci în mijlocul celorlalți oameni să fim noi înșine oameni, să ne poziționăm în centrul universului și să avem forța de a lăsa Spiritul să acționeze asupra noastră, Cel despre care s-a spus că prin El toate lucrurile sunt făcute ș.a.m.d.
Dăruirea nu poate fi formată, atâta timp cât nu am format noi înșine ceva în noi înșine. A vrea să te jertfești fără [mai întâi] să vrei să posezi ceva în tine însuți înseamnă a te pierde în univers și, astfel, a deveni inutil. Acestea sunt pericolele adâncirii mistice. Chiar și intelectul, care nu vrea să se jertfească pentru că nu vrea să se piardă pe sine, trebuie mai întâi să se fi construit pe ceva, iar acest lucru poate fi cucerit doar în cadrul lumii, astfel încât să fie multilateral, și numai atunci poate el să fie jertfit.
Dacă ne efectuăm exercițiile cu venerația și simțământul de sacralitate cel mai mare față de fundamentul lor cosmic, atunci vom păși cu sufletul nostru în domeniile cosmice. Dacă ne adâncim deosebit de intens într-un obiect și dacă ne gândim în acest timp la prima linie ce se deschide (vezi desenul), atunci trăim forța ce vine dintr-o lume și mai înaltă, ce îi corespunde forței gândirii ce conduce creația la capăt; noi ne pierdem sentimentul unei existențe separate și devenim o parte a acestei forțe. Acesta este primul exercițiu.
Să luăm al doilea exercițiu, cel la care ne luăm pe noi înșine în mâini; atunci, prima forță, ce duce la o pierdere-de-sine, este transformată într-o simțire-de-sine, ceea ce reprezintă a doua forță.
Al treilea exercițiu, la care bucuria și durerea nu mai trebuie simțite în noi înșine, ci în afara noastră, reprezintă a treia mare forță unificatoare prin care i-a reușit cosmosului ca Soarele, Luna și Pământul să devină dintr-un întreg o treime, astfel încât au putut să își lase forțele, ce veneau mai întâi dinăuntru în afară, dintr-un centru, să curgă mai apoi din afară, din circumferință.
Acestea sunt cele trei mari forțe: atracție, respingere și încercuire. Dacă bucuria și suferința, simpatia și antipatia nu mai joacă niciun rol în judecata noastră, atunci nu ne pierdem în lucruri, ele nu ne cuprind ci ne încercuiesc, iar noi înșine stăm ca un punct ferm, nemișcat acolo înăuntru și pricepem lucrurile din ele însele. Atunci ne crește prin aceasta o astfel de forță, încât ne este ca și cum am fi sprijiniți sub brațe și conduși mai departe. Atunci nu vom mai lăsa, prin intermediul echilibrului astfel obținut, să fie determinată judecata noastră de către exteriorul din jurul nostru, ci vom recunoaște în toate înțelepciunea care va urca din inima noastră și care ne ridică deasupra simplului intelect. Iar prin această înțelepciune vom urca până la acel punct unde ne vine în întâmpinare armonia sferelor, iar marile entități ale creației, ierarhiile superioare ni se revelează. Atunci se revarsă din acele înălțimi, ca dintr-un punct, iubirea desăvârșită și înțelepciune., desăvârșită în noi, iar lumina înălțimilor ne iluminează.
Această figură [p. 473] este simbolul urcării în viața esoterică. Ea nu poate fi înțeleasă cu rațiunea, ea trebuie percepută ca imagine. Doar cei care pot, făcând aceasta, să decupleze toată înțelegerea intelectuală vor fi capabili să mai așeze cele cinci puncte de forță în figură. Acestea se află: între aripi și triunghi, în prima pereche de aripi (cea de jos) și în săgeata de sus. Din aceste puncte rezultă pentagonul.
Ultimul paragraf este formulat astfel într-o altă însemnare:
Dacă ne reprezentăm acum cinci puncte între aceste forme și figuri diferite și le unim cu linii, atunci vedem omul așezat într-o figură semnificativă, în acest întreg mare context al universului.
Această întreagă formă, care poate că arată cumva ciudat, pusă în fața sufletului prin faptul că îi înfățișăm simțirii semnificația ei, legăturile și relațiile care stau la baza ei, acționează trezitor pentru suflet asupra elevului. Iar apoi trebuie să ne reprezentăm tot mereu modul în care germenele trupului nostru se afla în spirit, cum el s-a dezvoltat treptat și cum acuma în trup se află iarăși germenele spiritului. „În spirit se afla germenele trupului meu …”.
Două desene, transmise fără text:
Înainte să începem considerațiile noastre, aș dori să vă adresez câteva cuvinte serioase privitoare la orele esoterice. Esoteristul trebuie să se păzească îndeosebi de vorbirea necugetată. Despre ceea ce învață în școală și despre aceasta în general, să nu vorbească. Mici lucruri negândite au adesea urmări extinse. Dacă, spre exemplu, cineva vorbește în prezența unui terț despre faptul că frecventează o școală esoterică în care acela nu merge, atunci nu trebuie să treacă cu ușurință peste un astfel de scăpare și să creadă că nu-i nimic. Căci așa ceva contează foarte mult și poate amenința direct existența școlii, iar esoteristul ar avea să se considere pe sine însuși vinovat dacă aceste ore esoterice ar trebui cândva să înceteze.
Acum vrem să vorbim despre meditațiile noastre. Esoteristului trebuie să-i fie clar că, prin faptul că intră într-o astfel de școală, se vor apropia de el evenimente din afară despre care s-ar putea întreba: Mi s-ar fi întâmplat asta și dacă nu aș fi devenit esoterist? Cea mai intimă observație despre viață și despre sine esoteristul trebuie să și le facă drept îndatorire. Faptul că a pășit pe această cale trebuie să stea pentru el în punctul central al vieții sale; căci el este un mic centru de viață spirituală, iar aceasta radiază – lucru de care el e mai mult sau mai puțin conștient – asupra mediului său și provoacă evenimentele care se apropie de el. Prin dezvoltarea mai înaltă, elevul își lasă, chiar dacă numai pentru o perioadă scurtă a zilei, sinea sa inferioară singură, sinea inferioară cu care stă în viața obișnuită, prin care pășește în legătură cu lumea exterioară. În timpul meditației, el o lasă în seama ei înseși, îi retrage un paznic, am putea spune, care o controlează în rest tot timpul, care parțial reglementează însușiri de caracter, parțial le suprimă sau cel puțin le ține în frâu. Prin faptul că acum acest Eu inferior, chiar dacă și numai pentru scurt timp, este lăsat în seama sa însuși, țâșnesc afară din toate părțile, din colțuri ascunse ale naturii noastre, trăsături pe care adesea le credeam depășite, a căror supunere ni se părea foarte ușoară. Iar prin aceasta omul poate, într-un anumit sens, să devină mai rău, dacă nu exercită în permanență cel mai sever control asupra lui însuși. Pe lângă meditațiile noastre, ne sunt date anumite exerciții care trebuie să ne sprijine în acest lucru.
Totul decurge, după cum știți, în mod ciclic, la fel și evoluția. Ceea ce compune acum corpul nostru fizic va fi eliminat din el în șapte ani. Așa este și la dezvoltare [interioară]. Dacă astăzi, de exemplu, intrăm într-o școală esoterică, după șapte ani de-abia pot să iasă în afară, să iasă mai puternic în evidență toate trăsăturile posibile ce se aflau dormitând în noi și care îl trag pe om foarte mult înapoi. Acest lucru nu poate apărea dacă el este suficient de atent la sine, la viața și la mediul său.
Un rol joacă și motivele din care cineva lasă să i se dea meditații. Cine nu are o încredere absolută în învățătorul său, poartă în sine un sentiment ascuns de opoziție față de el, iar acest sentiment va ajunge, de exemplu, foarte curând să iasă la suprafață și să deterioreze efectul meditației.
Înainte de toate, esoteristul trebuie să-și mențină în fața ochilor, în meditația zilnică, faptul că întreaga sa strădanie este de a ajunge la Sinea sa superioară și de a se gândi la ceea ce este această Sine superioară. El nu trebuie să creadă că trebuie să-i aducă acestei Sine superioare ceva în întâmpinare, ci trebuie să aibă o atitudine de așteptare față de ea, să aștepte totul de la ea. În trei moduri îi iese în întâmpinare aceasta elevului pe calea sa; acest lucru este de regulă așa. Prima oară are loc într-un mod cu totul fugar, iar pentru a-l observa este nevoie de atenția necesară pe care tocmai esoteristul trebuie s-o aibă pentru toate. Aceasta se întâmplă, anume, în vis și are loc aici ceea ce se numește dedublarea Eului. Avem, spre exemplu, de gând să facem ceva sau ne preocupă o problemă. Acum ne apare cineva în vis, care ne sfătuiește ce să facem, care rezolvă problema, cineva care este mai bun, mai deștept decât noi înșine. Asemenea vise trebuie să luăm în considerare cu atenție.
Pe parcursul dezvoltării se întâmplă apoi, că în momente în care nu știm ce să facem sau în care am luat o decizie, auzim un glas gingaș care ne sfătuiește, spre exemplu, să nu luăm decizia respectivă. Este adesea o decizie pe care am luat-o în cunoștință de cauză și cu conștiința împăcată, iar dacă urmăm acum acest glas care totuși ne sfătuiește împotrivă, atunci se prea poate întâmpla să pară că am făcut lucrul incorect, însă în cele mai multe dintre cazuri vom observa imediat că am făcut ceea ce era corect, prin faptul că am dat urmare glasului. Dacă ne exersăm acum să ținem cont de el, vom observa că avem ceva în noi ce este mai înalt decât propria rațiune, mai deștept decât noi înșine.
Iar al treilea moment, în care pășim în fața Sinei noastre superioare, este unul foarte important, sacru. Aceasta se întâmplă în timpul meditației. Pentru scurte clipe doar, ne vom uni cu ea aici. Dar, pentru a atinge acest lucru, trebuie să ne aducem natura inferioară cu totul la tăcere. Tot ce ne umple de antipatii și sentimente meschine față de lume, de viață, trebuie să stingem. În general, elevul trebuie să aibă la autoobservare mereu în fața ochilor legea polarității, care spune că atunci când el posedă o trăsătură negativă și dorește să o stârpească, atunci trebuie să caute polaritatea acestei trăsături tot în sine însuși. Se află acolo cu siguranță. Prezența unei trăsături o condiționează întru totul și pe cea polar opusă, chiar dacă nu credem acest lucru, iar aceasta trebuie eradicată; atunci dispare și cealaltă odată cu ea. De exemplu, dacă cineva simte frică în sine, atunci are în sine drept trăsătură polară ura, oricât de ascunsă ar fi, oricât de complicat îmbrăcată, și trebuie să o izgonească. Făcând aceasta, frica dispare de la sine. Sinea superioară se va uni cu noi doar atunci când asemenea trăsături sunt stârpite în momentele meditației.
Această reunire cu Sinea superioară este reprezentată atât de frumos în legenda despre Lohengrin și Elsa. Lohengrin apare pentru a o salva pe Elsa, pentru a se reuni cu ea. Apoi este semănată neîncrederea în sufletul ei, o caracteristică negativă, iar Sinea superioară, Lohengrin, trebuie să se retragă în lumile superioare, nu se poate reuni cu ea.
Ultima oară am vorbit despre faptul că în meditațiile noastre trebuie să lăsăm afară toate gândurile și judecățile noastre ce au de-a face cu viața exterioară. Poarta prin care pășim în meditație este ca o falie îngustă, iar ceea ce luăm cu noi drept gânduri ce nu aparțin de meditație acționează ca un foc mistuitor asupra ceea ce trebuie să germineze în interiorul nostru. Ispita pentru cel ce meditează este nespus de mare, de a lua cu el asemenea gânduri dincolo. Dar pentru aceasta nu are nevoie să aibă un sentiment de frică, deoarece acum toate gândurile care se îngrămădesc spre el în timpul meditației, ce trec prin creierul său din viața zilnică, au efectul menționat. Gândurile pe care esoteristul trebuie să le recunoască drept periculoase sunt cele ispititoare.
Ultima oară am văzut că toate caracteristicile pe care le avem condiționează în mod necesar și polul lor opus în noi, așadar cine are în sine frică, neapărat trebuie că nutrește și sentimente de ură de vreun fel, pe care le descoperă poate de-abia la o observație foarte subtilă. Ca și caracteristicile, tot astfel și marile adevăruri, toate lucrurile în general, au polul lor opus în lume.
Putem vedea acest lucru pe baza a două afirmații ale Celui mai mare care a umblat pe Pământ. Când a fost cândva întrebat Christos: Cum trebuie să fie omul?, el a răspuns: „Fiți desăvârșiți, așa cum Tatăl vostru în cer este desăvârșit”. Iar când I-a fost odată spus că ar fi desăvârșit, el a răspuns: „De ce Mă numești desăvârșit (sau bun)? Nimeni nu este bun decât singur Dumnezeu”. Cum trebuie să înțelegem acest lucru, faptul că ni se spune pe de o parte: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl în cer”? În primul rând, esoteristul trebuie să se gândească la faptul că el tinde către un ideal înalt, însă că acest ideal, spre care este mereu îndreptat în închinăciune, este unul de neatins pentru el. Și cum se face că personalitatea, care ne apare ca fiind întruparea acestui lucru pe care vrem să îl atingem, spune: „De ce Mă numești desăvârșit? Singur Dumnezeu este desăvârșit” Trebuie să luăm aici în considerare faptul că rostește aceste cuvinte către noi în forma sa umană și că, atâta timp cât el trăiește în aceasta, vorbește către noi din omenesc, că el în calitate de Logos – nu în întrupare – ar vorbi altfel.
Dacă ne adâncim acum cu reverență, cu sentimentele potrivite pentru aceasta, pe care esoteristul trebuie să le dezvolte în sine și care sunt lucrul cel mai important, în aceste cuvinte ca materie de meditație și auzim dintr-odată ceva lângă noi asemănător cu: „Asta ți-am tot zis mereu, că toate lucrurile din lume au două fațete”, atunci acesta e un gând ispititor. Ce vrea acela? El vrea să tragă în jos, în trivial ceea ce ne-a fost dat drept materie sacră de meditat, drept adevăr din lumi mai înalte. Iar aici trebuie esoteristul să se lămurească de faptul că, într-adevăr, acest gând trivial: „Totul în lume are două fațete” este și el un adevăr, că este un adevăr de zi cu zi, deasupra căruia omul – deoarece l-a recunoscut drept just, l-a cuprins ușor cu rațiunea – poate sta înălțat. Acum trebuie însă să înțeleagă că dacă stă înălțat deasupra unui gând, există ceva ce îl poate trage la polul opus al acestui gând, la fel de sus în altă parte. Polul opus, adevărul spiritual, dat nouă din lumi mai înalte, este cuprins de sentiment, nu de rațiune, iar acest sentiment poartă în înălțimile închinării și deschide priveliștea în atelierele creatoare prin ceea ce apare în simțire în cuvintele: „Din unul devine doiul”. În meditația asupra unor asemenea cuvinte sunt trezite forțele creatoare. Acest „Din unul devine doiul” aparține de cele mai profunde misterii ale tainei numerelor. Unu este numărul unimii. Iar când se adaugă un al doilea la unu, se dezvoltă din el, atunci avem cu aceasta revelația. Doiul este așadar numărul revelației. Un simplu exemplu aritmetic, ne poate face demonstrația aceasta: dacă luăm un măr drept unitate și îl tăiem, astfel creăm o dualitate.
Cine citește capitolul meu despre misterii din cartea Creștinismul ca fapt mistic [Nota 208], aceluia îi poate străfulgera acolo acest adevăr de la sine și îl poate purta către înălțimile realităților cosmice. Astfel poate o propoziție aparent simplă să devină materie de meditat, cum ar fi propoziția: „Din unu devine doiul”.
Cei care scriu cărți al căror conținut este potrivit ca materii de meditat, au de surmontat o mare ispită. Există cărți despre cele mai înalte adevăruri, când le citește omul, adie din ele o răcoare geroasă, o anumită rezervă și uscăciune – iar altele, din care îi vin în întâmpinare o căldură a simțământului, o dogoare debordantă. Acestea din urmă au ceva fermecător pentru mulți oameni, iar unii le vor prefera, din acest motiv, față de primele. Iar în aceasta constă pentru scriitor ispita, de a pune în comunicările sale propriile simțăminte, propriul său entuziasm, pentru a le transmite cititorului. Cum acționează acestea asupra lui? Dacă scriitorul a reușit să se stăpânească în așa fel încât să-și rețină toate sentimentele personale, să ofere doar gândul pur, cast al adevărului, ce este ca un templu, ca și templele de misterii pure, caste ale Antichității atunci va străfulgera, se va aprinde ceva în elev prin simplul gând pur și îl va conduce în înălțimile cunoașterii. Acele scrieri, însă, ce sunt străbătute de sentimentele celui ce scrie, acționează ca un foc devastator asupra celui ce citește și nu lasă să apară propria scânteie. În vechile timpuri, în vechile centre de misterii nu i se puteau face elevului în acest mod niciun fel de comunicări. El trebuia să trăiască multe din cele ce le comunicăm acum în cuvinte, prin intermediul imaginilor. Una dintre primele imagini ce i-a fost prezentată și despre care avea de meditat, era următoarea. El era condus într-o încăpere întunecoasă. În fața lui se lumina apoi întunericul și el vedea un bătrân înaripat, care urmărea o figură feminină ce lucea în albastru. În această imagine vedea ceva ce nu putea să vadă în rest pe Pământ, iar prin aceasta trebuia să i se lămurească momentul în timp de după moarte, în care omul își urmărește viața dinspre sfârșit spre început. De aceea era reprezentat ceea ce este omul de obicei înainte de moarte, un bătrân, – dar înaripat, pentru a sugera că deja trecuse de poarta morții – iar figura feminină albastră era viața, pe care o urmărește dinspre sfârșit.
În acest mod nu se mai instruiește în ziua de astăzi, ci astăzi trebuie aprinse sentimentele necesare prin gândul pur. De meditația noastră trebuie să ne apropiem dinspre lume, în care peste tot acționează Dumnezeu, pe care nu îl vedem: din Dumnezeu ne-am născut; la acea falie îngustă ne întâmpină Christos; în Christos murim, pentru a reînvia din nou pe cealaltă parte, în Sfântul Spirit.
Am discutat aici adesea faptul că depinde foarte mult de atitudinea în care efectuăm meditația noastră, despre faptul că lucrul principal este cum simțim, cum gândim, cum percepem. Simțirea și gândirea justă ne dau forța ce ne introduce în lumea spirituală către care tindem. Doar prin credința de nestrămutat în această forță noi ne ridicăm către poarta lumii spirituale. Pentru a pricepe această forță, trebuie să privim odată asupra felului în care erau școlile esoterice în timpul precreștin, în comparație cu cele ce au luat naștere după evenimentul apariției creștinismului și care au trebuit să preia în ele, au fost străbătute de forța lui Christos. Care este diferența aici?
Trebuie să folosim drept răspuns aici începutul de la Evanghelia după Ioan: „La început a fost Logosul, iar Logosul era la Dumnezeu ... iar Logosul [Nota 209] a devenit carne.” Datorită faptului că și Cuvântul devenise carne, s-a modificat și modul de instruire din școlile esoterice. În timpul precreștin, Cuvântul încă nu acționa. Instrucția se făcea în tăcere, iar în tăcere, în imagini, elevul primea prin imagini comunicările din lumile spirituale. El era condus în tăcere într-o încăpere întunecoasă, iar în acest loc al tăcerii apărea în fața lui imaginea unui bătrân înaripat, care urmărea o figură feminină învăluită de nori albaștri, căuta să se unească cu ea. Această imagine apare în fața văzătorului în lumile spirituale, atunci când observă un bătrân ce a trecut prin poarta morții, care își trăiește viața în sens invers în Kamaloka și tinde către Eul său superior – imaginea femeii, ce este învăluită în nori albaștri –, pentru a se uni cu ea și a se ridica în lumile mai înalte, înspre Devachan. Culoarea albastră exprimă întotdeauna tendința spre cele mai înalte. Când elevul medita asupra acestei imagini, ce reprezintă doar ceva spiritual, curgeau din aceasta înspre el forțele pentru a ajunge în aceste lumi superioare.
În școlile esoterice existente din vremea actuală, ce au drept punct central forța lui Christos, elevul se poate instrui acum prin intermediul Cuvântului. Mai înainte se putea provoca doar prin mantre, prin sunet relaționarea cu lumile divin-spirituale; acum, însă, omul poate să deschidă prin cuvântul plin de sens din lăuntrul său unirea cu forța lui Christos. Mesageri înaripați trebuie să fie cuvintele ce îl poartă pe om în sus spre lumile spirituale.
Când elevul trăiește un răsărit de soare, când vede sfera înfocată făcându-și apariția și trimițând primele raze, atunci el simte că Soarele este purtătorul căldurii fizice și că provoacă în el căldură. El știe însă și că ceva spiritual se află în spatele Soarelui, iar dacă se concentrează asupra acestui lucru, va dispărea tot mai mult și mai mult apariția exterioară a Soarelui și va apărea în fața ochiului său spiritual figura ce este cunoscută în toate școlile esoterice drept Spiritul lui Christos. Iar această apariție, așa cum haina ei exterioară străbate cu lumină lumea, străbate cu razele prin aceasta cu iubire. Purtătorii luminii sunt entitățile luciferice, purtătorul iubirii este entitatea lui Christos. Iar această iubire trebuie să o simtă elevul cum se revarsă asupra lui atunci când trăiește spectacolul unui răsărit de Soare. Acest lucru este exprimat în meditația:
Dacă elevul reușește să se izoleze, în meditația sa, de toate influențele și zgomotele exterioare, dacă decuplează, am putea spune, corpul fizic, atunci el trăiește în timpul meditației doar în trupul eteric, trupul astral și în Eu. Când omul și-a părăsit în somn trupul său fizic și cel eteric și adastă cu Eul și trupul astral în lumi mai înalte, atunci intră în corpurile sale părăsite entități spirituale înalte. În trupul fizic, un Eu al Spiritelor Personalității, ce l-au creat pe el pe Saturn, în trupul eteric, un Eu al Arhanghelilor.
Propriul nostru Eu merge, în schimb, în lumea Spiritelor Personalității, trupul astral în cea a Arhanghelilor. Inconștient trăiesc ele în aceste lumi, iar noi trebuie să parcurgem conștient, în meditațiile noastre, acest proces, conștient să pătrundem în aceste zone cu Eul și cu trupul astral, și să tragem trupul eteric cu ele dincolo. Ca un fluid magnetic trebuie să ne tragă, la meditația noastră, înspre lumile spirituale; atunci ne aflăm în starea de gândire corectă. Dar nu contează atât de mult cuvintele, cât faptul ca sensul corect să se reverse în ele din lumile spirituale; ca ele să fie umplute de sens prin forța lui Christos, acest lucru contează.
În orele esoterice sunt alese cuvintele în așa fel, încât ele acționează cu totul impersonal, din clipa în care au părăsit buzele celui ce instruiește. Căci ele trebuie să-și dezbrace o haină, în care se poate înveli Logosul ce curge prin lume. Acestor curenți ai Logosului trebuie să li se adapteze cuvintele. De aceea ele sunt așezate într-un mod foarte precis. Sunt alese, spre exemplu, pentru anumite noțiuni două expresii, pentru că una singură nu ar putea să redea sensul celor ce trebuie exprimate. Dacă spunem, spre exemplu: „Viața spiritual-divină străbate cu viață întreaga lume”, atunci nu exprimăm faptul respectiv în mod suficient. Dacă spunem, în schimb: „Viața spiritual-divină străbate cu viață și întrețese lumea”, atunci avem între aceste două expresii o imagine a ceea ce trebuie să se spună.
Modul nostru de exprimare este în multe feluri imprecis și redă incorect chiar și ce se întâmplă pe plan fizic. Dacă comparăm, spre exemplu, lăstărirea florilor, a verdelui primăvara cu o naștere, ofilirea frunzelor și florilor toamna cu o moarte, atunci acesta e un mod de exprimare pe care un esoterist nu ar trebui să se străduiască să îl aibă, căci nu redă ceea ce se petrece cu adevărat în natură. O noțiune adevărată despre aceasta putem obține dacă comparăm acest proces din primăvară cu trezirea noastră de dimineața. Atât de întăriți și împrospătați cum ne întoarcem noi aici la o nouă zi, la vechile noastre bucurii și dureri, dintr-un subconștient întunecat în care ne scufundaserăm, așa percep și simt entitățile spirituale care trag afară haina verde a plantelor Pământului din întunericul în care, toamna, grăuntele se cufundase în sânul Pământului. Dacă ne dedăm primăvara la aceste procese de gândire, atunci ne apropiem de spiritul Pământului și pătrundem în mod corect în lumile spirituale. Vom observa atunci, în spatele tuturor aparițiilor naturale, spiritualul. Când vedem cum crapă un fulger un copac, atunci trebuie să ne gândim, pentru fulger la entitatea Arhanghelică, pentru tunetul duduitor la o entitate spirituală din lumile luminii răsunătoare, la Spiritele Personalității. Nu prin expresia generală despre „reunirea cu divinul din noi” ajungem la acestea, căci nu în noi vom găsi ceea ce este nou, ce este mai înalt: în exteriorul nostru se află lumile în care trebuie să pătrundem conștient.
Când pătrundem prin meditația noastră într-o viață esoterică, trebuie să luăm o decizie: să mutăm ceva în punctul central al vieții noastre, ceva nou, ce nu se afla până acum acolo, dar care acum trebuie să devină lucrul principal. De intensitatea acestei decizii va depinde cât de mult succes vor avea exercițiile noastre. Viața esoterică poate fi concepută în așa fel încât considerăm exercițiile pe care le primim drept un adaos la viața zilnică și să le facem ca pe orice altă muncă obișnuită. Dar vom observa atunci că progresele pe care le facem nu sunt tocmai semnificative. Decizia pe care esoteristul ar trebui să o ia, constă în aceea că își propune să aducă tot ce întâlnește în viața obișnuită în relație cu viața sa esoterică, să o perceapă pe aceasta cu adevărat drept punctul central, din care se conduce tot ce se mai află în viața sa, dinspre care în permanență se revarsă ceva în această viață.
La ce anume trebuie să ajungem cu meditațiile noastre? Trebuie ca, atunci când le desfășurăm în modul corect, să dezvoltăm o forță puternică, o forță ce folosește cuvintele meditației drept instrument cu care creăm treptat în trupul nostru astral organele spirituale cu care vom percepe mediul spiritual. Impresiile pe care le facem în masa trupului nostru astral vor deveni doar încetul cu încetul permanente; căci noi putem compara astralul nostru cu o masă elastică, ce preia desigur impresii, dar după un timp se întoarce din nou la forma ei anterioară. Noi facem aceste impresii în timpul somnului, în timp ce Eul și trupul astral au părăsit trupul fizic și cel eteric. Cu cât mai puternic și mai intens ne dedăm la meditațiile noastre, cu atât mai intense vor deveni și impresiile din trupul astral, până ce în sfârșit vor deveni permanente și se dezvoltă din ele organe pe care noi le numim flori de lotus. Acest proces ne este înfățișat în zicerea ce ne provine de la Maeștrii înțelepciunii și ai armoniei sentimentelor:
În spirit se afla germenele trupului meu ...
Cu adevărat putem să folosim aceste organe însă doar atunci când ele au devenit atât de puternice, încât se pot impregna din trupul astral în trupul eteric. De-abia când trupul eteric a primit o impregnare se deschid porțile pentru noi, în fața cărora se află Heruvimul cu sabia de foc [Nota 210].
Noi am aflat că trupul nostru fizic și cel eteric nu pot exista nicio secundă fără Eu și trupul astral și că de aceea, în clipa în care acestea două părăsesc la adormire trupul fizic și cel eteric, pătrund în ele entități de un gen mai înalt, entități ce sunt egale ființial cu Eul și trupul nostru astral, dar se află poziționate mult mai sus. Un Arhanghel înlocuiește trupul nostru astral, un Spirit al Personalității Eul nostru. Întâlnim aceste ființe spirituale înalte atunci când ne-am dezvoltat organele noastre astrale, iar acest eveniment grozav, ce ne este atât de sfânt, esoterismul îl numește „întâlnirea cu Sinea superioară”.
Cu sentimentele celei mai profunde închinăciuni, cu pătrunderea cea mai intensă de sfințenia sa trebuie să privim înainte spre acest moment. Dacă nu ne facem meditația cu această atitudine de autentică, adevărată smerenie, atunci nu ni se va revela lumea spiritului în adevărata ei configurație, ci ne vor apărea tot felul de formațiuni fantastice etc., iar rezultatul moral pentru noi va fi o mândrie dăunătoare. Faptul că lumea, în care noi dorim să pătrundem pregătiți printr-o astfel de școală existentă pe drept, ne este închisă prin Heruvimul cu sabia de foc, atâta timp cât nu suntem suficient de pregătiți, acest lucru este o binefacere. Păzitorul paradisului stă exact în locul în care alunecăm în somnul profund, unde pierdem conștiența. Dacă nu am pierde-o aici, l-am vedea. O privire în lumea Arhanghelilor, însă, ne-ar nimici, deoarece nu suntem pe măsura lui.
De ce este numit, așadar, acest Arhanghel care pătrunde în trupul nostru eteric, Sinea noastră superioară? De ce tindem către unirea cu el? Trebuie să ne referim aici la o taină ce privește entitatea umană. Așa cum îl vedem pe om aici pe Pământ în configurația sa de acum, el este de fapt o maya, el nu este deloc desăvârșit. În vremea străvechi-lemuriană, pământul a fost cândva atât de depopulat, de pustiit, încât a rămas pe el doar o singură pereche de oameni, care a fost destul de puternică pentru a însufleți formațiunile animalice. Ceilalți oameni se împărțiseră pe celelalte planete, iar în general oamenii provin, de aceea, de la această pereche originară. Și într-aceasta este corectă relatarea Bibliei despre Adam și Eva, chiar dacă este realizată sub forma unei povestiri alegorice. Pe acești primi oameni i-a adus Lucifer sub stăpânirea lui și le-a străbătut trupul astral cu influențele sale. Prin cele luciferice, mai târziu au fost posibile influențele ahrimanice și tot ce l-a ajutat pe om să se manifeste în fizico-senzorial. Datorită acestui lucru a dispărut pentru el tot mai mult spiritualul din spatele materiei, iar aceasta a devenit pentru el o pătură de nepătruns. Dacă omul ar fi rămas doar sub influența entităților divin-spirituale care îl creaseră, atunci el nu ar fi devenit liber, ar fi recunoscut însă dincolo de materie întotdeauna spiritualul. Acești creatori conducători au vrut acum să împiedice pericolul ca și întregul trup eteric să fie străbătut de influențe luciferice. De aceea au separat o parte a trupului eteric al lui Adam și l-au păstrat în urmă, în lumile spirituale. Iar acest trup eteric* este Sinea superioară, cu care trebuie din nou să ne unim, împreună cu care suntem, de-abia, un om întreg. Esoteristul trebuie să își spună: Acolo, dincolo mă așteaptă acea parte mai înaltă, ce aparține de fapt de mine, pentru a se uni iarăși cu mine, iar în meditația mea trebuie să mă străduiesc cu toată înfocarea către ea, trebuie să mă formez într-un potir ce preia acest ceva mai înalt. – Pavel, care era un inițiat în aceste lucruri, folosește întru totul expresiile corecte atunci când vorbește despre „vechiul” și despre „noul” Adam [Nota 211].
* Este vorba aici și în cele ce urmează, de partea reținută a trupului eteric al lui Adam. A se vedea, privitor la aceasta observația.
Pentru prima oară a avut loc această unire [Nota 212] cu un om a trupului eteric rămas în urmă, atunci când s-a născut Iisus din Nazareth, despre care ne povestește Evanghelia după Luca. Acest băiat Iisus a primit trupul eteric al lui Adam. Cu această parte a trupului eteric îi reținuseră pe atunci entitățile creatoare înalte, conducătoare, capacitatea [individuală] de gândire și vorbire a omului. Desigur că omul gândește, dar nu este o gândire pe care o produce el însuși individual, ci el preia din substanța dumnezeiască a gândirii, care se revarsă prin lume. De asemenea, omul nu are o limbă individuală, ci entități spirituale înalte le-au dat unor grupe de oameni o limbă comună. Gândirea proprie, limba proprie oamenii trebuie să și le dobândească de-abia prin reunirea cu trupul lor eteric mai înalt. Deoarece în acest trup eteric se află capacitatea limbii, se poate înțelege legenda ce povestește că băiatul Iisus nu avea nevoie să învețe limba [Nota 213], ci vorbea cu mama sa după naștere într-o limbă pe care aceasta o înțelegea.
Datorită faptului că acest trup eteric al lui Adam s-a unit prima oară din nou cu un corp uman fizic, el a fost supus legii căreia i se supune orice spiritual ce coboară în materie, legii numărului, a înmulțirii [Nota 214]. Așa precum grăuntele, așezat în pământ, produce spicul cu multele grăunțe, tot astfel corpul lui Iisus a fost pentru trupul eteric al lui Adam sânul pământului, punctul de trecere către înmulțire, iar aceste trupuri eterice multiplicate sunt cele care ne așteaptă pe noi. Iar atunci când suntem adânciți în meditația noastră în așa fel încât întreaga viață exterioară dispare pentru noi, încât nu auzim și nu vedem, atunci atingem sentimentul ca și cum am muri, pentru a reînvia uniți cu Sinea noastră superioară. Pentru școlile mai noi, existente pe drept, crucea este de aceea simbolul reînvierii la această viață nouă. Nu o naștere este luată drept punct de pornire a acestei vieți, ci o moarte, moartea lui Christos pe crucea de pe Golgotha, iar această viață are drept simbol sângele sfânt ce s-a scurs. De aceea avem partea moartă de plantă, lemnul uscat, iar pe ea înflorind trandafirii roșii, vii, reuniți în crucea cu trandafiri. Iar în meditația noastră trebuie să simțim că suntem născuți din Dumnezeu, așa cum se spune în zicerea noastră îndrumătoare principală, care trebuie să fie zicerea conducătoare a vieții noastre esoterice [Nota 215], și că murim în Christos prin faptul că lăsăm ca forța meditației noastre să devină în noi o lumină care luminează în lumile superioare; iar în întâmpinarea acestei călduri a razelor vine Sinea noastră superioară, și pe această cale ea se unește cu noi drept Spiritul Sfânt, în care revenim la viață:
Ex Deo nascimur
In Christo morimur
Per Spiritum Sanctum reviviscimus.
Simțire teosofică de trezit în exerciții.
Echidistanță, nu indiferență.
Nu ceea ce ne-am însușit dinainte are valoare, ci dobândirea prin școlire spirituală. Adâncirea în învățăturile teosofice pur și simplu este singurul lucru care stimulează ieșirea din viața senzorială, pentru deschiderea vieții spirituale.
Sinea noastră superioară să o simțim nu ca aflându-se în noi, ci în afara noastră. Dezvoltarea ei să o receptăm drept har. Viața după moarte îndepărtează piedicile karmei, dacă luăm decizia să ne reparăm toate greșelile noastre în parte. Acest lucru trebuie să îl realizeze elevul spiritual deja în viața pământească. Adâncirea în moartea lui Christos pe Golgotha nu în calitate de moarte, ci în calitate de victorie a vieții.
E.D.N. I.C.M. P.S.S.R.
