Astăzi am prezentat, înainte de scena de Paşti din Faust, scena în care lui Faust îi apare Spiritul Pământului. În urmă cu opt zile am avut prilejul să legăm câteva gânduri de Faust, care pot fi importante pentru cel ce vrea să se apropie pe calea ştiinţei spirituale de legile lumii, de viaţa lumii. În realitate, nu am pornit data trecută, în Duminica Paştilor, şi nici acum, aici, de la Faust-ul lui Goethe, pentru a da explicaţii în legătură cu această creaţie literară a sa, ci pentru că prin imaginile artistice care ne întâmpină în Faust sufletul uman poate percepe cu adevărat ceva din ceea ce trebuie numit dezvoltarea acestui suflet în direcţia lumilor spirituale, ceva din ceea ce poate fi numit transpunere în lumea spirituală. În măsura în care ne putem adânci pe cale spiritual-ştiinţifică în Faust, ne este îngăduit să legăm de această creaţie literară o expunere sau alta. În fond, Faust este expresia încercării lui Goethe de a pătrunde în lumea spirituală, aşadar, expresia faptului că la o răscruce importantă a istoriei moderne un spirit atât de profund ca Goethe a căutat să pătrundă în lumea spirituală, pe care noi o căutăm prin adâncirea noastră spiritual-ştiinţifică.
Data trecută am putut să ne convingem că Goethe a trăit într-o epocă în care, într-adevăr, încă nu era posibil ca omul să găsească drumul ce duce în lumile spirituale într-un mod clar, lămurit. Am putut să ne convingem că nişte adevăruri cum sunt cele despre importanţa lui Lucifer şi Ahriman mai planau în faţa sufletului lui Goethe drept cunoaştere neclară, drept presimţire neclară a lumii spirituale, am putea spune, şi am putut să ne convingem că în figura lui Mefisto s-au contopit amândouă figurile, Lucifer şi Ahriman, că Goethe poartă în sine o imagine neclară a lui Mefisto, de care nici nu se poate apropia din punct de vedere spiritual – ştiinţific în mod clar. Aşa că tocmai în această căutare a lui Goethe, aşa cum s-a exprimat ea în Faust, noi vedem cu ce seriozitate şi conştiinciozitate interioară, cu ce simţ de răspundere în faţa propriului nostru suflet trebuie să ne ocupăm de ceea ce urmează să ne permită accesul spre adâncirea spiritual-ştiinţifică. Când un spirit atât de profund întâmpină asemenea greutăţi pe calea spre ceea ce astăzi vrea să fie căutat deja de mulţi, mulţi oameni, avem ocazia să învăţăm mult, foarte mult, tocmai de la căutările şi străduinţele lui Goethe. Am dori ca fiecare dintre aceia care s-au adâncit câtuşi de puţin în rezultatele ştiinţei noastre spirituale să se apropie iarăşi de acest document, de Faust al lui Goethe, care este un document din zorile, nu încă din perioada răsăritului de Soare al eforturilor noastre spiritual-ştiinţifice. Eu am spus data trecută că Goethe a avut nevoie să ajungă la maturitatea vieţii sale, să iasă din starea în care se afla sufletul său în tinereţe. Sufletul lui Goethe nu poate fi mulţumit să vadă în lume doar ceea ce văd ochii senzoriali, numai ceea ce percepe intelectul legat de creier. Şi ceea ce a trăit şi a scrutat el în sufletul său, căutând bazele spirituale mai adânci ale vieţii, a fost plăsmuit de el în figura lui Faust cel căutător, care nu e o copie a lui Goethe, dar înfăţişează într-un mod artistic cu adevărat real anumite laturi ale căutării şi vieţii lui Goethe. Şi astfel, tocmai în scena cu Spiritul Pământului avem în faţa noastră ceva care ţine de părţile cele mai vechi scrise de Goethe pentru Faust.
Data trecută am vorbit despre Faust de Goethe în aşa fel încât, dacă aş fi înţeles greşit, cum mi se întâmplă adeseori, s-ar putea spune că eu am numit drama Faust o lucrare plină de defecte, ba chiar am rostit cuvinte aspre în legătură cu Faust. Iar un om deosebit de inventiv ar putea afirma că în concepţia mea despre Goethe a survenit o cotitură, fiindcă în trecut am fost un admirator al său, iar acum m-am dovedit a fi un om care-l dojeneşte pe Goethe. Ei bine, n-ar trebui să fie necesar ca eu să spun că acum nu-l venerez pe Goethe mai puţin decât l-am venerat întotdeauna, că el îmi apare drept cel mai grandios spirit al epocii moderne. Dar ceea ce este dăruire plină de veneraţie faţă de o personalitate nu trebuie să ne ducă niciodată la un sentiment orb al autorităţii, ci trebuie să ne păstreze mereu o privire clară pentru ceea ce am recunoscut drept adevăr.
Faust e compus, ca să nu zicem „lipit”, din mai multe bucăţi şi se poate spune că în perioada în care a scris cele mai vechi părţi din Faust, deja în anii '70 ai secolului al XVIII-lea, Goethe nu era în stare să scrie părţile de mai târziu, că a fost necesar, cu adevărat, ca el să se maturizeze mai întâi, pentru a ajunge de la dorul după lumea spirituală la ceea ce poate fi numit felul său de a înţelege creştinismul. De-abia maturitatea vieţii l-a adus pe Goethe în situaţia de a putea să-l ducă pe Faust, care caută lumea spiritelor, până acolo încât acesta să ajungă să rămână în viaţă datorită amintirii Paştilor, ba chiar ca acest Faust să ajungă să ia în mână Evanghelia şi să înceapă traducerea Evangheliei după Ioan. Dacă îi auzim pe unii spunând astăzi că nu au nevoie de nicio cunoaştere spiritual-ştiinţifică pentru a sorbi toate profunzimile creştinismului, că această ştiinţă spirituală este, aşadar, ceva inutil, deoarece creştinismul de mult poate fi înţeles prin ceea ce orice pastor predică de la amvon, că simpla credinţă e aceea care trebuie să domnească mai ales în acest creştinism, şi dacă vom compara o asemenea dispoziţie a sufletului cu ceea ce trebuie spus despre Goethe, care, ca unul dintre spiritele cele mai profunde, a avut nevoie de multe decenii pentru a se maturiza, ajungând la felul său de a înţelege creştinismul, atunci ne putem face o idee despre trufia imensă, despre îngâmfarea imensă care zace în oameni, în oamenii care, vorbind mereu cu îngâmfare şi trufie de simplitatea naivă a inimii lor, resping ceea ce nu le este necesar – conţinutul ştiinţei spirituale, care nu le este necesar după părerea lor.
În scena cu Spiritul Pământului avem în faţa noastră ceva care l-a preocupat pe Goethe în tinereţe, între 30 şi 40 de ani, ca şi în ultimele două decenii ale vieţii sale. Vedem din această scenă cu Spiritul Pământului şi din ceea ce a fost înainte, aşa-numitul prim monolog al lui Faust, cum Goethe s-a adâncit şi în aşa-zisa literatură ocult-mistică, că el a încercat să găsească lumea spirituală prin ceea ce i-a dat această literatură, prin meditaţie, prin dăruire meditativă. Îl vedem, tocmai în scena care ne-a fost prezentată astăzi, cufundat în căutarea pe cale meditativă ce rezultă din indicaţiile găsite, după cum ni se spune, într-o carte ocult-mistică, din vechea carte mistică a lui Nostradamus, cum el se străduieşte, prin meditaţia sa, rezultată din studierea unei cărţi de mistică, să se înalţe în lumile spirituale.
Să încercăm să ne reprezentăm în ce lumi vrea să se înalţe Faust şi, cu aceasta, de fapt, şi Goethe. Când sufletul omului a reuşit cu adevărat să-şi fortifice forţa interioară atât de mult încât sâmburele spiritual-sufletesc al omului să devină liber de instrumentul trupului, când sufletul iese, am putea spune, împreună cu forţele pe care în viaţa cotidiană obişnuită nu le poate percepe deloc, din corpul fizic, ce devine – nu corpul fizic însuşi, în limitarea lui spaţială, ci viaţa fizică, cu care omul rămâne legat din punct de vedere spiritual, pentru că o rază sau un curent se duce la această viaţă fizică – pentru sufletul uman această trăire fizică? Şi în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, prin timp, o rază sau un curent al vieţii spirituale răzbate până la ceea ce am trăit noi pe Pământ, aşa cum puteţi afla din descrierile făcute în nişte conferinţe anterioare, aşadar, mai răzbate un fel de mână spirituală întinsă înapoi, până la ceea ce este trăire fizică. Dar ce devine această trăire fizică pentru sufletul uman care acum e liber de folosirea instrumentului corpului fizic? Aș zice: Pentru omul care a ieşit afară din această trăire fizică, întreaga trăire fizică devine organ sufletesc. Trăirea fizică devine un fel de ochi sau de ureche, omul întreg devine un organ de simţ, un organ de simţ spiritual, am putea spune, un organ care de-acum este al Pământului întreg, care priveşte afară, în spaţiul cosmic. – Pentru ca ochiul nostru să poată vedea obiectele fizice, noi trebuie să ne aflăm în afara ochiului nostru, ochiul trebuie să fie adăpostit, ca un fel de organ independent, în cavitatea oculară, care este izolată chiar prin nişte pereţi osoşi, aşa că ochiul este un organ relativ independent. Şi urechea e izolată, închisă, într-un mod asemănător. Şi iarăşi, întregul aparat fizic al creierului e închis în cavitatea craniană şi izolat de restul organismului. Tot aşa trebuie să fie izolată şi trăirea fizică a omului, astfel încât să devină un fel de organ de simţ, un fel de ochi sau ureche, prin care omul, pe urmă, când se află în afara a ceea ce este trăirea sa fizică, să privească afară, în întinderile spaţiului cosmic.
Ceea ce trăieşte omul acum poate fi descris în felul următor: se poate spune că el se află în acea lume care e descrisă în cartea Teosofie drept lumea sufletelor. Aceasta este lumea în care intră omul mai întâi, când are trăirea de a se afla, cu sufletul devenit independent, în afara trupului şi când are propria trăire fizică în afara sa. În ciclul prezentat la Viena în aprilie 1914 [Nota 28], am descris cum omul are şi în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, datorită ultimei sale vieţi pământeşti, un organ de simţ spiritual-sufletesc, pentru a percepe restul lumii, cu alte cuvinte, prin această trăire pământească el percepe restul lumii. În această lume îi găsim apoi, un timp destul de îndelungat după moarte, pe răposaţii noştri, până când ei se înalţă într-o altă lume, la care se poate ajunge numai printr-o stare de evoluţie ulterioară a sufletului, şi în cazul omului iniţiat. În lumea în care intrăm astfel, privitorul nu poate să nu fie frapat de unele lucruri. Nu putem prezenta decât unele aspecte de detaliu în legătură cu această lume. Dumneavoastră trebuie să adunaţi de prin diferite conferinţe ce anume caracterizează această lume suprasensibilă. Ceea ce frapează sufletul imediat, înainte de toate, e faptul că, sufletul, eliberat de trup şi transpunându-se într-o altă lume, vede stelele stinse, simte stelele stinse. Sufletul se transpune într-o lume elementară, în aşa fel încât de acum înainte el urzeşte împreună cu marea aerului, se mişcă împreună cu însăşi căldura ce se unduieşte prin lume, străluceşte în afară împreună cu lumina, şi pentru că sufletul străluceşte şi el odată cu lumina, nu poate vedea prin lumină obiectele exterioare. De aceea, Soarele şi stelele se sting, se stinge şi Luna cu lumina sa. Nu e o percepere vizuală exterioară aceea în sânul căreia ne aflăm acum, e o trăire împreună cu lumea elementară. Şi mai este, totodată, o trăire împreună cu ceea ce se numeşte forţa evenimentelor istorice, a devenirii istorice. În această lume putem vedea desfăşurându-se ceea ce face în mod real istoria în viaţa umană.
În cursul evoluţiei sale meditative pe mai departe, sufletul se poate înălţa apoi la o trăire superioară. Acum nu numai propria trăire devine pentru el un organ de simţ spiritual-sufletesc, ci întreg Pământul devine un organ de simţ. Este exprimat într-un mod absolut paradoxal, dar mă veţi înţelege, sufletul uman trebuie să înainteze până la o trăire despre care se poate spune: Omul este ceva în care este inclus întregul glob pământesc, aşa cum de obicei sunt incluse în trupul nostru ochiul sau urechea, şi la fel cum de obicei vedem cu ochii, auzim cu urechile, acum noi percepem spaţiul cosmic cu Pământul întreg şi cu trăirea lui. – Ne dăm seama că ceea ce spun fizicienii despre Soare şi stele este o simplă visătorie materialistă. Stelele sunt deja stinse, Soarele, lumina Lunii, s-au stins în lumea precedentă. Dar acum noi ne dăm seama că acolo unde presupuneam că e Soarele se află o comunitate de spirite, că peste tot acolo unde presupuneam că se află o stea este o lume spirituală. Şi ne dăm seama, amintindu-ne de viaţa de pe Pământ, că e o visătorie materialistă fantasmagorică ceea ce spun fizicienii, fiindcă, dacă nouă ne apar stelele sau sorii, aceasta se întâmplă pentru că undeva în lumea spirituală se află reşedinţa unei comunităţi de spirite, aşa cum avem Pământul pentru o comunitate de oameni. Dar, pe cât de puţin am percepe de pe o stea îndepărtată trupurile umane, căci am percepe numai sufletele umane, tot pe atât de puţin se poate spune că acolo, sus, din stele, ne-ar interesa ceva care nu este de natură spiritual-sufletească. Dar ceea ce vedem trebuie să ne reprezentăm ca pe ceva asemănător vaporilor emanaţi de atmosfera Pământului, care se ciocnesc cu ceea ce pătrunde aici, şi ochiul fizic nu poate vedea nimic din ceea ce este steaua în mod real, ci vaporii pe care Pământul însuşi îi trimite în spaţiul cosmic. Tot ceea ce vedem noi drept cer înstelat nu e altceva decât o ţesătură făcută din însăşi partea materială a Pământului, eteric-materială, în orice caz, e o cortină pe care Pământul o trage în faţa a ceea ce se află în spatele ei. Dar când sufletul ajunge să se transpună afară, în această lume, el percepe cum acolo, afară, nu se află aceste stele fantasmagorice, ci nişte entităţi vii, nişte comunităţi de entităţi vii, planând în sus şi în jos, urzind încolo şi încoace în spaţiul cosmic de afară şi întinzându-şi darurile de sus în jos, şi darurile sunt întinse din nou, de jos în sus. Dacă transpunem în spirit cuvintele:
– puteri, dar acum în sensul în care vorbim de puteri sau forţe originare –,
dar toate acestea reprezentate în mod spiritual-sufletesc, atunci avem aproximativ lumea în care se transpune sufletul când se vieţuieşte în afară.
Dacă ne reprezentăm ce avea Faust în perioada în care [Nota 29] ne este el prezentat, ce are Faust din tot ceea ce a fost descris acum? El a deschis o carte veche, scrisă de cineva care a pus pe hârtie, în semne, o concepţie veche: de aici a rezultat semnul macro-cosmosului. Dar Faust nu este, bineînţeles, în stare să se transpună cu sufletul lui afară, în lumile unde entităţile din spaţiul cosmic îşi dezvoltă marele lor proces. Faust nu e în stare să se ridice până acolo. El vede numai semnul făcut de altcineva, care a reuşit să pătrundă afară, semnul macrocosmosului. Dar se trezeşte un vis, o presimţire a faptului că acest semn înseamnă ceva. Dacă vă imaginaţi, deci, în sufletul dumneavoastră că n-aţi auzit niciodată nimic de ştiinţa spirituală şi aveţi în faţă semnul, dar aveţi presimţirea că cineva a văzut odinioară ceva asemănător, pe care şi dumneavoastră aţi vrea să-l vedeţi, atunci vă aflaţi în sufletul lui Faust. Pentru început, vă puteţi transpune în el, visând că fantezia dumneavoastră dă viaţă unui anumit lucru prin aceste semne exterioare, care sunt, în esenţă, semnele cercului zodiacal, semnele elementelor, semnele planetelor, puteţi chiar exclama, cu un sentiment debordant:
Dar aceasta vă aruncă înapoi, fiindcă acum vă daţi seama că nu aveţi în carte nimic altceva decât semnul, decât o fantasmagorie:
Ba chiar numai o piesă ca fantasmagorie interioară! Şi cel aruncat înapoi sunteţi dumneavoastră. Semnul nu v-a dus la nimic, dimpotrivă, el v-a aruncat înapoi, v-a dat sentimentul că aici e lumea spiritului, în faţa căreia vă aflaţi, dar nicăieri nu găsiţi o posibilitate de a intra.
Iarăşi nimic, numai faptul de a te simţi în interiorul elementelor, în lumină şi aer, după cum am spus, în lumea inferioară. Şi acum, chiar exprimat în mod clar. Faust a încercat să se înalţe cu forţa în lumea spirituală, el a recăzut în lumea pe care am descris-o înainte drept lumea suprasensibilă cea mai apropiată. Ceea ce am spus despre viaţa împreună cu aerul şi cu lumina este exprimat foarte bine prin cuvintele:
El a recăzut cu totul în sine, a căzut din lumea spirituală în lumea elementară. Dar nici pe aceasta încă nu e în stare să o cunoască. Acum îi vine în ajutor faptul că deschide cartea şi zăreşte semnul Spiritului Pământului. E semnul pe care l-a scris odinioară pe hârtie acela care a avut lumea inferioară, lumea elementară, drept propria sa lume. Acum el se simte, totuşi, în interiorul acesteia. Acum el are un sentiment bazat pe presimţire cu privire la starea de a fi înăuntru.
– din cauză că acum simte ceva, deoarece şi-a întors faţa de la aparenţa senzorială şi simte ceva din starea de a fi situat în interiorul lumii. Acum el vorbeşte mereu, propriu-zis, despre această lume:
– ceea ce omul simte când trăieşte în căldură, în lumină –
Imaginaţi-vă cum este când simţiţi căldură în suflet, când trăiţi şi urziţi în lume drept val de căldură.
Este cu adevărat ca şi cum ne-am mişca în elemente. V-am spus că viaţa pământească devine un organ de simţ şi, aşa cum simţiţi de obicei în dumneavoastră ochiul şi urechea, aşa vă simţiţi acum organele dumneavoastră de simţ în pământ
când vă aflaţi, ca val de aer, în aer.
Nu-i de mirare! Eu v-am descris felul cum se petrece acest lucru, cum se sting stelele, Luna. Lumina se stinge din cauză că merge împreună cu lumina însăşi.
Aceasta este acum percepţie interioară.
Nu observaţi că aici e exprimată viaţa în elemente?
Şi acum el rosteşte, din sânul meditaţiei sale, aforismul care a fost scris lângă semnul Spiritului Pământului, un aforism meditativ, sugestiv, care îl duce cu adevărat spre chipul spiritului care este conducătorul acelor spirite în domeniul cărora intrăm atunci când păşim în lumea elementară. Dar observăm imediat că, de fapt, Faust nu e matur pentru această lume, şi că, mai ales, el nu se poate simţi matur pentru această lume. De ce trebuie să aibă parte Faust? Trebuie să aibă parte de autocunoaştere, în sensul că ea este cea mai înaltă cunoaştere a lumii, noi toţi trăind ceea ce poate fi trăit când înotăm şi urzim şi ne unduim şi fiinţăm în lumea elementară. Dar ce anume se individualizează în ea Faust nu poate recunoaşte.
Acest dialog între Faust şi Spiritul Pământului este caracteristic şi pentru gradul de maturitate al lui Goethe, în perioada în care a scris această scenă, când îşi descrie dorinţa uriaşă, efortul colosal de a intra în lumea spirituală.
Faust întoarce spatele. Aceasta nu sună, bineînţeles, ca atunci când, de obicei, auzim cu urechile că spre noi răsună ceva din depărtare, ci acum noi trăim în sunarea însăşi. Sună altfel decât ceea ce poate fi auzit pe Pământ, cu totul altfel. După cum nici ceea ce vedem nu vedem datorită luminii, ci strălucim noi înşine odată cu ea. Arată cu totul altfel. Faust a vrut să devină supraom. Cu alte cuvinte, a vrut să intre în lumea spirituală, dar îl cuprinde o spaimă de această lume spirituală. Prin întâlnirea cu Spiritul Pământului, lui Faust îi devine clar că omul trebuie să devină un altul decât a fost înainte, dacă vrea să intre în lumea spirituală, că în această lume spirituală el nu poate intra cu forţele, cu sentimentele şi pasiunile sale obişnuite. Aşa trebuie să simtă Faust, în mod profund, că mai întâi el este aruncat înapoi, că recade din lumea spirituală superioară în lumea elementară, şi că acum, în lumea elementară, este aruncat înapoi în cunoaşterea sa, pentru că a rămas numai eul care era înainte, pentru că nu a evoluat înspre această lume elementară, la care l-a adus meditaţia sa sugestivă pe care o făcuse prin aforismul atribuit Spiritului Pământului. El a putut vedea, pentru un moment, ce fel de fiinţe sunt în această lume. Dar spiritul îi spune:
Am atras deja atenţia asupra faptului că acest glas vine din subconştient, că acesta era Faust, pe care nici însuşi Faust cel exterior nu-l cunoaşte în mod just.
Acest „tu” se referă acum la Faust cel obişnuit, în timp ce Faust căutătorul era omul superior Faust.
Dar acum se trezeşte împotrivirea lui Faust. El tocmai că vrea să intre în lumea pentru care nu e matur:
Acum el încă mai poate auzi cum trăiesc spiritele lumii elementare, în care el s-a transpus, cu istoria oamenilor, cu ceea ce se săvârşeşte pe Pământ de-a lungul raselor şi culturilor, cum trăiesc ele cu aceasta. Şi misterul lumii elementare este exprimat de Spiritul Pământului, el nu vorbeşte nicăieri despre existenţă, ci despre devenire, despre ceva care se întâmplă.
Nu în spaţiu, ci în timp: Citiţi conferinţele de la Haga! [Nota 30]
Atât poate, totuşi, să priceapă Faust, că acesta e spiritul care străbate istoria:
Tu, cel ce-ntinsa lume o cutreieri! Tu, cel ce eşti spiritul care ţine de Spiritele timpului, ce aproape mă simt de tine! – Aşa spune el, în cutezanţa sa. Spiritul îi spune acum ceea ce Faust va numi el însuşi mai târziu cuvântul-tunet, ceea ce cade ca un cuvânt-tunet în sufletul lui şi îl aruncă înapoi, în lumea obişnuită, în care el se află, pentru că nu este încă destul de matur. El trebuie să caute autocunoaşterea şi, în sinea lărgită la dimensiunile lumii, lumea spirituală. El încă n-o poate găsi, de aceea trebuie să-i răsune dinspre acest spirit al Pământului cuvântul-tunet:
Care este oare spiritul pe care Faust îl înţelege? Ce spirit înţelege Faust? El, chip leit al Dumnezeirii, care nu poate înţelege Spiritul Pământului? Cum poate el merge acum mai departe în autocunoaşterea sa? Cum arată acel spirit uman pe care Faust îl poate înţelege? El intră, în cămaşă de noapte şi cu scufie, ca celălalt Faust: Wagner! Acesta e spiritul pe care tu îl înţelegi! Wagner, pe acesta îl înţelegi! Mai departe încă n-ai ajuns, căci celălalt trăieşte în tine numai ca împotrivire, ca pasiune! – În autocunoaştere, el face un pas mai departe. Tocmai în aceasta constă calitatea deosebită a Faust-ului goethean, în aceasta constă frumoasa modelare artistică a Faust-ului goethean, în faptul că ceea ce este pus pe scenă sub o formă reală este, de fapt, întotdeauna, o bucată de autocunoaştere. După cum Mefisto e o bucată de autocunoaştere, şi Wagner este tot o bucată de autocunoaştere a lui Faust. Wagner este Faust însuşi. Şi nu s-ar greşi deloc dacă Faust ar fi pus o dată în scenă astfel [Nota 31] încât Wagner, care apare în cămaşă de noapte şi scufie, şi de care Faust se distanţează, ar fi o caricatură a lui Faust însuși; atunci oamenii ar înţelege în mod direct de ce acum intră în scenă tocmai acest Wagner. Ceea ce spune Wagner este, în fond, ceea ce Faust înţelege, restul doar îl declamă. Restul îl scoate numai aşa din gură. El crede că se înalţă la adevărurile supreme, pe care le poate declama ca frazeologie, fără a le trăi în interior. Şi acum se face un pas în autocunoaştere. Wagner spune adevărul. Faust nu si-a rostit, de fapt, trăirile sale cele mai lăuntrice, el a declamat.
Acesta este un adevăr: el doar a declamat. Și este un pas în cugetarea asupra propriei fiinţe când îţi dai seama că în felul acesta nu te poţi apropia de Spiritul lumii, ci, cel mult, citeşti o tragedie greacă. Când se apropie de ştiinţa spirituală, atât de mulţi oamenii vor să declame adevărurile supreme, chiar dacă adesea este o declamate în faţa ta însuţi a adevărurilor supreme. De fapt, ei nu vor altceva decât să le declame altora din această ştiinţă spirituală, să profite cumva, să se amăgească cu nişte aburi ceţoşi. Cu privire la epoca actuală se poate spune că în unele cercuri aşa se întâmplă în mod frecvent. Unii oamenii sunt foarte interesanţi când declamă în legătură cu viziunile lor. În vremurile mai vechi, oamenii auzeau aşa ceva de la preoţi, astăzi au învăţat s-o facă şi mai bine comedianţii, aşa că preoţii pot învăţa ceva de la comedianţi. Dacă Faust ar merge numai atât de departe cât îl ajută mintea lui, el ar trebui să rostească acele cuvinte pe care le rosteşte Wagner, imaginea sa de oglindă. Dar el apare cu pasiunea lui, cu ceea ce este luciferic, el apare nu cu sâmburele uman veritabil, deplin, ci cu sâmburele luciferic. Lucifer din Faust este acela care-i răspunde acum celui care este Faust, dar care stă în faţa noastră drept Wagner:
Acest dispreț, această trufie vine de la ceea ce este luciferic în Faust, căci dacă Faust n-ar cădea pradă lui Lucifer, el ar vorbi la fel ca Wagner, şi ar exprima numai ceea ce el poate mărturisi ca fiind obiectul înţelegerii sale. Cealaltă latură din el este o presimţire obscură a ceva până la care ar vrea să ajungă. Dar acest monolog – cu adevărat este numai o convorbire cu Sine însuşi – îl face, totuşi, să mai înainteze cu un pas. Omul înainteză atât de mult în viaţă dacă se întâlneşte pe el însuşi într-o altă sine. Lui însuşi nu îşi mărturiseşte prea bucuros că are nişte însuşiri sau altele. Dar când ele îl întâmpină la altcineva, le studiază mai cu plăcere. Aşa îşi cucereşte o bucată de autocunoaştere, prin faptul că o însuşire îi apare la un alt om, aşa cum i se întâmplă lui Faust cu Wagner. Faust încă n-a ajuns atât de departe încât să-şi spună, după ce Wagner a plecat: Da, de fapt, acesta sunt eu însumi. – Dacă ar fi ajuns deja total până la sine cu înţelegerea sa, el şi-ar fi spus: Mai întâi, eu sunt un Wagner, aici, în cap, şade mai întâi Wagner!
Fiindcă până acum el n-a făcut altceva decât să caute spiritele în felul descris. Autocunoaşterea este ceea ce îl întâmpină pe Faust în Wagner. Oare cine i l-a trimis în odaie pe Wagner? Spiritul Pământului i l-a trimis, spiritul Pământului:
Şi acum urmează ca Faust să vadă cu ce spirite se aseamănă. Cu Spiritul Pământului, care e stăpânitorul Pământului, nu seamănă, dar îl va vedea pe unul dintre oamenii care există în el: Iată-l pe Wagner! Acest Wagner este în tine!
Dar în Faust nu este doar Wagner, ci elementul luciferic este împotriva lui Wagner, adică împotriva lui însuşi. În interiorul lui mai este şi un alt element.
Dacă îl studiem pe Faust in forma lui veche, aşa cum era la început, constatăm că pe atunci, după scena cu Spiritul Pământului, Goethe n-a mai terminat nimic. Lucrurile merg aşa: convorbirea cu Wagner, apoi cu studentul, Mefisto... În cercul lui Faust şi al studenţilor săi intră Mefisto, despre care Goethe nu ştie bine dacă acesta e Lucifer sau Ahriman. Dacă ar fi avut ştiinţa spirituală, acum ar intra în scenă Lucifer. Aici îl are pe celălalt, pe care i-l trimite Spiritul Pământului. Spiritul Pământului i-l trimite pe Wagner, i-l trimite pe Mefisto, noi am spune pe Lucifer. Faust urmează să afle astfel treptat ce zace în el. Mefisto a fost trimis de spiritul Pământului: Aici ai iarăşi pe unul dintre spiritele pe care le înţelegi. Încearcă să-l înţelegi pe Lucifer din tine, şi nu să-l vezi imediat pe Spiritul Pământului!
Faptul că Goethe nu era lămurit în privinţa acestui lucru se poate vedea din faptul că în redactarea iniţială există un mic fragment, patru versuri, care mai târziu a fost eliminat. În 1775 erau patru versuri după scena în care Mefisto l-a dus pe Faust până acolo încât l-a condus spre Gretchen şi acum Faust vrea să ajungă la Gretchen. Aici se află patru versuri care deja în 1790 nu mai erau conţinute în fragment. După ce Faust l-a invitat pe Mefisto, care este, de fapt, Lucifer – numai că Goethe face confuzie între ei –, să facă rost de bijuteriile pentru Gretchen, în vechea variantă Mefisto spune, după ce Faust a plecat:
Aici stă scris pe hârtie, aici Mefisto însuşi se numeşte cu numele lui Lucifer. După cum am spus, mai târziu cele patru versuri au fost eliminate. Ce-l interesa, deci, pe Goethe, de fapt, în perioadele mai timpurii ale vieţii sale, în care, aş zice, voia să se exprime pe sine însuşi în Faust al său? Ei bine, pe el îl interesa să arate cum trebuie să ajungă omul la autocunoaştere. Dar, am putea spune, în această primă scenă, pe care Goethe a scris-o în tinereţe, se află, ca presimţire, ceea ce puteţi citi, în mod clar, acolo unde e descrisă, în cartea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, întâlnirea cu Păzitorul Pragului. Cum se disociază omul care începe să înţeleagă treptat că în el există diferite entităţi, acest lucru l-aţi presimţit deja în Faust, cum se disociază în Wagner şi Lucifer-Mefisto. Încetul cu încetul, ajunge să se cunoască în părțile sale individuale, ajunge să se cunoască pe sine ca Wagner, ajunge să se cunoască pe sine ca Lucifer-Mephisto. Dar, după cum am spus, a fost necesar ca Goethe să se maturizeze mai întâi, pentru a înţelege cu adevărat marea importanţă pentru omenire a Impulsului Christic, în măsura în care el putea fi înţeles în vremea sa. Vedem, de aceea, că de-abia în anii mai maturi ai vieţii sale Goethe încearcă să completeze cele scrise mai înainte despre căutarea lui Faust, până acolo unde omul se întâlneşte cu sine însuşi în diferite cópii, şi în copia-Lucifer, prin faptul că face ca Faust să intre în atingere cu ceea ce s-a revărsat în evoluţia de pe Pământ prin Christos. S-ar putea spune că de Faust se apropie semnele cultului lui Christos. Şi de aceea noi vedem în Faust documentul care ne arată cum Goethe însuşi a dus ocultismul în apropierea creştinismului, a Impulsului Christic, şi că noi lucrăm azi, de fapt, mai departe pe calea pe care Goethe a deschis-o odinioară, în privinţa primilor ei paşi. În vremea lui Goethe nu se putea ajunge decât la o primă presimţire. Astăzi a venit vremea care îi oferă omului posibilitatea de a intra în mod real, cu ajutorul ştiinţei spirituale, în ariile vieţii spirituale, intrare care a fost ţelul întregii căutări a lui Goethe. Epoca actuală trebuie să-l înţeleagă pe Faust altfel decât l-a înţeles Goethe însuşi. Da, lumea înaintează, progresează, şi dacă noi nu recunoaştem pe deplin că lumea înaintează, înseamnă că nu luăm lumea destul de mult în serios. Dar asemenea trăiri, faptul că ne disociem, că ne întâlnim cu noi înşine în adevărata noastră înfăţişare luciferică, ne fac, totuşi, să înaintăm, dar mereu numai cu câte un mic pas. Trebuie să ne luăm adio de la credinţa că noi putem vedea întreaga lume spirituală în ansamblu, după ce am făcut nişte progrese foarte mici, aşa cum le putem face prin meditaţie. Înaintăm mereu numai câte puţin.
În Faust trăiesc două naturi: natura de Wagner şi ceea ce se luptă să înainteze. Când Goethe a vrut să atragă atenţia asupra acestui lucru, în anii de maturitate, el a făcut-o foarte frumos. În sufletul lui Goethe s-a ivit nevoia de a arăta, acolo unde Faust se apropiase deja de creştinism, ce constituie în Faust natura de Wagner. De aceea el îi pune pe Wagner şi pe Faust să-şi facă împreună plimbarea de Paşti. Şi acum, într-adevăr, se înfăţişează sub forma a două persoane, cum este natural din punct de vedere dramatic, ce se petrece în sufletul lui Faust. Omul superior din Faust caută să înainteze, dar Faust-Wagner îl ţine în loc. În Faust s-a aprins o scânteie din perceperea lumii spirituale, şi de aceea căţelul pudel pe care-l întâlneşte i se arată în aşa fel încât nu-l mai vede în lumea senzorială, şi în Faust există cu adevărat ceva ca o forţă sufletească, forţă care se exprimă în convorbirea cu Wagner:
Acum în Faust se trezeşte iarăşi natura de Wagner:
Acestea sunt obiecţiile pe care Faust şi le face, propriu-zis, lui însuşi. Şi acum lucrurile merg mai departe. Faust începe să caute deja în spatele lumii senzoriale suprasensibilul, îl presimte deja. Aşadar, este o presimţire trezită de experienţele prin care a trecut. În el a intrat o scânteie a lumii spirituale. Şi e frumos, aş zice, ce infinit de sincer şi cinstit din punct de vedere artistic e Goethe, numai că trebuie să-l înţelegem. Când Faust simte acum în el elementul luciferic – după cum ştiţi, elementul luciferic are legătură cu încăpăţânarea, cu egoismul lăuntric –, el introduce acest element luciferic, acum ca Faust, chiar şi în starea în care se află sufletul său cuprins de Impulsul Christic. E o trăsătură luciferică în faptul că, atunci când vrea să traducă Evanghelia după Ioan, aceasta nu-i pare deloc desăvârşită. Căci, pentru cel care înţelege lucrurile, sunt cam bizari comentatorii lui Goethe care acum merg, într-adevăr, împreună cu el, fiindcă ei merg întotdeauna împreună cu poetul, şi acolo unde el repartizează persoanei sale lucrurile pe care vrea să le spună. Faust nu înţelege absolut deloc textul Evangheliei după Ioan fiindcă altfel el s-ar opri la cuvintele: „La început a fost Cuvântul.” El ezită, deoarece încă nu înţelege. Profesorii universitari prezintă lucrurile ca şi cum Faust ar înţelege-o mai bine, dar el n-o înţelege încă. Lui îi apare acum forţa, fapta – adică, el introduce în Evanghelie elementul raţionalist-intelectual. Aceasta face să apară acum fenomenul diametral opus. Dacă înainte a fost aruncat jos, în lumea senzorială, acum el e îndreptat spre lumea spirituală. Făcându-şi simţită limitarea, prin faptul că pune „sens şi forţă şi faptă”, el e împins în sus, spre lumea spirituală, pentru că în Faust există fără îndoială o scânteie de forţă spirituală. Acum vin spiritele, şi iarăşi ca soli ai Spiritului Pământului...Mefisto, acest personaj confuz, ceva între Lucifer şi Ahriman. Vedeţi, aşadar, că pătrunderea lui Faust în lumea spirituală trebuie înţeleasă din căutarea lui Goethe, şi tocmai în epoca actuală de aici se poate învăţa infinit de mult.
Ceea ce m-a interesat în mod deosebit în ultima conferinţă, cea din Duminica Paştilor, şi în conferinţa de astăzi a fost să aduc în faţa sufletelor dumneavoastră felul în care tocmai pentru un spirit care vrea să devină mai profund e foarte greu să înainteze până la Impulsul Christic, ca spirit care rămâne în trufia sa infinită şi în amăgirea sa şi nu vrea să primească ceea ce îi poate oferi ştiinţa spirituală. Pe de altă parte, am vrut să arăt şi aplicat la Faust ce grandios a fost ceea ce a intrat în lume prin Impulsul Christic.
Vor veni vremuri în care se va înţelege tot mai bine, tocmai prin ceea ce poate oferi ştiinţa spirituală, natura interioară a Impulsului Christic. Există în lume – aş zice, ca o ilustrare adusă de istoria lumii, în ceea ce priveşte evoluţia pe care o parcurge omenirea pe Pământ, a ceea ce este Impulsul Christic – faptul că, la mai multe secole după ce Impulsul Christic a intrat în evoluţia omenirii de pe Pământ, în această evoluţie apare un alt lucru, care nici el nu e înţeles. Dar în momentul în care oamenii vor începe să-l înţeleagă în mod just, tocmai prin această înţelegere ei vor fi conduşi spre un sentiment mai profund faţă de Impulsul Christic. Dumneavoastră ştiţi, desigur, că la 600 de ani după ce Impulsul Christic a intrat în evoluţia omenirii a apărut, în sânul unei anumite colectivităţi umane, un profet, care la început a respins ceea ce intrase în evoluţia omenirii prin Impulsul Christic: Mahomed. Noi, cei de astăzi, nu mai avem voie să ne declarăm adepţii acelei superstiţii a secolului al XIX-lea, care vrea să explice pe baza raţionalismului, într-un mod derizoriu, ceea ce trebuie să fie explicat din spirit. Şi trebuie să-i pară ridicol celui ce vrea să pătrundă cu adevărat în ştiinţa spirituală, dacă un om deosebit de învăţat, de inteligent, spune despre Mahomed: Da, acesta susţine că îngerul a venit la el sub formă de porumbel şi i-a susurat la ureche ceea ce a scris în Coran! Dar Mahomed – spune învăţatul raţionalist – a fost un simplu şarlatan. El şi-a pus în ureche nişte grăunţe din acelea care le plac porumbeilor, porumbeii au venit să ia boabele, iar apoi au zburat, după ce le-au ciugulit! – Da, asemenea explicaţii au existat, în sânul creştinismului şi în afara sa, în foarte inteligentul secol al XIX-lea.
Va veni o vreme în care doar se va râde, într-adevăr, de asemenea explicaţii, deşi ele pot satisface pe deplin materialismul. Noi trebuie să-l luăm pe Mahomed într-un sens mai adânc, nouă trebuie să ne fie clar că ceea ce trăia în sufletul lui era cu adevărat un dialog cu lumea spirituală, de felul celui pe care Goethe îl căuta pentru Faust al său. Dar ce a simţit Mahomed? Ce a găsit el? Astăzi nu pot să mă refer la acest lucru decât pe scurt, altă dată îl voi spune mai amănunţit. Ce a găsit Mahomed? Ei bine, dumneavoastră ştiţi că Mahomed a năzuit mai întâi după o lume pentru care el avea o expresie, aceasta e numai un cuvânt: Dumnezeu. Lumea devine un monom, o expresie monistă a lui Dumnezeu. Această lume, bineînţeles, nu are nimic din esenţa creştinismului. Totuşi, Mahomed vede în lume, el ajunge în lumea elementară, despre care am vorbit astăzi, şi le promite credincioşilor săi că după ce vor fi trecut prin poarta morţii vor intra în această lume spirituală. Dar el le poate povesti numai despre lumea spirituală pe care a cunoscut-o. Ce fel de lume este aceasta? Această lume spirituală despre care le povesteşte Mahomed credincioşilor săi e lumea luciferică, pe care el o consideră Paradisul, lumea spre care spune că oamenii trebuie să năzuiască. Iar dacă din abstract intrăm în real, şi dacă adăugăm, interpretând, sensul năzuinţei islamice spre lumea spirituală, înţelegem şi ce vesteşte ştiinţa spirituală. Dar această lume spirituală e lumea în care domneşte Lucifer; şi lumea luciferică e interpretată ca fiind Paradisul, lumea spre care oamenii trebuie să năzuiască.
Cred că nu se poate să nu facă o impresie profundă asupra sufletelor noastre faptul că ne putem adânci astfel în esenţa devenirii istorice. Şi trebuie să ne dea de gândit dacă aflăm că în mersul vieţii religioase a apărut un mare profet proclamând eroarea că lumea luciferică e Paradisul. Nu aş vrea ca acest lucru să intre în sufletele dumneavoastră numai ca adevăruri abstracte, cred că sufletul poate fi zguduit dacă lasă să acţioneze asupra lui asemenea lucruri. Dar ce face mahomedanul, pentru a intra în lumea sa spirituală? Am putea poate după aceea, să lase la ușă un bileţel fiecare dintre aceia care au citit întreg Coranul, dintre dragii prieteni care se află acum aici. Ar fi interesant apoi să numărăm bileţelele celor care l-au citit. Dar nici nu e uşor să citeşti întreg Coranul, cu repetiţiile sale nesfârşite, cu ceea ce omul occidental găseşte atât de plicticos în expunere. Printre mahomedani însă, există oameni care pretind că l-au citit de 70 de mii de ori în viaţa lor, de la început şi până la sfârşit. Adică: un cuvânt care e dat să fie dus spre suflet în aşa fel încât acest cuvânt să fi devenit viu în suflet! Chiar dacă în ceea ce privește creştinismul nu putem învăţa în mod sigur nimic din punctul de vedere al conţinutului de la o asemenea comunitate religioasă, putem totuşi afla că în cadrul acelei comunităţi umane se proceda cu totul altfel, chiar şi cu eroarea spirituală, decât se procedează la noi cu ceea ce suntem chemaţi să cunoaştem drept adevăruri spirituale. Ceea ce face un european, cel mult, e să-l citească pe Faust, după ce l-a uitat, să-l recitească după ce l-a uitat iar, şi tot aşa. Dar aceia care l-au citit de o sută de ori pe Faust pot fi şi ei număraţi pe degete, probabil. E şi uşor de înţeles, în cadrul culturii occidentale de până acum. Cum să poată citi un om de 70 de mii de ori tot ceea ce se tipăreşte în Occident? Este cu totul de înţeles. Dar ceva tot ar trebui să ne însuşim, şi anume, că una e să te informezi, pur şi simplu, asupra unui conţinut care este important pentru viaţa sufletească, şi alta e să trăieşti cu el, mereu, mereu, în aşa fel încât să devii una cu el, absolut una cu el. Acesta este un lucru pentru care trebuie să ne cucerim mai întâi capacitatea de a-l înţelege, un lucru despre care nu ne putem procura o înţelegere pe baza obişnuinţelor de gândire ale comunităţii poporului nostru. Dar ar trebui să reflectăm la asemenea lucruri. Nu numai pentru a vă spune ceva am spus cuvinte de felul celor rostite în cursul acestei expuneri, ci pentru a înălţa mai sus sentimentul de responsabilitate faţă de noi înşine şi faţă de lume, cu privire la ceea ce poate şi trebuie să fie pentru noi ştiinţa spirituală.
În mai multe privinţe, noi trăim într-o epocă plină de greutăţi. Evenimentele exterioare foarte dureroase care ne înconjoară în prezent sunt doar semnul exterior pentru epoca noastră deosebit de apăsătoare. Nu e bine să privim această epocă ca pe o boală, aşa cum denumim noi adeseori o boală, fiindcă de cele mai multe ori boala e un proces de vindecare, adevărata boală a precedat afecţiunea ce se manifestă în mod fizic. Tot astfel, ceea ce străbate azi lumea drept evenimente dureroase a fost precedat de ceva maladiv şi noi trebuie să privim în substraturi mult mai adânci decât cele în care e deprinsă omenirea să privească. O, ce mare durere se poate aşterne pe sufletul celui care priveşte epoca actuală, cu sarcinile care-i revin, şi cu înţelegerea limitată pe care atâţia oameni o aduc în întâmpinarea acestor sarcini. Când vezi cum judecă oamenii în lume astăzi, cum gândesc şi simt ei, cum acest mod de a gândi şi de a simţi duce la nişte evenimente exterioare şi cum oamenii învaţă atât de puţin din aceste evenimente exterioare, atunci o durere infinit de mare se aşterne asupra sufletului. Acest sentiment de durere este acela care trebuie să vină acum adeseori asupra sufletului. Dacă eşti în măsură să priveşti cu adevărat afară, în epocă – să nu ne referim decât la epoca cea mai recentă –, în epoca unor încercări de luni şi luni, să-ţi îndrepţi privirile spre ceea ce oamenii au învăţat prin aceste încercări, spre judecata care ne întâmpină în raport cu ceea ce ne-a întâmpinat cu opt luni în urmă [Nota 32], e acelaşi mod de a judeca, acelaşi mod de a simţi. Lucrurile în privinţa cărora oamenii credeau că au dreptate în urmă cu opt luni, le gândesc şi acum, ba ei pretind chiar că evenimentele dureroase au survenit pentru a le da în mod deosebit dreptate în privinţa a ceea ce ei credeau acum opt luni.
Nu pot spune ce infinit de mare este durerea pe care o simţi văzând cât de puţin s-au schimbat sufletele umane după premisele pe care a trebuit să le punem, pentru această schimbare, pentru ca epoca noastră să fie cu adevărat epoca unei încercări, epoca unei învăţări. Dar de la cei ce se situează în sânul ştiinţei spirituale ne-am aştepta ca ei să-şi însuşească măcar unele dintre lucrurile care pot fi învăţate când se fac expuneri de felul acestora, pornind de la Faust. Tot mereu şi mereu am vrea să atragem sufletelor atenţia asupra seriozităţii profunde şi asupra sfintei căutări a adevărului care trebuie să fie legate de concepţia noastră spiritual-ştiinţifică. Şi, în cadrul unei asemenea mişcări, se răzbună neapărat ceea ce nu izvorăşte dintr-o onestitate profundă şi dintr-un profund simţ al adevărului. Toate lucrurile despre care i se poate spune celui ce le manifestă: Scuzaţi, vă aud declamând! – toate aceste lucruri trebuie să ne străduim cu adevărat să le depăşim.
Oare nu e ciudat că îl vedem azi pe Wagner mergând adesea pe scenă conform tradițiilor scenice, și că niște oameni învățați, niște raționaliști și intelectualiști, îşi bat joc de ceea ce este Wagner, în loc să-şi ducă degetul la piept şi să se vadă în Wagner pe ei înşişi? Acest Wagner ocupă pretutindeni catedrele universitare, el e pretutindeni în laboratoare, şi literatura noastră ştiinţifică, literatura noastră filosofică, ar conţine un adevăr profund dacă marea majoritate a autorilor şi-ar alege pseudonimul „Wagner”. Fiindcă ele, aceste filosofii ale epocii prezente, au fost scrise de Wagner.
Sunt foarte convins că şi unii dintre aceia care trăiesc în rândurile celor ce studiază ştiinţa spirituală ar avea motive temeinice să-şi indice cu degetul propriul piept, să se examineze, cunoscându-se, şi să vadă câtă pură declamare există în sufletele lor şi cât izvorăşte dintr-o onestitate absolută, dintr-un simţ al adevărului absolut! Cu acest îndemn adresat inimilor dumneavoastră, forţelor dumneavoastră sufleteşti celor mai adânci, închei expunerea de azi.
